LA CAPĂTUL DRUMULUI
(nuvelă)
de Nicolae Novac
Editura "Carpatii",
Madrid, 1957
Inserarea cădea ca o piatră de moară peste orăşelul provincial. Fiecare seară, cădea la fel de greoiu peste sufletele locuitorilor din Varniţa, de când cu noua stăpânire. Teama li se cuibărea in unghere ascunse de suflet, le otrăvea somnul şi nu-i părăsea decât atunci când zorile se iveau la ferestre, albe. Toţi, cei mici şi cei mari, cei bogati şi cei săraci, cei tineri şi cei bătrâni, trăiau aceleaşi senzatii, se simteau cuprinşi de acelaşi friguri ale mortii, ori de căte ori, soarele scapăta după dealurile între cari se ascunsese Varniţa, orâşelul acesta micuţ şi atât de liniştit altădată. Zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, ei aşteptaseră ca ceva să se schimbe, ca isbăvirea lor să vie de undeva. Dar zilele, săptmânile, lunile, anii, trecuseră. Unii după altii. Opt la număr. Ani grei de sguduitoare frământări. Ani în care, speranţele se năsteau şi mureau în joc nebun şi halucinant. Multi din locuitorii de altădată din Varnita, fuseseră ridicati între timp, noaptea şi dispăruseră fără urme. Altii muriseră din cauza mizeriei ce se abătuse peste capetele lor. Multi îşi puseseră singuri capăt zilelor, iar altii, ne mai putând îndura, luaseră drumul codrilor şi haiduceau acum...
Dumitru Zdrugariu stătea la geam si privea cum înserarea cobora greoiu de pe dealuri spre vale. Ningea. Ningea liniştit. Cu fulgi mari şi ciufuliti ca nişte crizanteme. De două zile ningea la fel. Fără întrerupere. Si zăpada creştea. Din ce in ce mai mare. Din ce în ce mai albă, mai pufoasă şi mai rece. Copacii luaseră forme fantastice in haina lor groasă de nea. Din când in când, câte o pală de zăpadă cădea şi sgomotul ei înfundat, îi făcea să tresară şi să privească cu teamă spre use.
-Ană, a bătut cineva la uşe?, întreba el pe nevastă-sa, o femeie micucă, ce stătea învelită într'o cârpă mare, alături de sobă.
-Nu! Nu-i nimeni, venea de două zile, acelaşi, mereu acelaşi răspuns.
Si iarăşi tăcere. Grea. Apăsătoare tăcere.
De luni de zile, nu le mai deschisese nimeni usa. Vecinii si cunoscutii, îi ocoleau. Rudeniile, nici nu le mai dădeau bună ziua. Toti îi ocoleau ca pe nişte ciumati. Le era teamă de ei. Teamă ca nu cumva blestemul care căzuse peste casa lor, să-i molipsească, să se lipească şi de ei şi de casele lor.
Singuri şi trişti, in căsuta lor, cei doi bătrâni îsi trăiau amarul zilelor. Avuseseră trei copii; doi feciori şi o fată. Speraseră la zile mai senine pentru bătrânetele lor. Dar îi pierduseră pe toti trei. Unul in puşcărie. Unul in lumea mare. Iar fata, dispărută fără urme de trei luni de zile.
In fiecare dimineata când se trezeau, simţeau amândoi înmugurindu-le in suflet speranta că poate astăzi, poştaşul le va bate la use şi le va aduce un semn de viată dela careva din ei. Si fiecare seară îi găsea înveliţi in aceiaşi amară desiluzie.
Şi zilele treceau. Una dupră alta. Triste. Apăsătoare. In aceiaşi aşteptare chinuitoare. Dezolantă.. Ucigaşe.
-De ce n'o mai fi scriind Valeriu, tu Ană?
-De, mai ştiu si eu? I s'o fi întâmplat ceva... Doamne, ce blesteme au căzut peste capul nostru!...
-Ce vrei sa-i faci?... Asta-i viata!... Cu bucurii şi dureri... Cu clipe frumoase si zile triste..
-Mi-e dor de el. As vrea să-1 mai văd odată înainte de a închide ochii pentru totdeauna...
-Numai Dumnezeu bunul mai ştie dacă-1 vom mai vedea vreodată. Eu am pierdut orice speranţă... Trăim vremuri de apocalips. Răul s'a întins in lume ca o pecingine. Si roade. Roade... Până se va prăbuşi totul... Antichrist a rupt lantele in care fusese legat si dă raita prin lume...
-Tu, si nu te audă cineva ! ...
-Cine să ne mai audă şi pe noi? ! ...
-Mai ustii... Peretii au urechi si ei dela o vreme încoace.
-Dacă as fi mai tânăr, as lua şi eu drumul codrului. Dar aşa, bătrân şi paralitic, unde să ma duc?...
Tăcură.
Afără ningea cu aceiaşi fulgi mari si albi. Dumitru Zdrugariu nu îi mai vedea in întunericul care se lăsase peste oraş, dar le simtea prezenta, îi auzea parcă plutind uşor in aer si asternându-se peste covorul rece si alb.
Frigul pătrundea printre încheieturile ferestrei in cămăruţa îngropată in întuneric. Il simjea cum îl infioară. Ar fi vrut să se ridice, dar îi era teamă de sgomotul ce l-ar fi făcut. Liniştea era atât de adâncă încât se înfiora la gândul ca târşăitul piciorului paralizat ar putea să o tulbure, să o sfărâme ca pe ceva material...
«Intr'adevăr, îşi zise el, de ce nu o mai fi scriind Valeriu? Să fi murit in sufletul lui dragostea de părinti? Sau poate că, tocmai de aceia nu scrie... Ii e teamă să nu ni se întâmple ceva din cauza lui... Simt eu că de aia nu scrie. In ultima lui scrisoare ne lăsase să înţelegem că-şi reproşează schimbul de corespondenţă cu fratesu si că este încredinţat că din acest motiv, Dănut trebuie să îndure acum mizeria puşcăriei... De, poate că el are dreptate. Poate că acesta a fost intr'adevăr motivul pentru care-l închiseră pe Dănut. Când l-au ridicat de acasă, nimeni n'a spus nimic. De făcut, nu ştiu şi nu cred să fi făcut ceva înpotriva stâpânirii. La şcoală, fusese mereu silitor şi întâiul, ca mai înainte... Atunci?... fără îndoială că Valeriu a avut dreptate!... Si de aia nu mai scrie. De teama de a nu ne cauza nouă neplăceri... Da ce-o să ne mai facă nouă acuma însă? Să ma ridice pe mine care mg târâi într'un picior sau pe baba mea care abia mai vede?... Să ne împuşte?... Impuşte-ne! Moartea şi aşa e pe aproape de noi. Ne dă mereu târcoale. Cu o zi mai de vreme sau mai târziu tot acolo ajungem!...»
-Dumitre, să aprind lumină? Gândurile îi fură brusc întrerupte.
-Dacă vrei tu, spuse el.
-Hai să ne culcăm!
-Hai!
Bătrâna făcu lumină. Dumitru Zdrugariu se ridică încet, greoiu, depe scaun. Ea veni lângă el, îl sprijini, îl duse apoi şi-1 aşeză pe marginea patului, îl descăltă şi-i ajută să se desbrace, apoi îi luă bastonul de lângă pat şi-1 întinse in aşternutul rece, alături de el...
Oftă.
-De ce oftezi? o întrebă el.
-Doamne si tu, cum să nu oftez când din trei copii ce-am avut, nu mai am acum nici unul. Dacă i-aş şti morti parcă mi-ar fi mai uşor. Dar aşa... Unul printre streini... Unul la puşcărie... Si fata, Dumnezeu ştie pe unde-o mai fi şi ea şi ce-o face...
In ochii bătrânei apărură lacrimi.
Se duse la dulap, scotoci in el şi scoase o fotografie. Se uită lung la ea, apoi o duse la buze şi o sărută.
-«Pupe-l maica de îngeraş! Cum te-ar fi tinut bunica pe genunchi, cum te-ar fi strâns ea la piept cu dragostc si te-ar fi alintat... Dar n'am avut noroc... Mâini streine te cresc şi te alintă pe undeva prin lumea cea mare ...»
In patul lui, Dumitru Zdrugariu plângea şi el.
* * *
Cand primiseră fotografia nepotelului lor, cei doi bătrâni plânseseră de bucurie. Era primul lor nepot. Şi-i semăna aidoma lui Valeriu.
-Uită-te la el, Dumtre, spusese bătrâna, asa a fost şt Valeriu când a fost mic.
-O fi, răspunsese el.
De atunci, ori de cite ori priveau fotografia, plângeau amândoi de tristete. Durerea de a nu fi putut să-1 aibe, să le mângâie bătrânetele cu nebuniile lui copilăreşti, îi rănea.
* * *
-Dormi, Dumitre?
-Nu ! Nu pot adormi !
-Nici eu. Gândurile mă cbinuie. Nu mg lasă să adorm...
-Tot la copii te gândesti?
-Dar la cine altul?... Mama numai la copii se gândeşte...
