de Vasile POSTEUCÃ

Deposito legal: M. 17.383-1978. I. S. B. N.; 84-400-4923-4. Marsiega, S. A.-E. Jardiel Poncela, 4.-Madrid-16

POSTEUCÃ ŞI POSTERITATEA

Alexandru E. RONNETT

Madrid, 24 Iunie 1977

JURNAL (1944) 

Noi am fost o generatie nefericită. Dar când mã gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generatie se va putea numi mai fericită decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan si i-am văzut şi învierea. I-am sărutat săngele scurs în tărână, trupul ferit de legea tărânei, care se preface în tărână, trupul de sfânt. Şi altă multumire şi fericire nu ne mai trebuie până la capătul vietii noastre.

Generatitle de mâne, pentru a întelege mai bine chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute tărâna aceea sfintită de cel mai curat sânge al primei generatii legionare. Căci această tărână le va vorbi mai mult şi mai clar decât toate cărtile de învătătură şi le va da cel mai bun sfat cum să creadă, să lupte, să moară şi să biruie.

CÃPITANUL IN ISTORIE

I

SARMISEGETUZA

Nouă ne-a fost dat, dacâ ne gândim bine, să ne naştem din jertfă, din însăşi cel mai nobil sâmbure al vieţii: moartea. Lupta, până la cel din urmă bărbat, a neamului dac, şi, ca incoronare, jertfa mândră a lui Decebal, in acea cumplit de bărbătească şi cutremurătoare întoarcere in Zamolxe, la capăţul unei împărăţii pământene, nu e numai un accident, o întâmplare de toată ziua. Vorbesc, spre noi, din adâncurile tăcerii de atunci, din acea mare simfonie de vitejie şi lumină ce s'a împlinit cu prăbuşirea de gorun in furtună, a ultimului dac, întelesuri ce colorează şi conturează însăşi destinul nostru ca neam, cu prezent şi viitor. Ne-am născut din ceva mai adânc şi mai esenţial decât viata, aşa cum o putem vedea din conditia noastră pământeană şi limitată. A intrat, in forma născândă, o dimensiune nouă şi rară: seriositatea tragică a eroismului Şi lumina bucuroasă a jertfei. Aşa cum tot edificiul civilizatiei şi culturii creştine std pe piatră de unghiu a Golgotei, unde o jertfă acceptată cu înfrigurarea Divinităţii, i-a garantat o nouă unitate de măsură in raport cu realitatea ultimă şi cu Dumnezeu, deslegând şi eliberând isvoarele eterne ale spiritului uman care tine să-şi restituie Cuvântul in armonia primară a Fiintei, tot aşa şi eonul românesc este condiţionat de momentul decebalic, de deschiderea spre absolut şi veşnicie a acelei ferestre de istorie, credintă şi luptă, care poartă numele de Sarmisegetuza. Cuvânt, in care mai vibrează sonoritătile altor spaţii de jertfe, altor milenii: Sarmatii, Getii. Realităti care s'au topit in praguri noui, însumănd vibraţia mântuitoare a luminii cosmice, in acel «Z» (tuza) ce ne cuminecă, par'că in armonia divina, in simplitatea fericită a tăcerii de peste timp şi om. Zumzet al luminii nepolarizate de dinainte de început. Trăind şi înaintând prin noaptea şi ziua istoriei, adăugându-şi vibraţiile spiritului, cu smerenie de mari necunoscuţi, la plămada omenirii, noi am purtat, purtăm şi vom purta mereu, cu noi, pe aripile cuvintelor ce ne sunt date, pe braţele crucilor pe care ne vom urca, pentru a reface echilibrul dintre bine şi rău, măcar o parte din lumina Cetăţii, ale cărei porti s'au deschis in veşnicie (şi'n veşnicia noastră românească) cu gestul regesc al lui Decebal.

Când ne aplecăm pe propria inimă, să ascultăm acel spatiu al momentului Decebal ne invadează întâiu o nesfârşitã tristete. Prestigiile împărăteşti ale trăgediei. Dar mai din adânc, vine altă vibratie: tăcerea care ne transfigurează măruntul pământean într'o identitate Divinã. Cetatea Luminii se confundă cu misterul fiintei Pure. Cu majestatea, cu unicitatea (unul înseamnă tot) lui Dumnnezeu:

Momentul decebalic n'a fost încă meditat şi interpretat in filosofia noastră, nici aplicat suficient in spiritul practic românesc. In rânduiala vietii noastre nationale. Am avut culmi, izolate sau comunitare, in care «antenele au auzit şi salutat antenele». Răbufniri furtunoase spre cer, care au atins grindarul Icoanei. Dar nimeni n'a stat să încondeieze exegeza Sarmisegetuzei, aşa precum, bunăoară, Lucian Blaga, a reuşit să surprindă ritmul de colină şi plai al destinului românesc in «Spaţiul mioritic». Vasile Parvan a fost doar un superb început de preotie in marea rânduială a tăcerii dacice. El n'a avut norocul să închidă, in timpul de aci, fraza largă, cu minunate paranteze, pe care a deschis-o. E adevărat că dela el încoace, ştim mai mult despre noi înşine (şi sunt convins că de-ar fi trăit in pas cu noi, el ar fi fost cel dintâiu care să-l urmeze pe Căpitanul) şi putem găsi mult mai multe justificări pentru «îndulcirea cu dor de moarte» a vietii. Dar cuvântul lui n'a coborît încă, întreg, in tabăra de muncă şi educatie a neamului.

* * *

Insemnătatea pe care Senatul Roman a acordat-o expeditiei lui Traian se poate deduce din faptul că Traian, in momentul biruintei, dupăce fusese cât pe ce să se retragă şi să renunte la luptă, a proclamat, pentru sărbătorirea victoriei, o sută cincizeci de zile libere in Roma, fără să mai consulte Senatul, dupăcum era uzul. O sută cincizeci de zile, capitala romană a celebrat o victorie care era cât pe ce să fie cea mai ruşinoasă catastrofă. O sută cincizeci de zile de sărbătoare, de jocuri publice şi părăzi. De sgomotoase, fanatice aclamaţii, pentru tribunul care a învins pe Daci, cei mai dârji duşmani pe care Legiunile romane i-au întâlnit vreodată. Si-apoi Columna lui Traian! Columna care a mărturisit in piatră legenda vitejiei dace şi uluitoarea solutie decebalică! Solutie pe care biruitorul n'a bănuit-o. Pe străzile Romei au fost purtati, drept prizonieri de războiu, câţiva ţărani daci, ori ciobani rămaşi in viată prin cine ştie ce coclauri de munti, păzind stânile. Căpetenia Dacilor însă n'a putut fi arătată Romanilor, decât prin emblema supremei tăceri. Prin respectul pe care orice natiune vitează îl acordă mortii. Prin bucuria fără egal, pe care a înregistrat-o in toate inimile romane ştirea că vulturii Carpatilor au fost doborîti.

Felul acesta de a vedea lucrurile nu vrea să diminueze cu nimic victoria lui Bădica Traian, ctitorul noului neam românesc. Şi pe partea lui, a învins, lumeşte, iscusinta, tenacitatea, disciplina legiunilor imperiale, numărul lor copleşitor. Cu sigurantă însă, decizia de destin dela Sarmisegetuza a înregistrat in eternitate doi biruitori: Traian şi Decebal.

Timp de aproape un an, spune reporterul francez, reproducând isvoare istorice, Cetatea a fost apărată de femeile dace. Decebal mai rămăsese înconjurat de câtiva căpitani ai oştilor sale. Soldaţii toţi îi căzuseră. Atacurile îndârjite ale legionarilor erau respinse de femei, purtând straie bărbăteşti. Un spirit de sacrificiu, un eroism uman, cum istoria rar a cunoscut. Şi din aceste femei dace, măritate cu legionarii romani, s'a plămădit neamul românesc de astăzi: Oare numai de astăzi? E o îndrăsneală a spune: de totdeauna? Celor care iau accent de bocet in judecarea vremilor de mare cumpănă de azi, le-as răspunde, că nu e deloc o îndrăsneală a vorbi despre o veşnicie a neamului, a fenomenului românesc. Nu ştim exact de câte milenii trăim pe aceste meleaguri. Toate neamurile din jurul nostru au venit de undeva. Numai noi n'am venit de nicăeri. Herodot şi ceilalti istorici ai antichitătii ne-au găsit aci; frati cu stejarii şi brazii, străjuind culmile Rarăului şi ale Detunatei, bătând vadul Dunării. Dar chiar dacă nu ne-am începe istoria decât dela acest prag de orbitoare lumină al Sarmisegetuzei şi încă am avea dreptul să înfruntăm veşnicia şi să dispreţuim noaptea trecătoare, prigoanele şi uraganele duşmăniei. E atâta măreţie, atât accent divin in mândria gestului decebalic, încât nu cred că poate exista inimă românească (şi nici nu va exista vreodată) să nu simtă un fior de mare regăsire şi biruinţă interioară, de mare bogăţie spirituală, in contemplarea epopeii dela Sarmisegetuza.

* * *

Curând filmul Sarmisegetuzei va fi rulat in toate marile oraşe ale Vestului. Se va vorbi iar de neamul de plugari şi ciobani din Carpati. De neamul atât de mişeleşte vândut la Ialta. De neamul crucificat de fiara comunistă. Şi odată cu dâra de mirări şi întrebări stârnită de imaginile cinemascopice, tridimensionale, ale peliculei, îşi va face loc in lume, mai adânc, dreptatea românească, apropiind ziua eliberării. Ziua biruintei.