-Tu, Ană, parcă a bătut cineva la geam.
-S'o fi scuturat zăpada din nuc.
Bătăile se repetară însă.
-Ană, a bătut. Asta a fost mână de om, ne zăpada. Bătrâna se ridică din aşternut şi bâjbâi prin întuneric drumul spre masă.
-Mamă! se auzi o voce slabă de afară.
-Dănut !... Dumitre, Dănuţ e la fereastră.
-Nu-ţi face năluci, femeie, spuse el.
-Dumitre i-am cunoscut glasul. E el... puiul mamei...
Mâinile alergau nervoase pe masă fără nici o ţintă.
-Nu găsesc chibriturile... Doamne...
-Deschide uşa, Ana.
-Iată-le... Le-am găsit...
In camera se făcu lumină. Bătrâna alergă ca o nălucă la use şi o deschise:
In prag apăru o umbra subtire, ştearsă.
-Mamă !
-Dănut... Feciorul meu... Doamne...
Ea se repezi spre el. El o lua in brate, o strânse la piept si-o sărută.
Inchiseră apoi uşa.
-Tată !
-Bine ai venit, Dănut! spuse tatăl, printre sughituri şi lacrimi, întinzându-i mâna stângă.
Dănut se uită la el lung. Apoi la mama-sa.
-Paralizat, spuse mama.
Dănut se aplecă şi sărută mâna bătrânului, apoi îl sărută pe obraji.
-Tată... tată...
Plângeau toţi trei.
-Cât o fi ceasul? întreabă într'un târziu bătrâna.
-O fi către două.
-Ti-o fi foame, dragul mamei. Să fac focul, să-ti încălzesc ceva.
-Ceva cald aş bea, mama. M'a pătruns frigul.
-Ti-au dat drumul?...
-Da... mi-au dat...
O tuse îi scutură toată fiăptura şi-l obligă să-si întrerupă vorbele.
-Eşti răcit?
-Nu! Tuşesc de mai multă vreme.
-Te-au bătut?
-In piept... Mereu in piept... Cred ca nu mai am nimic bun in mine...
-Ce câini, Dumnezeule-Doamne... Bine că te-au lăsat liber... Acasă o să treacă totul... O să te faci iarăşi bine...
Dănut coborî privirile in pământ. Intr'un târziu, scuturându-se parcă de nişte gânduri lugubre, spuse:
-Valeriu v'a mai scris?
-De doi ani, nici un semn de viată dela el... Ultima oară când ne-a scris, ne-a trimis si o fotografie... Are fecior. Mai mare dragul...
-Nu stiam... Să-i trăiască !... Unde-i?
-Cine, el?
--Nu!... Fotografia!...
Bătrâna alergă din nou la dulap, scotoci prin el o bucată de vrome şi o scoase din ascunzişul ei.
-O tin ascunsă, spuse ea. Mi-e teamă să nu mi-o ia, dacă vin.
-Frumos!, spuse Dănuţ... Ii seamănă lui tat'su... Dar Aurica a mai scris?
-Nici de ea nu mai ştim nimic de trei luni... Ultima data ne-a scris din Iaşi... De atunci, nimic, de parca ar fi inghiţit-o pământul...
Dănut se îrtoarse pe scaunul lui spre batran.
-Cum te simti, tată?
-Cum să mă simt? Prost. N'am crezut să sfârsesc asa, dar, ce să fac, aşa a fost voia lui Dumnezeu...
-Grele vremuri am ajuns să trăim, spuse bătrâna.
-Da! îngână Dănut... Apoi continuă: dacă vom mai scăpa vreo-dată din ele, cred că o sa ştim si ne preţuim libertatea...
* * *
Crăciunul venise si trecuse. Sărac si trist. Fără colinde si brad. Fără cadouri si cozonaci. O ciorbă de sfecle, două capete si două cozi de scrumbie prăjite in uleiu de floarea soarelui şi câte-o bucăţică de pâine.
Cu zile înainte, bătrâna făcuse coadă in fata diferitelor magazii pentru a primi «ratiile de iarnă». Nu reuşise si adune însâ mai mult. Făina de porumb se sfârşise tocmai la dânsa.
Se întorsese in ziua aceea acasă mai tristă decât de la o înmormântare.
Stătuse şase ore in ger, pentru a se înnapoia cu mâna goală.
Era totuşi bucuroasă că cel puţin bratul de lemne si mâna de cărbună o primiseră, asa că nu vor trebui să treacă peste sărbători, făcând pe lângă foame şi frig.
Cu mare caznă şi după rugâminti şi implorări repetate, reuşise să înmoaie inima Martei, vecina si prietena ei din copilărie care mai avea o vaca a ei, si să primească pe ascuns pentru Dănut, zilnic, câte un pahar de lapte.
-Dacă n'ar fi blestemata asta de «cotă» pe care trebue s'o vărs la «lăptăria centrală pentru distribuirea raţională a laptelui», ti-aş da bucuroasă, Ana, mai mult. Dar crede-ma, nu pot. Si nici de «lungit» cu apă nu-l pot lungi că mi-1 măsoară in fiecare zi tartorul dela lăptărie...
-Te cred, Martă, şi-ti multumesc... Nu pentru mine... Pentru Dănut...
-S'apoi, drept să şi spun, Ana, dacă n'am fi fost prietene bune din copilărie si dacă nu-l aveam pe Valeriu drag, n'aş fi făcut-o nici in ruptul capului. El mi-a fost ca un copil. A crescut mai mult in casa mea decât la voi. Şi dacă nu s'ar fi pierdut in război as fi fost mândră cu el ca ginere. Poate că nici Ioana mea n'ar fi murit, aşa cum a murit, Dumnezeu s'o ierte.
-S'o ierte Dumnezeu... Martă, Martă, ce amar de zile am ajuns să trăim. Sfârşitul lumii, tu, nu alta... Auzi tu, s'o împuşte blestematul de rusnac fiindcă n'a vrut să se culce cu el ! ...
-Taci, fă,să nu ne audă cineva.
Aruncară amândouă priviri speriate de jur împrejur să se convingă că nu era nimeni de faţă sau prin apropiere care le-ar fi putut auzi şi denunta.
Mama plecă cu inima grea din curtea prietenei, ascunzând sub sorţ paharul de lapte pentru Dănut. O durea că nu putea sa-i împărtăşească Martei nimic in legătură cu Valeriu. Să-i spună ca trăeşte. Că-i însurat. Ca are un copilaş. Că ea, Ana Zdrugariu, este bunică. Era însă mai bine aşa. Pentru moment era mai bine aşa, Valeriu trebuia să rămână incă, pierdut in război. Curn ar putea ea să spună cuiva că Valeriu, copilul ei, nu vroia să se mai întoarcă acasă, la părintii lui bâtrâni şi năcăjiţi. Cum putea ea sa le spuie acestor oameni că primul ei fecior, se căsătorise, acolo, in Germania, c'o nemtoaică. Ce-ar putea ei inţelege din toate astea? Ar condamna-o desigur si l-ar condamna si pe el. Pentrucă in tara aceasta acum, nimeni nu mai putea întelege că viata trebuie să meargă înainte. Că ea nu poate fi oprita in loc. Că in drumul ei, nici o barieră nu poate sta. Numai aici, in tara tăcerilor de piatră, viata s'a oprit in loc...
Dănut părăsi cabinetul medicului după două ore de consultatii.
Ceea ce presimţise, ştia acum : nu mai avea nimic bun in el. Toate organele îi fuseseră atinse de boală: plămânii, rinichii, inima, stomacul. Bătăile, mâncarea insuficientă, chinurile morale, îşi făcuseră efectul. Era condamnat la moarte. La o moarte înceată şi chinuitoare.
Cuvintele doctorului îi sunau lugubru in urechi:
-«Dacă ar fi alte vremuri, adică, vreau să spun, dacă am avea la dispozitie medicamentele necesare, vindecarea ar fi, poate, posibilă... In situatia de azi... mă-întelegi... e greu de spus... şi mai ales... de întreprins ceva...»
Stia că doctorului îi fusese greu să-i spună adevărul. Să-i spună in faţă că numai avea de aştcptat nimic dela viată. Că pentru el totul se sfârşise. Că viata lui pornise pe drumul cel din urmă şi fără întoarcere, incă de mult. De acolo de după gratiile înfiorătoare după care trăise timp de patru ani de zile, începuse moartea să i se cuibărească in trup. Dănut presimtise aceasta in ziua in care fusese lăsat liber. Işi dăduse atunci limpede seama că viata lui nu mai însemna nimic pentru tiranii lui. Intoarcerea din iad, era pentru el intrarea in moartc...