II
ATLETUL LUI HRISTOS

Alte neamuri îşi scriu istoria orizontal. In planul şesului, al câmpului. Noi ne-o scriem (după cât se poate descifra până acum) vertical. In planul muntelui. Isbucnind, condensat, spre cer. Implinindu-ne in unicitatea unei creste; pentru ca apoi, prin alte sute de ani, să mărşăluim prin valea plângerii, prin întunerecul fazelor negative. La nivelul marilor prigoane şi al îndelungilor îndurări.

Aşa trebuie privit şi înţeles momentul românesc al Moldovei Domnului Ştefan. Culme, care înseamnă secole de viaţă natională la subnivel. Provincie, care acoperă geografia întregului românism. Şi nu numai geografie a noastră, ci a însăşi împărătiei creştine din acea vreme.

Intregul edificiu al lui Hristos s'a rezimat la un moment dat pe umărul unui singur atlet: Domnul Ştefan. Par'că citesc: «Io, Ştefan Voevod, Domn Moldovei şi atlet Creştinătăţii»...

Când i-a scris «cartea» de multumire, Papa dela Roma a definit însuşi destinul neamului românesc in lume: atletie întru Hristos. Serviciu lui Dumnezeu. Implinire a vieţii pe dimensiunea eternă a spiritului.

Biruitori in Ierusalim, de-alungul cruciatelor, musulmanii visau, acum, cucerirea Europei. Gurile Dunării erau poarta spre această catedrală a umanităţii. Aşa cum altă dată ele au fost piatra de încercare a oştilor romane, punctul de mărire şi decădere al imperiului roman. Aşa cum ar fi in zilele noastre directia de înaintare, de contact cu Mediterana, pentru oştile imperialiste ruseşti.

De fapt expansiunea Rusiei comuniste de astăzi nu înseamnă nimic altceva decât aceeaşi sălbatecă tendintă a

păgânătătii asiatice de-a cuceri Cetatea Luminii, locul unde Dumnezeu a binevoit să se reveleze mai plenar in om.

Pe vremea lui Ştefan eel Mare, pericolul de moarte pentru cetatea creştină îl constituia Semiluna. Războinici, tari in credinta lor, bine organizati, Turcii tinteau in dorul lor de expansiune Viena, Berlinul, Parisul. Dacă acest uriaş car de războiu, de groază şi moarte, n'a strivit in năvalnica lui înaintare domurile evului mediu şi perstolul sfânt de la Roma, faptul se datoreşte buturugii, ciotului românesc, ca să ne exprimăm in limbajul lui Mircea eel Bătrân. Intreg Aliotmanul s'a împiedicat de ciotul creştinătătii româneşti şi s'a răsturnat. N'a putut trece mai departe. Lovindu-se de domnii şi oştile româneşti, in Muntenia şi Moldova, Turcii au repurtat biruinte â la Pyrrhus şi §i-au consumat in atâta substanta războinică, încât atunci când au atins Viena pe la 1680, ei nu mai reprezentau decât umbra şi amintirea puterii de altă dată şi au putut fi uşor şi definitiv respinşi. Dar şi aci, la Viena, fie notat in treacă, ciotui românesc a fost prezent întru apărarea lui Hristos. Voevozii Moldovei şi Munteniei au continuat linia tradiţională şi creştină, au împlinit testamentul spiritual al lui Ştefan eel Mare: s'au dus să oprească păgânătatea, conştienti ca-si îndeplinesc o supremă chemare, ce-si apãra la Viena propria tară.

Dar să ne întoarcem la Domnul Ştefan. El a însemnat o sinteză a creştinătătii la acea vreme şi o culme a conştiinţei româneşti. Un munte de lumină al geniului nostru răz boinic. Imbrătişând cu tronul lui jumătate de veac, el a înscris in istoria şi viata neamului nostru o epocă de glorie, la care mereu ne vom întoarce dacă vom vrea să trăim, să fim noi înşine, şi să dăm lumii o împărăţie românească de mare strălucire şi rodnicie spirituală.

* * *

Se întâmplă să scriu aceste rânduri pe vaporul Skaubryn, in drum spre Europa, şi e tocmai 2 Iulie, ziua morţii Domnului Ştefan. Emoţionat şi cutremurat in inima mea, mă aplec asupra spatiului românesc şi aud Buga dela Putna sunănd: «Mii de clopote dau veste: Ştefan Vodă al Moldovei, Ştefan Vodă nu mai este»...

Ce jale trebuie să fi fost, cu adevărat, atunci, în toate plaiurile Moldovei, in toate sufletele!

Se împlinesc anul acesta 500 de ani dela urcarea lui pe tron. Jumătate de mileniu de destin românesc, clădit pe piatra de unghiu a credintei, vitejiei şi întelepciunii lui Ştefan cel Mare.

Azi, cu tara încălcată de alti păgâni, duşmanii lui Dumnezeu şi creştinătătii, cu neamul robit şi amenintat cu genocidul, aniversarea aceasta ia, in spatiul românesc, forma unui uriaş dangăt de clopot. Dangăt de jale, de rugăciune, de moarte...

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea din nou puterea de atleti ai crucii pentru a ne mentine viata şi a ne împlini destinul. Misiunea pe care El ne-a dat-o la portile noptii asiatice, la poalele Rarăului.

* * *

Dacă stăm să răzvedim bine acea vreme, câştigăm convingerea că luptele lui Ştefan cel Mare cu Ungurii, Polonii, Tătarii şi chiar cu Muntenii, n'au fost nimic altceva decât truda de a clădi o cetate puternică din care pe urmă să poată opri înaintarea turcească. Această inimă de împărat român n'a râvnit niciodată ţara nimănui, n'a încălcat, decât pentru a se apăra şi a impinge îndărăt. El şi-a apărat numai nevoile şi neamul. Şi, in fata năvălirii musulmane la Dunăre, §i-a dat seama că «de va cădea această poartă a Moldovei, va cădea toată creştinătatea şi tot Apusul». De aceea, ascultând de porunca lui Dumnezeu, el §i-a luat misiunea de apărător al cetătii, tinând mereu contactul cu cerul prin rugăciune şi prin ctitoriri de biserici şi mănăstiri, după fiecare bătălie. Şi Dumnezeu a învrednicit sceptrul lui de atletică putere, iar mintea lui de splendidă viziune, cuminecându-i inima in dragoste şi neegalată întelepciune. Timp de 50 de ani cerul Europei s'a răzimat deun stâlp de mijloc: Moldova.

Alti domni şi căpitani de oşti biruitoare si-au facut columne de marmoră in aur. El şi-a lăsat doar chipul zugrăvit pe-o copertă de Evangheliar: rugându-se in genunchi. Romanii când i-au învins pe Daci au sărbătorit şi petrecut 150 de zile in şir. Moldovenii lui Ştefan eel Mare, după fiecare victorie (ca şi după fiecare înfrângere) se adumu ca să clădească biserici, cărând şi dăltuind piatră, cioplind altare şi uşi împărăteşti, zugrăvind icoane şi turnând clopote.

Stând de vorbă cu cerul. O mare diferentă in întelegerea misiunii pe pământ, in cetirea semnelor istoriei, între noi şi alte popoare.

Papa, când a scris cuvintele «Atleta Christi», n'a exprimat decât o evidentă, n'a dat curs decât unei nestăpânite admiratii, dându-§i seama că neamul moldovenilor, dela

marginea cetăţii creştine, a arătat încăodată adevăratul drum al biruintei întru Hristos. Iar Dlugosz, cronicarul polon, când l-a numit Print, pe Domnul Ştefan, demn să conducă bătălia tuturor popoarelor in contra Turcilor, n'a făcut decât să recunoască geniul de uriaşă fortă spirituală a voevodului nostru.

Ne-am plasat prin El la o răscruce a istoriei, de care vom fi mereu mândri. La care va trebui mereu să ne întoarcem, pentru a lua lumină, încurajare, putere.

Genial in organizarea socială (a creat o elită românească, vrednică să se mentină timp de patru secole) şi'n purtarea războaielor, el a transformat Moldova in Mănăstire, dedicând-o lui Dumnezeu, legând viata neamului de aci, cu legile sfinte ale cerului, garantându-i astfel eternitatea.

* * *

E uşor astăzi să ne dăm seama că respectând Testamentul lui, noi nu vom muri ca neam, prin oricâte încercări am mai trece.

Geniile recunosc geniile. Mihai Eminescu a slăvit in Domnul Ştefan cea mai înaltă culme de împlinire românească de dinaintea lui, arătând că pe plan social noi n'am avea nevoie să imităm maimutăreşte, apusul, ci numai să continuăm, să desăvârşim ordinea socială înfăptuită in Moldova glorioasă dintre 1450 şi 1504. Iar când decăderea contemporană îi întuneca sufletul, Ipoteşteanul a invocat in Doina pe voevodul crednei şi luminii noastre:

«Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna, nu mai sta... 

Tu te'naltã din mormânt

Să te-aud din corn sunând, 

Si Moldova adunând...

De-i suna din corn odată»...

Recităm versurile Doinei, azi, şi'n lacrimile care ne inundă ochii se frânge strălucirea unei lumini de veşnicie. In inimă, Moldova ni se face cât lumea, şi coroana Domnu lui Ştefan acoperă tronul «dmpărătiei lui Dumnezeu». Ea devine simbol sfânt, al spiritului care suferă, unul după altul, asalturile turbate ale satanismului materialist de totdeauna.