Gândul mortii nu-l înspăimânta. Ii părea numai rău că trebuia să sfârşească atât de stupid şi de repede o viata pe care şi-o dorise altcum. Ii părea numai rău că din tot ceea ce năzuise, nu reuşise să realizeze nimic. Si gândul că moartea lui va fi atât de totală şi atât de goală, ca şi când nici n'ar fi trecut prin viaţă, îl amăra din ce in ce mai mult. Şi sentimentul acesta nou care se născuse in el in cabinetul medicului, se adăuga urei pentru asupritori, urei vechi care se născuse şi crescuse in el uriaşă pentru cei ce-l cbinuiseră şi chinuiau un neam întreg. Ura aceasta care făcea parte integrantă din trupul şi sufletul lui, isbucnise in el cu ani in urmă. Atunci când diavolii cu chip de om deslăntuiseră furtuna descreerării lor, dealungul si dealatul tarii, coborând iadul pe pământ. Din ziua aceea, de când prima şi desmătul deveniseră principii de conduită ale conducerii noului stat, Dănut a simtit pentru prima oară in viata lui că urăşte. Si ura aceasta crescuse mereu in el, cu fiecare zi ce trecea, cu fiecare crimă pe care bestiile comuniste o săvârşeau pe spinarea bietului popor îndobitocit de teamă. In toti acei ani de groază şi blestem, când muscalii şi oamenii lor îşi faceau de cap peste tot, o singură nădejde mai licărea in sufletul mulţimilor : Regele. Sperau că, intr'o bună zi, Regele va pune capăt suferinţelor lor. Nimănui nu i-ar fi putut trece prin gând că intr'o bună zi, cel spre care îşi îndreptau rugăciunile lor tăcute, îi va lăsa pradă in mâinile lupilor turbati si setoşi de sânge. Dar ziua aceea vnise. Atât de neaşteptat. Atât de zguduitor. Regele îi trădase. Işi trădase ţara. Işi trădase poporul. Pleca. Ei rămâneau însă. Infrânti. Sdrobiti. Stiau că de-acum, numai Dumnezeu îi mai putca salva. Că numai el ar mai putea face o minune...
In ziua aceea, când vestea abdicării Regelui strafulgerase multimile, Dănut îşi spusese resemnat: «De-acum, faca-se voia ta, Doamne!»...
Şi Neamul intreg, spusese odată cu el, aceleaşi cuvinte...
Si astăzi, ca şi atunci, Dănut işi repeta mereu de parcă ar fi cântat un psalm: «Facă-se voia ta, Doamne... Facă-se voia ta...»
Cu capul plecat, privind omătul murdar al străzii, Dănut paşea legănat, fără să vadă pe nimeni. Nu simtea nici frigul care i se cuibărea in trupul prost îmbrăcat şi slăbit. Trecea ca o umbră. Ca o stafie. Ca una din zecile, din sutele, din miile de stafii ce populau orăşelul acesta, atât de vesel, de plin de viaţă altădată şi atât de tăcut şi mort astăzi.
In dreptul chioşcului cu ziare, se opri automat. Ferestruica se deschise. Dănuş işi scoase mâna din buzunarul paltonului şi puse banii in mâna întinsă cu acelaş aer cu care, inainte, punea banii in mâinile întinse ale cerşetorilor dela colturi de strada. Nu spusese nici un cuvânt. Işi luă ziarul, il împături si dădu să plece. Dar o voce caldă de dincolo de geamul aburit, îl facu să se oprească.
-Restul, tovarăşe!...
Dănut se uită mirat la femeia care-i întindea mâna prin deschizătura ferestrei.
-Am plătit exact, murmură el.
-Dănut! ...
Tresări. Numele îi sunase atât de dulce, atât de melodios depe buzele necunoscutei de dincolo de geam. Pentru o clipită, închise ochii, aşteptând parcă s'audă in continuare acel veşnic : «te iubesc», cântat cu aceiaşi căldură şi pasiune in voce cu care-i fusese pronuntat numele. Dar in locul unei romantice declaratii de dragoste, străina continuă:
-Ia te rog banii aceştia... Sunt pentru mama ta!... O datorie veche ! ...
Dănut işi încordă privirile căutând să descifreze figura de dincolo de geamul aburit uşor. Cu greu, recunoscu in femeia cu tâmplele albite, fata pentru care Valeriu scrisese pe vremuri, cele mai frumoase poeme de dragoste.
-Ileana... Dumneata?!
-Eu Dănut!... Ia to rog banii... Şi numără-i încet...
-Multumesc... dar...
-Nu-mi multumi deloc... Ia-i... Si spune-mi, nu-i nimeni pe-aproape?...
Dănut privi o clipă in dreapta şi'n stânga, apoi spuse:
-Pustiul !
-Vreau să-ti spun ceva, continuă Ileana.
-Cu inima deschisă, răspunse el, in timp ce luă banii şi incepu sa-i numere.
-Ascultă, Dănut, cineva vrea să te vadă... Vine din Germania... Are vesti despre Valeriu... Incearcă să te strecori Sâmbătă seara la mine... Vezi să nu te vadă cineva când intri... Să intri prin spate...
-Fără nici o teamă... Numai că nu ştiu unde să viu...
-Căsuţa mică de lângă cimitir... O ştii? ! ...
-Voi fi acolo!
Plecă. Zăpada scârtâia sub tălpile pantofilor vechi. Frigul îl pătrundea si-l înjunghia prin toate mădularele, acum. «Ce bine mi-ar face o ceaşcă fierbinte de ceaiu cu rom, îşi spuse el în gând. M'as desmorţi un pie». Şi gândul acesta se legase de el. Vedea ceaşca albă de portelan fin cu buza aurie, aburind dinainte-i. Simţea in nări mirosul plăcut si aromat al romului. Şi mintea-i fredona înainte, fără încetare, o muzică suavă : ceaiu... rom..., şi iarăşi, iarăşi... In melodia acestor două cuvinte, era atâta armonie, atâta pace, atâta împăcare. Nimic furtunos. Nimic revoltat. Nimic demonic. Fiecare ton, fiecare nuantă, venea şi pleca limpede, clar, divin, ca o curgere liniştită de ape, cu fiecare pas ce-1 făcea. In acelaiş ritm. In aceiaşi cadentă...
...Ceaiu... rom... ceaiu... rom... ceaiu... rom...
Când ajunse'n fata casei, gândul se frânse. Melodia dispăru.
«O altă simfonie neterminată» isi spuse el intrând.
-Te-a pătruns frigul, îi spuse tatăl.
-Un pic, răspunse el... Da unde-i mama?
-Unde să fie?... Face «coadă» pe la prăvălii, doar o apuca ceva s'avem de sărbătorile anului nou in casă...
-«Sărbători», repetă Dănut cu atâta scârbă'n glas... Astea mai sunt sărbători, tată?...
-Aşa ne-am obişnuit, copile... Fentru noi, ele rămân sărbători...
-Sărbătorile noastre, tată, au murit de mult... Incetul cu încetul, încep să ni se şteargă până şi din amintiri... Sărbătoarea, înseamnă veselie... Inseamnă împăcare... Inseamnă belşug... Asa am fost obisnuiti... Crăciunul venea cu daruri... cu colac pe masă... cu porcul atârnat la afumt... cu nuci, cu mere... Cu pitărăi şi colindători... Anul nou, cu purcelul de lapte fript la tavă... Cu pluguşorul... Ce-avem din toate astea astăzi?... Nimic! ... Nişte «sărbători de iarnă» muscăleşti, cu frig, foamete, cu lacrimi si ofaturi... Astea ne sunt sărbătorile : jale, scrâşnire de dinti.
-Să nu te-audă cineva, copile.
-Audă-mă, tată... De-acu', nu-mi mai pasă...
-Copile, nu te juca cu viata...
-Cu care viată, tată?! ... Asta numeşti dumneata viată?... Spune drept, dumneata, care ai trăit viaţa in toată plinătatea ei, i-ai cunoscut bucuriile pe toate fetele, numesti ceea ce trăim noi astăzi, viată?... Spune-mi!...
-E drept, copile, dar ce putem noi face acum?... Crezi tu că revolta noastră mai are vre-un rost?... Nici unul, Dănut!... Nici unul!... Am fost trădati şi părăsiţi de toată lumea... Nu ne-a mai rămas nimic altceva decât resemnarea...
-Da, resemnarea... Stupida resemnare... Resemnarea aceasta care ne îndobitoceşte şi ne ucide... Tata, resemnarea aceasta de care s'a făcut şi se face atâta caz, fiind dată drept virtute românească, a dus ţara şi neamul aici unde se găseste... Resemnarea aceasta bolândă... proverbial de bolândă, a transformat tara într'un cimitir... De nu ne-ar fi «binecuvântat» Dumnezeu cu ea, altul ne-ar fi fost destinul in istorie...
-Poate că ai dreptate, copile, dar...