E uşor să ne dăm seama in ce constă măretia Moldovei lui Ştefan cel Mare. Dar nu vom greşi niciodată dacă ne vom aminti, cu mare conştiinciozitate şi smerenie, jertfa de vieti omeneşti pe care această apărare a lui Hristos a cerut-o. La Valea Albă Ştefan n'a ezitat să-şi arunce in foc toată elita şi întreaga oaste. Moldova i-a rămas, după această bătălie, literalmente decimată, pustiită. Şi totuşi, tocmai pentru faptul că n'a cruţat nimic, Dumnezeu i-a prefăcut înfrângerea in victorie.

După asemenea confruntare cu spiritul de jertfă întru apărarea unei credinte, Turcii n'au mai ştiut ce să facă cu biruinţa repurtată. S'au întors, obositi şi zăpăciţi, acasă.

Fortele care conduc lumea nu sunt numai de ordin material. Ceeace vedem noi in istorie, e numai a treia parte a realităţii. Cine ştie să-şi asigure ajutorul lumii nevăzute, poate trânti la pământ forte pământeşti cu mult mai numeroase decât ale sale. In faţa cantitătii materiale, contează, in luptă, calitatea jertfei.

Aceasta e lectia splendidă pe care ne-a dat-o Ştefan cel Mare, Sfântul lui discurs din urmă.

Să ne întrebăm acum cinstit, cu smerenie, judecând la rece. E, oare, posibil, ca un neam care a trăit o asemenea culme de spirit, de împlinire in destin, să fie distrus, ori aruncat la periferia istoriei?

Stăm cu smerenie in faţa lui Dumnezeu şi spunem: nu. Atâta vreme cât nu vom uita testamentul vulturului dela Suceava, cât vom fi vrednici să auzim şi să înţelegem glasul care ne vine din mormântul dela Putna, şi vom împlini voia lui Dumnezeu, nu avem a ne teme de nimic. Jertfelnicia ne va ajuta să ieşim biruitori din toate încăerările cu duşmanii. Pentrucă noi suntem ostaşi ai luminii şi adevărului.

* * *

Dar istoria lui Ştefan cel Mare nu poate fi cuprinsă in cuvinte. Ea trebuie meditată îndelung, de fiecare minte şi inimă de Român, până la confundare şi iluminare. Pentru a ajunge in contact cu sufletul Domnului Ştefan, e nevoie de-o adevărată initiere. De-un pelerinaj continuu la locurile bătăliei lui, la altarele mănăstirilor pe care el le-a ridicat drept multămită lui Dumnezeu, la mormântul in care-i odihnesc osemintele.

Noi, generatia legionară, ne-am împărtăşit din lumina lui Ştefan cel Mare, prin Căpitan. Mai mult decât orice profesor de istorie, Căpitanul a ştiut să ne predea istoria românească in mod nemijlocit, purtându-ne pe locurile sfinte, învătându-ne să cerem, in ceasurile de nevoie şi restrişte, ajutorul celor morti, să facem apel la spiritul marilor noştri străbuni, convingându-ne că ei stau mereu gata să ne ajute in lupta noastră pentru neam şi Dumnezeu, şi că ne pot fi isvor viu de îmbărbătare şi biruintă, in toate mcercările. Intru aceeaşi strădanie, de a atrage ocrotirea şi ajutorul strămoşilor in balanta Legiunii, el a tinut ca jurământul primilor legionari să fie depus pe tărâna adusă depe toate locurile marilor noastre bătălii istorice, pe ţărâna sfintită cu sângele soldatilor noştri căzuti vitejeşte în lupte. Obligati să poarte săcuşorul cu această tărână la gât, ca pe cea mai înaltă distinctie, legionarii jură să-si ţină inima deschisă in fata poruncilor cari vin din adâncul istoriei şi pământului românesc. Să ne ajute Dumnezeu ca acest jurământ să nu fie întrerupt şi uitat niciodată.

* * *

Am pornit să vorbesc de Domnul Ştefan, poposind câteva momente pe culmea acestui munte de lumină care a fost Moldova in a doua jumătate a sec. al XV-lea, pentru a ajuta pe unii confrati să învingă desnădejdea exilului de astăzi. Ii aud uneori vorbind negru de viitorul românesc şi m'ar durea mult să ştiu că atitudinea lor vine din necunoaşterea istoriei, din lipsa contactului direct cu jertfelnicia şi gloria străbunilor noştri. Lumina dela Putna ne învaţă că neamul nostru nu poate muri. Să luăm seama să nu murim noi, lăsându-ne disperării, neajutându-l, trădându-l. Pentrucă de vom face aşa, in ciuda acestor formidabile evidenţe, vom muri moartea cea fără înviere.

III
   LUCEAFÃRUL

Acest de-al treilea moment al afirmării româneşti in eternitate, in ciuda pesimismului pe care unii critici şi interpreţi l-au cetit in opera lui Mihai Eminescu, aduce atâta lumină spirituală şi o atât de evidentă biruintă pe seama neamului nostru, încât esenta gândirii şi simţirii eminesciene se suprapune cu însăşi geniul in definitia lui pură şi ctitoreşte frunte de cer românismului de totdeauna.

Frânt de timpuriu in ceea ce numim noi viata pământeană, maturitatea creaţiei sale poetice, întelepciunea gândului său politic şi incandescenţa dragostei sale de neam şi ţară, îl vădesc de-o esentă cu adevărul revelat şi-l plasează in panteonul neamului pe treptele cele mai înalte ale riscului spiritual, in drama umană a luminii şi a regăsirii Divine.

Prin Mihai Eminescu noi ne-am validat in faţa minţii cosmice. Unul dintre noi a avut comunicare directă între mintea sa şi nesfârşitul Divin, nesfârşit căruia îi place să se'ntruchipeze'n poezie, in gândirea înteleaptă, in eroismul social, national şi politic, şi să'nveşnicească geografia şi istoria neamurilor cu superbe dimensiuni verticale. Şi datorită lui, ne-am mântuit şi înveşnicit şi noi. Tot ce s'a creat genial între 1850 şi 1950 in neamul nostru e, pe linia mare, deschisă de Eminescu: folclor, artă servită cu jertfelnicie, şi cu tot fanatismul şi desnădejdea ce reies din exilul nostru in lume, naţionalismul in tot ce are el mai nobil ca gândire şi mai eroic şi creator pe plan politic şi social, şi filosofia trăirii şi libertăţii interioare, a comuniunii cu întregul, cu lumina mistică şi prestigiile inimii care se botează in flăcările cunoaşterii şi'n raiul liniştii şi tăcerii Divine, totul a fost continuat şi potentat in limitele trasate de el. Spatiul mioritic al lui Lucian Blaga răspunde undeva'n Doina şi'n Scrisoarea a treia. Curentul Gândirii porneşte de undeva din articolele lui politice şi se revarsă, după distante colosale in câmpul ortodoxiei româneşti, din nou, in sferele de foc ale Ipoteşteanului, întregind icoana de peste veac a neamului.

E într'adevăr, in poezia eminesciană, ca şi-n gândirea lui politică, un spatiu atât de magnific, o lumină atât de densă şi mântuitoare, încât studierea lui intensă e mai mult decât o datorie pentru orice suflet român de-acum încolo. E o conditie a învierii şi a eliberării interioare. Contactul îndelung şi profund cu apa vie, de gândire şi simţire a acelui pe care-l numim Luceafărul, e poarta de aur a cerului Orice firimitură din el, e un univers in sine. Un vers, ori de unde l-am lua, deschide fereşti largi spre eternitate. Inima cuprinsă'n dangătul de jale al plângerii eminesciane ne redă conştiinta raiului şi ne miruie fruntea cu nemurire. Iar mesagiul gândirii şi al luptei sale politice, ne iniţiază întru neam. Străbunii, la cutremurătoarea lui chemare de corn, se mută'n noi, ca să fie mai prezenti şi mai vii, ca să ia poate cu noi in furtuni şi'n logodirea cu moartea. Iar muntii, codrii, plaiurile şi apere ţării, îşi înaltă crestele, îşi înfig rădăcinile, îşi leagănă holdele, şi-si adâncesc albiile, in noi, in imensitatea bulgărului pe care-l purtăm întru plinirea voii lui Dumnezeu.

Personal, am fost poate de-o sensibilitate mai vădită, când, cetindu-l, am simtit că Eminescu mă judecă, ma învaţă a îi şi a muri, şi mă schimbă la fată. Unele locuri din poemele lui cum e catrenul:

«Mai departe, mai departe, 

Mai încet, tot mai încet, 

Sufletul nemângâiet. 

Indulcind cu dor de moarte»,

ori versurile:

«Si se duc pe rând, pe rând, 

Zarea lumii'ntunecând»...,

au avut totdeauna pentru mine o incantatie de dincolo de orice descriptie. Dorul de moarte, chemarea liniştii de veci, confundarea lutului de aici cu veşnicia, undeva pe zarea sufletului nemângâiet, deoarece acesta e ars de setea de absolut, de bucuria întregului, au găsit in mine ecouri atât de largi, atât de tulburătoare, încât îngenuncherea mea a trecut dincolo de ceeace numim in deobşte artă, mult mai departe, in rugăciune şi'n împărtăşirea din cuvântul biblic, din Lumină. La fel, şi cu «zarea lumii», întunecată de fluturarea aripilor, de cârdurile păsărilor pornite toamna spre tări mai calde, in timp ce codrul se leagănă bătut de ploaie şi de vânt, cu crengile la pământ. Lumea'ntunecată s'a întins in conştiinţa mea mult mai departe decât zarea românească, într'un timp, altul decât cel al calendarului nostru, bătând marginile de foc ale altor mii şi mii de sori, şi provocând in mine o transcendere, o posibilitate de evadare, de întâlnire fată'n fată cu natura Divinului omenesc, atât de puternice încât ritmul din poem, acoperindu-se cu un nou univers, revelat de infinitul inimii aprinse si al gândirii intuitive, m'a ajutat să-mi regăsesc centrul, să mă ştiu, să ma simt vindecat de toate rănile foamei şi ale batjocurii omeneşti, şi să pornesc curajos pe drumurile româneşti ale afirmării, ale creatiei şi plinirii, in toate domeniile. Pe drumurile legionare, deschise, întru românism, cu târnăcopul unei nemaipomenite puteri de credintă şi de jertfelnicie, de către Căpitan şi Mota.