-Am tată, am... Ne-am făcut de cap cu resemnarea noastră... Spune-mi, ce făceai, dumneata atunci când nebunul de Carol al doilea trăgea cu mitraliera in copiii acestui neam?... Ce făceau sutele, miile, zecile de mii de părinţi ai căror copii mureau muscând pământul tării?... Tăceau... Se resemnau... Erau filosofi... Se retrăseseră in turnul lor de fildeş şi meditau... Iar sângele copiilor lor, curgea in valuri de-alungul si de-a latul tarii... Ce-ati făcut dumneavostră, când Carol v'a chemat sa-i votaţi noua lui Constitutie, măsluită astfel ca in umbra ei să-şi poată duce la îndeplinire planurile lui demonice de exterminare a acestui neam de care el a fost intotdeuna, auzi dumneata, întodeauna, atât de străin?... Vă puneaţi ştreangul in gât şi pistolul la ceafă şi spuneaţi «DA», resemnaui... Gândeşte-te bine, ce-ar fi fost dacă tara întreagă i-ar fi suflat neamtului in fată un scuipat de «NU»? V'ar fi împuşcat pe toti?... Nu tată... N'ar fi făcut-o... Şi-ar fi luat poate tălpăşita şi-ar fi plecat la mama dracului, de unde a venit, să nefericească acest popor...
-Dănut !
-Tată ... Dă-mi voie să-mi descarc inima... Odată si bine... Ştiu că dumneata ai spus «NU», c'ai fost închis şi bătut... Dar dacă toţi ar fi făcut ca dumneata, crede-ma, astăzi nu ne-ar sta muscalul in tară şi tiganii in fruntea ei... Cine a adus dictatura in tara aceasta?... Carol?... Antonescu?... Nemtii?... Nu! Proverbiala resemnare românească, tată!... Acesta-i adevărul... Si dacă suferim astăzi şi murim bătuti şi schingiuiţi de toti aduşii de vânturi, apoi aceasta este poate pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia noastră...
-Nu vorbi asa, copile!...
-Dar cum, tată?... Cum?...
-Ce vrei tu să facem, astăzi?
-Nimic, fireşte!... Si stăm resemnati ca vitele la abator şi să ne aşteptăm moartea... Ce-am mai putea face altceva? ! ...
-E prea târziu, Dănut!
-Da, tată... Amarnic de târziu!...
Tăcerea se lăsă grea, apăsătoare, in cămăruta mică şi friguroasă.
Dănuţ se aseză obosit pe un scaun in fata mesei, proptindu-şi fruntea in palmă, in timp ce tatăl său, scoase un oftat dureros. Afară, seara se lăsa încet peste oraşul trist, peste casele mohorîe, peste oamenii flămânzi şi înfricoşati.
Venea o altă noapte cu chinurile ei.
Când s'a deschis uşa şi-a intrat bătrâna, cei doi au tresărit speriaţi.
-Tu eşti, Ană !
-Eu, Dumitre... De ce n'aprindeti lampa?...
-Am mai crutat şi noi ceva petrol, răspunse bărbatul.
-Crutăm... crutane-ar nevoile să ne crute, că nu ştiu până când om tot cruta!... Aprinde lampa, ca mi- mâinile înghetate.
Dănuţ desehise sertarul mesei, scotoci prin întuneric câtva timp, apoi scutură cutia între degete. O deschise. Primul chibrit ce încercă să-l aprindă, se rupse. Al doilea, nici că se gândea să se aprindă. Il asvârli pe masă. Cu al treilea, păti la fel.
-Drăcia dracului, tună el, in ţara asta nici chibritele nu mai ard!...
-Or fi şi ele «reacţionare», Dănut, spuse mama.
Din pieptul scrumit de boală al lui Dănut isbucni deodată un vulcan de râs. Pentru prima data de când se înapoiase acasă, râdea. Si râsul lui o cuprinse şi pe mama. Numai tatăl tăcea 'în coltul lui, învelit in pături. Vorbele lui Dănut îl tulburaseră adânc. Işi dădea seama că Dănut avea dreptate. Ca prea răbdaseră toate nebuniile şi toţi nebunii din lume care-şi bătuseră joc de ţara şi de poporul acesta, pe rând, cu guvernele şi cu partidele lor, dela ministru şi până la rege, dând ţara plocon ruşilor si netrebnicilor lor de argati...
Insfârşit, se făcu lumină. O lumină pală care abia de pătrundea până'n unghere.
-Bunătăti «progresiste» , spuse Dănut, arătând pachetelele minuscule de pe masă...
-Da, copile... Un săpun, o cutie de sardele, câteva ace de cusut, un mosoraş de ată neagră si-o lingură de marmeladă.
Şi pentru astea ai stat dumneata două ore in ger?
-Pentru astea Dănut, pentru «bunătătile» aceastea...
-Se făcu iarăşi linişte... O linişte de mormânt... Mama îşi încălzea mâinile in jurul lămpii. Şi umbrele mâinilor ei se profilau fantomatic pe pereti. Mari. Colosal de mari.
Dănut îşi aminti de ziar. Şi de Ileana. Il scoase din buzunarul paltonului in care rămăsese tot timpul îmbrăcat, îl puse pe masă şi începu să citească...
-Ascultă aici tată spuse el într'un târziu. N'o sa mai murim de foame... Rusii ne-au trimis optzeci de vagoane de jucării dela cele mai renumite şi mai moderne fabrici din Moscova...
-Cate sute de vagoane de grâu vor lua pentru ele, nu scrie'n ziar, Dănut? întrebă mama...
Mama a facut focul în sobă. Si căldura incepea sa se împrastie în încapere ca o binecuvântare.
Dănut şi-a scos paltonul. Tata, a aruncat pe podea, lângă el, păturile în care stătuse învelit. Odata cu caldura, plutea din nou in camera ceva din atmosfera din trecut. Mama pregatea de cina. Danut citea ziarul. Tata îsi torcea caerul gândurilor... Toti tăceau...
După o bucata de vreme, mirosul mămăligii le gâdilă plăcut nările. Dănut se gândea cât de mult dorise o lingură de mămăligă calda, mirositoare, în închisoare.
-Hai la masă, Dumitre.
Bătrânul s'a ridicat. Dănut s'a repezit să-l sprijine si l-a condus până la masă.
-Sezi, tată.
-Mai întâi, să spunem rugăciunea, copile.
In jurul mesei, în picioare, cu mâinile împreunate în rugaciune, sub lumina palida a lampii de petrol si'n aburul mamaligii, cei trei pareau niste vedenii dintr'o alta lume.
-«...In numele Tatălui... s'al Fiului... s'al Sfântului Duh...» răsună vocea tatălui intre cei patru pereti si ecoul ei străbătu inimile celor aplecat în rugăciune... «Tatăl nostru, carele esti în ceruri»... Rugăciunea plutea materială în încapere... «Pâinea noastra cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astazi...»
Din ochii tatălui, curgeau siroaie de lacrimi. Iar cuvintele rugaciunii, se rupeau din ce in ce mai des.
-«... c'a Ta... este... impă... rătia... si pu... terea... si mă... rirea... A... Tatălui... ş'a Fiu... lui... şi'a Sfân... tului... Duh... A... min»...
Când tatăl termină chinuita-i rugaciune, pe obrajii câtor trei, lacrimile-si tăiaseră brazde.
Se asezara. Mama imparti mamaliga, asezand fiecaruia in farfurie câte-o bucată. Trecu apoi cutia cu sardele dela unul la altul, apoi se servi şi pe dânsa.
Sosul marinat, atât de placut la miros, le atâtase pofta. Incepură să mănânce. Dar bucata de mămăligă muiată'n sos, parcă ar fi fost tăvălită'n nisip. Incepură toţi trei să examineze sosul. Intr'adevăr, scârtâia sub lingură. Era plin de nisip.
Dănuţ luă cutia şi se uită lung la ea.
-...Pentru vitele grase, pentru grâul şi petrolul şi sarea şi aurul care ni-l iau, uite, ruşii, «prietenii poporului muncitor» ne trimit sardele in sos de nisip marinat...
Dezolarea coborî din nou in cameră şi 'n inimi.
Blestemul le amuţise pe buze.
* * *
Se lăsase un ger cumplit. Geamurile înghetaseră de sus si până jos. Focul întreţinut cu chibzuinta, nu răsbea să topească pojghita din ce în ce mai groasă de ghiată care se aşternea pe ele. Lumina abia mai pătrundea in camera.
De patru zile, tatăl zăcea in pat. Dănuţ citea Biblia. Si tuşea. Tot mai des şi mai dureros. Mama, alerga toată ziua prin ger, dela prăvalie la prăvălie si încropească ceva de-ale mâncării, şi venea mai de fiecare dată acasă cu mâna aproape goală. Reuşise între timp să mai primească o căpătână de varză acră şi două picioare de porc, ceva făină de porumb, o litră de gaz si un sfert de uleiu de floarea soarelui.
Din cele două picioare de porc, mama făcuse trei farfurii mari de răcituri. Făină de porumb, aveau acum in casă pentru câteva săptămâni. Iar mătuşa Marta, le strecurase in noaptea Crăciunului, un sac de cartofi.
-«Să fie de sufletul fetei» spuse ea când mama încercase sa-i plătească, şi-au început apoi amândouă să plângă.
Triste si geroase, zilele treceau. Una după alta. Asa cum erau orânduite din minutul in care Dumnezeu a despărtit lumina de întunerie si-a spus luminei : ziuă, iar întunericului : noapte.