Dar, să nu vorbesc numai de mine. Eminescu ne cuprinde pe toti. Cine nu s'a întors, din Scrisoarea a treia, mai român decât a fost? Cine, ascultându-l pe Mircea cel Bătrân, n'a venit acasă, in timpul său, hotărît să-şi apere mai dârz şi mai jertfelnic, moşia, nevoile şi neamul? Care din noi sau din cei de mâne, cetindu-l pe Eminescu, in limbile străine, şi comparându-l cu marile genii ale altor neamuri, nu se va simti mândru că e român? Şi intuindu-i culmile pe care s'a măsurat cu zările de foc ale experientei interioare, care din fiii neamului nostru de mâne nu se vor simti vindecati de pesimisme şi de toate complexele de inferioritate?

Ceeace a putut fi pesimism pentru generatia lui Maiorescu şi pentru cei de la 1900, n'a fost in fond decât că dimensiunea eminesciană era prea mare, insuportabilă. Un revers. Maiorescu a spus amărît că n'a tinut osul lui Eminescu (gândindu-se poate şi la cel al neamului), dar adevărul e că osul generatiei de atunci, neavând perspectivele şi distanta necesară, nu ţinea el la tensiunile înalte şi la incadescentele eminesciene. Lumina prea puternică orbeşte, pare întunerec. Zările de foc consumă şi nimicesc. Luceafărul venia cu atâta atotcuprindere şi cu o vibraţie aşa de uriaşă, încât dela răscrucea nervilor lui sfărmati, nu putea nimeni înţelege dialogul cu Dumnezeu: «atâta foc, atâta aur, in inimi tu ne-ai pus»! Nu putea nimeni depăşi durerea proprie, pentru a se prosterna, cu desnădejde, in fata majestăţii eterne şi a setei de repaos, dacă nu, măcar cu bucurie şi jertfelnică dăruire in faţa acestui splendid jurământ al conditiei şi luptei pământene: «Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi».

Generatia noastră însă, de sub presiuni de trăiri şi dureri mult mai mari, dela răscruci de istorie mult mai grăitoare, a putut să-l vadă pe Ipoteştean urcând zarea eternitătii româneşti, metaforizat in Luceafăr. Astru care priveşte, totuşi cu intensă grijă, la felul cum ne petrecem noi norocul, şi cum ne petrece norocul pe noi îngenunchind cu noi, scăpărând in cremenea luptei şi ridicându-se, odată cu răsmeritele noastre de faptă, gând şi credintă, tot mai sus, pe bolta nesfârşită a vietii ce nu cunoaşte oprire şi moarte.

Pentru generaţia legionară Eminescu a devenit biblie de artă şi nationalism. Frazele articolelor din Timpul au găsit in noi răsunet de goarnă şi ne-au obligat la legăminte testamentare, la revizuirea coordonatelor de conştiinţă şi la însăşi schimbarea radicală a vietii, a atitudinii fată de mediul înconjurător, faţă de fericire şi moarte, şi, in cele din urmă, la restructurarea a ceeace s'a numat conceptie despre lume şi viată: Weltanschauung. El ne-a dat un Weltanschauung românesc, pe care Căpitanul a vrut să-l împlinească într'o profundă trăire mistică, pe plan individual şi national, crescând pe meridianele doctrinei lui un român erou, capabil de înaltă creatie şi dăruire întru neam, tintind binele, frumosul şi adevărul, şi interpretând istoria drept o desfăşurare a vointei Divine.

In general, se crede (cel putin aşa tin să afirme unele religii) că omul, ca individ (nu ca specie), se poate mântui căutând un raport direct cu Dumnezeu. Cultivând un dialog interior cu întregul, ademenind lumina in plaiurile de întunerec ale inimii. Dar, misticii, deci, tocmai aceea cari au trăit lumina dinlăuntru, stau mărturie că noi ne mântuim numai odată cu neamul din care facem parte, şi, in cele din urmă, vom învia odată cu omenirea (împreună cu toate neamurile) la judecata de-apoi. Poartă obligată a mântuirii e deci neamul, viata socială, grija de cetate şi jertfa pentru mărirea şi mântuirea ei. Egoismul religios, individualismul feroce, oricât de moral şi însetat de cer, nu înseamnă decât o treaptă a mântuirii. Vâltorile luminii interioare ne scot din găoacea individualismului, din propria singurătate, şi ne aruncă in singurătatea multimilor de acelaşi sânge şi destin cu noi, in sbaterile lor uriaşe, in epocile de istorie şi de cultură, pe care ele le crează pentru a înfrumuseta fata lumii şi a continua sfânta trudă a lui Dumnezeu din cele şapte zile de început. Şi învătătura pe care ne-o aduce Mihai Eminescu e tocmai aceasta: nu există mântuire in afara neamului. De aceea, la el arta se confundă cu politica, filosofia cu religia, rostind acelaş nume majestos pe care-l îndrăzneşte şi rugăciunea cea mai curată şi umilă: Dumnezeu.

Ne-a trebuit poate acest exil, cu toate nădejdile şi desamăgirile, toate ororile şi splendorile lui, ca să vedem mai bine, mai detaşat, adevărul mesagiului eminescian. Ieri versurile: «Cine-a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima cânii», puteau părea unora dintre noi, drept şovinism şi exagerare, derogare dela umanitate şi contrazicere a poruncilor aduse de Mântuitorul. Azi însă, dupace am văzut şi suferit pe propria carne ceeace fac, in viata lor de toate zilele, tocmai neamurile care predică umanitarismul şi cosmopolitismul, şi mai ales dupăce ne dăm seama că răul din omenire (decăderea morală şi exploatarea omului de către om) se datoreşte tocmai perversităţii de a ataca legile nationalismului in exterior şi a le aplica cu habotnicie şi suprem egoism acasă. calea spre întelegerea mărturisirilor şi profeţiilor dela Timpul, ni-i mult mai deschisă. Iar versurile citate mai sus, nu ne par deloc neomenoase şi rănind adevărul. Ci din contră, ele pun blestem pe cei ce calcă lumina'n picioare, pentrucă străinismul se confundă, pe planul mare, cu păcatul, cu întroducerea microbilor ucigători in organismele sănătoase. Si cine favorizează pe străin, trădează sănătatea, lumina. Il batjocoreşte pe Dumnezeu. Ii aruncă cu noroiu şi întunerec in obraz.

Cred, azi, nestrămutat că Eminescu va creşte pe cerul destinului românesc in raport direct proportional cu numărul deceniilor şi secolelor. Si vreau să se ştie: neamurile cari fac atâta caz de umanitate şi ne acuză pe noi de huliganism când indrăsnim să ne scuturăm gâtul din jugul străin, merg la ele acasă, in sânul comunitătii lor sociale, spirituale şi politice, tocmai pe adevărurile formulate şi sfintite de tatăl poeziei româneşti. Pe legile ordinei naturale. Pe poruncile ethosului national.

Tot ce ni s'a spus de către Dimineaţa şi Adevărul la noi acasă, e minciună sfruntată. Neamul care a tipat umanitatea, cu obrăznicie de măscărici, la toate răscrucile planetei, si-a întemeiat acum o Patrie. Israelul. Ovreii care nu l-au scos pe Eminescu din nebunul şi huliganul gândirii, îi aplică acum doctrina in pământul Palestinei.

Ce vom face noi? Vom asculta de cutare Nuhăm, bolborosind fraze şiret ticluite «ce din coadă au să sune», ori ne vom pune, credincioşi, fruntea sub patrafirul marelui patriarh al gândirii româneşti de totdeauna şi vom purta neînfricaţi, precum strămoşii noştri traci, steagurile măririi româneşti, peste prigoane şi morminte, spre un Rarău al unei sfinte noastre împliniri.

Răspunsul e clar şi e in inima tuturor acelora care-şi zic Români. Si cu asta suntem pe-o linie atât de formidabilă, cu atâta acoperire in aur la băncile adevărului, încât nu trebuie să ne mai fie teamă decât de păcatul şi laşitatea din noi şi de Dumnezeu care s'ar putea supăra dacă n'am întelege şi urma chemarea şi testamentul politic şi spiritual al lui Eminescu.

E atât de complet Eminescu in gândirea sa, atât de profetic rotunjit in verb, încât nimic nu i-a scăpat din problemele ce se pun astăzi. El a preamărit conservationismul şi linia curată a traditiilor româneşti, in fata invaziei străine şi formelor politice şi sociale de import. Şi a spus un cuvânt stătător pentru spiritul românesc, voevodal, apropiindu-se foarte mult de ceeace a însemnat, pentru generatia legionară, Căpitănia. Undeva, el vede chiar generatia noastră par'că urcând Golgota cutremurătoarelor ei jertfe (citez din memorie): «vor veni alte mâni mai pure să ridice steagurile măririi româneşti spre culmi de glorie, spre luceafărul tainei de pestea veac». Şi totuşi maturitatea gândirii lui n'a admis dictatura, tirania. El n'a putut vedea neamurile la discretia unei singure vointe. Intre tiran, pe care neamurile k-au doborît totdeauna cu pret de cutremurătoare însângerări, şi'ntre democratia coruptă, bazată numai pe electiune, el a văzut o cale de mijloc, a selectiunii şi a reprezentării populare. Exact ceeace Căpitanul îndrăznia să definească prin ecumenicitatea natională.