Gândul întâlnirii din casa Ileanei, Dănut îl ocolise mereu. Din momentul in care Ileana îi spusese că cineva venit din Germania vrea să-l vadă si să-i vorbească, viata lui căpătase un sens. Presimtea că de această întâlnire îi este legat propriul destin. Ştia că acel «cineva» care-i aducea veşti dela Valeriu, nu se putuse strecura in tară decât cu o misiune. Venise desigur aici si îndeplinească ceva. Să dea, poate, o lectie asupritorilor şi celor ce lâncezeau in apele resemnării. Să vorbească in numele neamului. In numele adevăratului Neam Românesc.
Când ziua sorocitei întâlniri sosise, Dănuţ era un pumn do nervi însă. Nu-şi mai găsea astâmpăr. Nu stia ce să mai facă. Durerile din piopt pieriseră deodată ca luate cu mâna. Parcă si tusea era mai rară acum... Şi când luminile se aprinseră in oraş, Dănut imbrăcă paltonul. Era încă mult prea de vreme. Ştia. Dar nu mai putea sta locului. Trebuia si iasă.
-Mamă, ies putin să iau aer.
-O fi prea frig, Dănuţ?!
-Am îmbrăcat pe dedesubt cojocelul. Nu-ti fie teamă ca no să răcesc.
-Să nu întârzii prea mult, Dănut.
-Nu, mamă.
O sărută pe amândoi obrajii si ieşi.
Aerul rece, îi făcea bine. Il sorbea adânc in plămânii răvăşiti de boală fără să simtă durere.
Işi făcuse un plan. Să treacă prin fala casei Ileanei. Să vadă şi să studieze intrarea, pentru a se putea strecura neobservat, apoi.
Când ieşi in strada principală, îl nedumeri forfota. Ca niciodată strada era populată. Işi dădu imediat seama că lumea mergea într'un singur sens. Se lăsă purtat de valurile multimii. Când din fata parcului «Mihail Eminescu» -astăzi, «Ilie Pintilie»- unde strada se împărţea în două, multimea coti spre stânga, îşi dădu seama că oamenii aceştia mergeau la teatrul orasului. Merse cu ei.
Teatrul era luminat şi pavoazat in roşu. Pe stâlpiii dela intrare, secera si ciocanul şi portretele lui Lenin, Stalin şi Gheorgbiu-Dej, in mărimi supranaturale. Un placat de mărimi uriaşe, anunta in litere mari rosii reprezentatia unică, dată de baletul Operei din Odessa. «Carnaval comunist» îşi spuse Dănut şi trecu inainte. Traversă parcul şi strada şi urcă spre cimitir. Trecu pe lângă biserica adomită in întuneric. In sus şi'n jos, strada era pustie. Coti repede la stânga. Căsuţa mică de lângă cimitir îi zâmbi c'o geană de lumină ce se strecura in noapte prin inimioarele tăiate in lemnul color două obloane de lemn. Ileana era acasă. Il aştepta. Se apropie încet. Ascultă. Nici o mişcare. Nu-l urmărise nimeni. Nu-l văzuse nimeni. Bătu încet in oblon. Apoi trecu in spatele casei. «Să intri prin spate» îi spusese Ileana. Uşa se deschise in întuneric.
-Dănut? se auzi o şoaptă in noapte.
-Chiar el, raspunse Dănut.
-Vină! ...
Când să treacă pragul casei, Dănuţ atinse corpul fierbinte al Ileanei. Şimţi mirosul trupului ei pătrunzându-l. «Ileana a rămas aceiaşi din versurile lui Valeriu», îşi spuse el. «Acelaş trup fierbinte, îmbietor la păcat, in ciuda tâmplelor albite prea de timpuriu». Fusese doar colegă cu Valeriu. «Oare si Valeriu are acum tâmplele albe?» se mai intrebă el.
-Intră Dănuţ, sau ti-e teamă?...
Vorbele ei rupseră firul gândului lui.
-Teamă?, întrebă el... De cine?... De dumneata?...
-De... mai ştiu eu...
Ileana îl luă de mână şi închise uşa in urma lor.
-Să-ti spun sincer la ce mă gândeam?
-Dacă vrei.
-La Valeriu... La poemele lui de dragoste scrise pentru dumneata... Apropos, şti că s'a căsătorit în Germania?...
-Ştiu, Dănut.
-Are un băietel.
-S'o fetită.
-Nu !
-Da!... Un îngeraş de fată!... Ii am fotografia dela Tănăsescu... E pentru voi...
-Noi n'am ştiut nimic.
-Ii e teamă să vă scrie ca si nu vă facă vouă neplăceri.
-Bănuiam... Săraca mamă... Mi-e milă de ea... In fiecare zi aşteaptă poşta. Şi'n fiecare zi nimic... Se chinuie mereu cu gandurile... Numai la el se gândeşte şi numai de el ne vorbeşte câtu-i draga de zi.
-Aşa suntem noi femeile, Dănuţ, întotdeauna iubim pe cei care sunt departe de noi.
-Venit?...
-Cine?
-Cel cu care trebuia să mă întâlnesc.
-Da, te-aşteaptă...
Trecură prin bucătărie. Un miros plăcut de mâncare bine pregătită îi isbi plăcut nările.
-Ei, dar aici miroase bine!
-Ti-e foame, Dănut?
Intrebarea aceasta i se păru lui Dănut caraghioasă. «Ti-e foame?...» Cui nu-i era foame in ţara aceasta? Neamul întreg era flămând. Flămând de pâine. Flămând de dreptate. Si Dănut, preferă să nu răspundă. I se părea inutil răspunsul lui.
Când intră in cameră, Dănut avu o uşoară tresărire. In faţa lui, stătea un sublocotenent rus. Gândul că Ileana îl atrăsese intr'o cursă, trecu ca un fulger prin mintea lui. Işi reveni însă repede. Zâmbi. Apoi se adresă in ruseşte:
-Zdrastiute, tovarăşe sublocotenent.
-Bună seara, Dănut!, fu răspunsul.
De data aceasta, Dănut rămase şi mai înmărmurit. «Ce Dumnezeu se petrece aici?», se intrebă el, întorcând capul spre Ileana care rămăsese la spatele lui.
-Nici nu mi-as fi putut inchipui că semeni atât de mult, lui Valeriu, spuse sublocotenentul.
Ileana interveni.
-Dănut, acesta este domnul Tănăsescu de care ti-am vorbit.
-Din armata sovietică... Pardon, din « glorioasa armată sovietică»?...
-Pentru un moment, răspunse Tănăsescu.
-...mnun... da..., făcu el, apoi continuă : «Cred c5-mi dau seama de ceea ce se petrece aici.»
-Ia loc, Dănut.
-Multumese, Ileana.
Dănut îşi desbrăcă paltonul, i-1 dădu Ilenei odată cu pălăria si şe aşeză comod pe canapea.
-Ce preferi, Dănut: ceaiu sau cafea?...
Dănut tresări. Prin mintea lui începu să se cearnă melodia de acum câteva zile : « ...ceaiu... rom... ceaiu... rom» . Răspunse scurt : «Ceaiu.»
-Cu, sau fără rom?
Ileana... şti ce cred eu despre...
...tine!..., îl intrerupse ea.
-...Fie!... dacă doreşti astfel... Sti, dară, ce cred eu despre tine?
-De undc aşi putea să ştiu?
-Că eşti o vrăjitoare.
-Atât de urîtă mă găseşti, Dănuţ?
-Nu!... Dacă-i vorba de asta, sa-ti fac un compliment... Te găsese mai frumoasă decât acum zece ani când te-am văzut ultima oară la gară când Valeriu pleca pe front... Crizantemele ce ti-au înflorit tâmplele, te fat mult mai frumoasă.
-Iti bati joc de mine şi de «bătrâneţele mele», Dănut?...
-...«bătrânetele mele» , râse Dănul... Dacă spui astfel la treizeci si cinci de ani, ce vei spune la nouăzeci si cinci?...
-Nu voi mai spune nimic, Dănuţ, pentrucă atunci voi fi pământ de mult, şi pământul nu vorbeşte!...
Ileana tăcu. Tăcu şi Dănut. Tăcu şi Tănăsescu, Vorbele Ilenei aduseseră in cămăruta mică şi caldă, pe aripile lor, duhul morţii...
Intr'un târziu, Ileana se dcsprinse din mrejele tăcerii.
-Să-ti aduc ceaiul, Dănut.
-Si romul, spuse el... Dealtfel, asta voiam să-ţi spun: că mi-ai ghicit gândul, cand mi-ai vorbit de ceaiu cu rom, ca o vrăjitoare...
-Oooo, -făcu Ileana lung, şi ieşi.
Tănăsescu se uită lung la ceasul brătară, îşi trecu mâna prin părul blond şi rebel, îşi mângâie cicatricea depe obrazul stâng, apoi începu să vorbească, incet, grav, gândit.
-Dănut... Nu voi mai avea vreme sa-ţi povestesc prea nmlte despre Valeriu... E deajuns, cred, dacă-ti spun ca trăeşte... e sănătos... îi merge bine... E căsătorit... Are un băietel si o fetită si cred, la ora aceasta este deja peste Ocean, in Statele Unite...
-Visul lui cel mare, întrerupse Dănut: Statele Unite!... New Yorkul cu sgârie-norii lui... Statuia libertăţii... Mark Twain... Walt Whitman...
-Eu, spuse Tănăsescu, îi doresc din toată inima să fi găsit America aşa cum a visat-o... Ne omora prin Germania cu discursurile lui fulminante despre America şi democraţia americană, care pentru el era singura adevărată democraţie, singura care merita să se cheme democratie... Nici măcar atunci când i-a fost refuzată intrarca in Statele Unite de către comisia americană, pe motiv că fusese ofiter in armata română şi luptase împotriva Rusici, nu şi-a picrdut încrederea in democratia americană... A aşteptat cu răbdare timp de doi ani de zile, ca lucrurile să se schimbe. De plecat in altă tară, nici nu vroia să audă... Când l-am văzut ultima dată, avea viza şi urma să plece cu primul transport spre ţara visurilor lui...
-Imi amintesc si astăzi, continuă Danut, primele lui versuri traduse din Walt Whitman:
«Banalitatea o cânt;
Cat de ieftină-i sănătatea, cât de ieftină-i măretia!
Abstinentă, nu falşitate, nu lăcomie, plăcere;
Cânt aerul pur, libertatea, toleranta,
(Ia aici lectie dela mine-departe de cărti-departe de şcoli),
Banala zi si noapte le cânt, pământul şi apele banale,
Ferma ta, lucrul tău, profesiunea ocupatia,
Adânca intelepciune a democratiei, asemeni unui fundament solid pentru toti.»
Parcă-l aud: «Sa cânti democratia ! ... Iată insfârşit ceva original!... Pentru noi europenii, cuvântul "democratic" a devenit atât de banal, încât nu numai că ne este rusine să-1 cântăm, dar până si să-1 pronunţăm... Şi când îl spunem, îl spunem cu aerul că am spus o minciună... pentrucă, "democratia europeană" şi-a pierdut de mult adevăratul ei sens,.. a devenit o parodie a unui ideal pentru care s'a vărsat atâta sânge... »
Ileana intră. Şi odată cu ea, pătrunse in cameră un miros plăcut şi aromat de ceaiu si rom.
-Ca să fiu scurt, reluă firul conversatiei Tănăsescu, iată despre cc este vorba : doamna Ileana mi-a povestit că tată1 dumitale a fost vreme îndelungată paznic la magazia de lemne din fata gării, unde-si au ruşii instalat depozitul de benzină.
-Da, răspunşe Dănut.
-Cunoşti bine locul?
-Ca'n palmă... Copilăria mea a sburdat acolo printre stivele de lemne.
-Ai putea să faci o schiţă amănuntită... cu toate detaliile necesare... a locului...?
-Nu prea sunt eu maestru la desen, domnule Tănăsescu, dar mă voi strădui.
-Incearcă... Şi nu uita nici un amănunt...
-Voi incerca si mă achit conştiincios de această misiune.
-Eu am să plee acum...
--E timpul?, intrebă Ileana.
-Da, doamnă, răspunse el scurt.
-Nu mai serviti nimic?
-Nu doamnă, multumesc... Poate altădată!... Dănut, ne întâlnim peste patru săptămâni in faţa «Librăriei Poporului» la orele şase seara exact... Vei avea ziarul «Scânteia» sub brat, şi'n el, planul de care ţi-am vorbit... Eu voi veni lângă dumneata, voi privi vitrina... s'ar putea să fiu îmbrăcat civil si să nu mai am cicatricea din obraz şi nici să mai fiu blond... Şă nu-ti fie teamă... Iti voi lua ziarul de sub brat şi fără nici un alt cuvânt... ne despărţim...
Se ridică şi-i întinse mâna.
Dănuţ se ridică si el. Se priviră lung in luminile ochilor şi mâinile lor se încleştară puternic.
-La revedere, Dănuţ!
-La revedere, domnule Tănăsescu.
-Doamnă, va mulţumesc pentru ospitalitate... Să ne vedem cu bine!...
Plecă. In urma lui rămase in încăpere mirosul de ceaiu şi rom.
Când Ileana se întoarse, Dănut îşi sorbea liniştit ceaiul.
-Dănut, îmi mai tii putin de urât?...
-Cu plăcere, Ileana.
Ileana se aşeză alături de el pe canapea.
-Mi-e teamă, Dănuţ.
-De ce? ...
-Nu ştiu... Ştiu numai atât că mi-e teamă... O teamă nelămurită...
-Ti-e frică de moarte, Ileana?
-Nu mi-am pus niciodată această întrebare, Dănut... Niciodată!... Am iubit viata cu atâta patimă şi m'am dăruit ei cu atâta pasiune, încât n'am avut timp să-mi pun această întrebare.
-Ileana !
-Da, Dănut...
-Iartă-mi te rog o întrebare... L-ai iubit mult pe Valeriu....
-Cred că da!... Dar de ce îmi pui intrebarea asta?
-Pentru că vreau să ma conving de ceva... I-am recitit mai deunăzi volumul de versuri pe care mama l-a scăpat prăpădului... Nu ştiu, poate că sunt greşit... părerea mea este că între tine şi Valeriu n'a fost o dragoste adevărată... Adică.., iartă-mă... că dragostea voastră a fost pur carnală... Atât... Inlelegi ce vreau să spun...
-Inţeleg Dănut... şi cred că într'o anumită măsură nu te înşeli... Vezi tu, eu nu cred ca am cunoscut un alt fel de iubire... o alţă dragoste... Dintre toti bărbatii care-au trecut prin viala mea, te rog să mă crezi Dănul, Valeriu a fost singurul care mă poseda nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte... Nu ştiu cum te-as putea face să întelegi ceea ce vreau sa spun... Atâta timp cât era el lângă mine, mă simteam împăcata..., linistita... Blestemul carnii disparea... O pace alba cobora in mine... Nu mai aveam nici o dorinta... Chinurile carnii nu le mai simteam... Pluteam cu el in lumea visurilor lui... Danut, clipele acelea erau divine... Plecarea lui, ma asvârlea din nou in cerul dragostei albe în infernul carnii... Si prietenia lui cu Ioana, vecina noastra, imi otravea sufletul si gandurile... Eram geloasa... Ceea ce inseamna ca-l iubeam.
Luminile se stinsera deodata.
Ca un tigru care se repede sa-si infasce prada, Ileana s'a aruncat in bratele lui, i-a cuprins capul intre palme si buzele ei s'au infipt ca doua ventuze in buzele lui.
Sarutul a fost lung. Patimas. Disperat. Apoi trupurile lor s'au rostogolit pe covor.
-Ileana... ce-i cu tine?... Ai inebunit?...
-Danut... ai mila de mine... Sunt o femeie... o biata femeie... Danut... aceasta e ultima mea noapte de dragoste... Ultima, m'auzi tu?...
-Ileana, nu vorbi prostii...
-Danut... O stiu... O simt... O traiesc...
-Dar nu intelegi ca nu se poate?... Sunt fratele lui Valeriu!...
-Danut, tu esti fratele lui... eu nu sunt si n'am fost sotia lui... Unde vezi tu pacatul?
Cuvintele se rostogoliseră ca o cascadă. Apoi totul a murit in întunericul care devenise parcă mai negru, mai sinistru. Numai geamătul sălbatec al Ilenei mai era viu, plutind şi scufundându-se, repetat, in apele noptii, din ce in ce mai rar, mai slab, până ce totul se redusese la întuneric.
Când furtuna din trupul Ilenei s'a potolit şi apele linistei i-au reluat locul, ochii ei se scăldau in lacrimile remuscării. Ii era ruşine de ceea ce făcuse şi-i părea bine că era întuneric şi ca Dănut n'o putea vedea plangând.
Intr'un târziu, s'a ridicat usor sprijinindu-se in cotul mâinei drepte. Se făcuse frig in odae. Dănut respira greu alături. S'a aplecat peste el si l-a sărutat pe buze, simţind ceva umed, sărat, pe buzele ei. A sărit in picioare, înspăimântată.
-Dănuţ!...
S'a repezit nebună în bucătărie lovindu-se de pereti şi usi şi-a revenit c'o lumânare aprinsă.
Dănut zăcea inert. Galben. Din coltul gurei se prelingea pe covor o suvită de sânge.
-Ce-am făcut, Doamne?... Dece m'ai pedepsit asa?.. De ce mi-ai luat minţile?... De ce mi-ai semănat in carne acest blestem?... Dece?... Dece?... De ce?...
Ileana plângea.
Ceasul pendulă bătu melodic orele nouă.
Alergă din nou in bucătărie si reveni c'o sticlă de otet in mână. Ii desfăcu cravata şi cămaşa. Incepu să-l frece cu otet pe piept, pe tâmple, la incheieturile braţelor.
Târziu, Dănul, îşi reveni.
-Ileana, de ce ai făcut asta?,-spuse el stins.