Dar să ne'ntoarcem la rostul acestei confruntări cu Luceafărul pe planul exilului. Si nu numai in exilul de acum. Ci şi'n altele care ar putea urma, pentru a încerca şi căli pe cei de mâne. Ci şi'n orice fel de altă robie şi nenorocire ce s'ar putea abate asupra neamului nostru, Eminescu e unul din marii noştri morti, străbunul pentru care moartea a însemnat înviere, şi al cărui cuvânt ne e astăzi (şi ne va fi cu atât mai mult mâne), pânea noastră cea de toate zilele. Bând din isvoarele lui de apă vie, chiar dacă aceste isvoare sunt acolo, unde munţpp pericolelor se ciocnesc coamă'n coamă, nu vom fi doborîti niciodată de sete. Si mâncând pânea lui frământată cu lacrimi şi dospită cu dor, coaptă pe vatra dogorâtoare a destinului românesc, nu vom ajunge niciodată atât de flămânzi încât să cădem pe drum, sau să întindem mâna la blidul de linte oferit de străin, drept preţ pentru neluptă şi trădare.

Prezenţa eminesciană in neamul nostru, in secolul nostru şi'n noi, ne salvează din toate neputinţele, ne admonestează demisiile, şi ne obligă la mers înainte, la afirmatie şi jertfă. Căci nu este jertfă mai mare decât aceea de a te sfărma pe tine pentru fraţi, de a-ti ucide mecanismul propriei tale minţi, prin aventurarea in zările de foc ale inimii şi etemităţii. Prin jocul riscat de-a uitarea şi pierderea proprie in infinitul şi majestatea mintii cosmice.

Spune Rilke undeva, că acolo unde se mântuie unul dintre noi, se mântuie şi secolul şi lumea. Cum ne-ar mai putea fi frica de neant, după victoria lui Bădia Mihai? Si cine ar putea visa victorie mai mare ca a lui?

In fond el ne-a învătat, in mod definitiv, că nu se poate muri. «N'am crezut că voiu putea să'nvăt a muri vreodată», vrea, precis, să'nsemne că el a învătat a, muri cufundăndu-se in abisurile infinite ale inimii şi că ştiind muri, ni-i dat a birui moartea, a-i rupe ghiarele şi coltii. De asta trăim şi facem experienţa in lume: ca să'nvătam a muri, ca să nu murim, murind. Ca să «trecem» conştienti şi vii, continuând procesul gândirii, miracolul conştiintei.

Jertfa numai pe slăbănogi îi îngrozeşte şi-i întunecă. Isus n'a fost înfrânt prin urcarea pe cruce. Spiritul lui Eminescu n'a fost dat ca să desmoştenească sfântul său mesagiu, n'a putut desfigura faţa adevărului.

Eminescu înseamnă o m

ântuire. Şi aşa fiind, spatiul spiritual al neamului românesc s'a cuminecat din această mântuire. Trăeşte şi înfloreşte din ea, însumând-o altor culmi, altor «treziri», altor crucificări, altor stingeri luminoase.

Nu-i nici locul aicea, şi n'am nici timpul, să vorbesc de Luceafăr aşa cum aş fi vrut. Ce mă interesează e numai punerea faţă'n fată: a noastră cu el. Pentru a judeca aspru şi drept, dacă mai e îndreptătită desnădejdea care uneori ne întunecă sufletele şi ne paralizează puterea de luptă şi jertfă. Cred că după evidenta atât de strălucitoare a împlinirii lui, plângerile noastre nu mai rezistă, ne condamnă la ridicol şi neseriozitate. Glasul lui vine spre noi de unde vin tainele tainelor şi ne îndeamnă, spre înainte, spre creasta muntelui.

Ca să putem duce mai bine lupta întru neam, să nu uităm nici tehnica inimii nici împrospătarea de fiecare zi la sursă. Insula lui Euthanasius nu e in nuvela lui, numai o găselniţă literară. Ea e un archetip uman al centrului. Ca şi împărăţia lui Dumnezeu, insula poate fi găsită numai in noi. In inima şi'n conştiinta noastră. Şi ea presupune acceptarea sărăciei şi smereniei, ascultarea tăcerilor cari ne revelează muzica infinitului şi rugăciunea împăcată cu simplitatea şi pacea din natură. Noi suntem insula, dar ne înconjoară oceanul. Şi numai având conştiinţa reală a oceanului suntem cu adevărat insulă.

Multi au ajuns la desnădejde in acest exil şi stau pe marginea drumului şi plâng, dar, mai rău, au intrat in solda străinilor şi o duşmanilor noştri de moarte, tocmai fiindcă nu-l cunosc pe Eminescu, sub acest aspect al insulei, deşi ştiu poeziile şi articolele politice aproape pe de rost. Poate da, in luptă şi'n viaţă, numai cel ce are. Şi pentru a avea, pentru a ne tine baterea spiritului mereu încărcată, e nevoie de contactul permanent, clipă de clipă, zi de zi, cu adâncurile inimii, cu tăcerea şi pacea depe insulă, pe care furtunile oceanului nu le scot din sărbătoarea lor minunată, din efectul lor mântuitor.

Vorbesc, mai putin pentru cei de azi. De sub lespedea pusă pe piepturile noastre de «conspiraţia tăcerii», de internationalele jidovite şi masonizate, va fi greu ca această carte să vadă, degrabă, lumina tiparului şi să ajungă sub ochii căutători de adevăr ai contemporanilor mei. Voi, cei de mâne, însă, dupăce mânile mele nu vor mai fi capabile să poarte şi să înflăcăreze penita, vă veti întâlni poate cu aceste certitudini şi sfinte jurăminte ale mele. Si veţi ceti şi veti judeca. Să nu rămâneţi nicicând descoperiti in lupte.

Nu daţi tot ce aveti in inimă. Si mai ales nu pretindeti a da ce nu aveti. Adesea suntem ispititi, in baza unei afurisite ineptii, să facem gălăgie in numele golului din noi. Nu uitati că Isus Hristos ne-a invătat să zicem «Tatăl Nostru» zilnic, şi chiar de mai multe ori pe zi. Şi ce e rugăciunea domnească decât reîncărcarea bateriei interioare, decât pelerinajul la sursă şi adăparea repetată, zi de zi, continuă?

Ni fiti luptători fără să vă fi adoptat şi perfecţionat o tehnică o contactului cu Dumnezeu. Un fel de meditatie zilnică. O contactare a infinitului, cu ajutorul inimii smerite. Tineţi mereu cumpăna dreaptă între câmpul de bătălie al neamului şi'ntre insulă. Odată pe zi retrageţi-vă într'un colt al tăcerii, al meditatiei şi contemplatiei interioare. Invăţaţi ritmul larg al respiratiei plantelor şi stelelor. Nu rămâneti in respiratia grăbită a fricii sau urii. Luati-vă zalele răbdării şi păcii interioare. Rugati-vă inainte de a porunci sau a da sfaturi altora. Nu intraţi in destinul colectiv fără să vă fi găsit pe voi, fără să ştiti cum să tineţi luminile dinlăuntru aprinse.

Există sute de metode şi tehnici in acest scop. Studiindu-l pe Eminescu, oricine poate vedea clar tot ce vreau eu să exprim.

Rostul acestor rânduri de îndemn, din preajma Luceafărului, e numai să înfigă câteva jaloane de certitudine in veacul nostru desmăţat şi desorientat, in exilul nostru exploatat de toţi şi înteles numai foarte putin, in sufletele noastre chinuite şi adesea părăsite de credinţă.

Două slogane critice au întunecat opera lui Eminescu multă vreme: pesimismul şi ateismul. Despre acuza de pesimism, nici nu vreau să mai amintesc, deoarece nu este optimism mai real, nici in inima omului şi nici in veac, decât recunoaşterea destinului superior al neamului, întru care suntem chemaţi să credem, să luptăm, să jertfim, să biruim. Şi Eminescu in lumina măreată a neamului a crescut şi s'a împlinit.

Dar ateismul, s'ar părea că are oarecare justificare in câteva fraze izolate măcar, dacă nu in toată opera lui, privită sub aspectul întregului, de conceptie filosofică, despre lume şi viaţă.

«Pe palida-ti frunte, nu-i scris Dumnezeu» . Nu. Dar El e scris undeva mai in adânc. Nivelul întâlnirii cu Dummezeu e inima. Fruntea e un nivel. Unul mai valabil, e cel al gândirii cu inima. Unde simţirea dublează gândul şi deschide larg ferestrele intuiţiei. Dar, in afară, de această posibilă interpretare, autorul Melancoliei, spune in altă parte clar: cFără eu, nu există Dumnezeu». Si exegeza acestei afirmaţii n'a fost făcută încă in toate implicatiile şi consecintele ei. Dumnezeu se revelează şi-şi plineşte lumina in eu. Problema noastră e eul. Dar acesta e greu de găsit. El presupune naşterea din nou, ajungerea pe insulă. Si pentru naşterea din nou, condiţiile sunt grele. Si dacă ajungerea la centru, la isvoare, e grea, atunci, e bine să se ştie, că menţinerea contactului cu isvoarele e şi mai grea. Cine e pe culme, cade in prăpastie mult mai uşor, decat cel din vale. Si căderea de sus înseamnă distrugere. Pentru a fi eu, e nevoie de rugăciunea perpetuă, fără încetare. Altfel, eul ni se'nstrăinează. Şi fără eu, nu există Dumnezeu. Nu e vorba aci de existenta lui Dumnezeu in sine. Care-i nebunul, să discute acest lucru? Ci de coborîrea lui Dumnezeu in eu, de prezenta lui vie, de ajutorul divin la tot pasul, de sfinţirea vorbei, şi de rodul pe care ni-l vrem faptelor, de învierea spre care trecem pe sub pietrele apăsătoare ale mormântului.