-Dănuţ, iartă-ma Dănut... Te rog!... Iartă-mă!... Dănut se ridică, îşi şterse şuvita de sânge din collul gurei... «Trebuie sa mă întorc acasă», spuse el.
Luminile se stinseră deodată.
-Te conduc. Danut!!... Să nu ţi se intâmple ceva pe drum...
-Nu!... Te rog...
-Mă urăşti, Dănut?
-Ileana... ce-i cu tine?... Ai înebunit?...
-Nu, Ileana!... De ce te-as urî?
-Pentru ceea ce am făcut.
-Să nu mai vorbim de asta... Să uităm, Ileana...
-Acesta e blestemul meu, Dănut!...
-Ileana, blestemul care pluteşte deasupra capului tău, nu înseamnă nimic pe lângă blestemul care a căzut peste tara aceasta!... Ceea ce faci tu, Ileana, e un joc cu moartea...
Ştiu că teama de moarte te-a împins spre betia cărnii... Nu tu eşti vinovată, Ileana, ci frica ce s'a cuibărit in sufletul tău... Tu... eşti femeie, Ileana... Drumul tău spre izbăvire este anevoios... Plin de tenebre... Cu ocolişuri... Cu văi adânci si prăpăsitoase... Cu urcuşuri obositoare... Tu cauţi, refugiu in clocotul sângelui... Te minţi cu înfierbântarea cărnii. Vrei să furi prezentului ceva ce-i va fi interzis viitorului... Ileana, pe fiecare dintre noi, la capătul drumului pe care mergem acum, ne aşteaptă moartea ! ...
-Da Dănut... Moartea este izbăvirea noastră... Singura noastră izbăvire din această vale a plângerii şi a păcatului.
-La revedere, Ileana.
-Nu pleca încă... Tănăsescu a lăsat la mine o cutie cu alimente pentru tine... Nu stiu dacă n'o să fie prea grea... Mai bine să merg şi eu cu tine...
-Nu, Ileana, te rog, rămâi acasă... Am s'o duc eu cumva...
-Bine, dacă tii neapărat astfel...
Ileana aduse un carton din bucătărie. Dănut îl luă sub brat şi ieşi.
-La revedere, Ileana.
-La... revedere... Dănut!...
Ileana rămase plângând in prag, urmărindu-l cum se pierde in întuneric. Când nu se mai zări Ileana murmură : «Adio, Dănut... Şi iartă-mă!... Mi se păruse că Valeriu e iarăşi alaturi de mine, ca altădată... Iartă slăbiciunea unei femei in ultima ei noapte de viata si dragoste...»
* * *
Dela Ileana, Dănut nu mai coborîse spre stradă ci urcase prin cimitir, apoi peste deal, si coborîse acasă prin grădină.
Oraşul plutea încă în întuneric. «Iar s'a stricat ceva la uzina electrică» îşi supuse el. Apoi de-odată îşi aminti de reprezentaţia trupei de baletişti, ruşi de la teatrul orăşenesc. «Tii, da şti că-i bună, gândi el aproape vorbind. Le-a făcut-o comuniştilor cu petrecania lor...»
In casă, lampa de petrol ardea încă. Uşa era descbisă. Intră.
-Dănut, mamă, unde-ai fost?
-La Moş Crăciun, mamă.
Aşeză cartonul pe masă.
-Desfă-l mamă ş'ascunde cutiile din el bine, iar cartonul arde-l în sobă.
-Ce-ai făcut, Dănut?
-Nimic, mamă, ti-am mai spus-o... N'am dreptul să mă interesez şi eu de casă... de ale mâncării?... Am şi eu prietenii mei!... Câte săpămâni ar fi trebuit să stai dumneata în frig făcând coadă, până să primeşti atâtea conserve câte sunt in pachetul acesta? Spune-mi?...
Cum ar fi putut să-i spună ce se petrecuse în casă la Ileana...
-Dănut, tu nu şti nimic?
-Ce să ştiu, mamă... Ştiu că o s'avem de-acum ceva mai ca lumea de mâncare cel putin pentru câteva zile...
-Dănuţ, tu n'ai văzut că-i întuneric pe stradă?
-S'o fi stricat iar uzina.
-S'a stricat?... Au pus bombe la uzină, Danut ! ...
-Ba nu, zău?! ...
-Dănut, maică, nu ma omorî cu zile... Spune-mi că n'ai fost cu ei.
-Fii liniştită mamă, ca n'am fost cu ei.
-Nici la teatru?
-Nici !... De ce?...
-Dănut, unde a-i fost tu de nu stii nimic... La teatru au fost morti şi răniti... N'ai auzit ambulanţa?... Dănut, tu îmi ascunzi ceva.
-Mamă, fii liniştită... N'am fost nici la uzină... nici la teatru...
Tusea îi tăie ultimele vorbe depe buze. Gândul continua însă : «Tănăsescu! ... Desigur ca el a fost... Mai bine mă duceam cu el decât să rămân cu Ileana...» Simti o arsură cumplită in piept. Lumina lămpii începu să devinâ palidă şi din ce mai mică până ce se făcu întuneric deplin.
* * *
Danut se trezi în bătăile repetate si sălbatice dela uşă. Afară ningea. Mama era lângă el.
-Deschideti! auzi el o voce brutală răsunând de-afară.
Mama se ridică si s'apropie de uşă.
-Cine-i, întrebă ea.
-Militia !... Deschide.
Galbenă şi tremurând de spaimă, mama deschise.
-Ce vreti?, întrebă ea... Ce mai vreti dela noi?...
-Unde ti-i feciorul?
-Iată-colea, arătă mama spre canapeaua pe care stătea el lungit... Nu-l vedeti că-i pe moarte?... Ce mai vreti dela el?
-Unde-a fost aseară între opt si nouă?...
-Da unde să fie, păcatele mele, aici, pe capanea... De-aseară se luptă eu moartea... Nu vedeti ca are hemoragie...
-O să vedem noi ce fel de hemoragie... O fi rănit... Ia controlează-l tovarăse ! ...
Dănut văzu aplecată deasupra lui o fată mâncată de vărsat şi se simţi despuiat... Inchise ochii... Ii era scârbă...
-Nici o rană tovarăşe, auzi Dănuţ într'un târziu după ce fusese întors pe toare fetele şi controlat cu deamănuntul.
-Norocul lui, răspunse celălalt.
-Nu v'am spus eu, încheie mama...
* * *
Timp de zece zile, Dănut a zăcut între viată şi moarte. In dimineata celei de a unsprezecea zi dela întâlnirea eu Tănăsescu in casa Ilenei, Dănut s'a simtit mai bine şi s'a ridicat între perne. In cameră, nu era nimeni. Dănut a rămas surprins să vadă patul tatălui gol. «Unde-o fi tata», se întrebă el mereu. «L-or fi ridicat iară?...» «Aşa paralitic?...» Gândurile îl chinuiau. Nu-si mai găsea linişte.
Când usa s'a deschis şi mama a intrat, primele lui cuvinte au fost:
-Mamă... unde-i tata?
Mama a isbucnit in plâns.
-Ne-a lăsat, Dănut... Ne-a lăsat şi s'a dus... Mai bine mă lua şi pe mine... şi pe tine... cu el... Mai bine muream toti trei...
Ochii lui Dănut s'au umplut de lacrimi. Şi-a ascuns capul in mâini şi-a plâns până ce a adormit.
Când s'a trezit, mama stătea la căpătâiul lui.
-Ti-e mai bine, Dănut?
-Mai bine, mamă.
-Ti-o fi foame?... Să-ti facă mama o supă?...
-Da, mamă.
Mama se ridică.
-Mamă ! ...
-Da, Dănut.
-Mamă, nu vrei să dai o fugă până la mătuşa Marta şi să ceri pentru mine ziarele din ultimele zile. Aş vrea să citesc... să fac ceva.. până-i gata supa... Am lâncezit destul asa in patul ăsta...
-Mă duc, maică, mă duc...
Când mama se întoarse cu ziarele pe ultimele zece zile, Danut aproape să i le smulgă din mână. Tremura. Nu mai era stâpân pe nervi. Ardea de nerăbdare si afle ce se petrecuse. Şi privirile-i parcurseră in fugă literele mari ale titlurilor din gazeta locala a partidului; "Omul Nou": «DRAMA DE LA TEATRUL POPORULUI»... «ISPRAVA REACTIONARILOR FASCIŞTI»... «12 MORTI ŞI 26 GRAV RANITI»... «REACTIONARII CAMUFLATI IN HAINA GLORIOASEI ARMATE SOVIETICE UCID OAMENII MUNCII»...
-Tănăsescu!... Eram sigur!
-Dănuţ, ai spus ceva?, întrebă mama de la sobă.
-Nu mamă, citeam.
Continuă de cetit titlurile : «LISTA MORTILOR ŞI RĂNITILOR»... «SPIOANA FASCISTĂ IDENTIFICATĂ» ...
«Datorită vigilentei oamenilor muncii, spioana fascistă Ileana Dragomir, strecurată in sânul organizatiei locale a femeilor antifasciste până la postul de preşedintă, a fost demascată. Trădătoarea clasei muncitoare, Ileana Dragomir a putut fi identificată in câteva ore. Biletele pe care cei doi reactionari burghezo-fascişti îmbrăcaţi in uniforma glorioasei armate sovietice, le prezentaseră la casă, ultimele bilete intrate, apartineau Ileanei Dragomir. Aceasta s'a putut stabili după numerile de ordine pe care le purtau biletele şi a confruntării lor cu listele nominale, despre existenta carora, Ileana Dragomir, desigur ca nu stiuse, dar ochiul poporului muncitor, stă de veghe.» (Continuare ultima pagină.)
Dănuţ întoarse ziarul şi rămase trăznit. In mijlocul paginei, fotografia unei femei în cămaşă de noapte
cazuta în zăpadă peste un pistol mitralieră, cu şoldurile goale într'o baltă de sânge şi păzită de doi militieni cu puştile îndreptate spre cadavru. Iar dedesubt: «Vipera fascistă se scaldă în propriul ei sânge».
«A căzut Ileana», işi spuse Dănuţ. «In sfârsit, trupul ei a găsit liniştea... Drumul purificării fusese mai scurt de cât si-ar fi putut închipui...»
Continuă să citească.
«...Când oamenii poporului s'au prezentat la casa trădătoarei, aceasta i-a întâmpinat cu foc de armă si grenade de mână. In lupta cu vipera fascistă au fost ucisi doi paznici ai poporului, tovarăsul Gheorghe Dănet si Ion Prună din militia orasului...»
Dănut auzea aievea vocea Ileanei: «Dănut... ai mila de mine... Sunt o femeie... O biată femeie... Dănut... aceasta e ultima mea noapte de dragoste... Ultima, m'auzi tu?...»
Aruncă ziarele la o parte cu scârba. Si'n sufletul lui coborî iertarea pentru femeia care simtind moartea plutind în juru-i, ceruse cărnii o ultimă satisfactie...
* * *
Dănut si-a facut un plan bine calculat în zilele care-au urmat si care-l mai desparteau de întâlnirea cu Tanasescu. Si'n seara aceea, l-a asteptat, asa cum le fusese vorba, în fata vitrinei «Librariei Poporului».
Era frig. Un vânt cumplit bătea de-alungul străzii pustii.
Abia se oprise in fata vitrinei când cineva, ca din pământ fu alături de el, încercând sa-i smulgă ziarul de sub brat.
-Nu-l lua, că n'am nimic în el, spuse Dănut, fără să privească la stânga lui.
-Parcă ne fusese vorba...
-Da... dar nu e cu putinlă... Urmează-mă de la distantă...
Dănut plecă. Lui Tănăsescu, deşi neobişnuit cu asemenea comportament, îi plăcu totuşi atitudinea lui Dănut. Il urmări dela distantă, curios de ce se va întâmpla şi unde va sfârsi povestea aceasta.
* * *
Trecuse de miezul noptii. Vântul sufla din ce in ce mai turbat purtând cu el fulgi de nea ce ti se înfigeau în obraji ea nişte ace. Pădurea, vuia sinistru. Intunericul era înspăimântător. Dănut păşea încet, sigur, pe cărăruia pe care-o străbătuse de mii de ori in copilărie, in drum spre depozitul de lemne unde tatăl său era paznic si inapoi. In urma lui, se strecurau alte trei umbre.
Când ajunse in marginea pădurii se opri.
Sub privirile lui, avea depozitul de benzină al ruşilor, iar mai încolo, gara.
-Aduceti materialul aici... Puneti-l jos! ... Aveţi timp o jumătate de oră... Timp destul pentru a fi departe...
-Dănut... ai înebunit? !
-Am spus, le tăie vorba Dănut... Eu singur cunosc locul... Eu singur lucrez. Iar dac'o fi să cad, spuneti-i lui Valeriu când s'o întoarce acasă că am murit frumos... Atât!...
-Dănnţ... nu se poate... înţelegi...
-Ei bine, spuse el, dacă nu se poate aşa, faceti ce vreti, eu ma întorc acasă.
-Uite ce, interveni Tănăsescu, merg şi eu...
-Nu ! îl intrerupse scurt Dănut... Dumneata mai ai de făcut şi altceva decât să-ti joci viata pe-o carte atât de neînsemnată... Merg singur... sau nu merg deloc...
In fata încăpătânării lui, Tănăsescu cedă.
-Atunci, facă-se voia ta, spuse el.
-Facă-se voia lui Dumnezeu, răspunse Dănut.
Işi strânseră mâinile cu câldură si cei trei plecară pierzându-se in întunericul pădurii.
Rămas singur in marginea pădurii, Dănat se văzu copil, alergând descult printre stivele de lemne, in joacă nevinovată cu prietenii de-a «hotii şi pandurii». De data aceasta, avea să joace cu vigilenta ruşilor, acelaş joc, pe viată şi pe moarte... «O să ardă rusnacii ca şobolanii in noaptea asta» îşi spuse el. Şi gândul acesta îi dădu o deosebită satisfactie. Se gândi apoi la Valeriu, la ce va spune când va auzi cum a murit tata, Ileana, el... Cât de tristă-i va fi întoarcerea acasă, când nu va mai găsi pe nici unul din ei... In cele din urmă, icoana mamei îi apăru dinainte şi-i sfâşia inima de durere, când se gândea cât de tristă şi de pustie rămâne să-şi ducă amărâta-i batrâneţe. Simti că ochii i se umezesc. Ar fi vrut s'o aibă lângă el in ceasul acesta greu. Să-i sărute obrajii. Şi să aibe binecuvântarea ei. Dar drumul era fără de întoarcere.
Când îşi privi ceasul brătară, trecuseră şapte minute peste jumătatea de oră. Cei trei erau desigur departe acum. Cu voia lui Dumnezeu, putea să'nceapă. Se apropie tiptil de sârma ghimpată, tăe cu foarfeca o breşă, apoi aşteptă o bucată de vreme. Stia ca pe furtuna ce se deslăntuise cu atâta furie, ori ce sgomot ar face, n'ar putea fi auzit de sentinela din turnul de pază ce se înălta in mijlocul depozitului ca o amenintare. Ii era numai teamă să nu fie zărit. Zona cea mai periculoasă era dela gardul de sârmă ghipată la primal tanc de benzină. Când se strecură prin breşa făcută, îsi dădu seama ca temerile lui n'aveau nici un temei. Reflectoarele din turnul de pândă, întindeau umbrele tancurilor de benzină până la câtiva paşi de gard. Impinse înainte-i parte din materialul ce-l lăsaseră cei trei şi de care avea nevoie, apoi se târî cei câtiva paşi pină ce intră in umbra. Se ridică apoi şi-şi văzu liniştit de treabă ca şi când s'ar fi găsit in curtea casei lui! De patru ori a făcut acest drum aducând şi depozitând întregul material la picioarele primului tanc.. Apoi a început minutios, pe dibuite, pregătirea aruncării în aer a primului tanc.
Munca era grea. Obositoare. Degetele-i înghetau mereu şi era silit să şi le ducă in buzunare şi să le încălzească la cele două pile electrice pe care i le dăduse Tănăsescu.
Când termină totul şi-şi privi ceasul brătară, îşi dădu seama că numai datorită acestor «cuptoare de buzunar» putuse face în timp de două ore, ceea ce făcuse.
Erau orele trei după miezul nopţii.
«Mama mă aşteaptă şi plânge sărmana... Singură... în cămăruta rece şi tristă.»
Vântul vuia cu aceiaşi furie. Era sigur ca sentinela din turn sau se culcase, pentru a evita vântul, sau îngheţase, sau, în sfârsit, nici nu era acolo.
La ora trei şi-un sfert, făcu din nou ocolul şi apăsă butoanele aprinzătoarelor electrice, pe rând, aşa cam fuseseră aşezate, verificând încăodată contactele. Când isprăvi inspectia la cel de al şaselea tanc, in apropiorea barăcii in care altădată îşi avusese tatăl său biroul, uşa se deschise şi se'nchise cu furie. Dănut se afla in plina lumina a reflectoarelor şi numai la câtiva paşi de rusnacul ce ieşiese din baracă cu pistolul mitralieră sub brat. «Sentinela» îşi spuse Dănut si-şi dădu repede seama că nu mai era timp de pierdut. Cu iuţeală de fulger aruncă grenada de mână ce-o avea pregătită, spre rusnac. In acelaş moment, pistolul rusului, începu să latre. Dănut simti o arsură sub umărul drept şi se prăbuşi. Auzi limpede explozia grenadei şi tipătul de moarte al rusului. Apoi tot mai de departe, tot mai de departe, auzea exploziile repetate ale tancurilor de benzină. In ochii lui larg deschişi, flăcările ce se înăltau uriaşe, învelite'n fum, jucau halucinant.
Când valurile de benzină aprinsă se revărsau peste trupul lui, Dănuţ nu mai simtea nici nu mai vedea nimic. Ajunsese la capătul drumului...