Eminescu a grăit cu Dumnezeu in inimă. In inima care i s'a deschis spre zările de foc şi l-a scrumit.

Iată, dece cred, total, in piscul de lumină al lui, in istoria românească. Si dece cred că acest pisc ne poate mângâia, certa, îndemna şi arăta calea spre mâne. Urmaşi ai fenomenului eminescian, nu mai avem dreptul să ne îndoim, nici să desnădăjduim, nici să ne facem vânt cu pălăria negatiilor, nici să demisionăm.

Pe drumul lui Eminescu mergem spre altarul neamului şi spre Dumnezeu. Ne clădim urcuşul spre cer. Care neam n'ar fi mândru de fruntea, cât bolta cerească, a geniului lui? Cine dintre noi n'ar vrea să biruie ca el şi să fie cinstit ca el, crescând ca un stejar al gloriei cu mii de rădăcini in pământul adevărului şi ridicându-şi coroana in azurul eternitătii?

E neamul nostru condamnat a-istoriei? Cine s'o creadă după ce se cuminecă din vinul şi anafora eonului eminescian?

IV

UNIREA CEA MARE (1918)

De câte ori mi-i dat să vorbesc despre Unirea cea Mare din 1918, îmi aduc aminte de-un Zece Mai al copilăriei, in care am avut într'un fel ciudat, mistic, viziunea neamului. Eram la şcoala primară, într'antâia. Dimineata, toată şcoala şi tot satul, într'o atmosferă de mare solemnitate, am sădit in curtea şcolii, pomul unirii. Aşa s'a gândit Domnul Gheorghe, directorul şcolii, că e bine ca pomul unirii să fie roditor. Am sădit un măr domnesc. Cu roada pela Sfântul Ilie. Când preotul a gătat slujba, stropind cu aghiasmă pomul, ograda şi pe noi, Domnul Gheorghe ne-a vorbit despre unirea cea mare. Unirea de veci, îi zicea el. «De-acum, că ne-am găsit toti fratii acelaşi loc sub soare, la sânul aceleiaşi Patrii, oricâti duşmani ar veni să ne încalce pământul, in inimile noastre icoana ei de lumină nu va putea fi întunecată niciodată. Mormintele celor cari au căzut pentru sfânta unire, ne stau mărturie in fata istoriei şi a lui Dumnezeu, că noi ne-am tencuit pietrele de hotar cu sânge... » Şi cum povestea el cum a trecut Molnita in 1915, ca să se facă voluntar in România liberă şi să lupte apoi pentru eliberarea Bucovinei şi a Ardealului, in armata românească, pomenind locuri de aprige bătălii şi nume de camarazi cărora moartea le-a sărutat fruntea, mi-aduc aminte ca toată multimea de fată plângea. Ceva, venind mai din adânc decât cuvintele lui, topise răceala şi distantele, şi dăduse laoparte lutul zilei depe isvoarele calde şi binefacătoare ale lacrimilor. Era in acel ceas, in jurul pomului unirii, un fior şi o bucurie udată'n lacrimi, cum mai văzusem numai când a intrat pentru prima dată armata română in sat.

Oamenii cuprinşi de-o stranie frenezie, îşi aruncau pălăriile in aer strigând: «Veniti, măi, c'o'ntrat România la noi!». Iar femeile plângeau cu hohote şi-şi ştergeau lacrimile cu tulpanele. Şi lacrimile lor nu exprimau numai durere. Printre ele, se urca spre cerul inimii lor, in mintea tuturora, soarele împlinirii şi al bucuriei. Biruise Dreptatea Românească. Ca la sunetul unei trâmbite de Arhanghel, toată suflarea românească ştia o lege, un adevăr sfânt, pe care numai puţini îl pot rosti in cuvânt: chemarea neamului. Măretia adevărului national. Eternitatea destinului românesc.

Dumnezeu trimitea in acele clipe, lângă un măr care avea să fie simbolul unirii la noi in Stăneşti, o lumină buna, vindecătoare de răni şi desnădejdi, de umilinte şi neputinte. Şi inima mea de copil, imens clopot de aramă, multiplica glasul ce venia din morminte şi din trecătorile muntilor, pe unde batalioanele române au trecut Carpatii, si-mi împărtăşia o ştire pe care n'o avusem până atunci, pe care de-atuncea niciodată n'am mai putut-o uita şi pe care, cred, nici tărâna mormântului nu mi-o va putea acoperi. Inima mea intrase cu bătaia ei slabă in ritmul uriaş, splendid, numai lumină şi cântec, al inimii neamului. Vedeam până departe, câmpuri cu morti înviind, luându-si armele şi defilând, şi undeva, in pragul zării albastre, alte cârduri tinere, luându-le armele şi steagurile din mâni, şi continuând urcuşul pe munţii luminii. Prins ca'ntr'un şivoi al minunii şi al visării, nu mai eram într'un sat, ci'n largul tării, şi mânile mele scriau pe cer cu mii de zori un nume prea sfânt: România.

Dar oricât aş încerca să descriu emotiile şi viziunea acelei dimineti, îmi dau seama că miezul acelei vâltori de lumină e inexprimabil. Cuvintele şi frazele îl risipesc, in loc să-l împărtăşească. Spunea un mistic apusean că fiecare om, oricât de refractar luminii, măcar odată in viată e împins de destin in largul veşniciei, dincolo de granitele vieţii de rând, pământene. Ca la lumina unui fulger, ne pomenim undeva şi cândva, dincolo de noi înşine, într'o împărătie care ne uimeşte şi ne face să uităm decenii întregi de necaz şi temnită, scotând un imens chiot de bucurie, un magnific da in fata vietii ca atare. Aşa s'a întâmplat in acea dimineată de Zece Mai şi cu mine. Am trecut dincolo. Intr'o dimensiune mult mai cuprinzătoare a conditiei omeneşti, a conştiintei. Şi starea aceea de Ştire s'a prelungit şi potentat până târziu spre seară, când m'am întors desfermecat, desamăgit, îndurerat, neîndemânatec, pe pământ, între frati şi lucruri, rănindu-mă de praguri, de coltul vetrei, ca şi cum n'aş mai fi fost de decenii in casa părinteaseă, parc'aş fi venit dintr'o îndelungată înstrăinare.

După amiază trebuia să ducem cununi la tintirim, la mormântul eroilor. Acasă n'am găsit pe nimeni să-mi dea de mâncare. Mama, se vede, plecase dela sfintirea mărului drept in tarină, la lucru. M'am pierdut prin fânete şi'n pădure după flori şi crengi de stejar şi brad şi, pela orele două, eram in cârd cu ceilalti şcolari, purtând, arceşte, cununa grea, pe care aveam s'o pun pe crucea dela mormântul eroilor (în mintea mea, asta însemna: crucea tatei). Şi ceeace a încoronat pentru mine acea zi însorită şi caldă, plină de flori şi cântec, a fost ideea învăţătorilor de a ne duce la tintirimul cel vechiu. Printre merii, perii, prunii şi cireşii bătrâni (la noi se pune la căpătâiul fiecărui mormânt un pom roditor), am găsit morminte vechi, prăbuşite, acoperite de iarba înaltă, cu crucile putrede, aplecate, căzute. Şi'n mijloc, undeva între cruci, o stranie frumusete, care însemna locul unde a stat biserica veche şi altarul, altădată.

«- Vedeţi? A început Dl. Gheorghe, cu glasul lui puternic, dar totuşi înduioşător şi cu accent de amintire şi poveste, aicea împrejurul crucilor acestora a fost odată satul nostru, vatra strămoşilor. Locurile pe care le numm azi Lanul vechiu şi Dumbrava, au fost odată sat. Dar in luptă cu duşmanii cotropitori, acum câteva sute de ani, satul şi biserica au ars, şi străbunii noştri s'au mutat mai in afund, in codru, pe locurile unde e Stăneştiu acuma»...

Noi îl ascultam vrăjiţi, aşezati pe margini de morminte, in iarbă, şi vor fi trecut multe ceasuri până ce el ne-a depănat povestea moşilor noştri, alunecând pe nesimţite in istoria neamului întreg, ducându-ne până departe la Mărăşeşti şi Valea Albă desfiintând veacurile şi înviindu-ne vremile de glorie ale lui Ştefan cel Mare şi cutremurătoarea jertfă dela Sarmisegetuza, arătând cum Dumnezeu ne-a pus in calea răutăţilor, ca să-i apărăm lumina şi credinta.

Era atâta pace in cimitir şi atâta lumină, încât după imensa deschidere interioară, pe care o trăisem lângă pomul unirii, nu mi-a trebuit mult ca să ma pierd total într'o stare de şi mai adâncă visare, fără gând, numai simtire incandescentă şi comuniune cu morţii şi cu viii, deodată, cu sufletul neamului de peste veac. Cu acea realitate superioară pe care, in termeni normali, n'o putem cunoaşte, pe care de cele mai multe ori, suntem înclinaţi s'o negăm, deoarece ea ne incomodează poftele mărunte, mobilizându-ne pentru eforturi ce ne depăşesc, întru jertfe care numai prin frângerea trupească pot fi împlinite.

Eram una cu iarba, cu mormintele, cu văzduhul albastru şi cu soarele. Cu istoria vie din povestirea D-lui Gheorghe şi cu tot neamul care nu mai era in afară, ci numai in mine, in atotcuprinderea aceea care mă maturiza şi-mi cerea legăminte. Stam undeva pe-o geană a firii, unde numai rareori am mai fost de-atunci, şi vorbeam cu cineva care mă tinea'n palme si-mi lămurea lucrurile, oamenii, războaiele şi veacurile, mănăstirile şi stelele, altfel decât ştia mintea mea de până atunci să le măsoare, să le judece, să le pretuiască. La un moment dat, mi-aduc aminte că tot farmecul din mine şi lumina din jur s'au topit într'un şivoiu fierbinte de lacrimi. Un plâns care-mi făcea bine. Si printre lacrimi, din adâncul unei nespuse bucurii, am depus legăminte întru neam, care nu m'au părăsit de-atunci niciodată. Care mi-au ieşit in faţă şi m'au certat amarnic, oridecâteori, sub presiunea păcătoasă a cărnii şi a fricii, am încercat să demisionez, să dezertez. Clipa aceea din cimitir, ca o icoană sfântă, aureolată de lumină aurie, mi-a apărut, mereu, la toate răscrucile grele, in vis, ca şi'n trezie, şi m'a ridicat din noroiu, întorcându-ma pe calea cea dreaptă, învătându-mă că nu interesează de câteori cazi ci numai dacă te ridici din fiecare cădere, şi mai ales dacă te ridici şi din cea din urmă cădere, pentru a-ti primi crucea.

Când i-a pus pe ceilalţi in cârd, pentru întoarcere acasă, Dl. Gheorghe a trebuit să vină de două ori pentru a mã rupe de lângă piatra aceea neagră şi strălucitoare care-mi lua ochii. Jurământul pe care-l depuneam, lângă sufletul viu al strămoşilor, era simplu şi mare: « Mã voiu state toată vista să f iu vrednic de numele şi gloria strămoşilor şi voiu îngenunchia la Dumnezeu, ca si ei, pentru a-i cere ocrotirea şi ajutorul. Voiu lupta si voiu primi moartea...»..

In praful drumului, tinând pas cu ceilalti, călcam par'că din cer. Tăceam. Inima mea simţea că vorbele profanează. Timpul dispăruse din mine. Şi spatiul era al meu, cuprins între graniţele mintii mele, întregindu-mă. Scoborîrea pe pământ a fost dureroasă. Nu e locul s'o descriu aici.

Ceeace s'a întâmplat cu mine in acea zi, se va fi întâmplat de bună seamă cu atâtia altii din generatiile înaintaşe şi din generaţia mea (din generatia legionară) care si-au consumat viata in aceeaşi sfântă flacără a dragostei de neam şi tară; cu atâtia altii in fata cărora eu nu mă pot arăta decât umilit şi socotindu-mă nevrednic. Dar ceeace vroiam eu să subliniez cu această mărturisire, tinteşte mult mai departe decât propria mea persoană. Unirea neamului, care mi s'a revelat lângă acel pom şi la cimitir, a fost un moment de adevărat miracol in istoria românească. Spun un moment, desemnând momentul unei splendide împliniri, dar acest moment a fost pregătit, prin credintă, luptă şi jertfă, de-alungul a sute de ani. La început Mihai Viteazul, pentru o clipă numai, într'un act politic, la 1600. Il va fi purtat in inimă, ca pe-o bitlie de aur, şi Ştefan cel Mare, care, consumat de luptele cu Semiluna, apărându-l pe Hristos, n'a mai avut timp să se dedice rosturilor interne româneşti. Şi desigur l-a visat in toată măreţia generatia dela 1848 care a unit cele două principate: Moldova şi Muntenia, creind o bază fizică unirii de mai târziu. Dând un formidabil exemplu de abnegaţie.

E poate bine să cunoaştem in toată amploarea lui actul unirii dela 1859, pentru a întelege miracolul dela 1918. Miracolul, care vorbeşte atât de formidabil in favorul geniului şi destinului major românesc, încât orice jelanie in noi, oricât de îndreptătită omeneşte, ar trebui să amutească pentru totdeauna.

Generaţia Bălcescu, Russo, Ghica, Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza, a fost cu adevărat generaţia de premergători, de titani care au frământat in inimile lor, nu atât prezentul, cât viitorul neamului românesc.

Dar Unirea dela 1918 a fost răscrucea la care neamul jostru s'a arătat vrednic de propriul său destin, de marea sa chemare istorică. Adunând toate provinciile la sânul patriei mame şi înfăptuind întregirea geografică, generatia Mărăşeştilor a ridicat neamului întreg un cuib pământean, din care accesul la trezirea spirituală, la cultură şi la istorie, a devenit posibil. Fără geografie, eram mereu tinuti la nivelul subistoriei, dacă nu chiar al aistoriei. Geografia României Mari însă, ne-a deschis poarta de aur spre «centru», spre revelaţia mistică a fiintei noastre nationale, a ethosului românesc. Ne-a deschis drum larg spre cerul creatiei, sădindu-ne in inimi dorul perfectiunii, mărindu-ne foamea şi setea de absolut, trezindu-ne conştiinta Divină. Numai depe acest piedestal al împlinixii şi întregirii geografice, al Statului românesc, a fost posibilă naşterea generatiei Codreanu-Mota, şi plinirea cutremurătorului ei mesagiu politic şi spiritual.

* * *

Aşa cum mi se'ntâmplă mie să-mi simt ochii inundaţi de lacrimi, când mă gândesc la Unire şi la acel Zece Mai care m'a scos in largul neamului, am văzut întâmplându-li-se deatâtea ori la atâtia alţii cari au fost martori la serbările Unirii dela Alba-Iulia (1918), ori la adunările nationale dela Cernăuti şi Chişinău, adunări cari au proclamat unirea Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei cu Tara Mamă. Incep a povesti şi deodată glasul li se îneacă'n plâns, iar in ochii li s'aprind lumini ce vin de departe, dintr'o catedrală de taină şi veşnicie. Hotărît, Actul Unirii celei mari a fost o vădită interventie divină, o sguduire din adâncuri, un moment de ecumenecitate natională. In gestu1 plinit al unee generaţii, s'a scoborît jertfa şi lumina a zece de generaţii trecute. Rugăciunea şi măretia tuturor generaţiilor româneşti viitoare.

Cei opt sute de mii murind, au ridicat la suprafata destinului nostru un miracol.

Vorbind azi de Unire, de unitatea neamului românesc ca de ceva dela sine înteles şi in greul care ne'mpresoară, in robia rusească şi pe drumurile exilului, o ridicăm la rang de sfântă poruncă: Numai uniti vom învinge.

Dar actul, dela 1918 trebuia să ne fie şi isvor de încredere in noi înşine, ajutorul celor morti, in vitalitatea românească, in destinul de măretie al neamului nostru. De n'ar fi fost loc sub soarele istoriei pentru noi, Dumnezeu nu ne-ar fi dat Unirea. Tocmai pentrucă am fost vrednici s'o trăim, să-i vedem împlinirea cu ochii, e semn răsvedit că ne aşteapta şi-o împlinire istorică, o verticală a spiritului şi a culturii, o epocă de splendidă omenie românească pe care vom da-o istoriei, cu jertfelnicia şi generositatea ce ne-a caracterizat totdeauna.

Ca indivizi putem dispera. Cine să ne înteleagă însă disperarea şi vegetarea, in lumina Actului Unirii? Am dat, la 1918, dovadă de-o vitalitate şi de-o grăire cu cerul atât de directă şi categorică, încât chiar dacă ne-am trudi să oprim azi cerul de foc al istoriei româneşti, n'am putea face decât să ne măcinăm sub roţile lui uriaşe, in plină învârtire.

Actul dela 1918 e mai mult decât un războiu câştigat, decât o conjunctură favorabilă a istoriei politice. Mai mult decât o izbândă diplomatică şi o iscusită folosire a echilibrului de forte. Pe nişte forme şi dimensiuni exterioare, noi am montat un proces de trezire natională, o bărbătească prezentare la tribunalul Providentei pentru a ne trasa drumul spre Inviere. Singuri, oamenii politici n'ar fi putut face nicio ispravă cu convingerile şi iscusinta lor, dacă unirea n'ar fi existat ca act de conştiinţă, şi ca adevăr intuit in inima multimilor româneşti, in milioanele de tărani, in ciobani şi muncitori, in dascălii şcolilor şi preoţii bisericilor noastre.

Faptul că 1918 a fost posibil, vorbeşte nu atât pentru trecut, cât pentru prezent şi viitor. El e sfântă chezăşie a viitorului nostru de aur. Rostite din pragul lui 1918, cuvintele lui Bolintineanu găsesc in noi răsunet şi mai puternic decât la 1848: «Viitor de aur tara noastră are şi prevăd prin secoli a ei înăltare». Soldatii dela Coti, Oituz şi Mărăşeşti, dela Tabla Butii şi Cireşoaia, au prevăzut şi ei, cu sângele lor, schimbat in lumină, înăltarea României de Mâne. Măretia neamului românesc de totdeauna.

Pregătindu-mă să scriu despre Căpitan şi fenomenul legionar, şi să mă achit de cea mai înaltă datorie de conştiinţă a vietii mele, m'am gândit că revolutia legionară şi şcoala omului nou român trebuiesc ancorate in oceanul adânc al destinului românesc. Fără o viziune a întregului fenomen românesc şi a răscrucilor lui cu adevărat luminoase, consideratiile noastre ar putea sfârşi in pesemisme şi renuntări, in jelanii şi vinovată resemnare. Noi n'am fost singura generaţie prin care Dumnezeu a benevoit să-si arate faţa in neamul nostru. Au mai dat şi alte generaţii jertfe. Si jertfele in decursul veacurilor se convertesc in lumină. Ele consumã negativul durerii şi al nedreptăţii, sublimează gemetele din închisori şi depe cruce, şi totalizează eforturile de credinţă şi faptă, in sens pozitiv, dându-le valoare de eternitate.

Dumnezeu ascultă dorurile drepte, fierbinti, ale indivizilor şi neamurilor. Un ideal nutrit cu credintă şi nădejde plătit cu sângele celor mai buni fii dealungul veacurilor devine «vis neîmplinit», cum spune Goga, şi se scoboară în adâncurile fiintei nationale, in nesfârşitul minţii colective şi lucrează acolo, căpãtând intensitate, fortă. Si la anumită răscruce favorabilă, de istorie, vâltorile lui rup digurile potrivnichlor şi, electrizând multimile, dându-le acea unică iluminare a ecumenicitătii nationale, isbucnesc la suprafată, devenind sărbătoare, «sfântă nebunie», lege obligatorie pentru toti şi toate. Aşa a fost la 1918. Nu numai noi copiii şi bătrânii plângeau lacrimile «visului neîmplinit» care se împlinea, nu numai noi eram atraşi de magnetul uriaş al acelei porunci mistice, ci şi muntii şi codrii şi plaiurile. Frunza şi iarba. Toată tara românească, din cel din urmă cătun, până la Bucureşti, dela cioban şi văcar, la vlădică şi ministru, toti spuneam cu febră nemai întâlnită, o singura rugăciune: Unirea.

La Alba-Iulia au fost momente de entuziasm colectiv şi de lacrimi, de iluminare şi jurământ ce numai cu greu se pot descrie. Când un preot a cântat «Colo'n muntii Tebei, unde Horia odată» cele câteva sute de mii de Români au îngenunchiat şi au multumit lui Dumnezeu plângând cu hohote. Cu sigurantă era un moment in care granitele fizice ale lumii erau desfiinţate şi Avram Iancu, eroul-tribun, era cu ei, de faţă. Prin cerul deschis larg, Dumnezeu se uita la ei, dându-le binecuvântarea. In asemenea momente, depe asemenea niveluri de trăire, Unirea nu mai însemna o facere, un vot. Ci o revelaţie. Un proces de edenică ştire şi de mântuitoare comunicare cu Dumnezeu. Luminoasă ecumenicitate naţională.

La fel povestesc acei care au fost la 27 şi 28 Noembrie 1918 la Cernăuti, in sala Palatului Mitropolitan, unde s'a consfinţit Unirea Tării Fagilor cu România. Nici pomeneală de conditii. Ci numai rugă, lacrimi, cântece, căderi in genunchi şi chiote de bucurie. Toate străzile marelui oraş erau numai joc, cântec şi înfrătire, la umbra steagurilor tricolore. Am auzit aceste evenimente pe larg povestite de Dl. Vasile Iasinschi şi de Dl. Prof. Grigore Nandriş. Amândoi au fost voluntari in armata română eliberatoare. Am cetit de atâtea ori dările de seamă asupra acestor zile. Si trebuie să mărturisesc că totdeauna povestaşi şi ascultători au sfârşit in botezul sfânt al lacrimilor. Sunt intensităti in aceste evenimente cum e lumină şi strălucire'n astre, iar cei ce se apropie de ele, le simt căldura şi vibraţiile patetice, sguduitoare şi copleşitoare. Cu nimic mai prejos a fost şi sărbătoarea Basarabiei la 1918. Prutul care purtase lacrimile a o sută de ani de robie şi ohrană, de despărtire şi dor, in valurile sale, se făcea pod şi trăsătură de unire amestecând fraţi şi graiu, cer şi zâmbete, jurăminte şi înalte clarităti de conştiintă, bucuria de copil care a venit acasă, cu dragostea părintească, ocrotitoare şi înteleaptă care primeşte şi mângâie.

E dureros pentru mine să însemn tocmai acum aceste evidente, din exil şi din robia neamului, când Basarabia ni-i iar luată de Rusia, şi odată cu ea şi Bucovina de Nord. Scriu, şi rănile gâlgâie'n inima mea. Ochii mi se umplu de lacrimi şi cerul mintii mi se întunecă de norii grei ai nedreptătii. Dar istoria şi viata neamului nostru nu se mărgineşte la câteva decenii ori la un secol. «Qui a bu, boira» . Tocmai pentrucă Dumnezeu ne-a dat Unirea cea mare, în toată amploarea şi majestatea ei, întunecarea de azi nu va dura. Ea ni s'a dat ca să ne călim inimile, să nu uităm, sa tinem contactul viu cu adâncurile şi cu Dumnezeu. Victoriile pot narcotiza şi impinge la uitare şi trădare. Pe când înfrângerile şi suferinţele lămuresc faţa unui neam, îi miruiesc fruntea cu azurul veşniciei. Reîntregirea de mâne depinde numai de noi. De felul cum vom medita unirea cum vom dialoga, pe planul rugăciunii, cu Dumnezeu. De cum vom şti să ne chemăn in ajutor mortii şi fortele ne văzute ale lumii. Pentrucă Unirea ne-a fost dată; ea e a noastră. Pentrucă Isus, fiul lui Dumnezeu, şi-a împlinit taina şi mesagiul pe cruce, fiecare din noi avem dreptul sa devenim fii ai lui Dumnezeu. După El, nimeni n'are dreptul să nege raportul «fiu-tatău, dintre om şi creator. La fel (deşi pe alt plan) îi cu miracolul unirii româneşti. De-acum va depinde numai de noi să menţinem nivelul la care am fost atunci vrednici să ajungem. Să ne întoarcem mereu la el reparând greşelile, intensificând credinta, înmultind jertfele.

Unirea cea Mare a fost un moment de atâta splendoare încât e bine să ne întoarcem la altarele ei de lumină, ori de câte ori ne cuprind tristetile, desnădejdile, pesimismele. Ii orice împrejurare grea, vom găsi in ea, îmbărbătare, mângâiere, isvor de forte noui. Din interiorul unui asemene moment se poate vorbi cu strămoşii şi cu Dumnezeu.

V

MOMENTUL 1937

S'au scurs ani dela încheierea capitolului precedent. Avem totdeauna ceva mai important, mai urgent, de făcut.Ne lăsăm furati şi duşi de şivoiul vietii, amânăm, uităm.

Mã întorc la aceste însemnări despre Căpitan şi miracolul revoluţiei legionare, cu un sentiment de vinovătie, cu conştiinţa de a fi neglijat cea mai esenţială datorie a inimii şi a metaforei mele.

Ajute-mi Dumnezeu ca măcar de-acum încolo, să mg tin mai aproape acestor marturii, ce-mi aprind şi limpezesc sufletul. Ce ma mântuie. Stau să descriu momentul 1937. Un moment in eternitatea destinului românesc. Un chinuit şi glorios deceniu in tinereţea mea, in visul meu românesc. Zic un moment, înţelegând: un miracol. O schimbare la fată, la inima, a întregului neam românesc. Fenomenul spiritual al acestei schimbări s'a întâmplat între 1922 şi 1937. Inceputurile eu nu le-am cunoscut. Eram copil peatunci. Eu am intrat in şivoiu in 1930, deşi ochii minţii au început să vadă drumul tragic şi luminos al neamului de prin 1928. Dar am fost binecuvântat de cer să fiu părtaş şi purtator de steag in anii de apogeu şi biruintă ai acestei mari transfigurări româneşti.

Am ales anul 1937, pentrucă in alegerile acelui an, neamul nostru a dat şi a trecut examenul cel mare. Si-a dovedit găsirea de sine, ajungerea acasă, schimbarea la fată. Comparate cu imensele etalări de corupţie şi ignorantă din campaniile electorale dintre 1920 şi 1936, când votantii desfundau butoaiele de rachiu şi vin, puse pentru ei, la marginea drumurilor, îmbatându-se şi sfârşind ziua ca animalele, prin şanturi, fără să ştie pentru cine au votat şi dacă au votat; când partidul dela guvern folosia jandarmeria şi armata pentru a fura urnele, arestând oamenii politici din opozitie şi maltratându-i până la nerecunoaştere şi imbecilizare; când masele largi ale poporului nu aveau nici cea mai vagă idee despre felul cum e guvernată şi exploatată tara întreagă; când neamuri şi forte străine puneau stăpânire pe bunurile cele mai de seamă ale neamului nostru, lăsându-ne săraci ca degetul, in propriul nostru pămănt; comparate cu acest trecut ruşinos şi jalnic, alegerile din 1937 au înremnat o mare biruinţă pentru neamul românesc. Ca rezultat al educaţiei legionare, tăranii şi muncitorii n'au mai ieşit la băut şi la spart capete de adversari politici, la vinderea ignorantă, animalică a ţării, a propriilor lor drepturi şi destine. Ci au ieşit in ordine, in coloane de mars, cântând ca să-şi exprime voinţa, să aleagă, să dea votul, exercitând cel mai elementar şi sfânt drept democratic. Dreptul de a-i alege pe conducători. Si drept rezultat al acestei votãri conştiente (alegătorii nici n'au atins butoaiele cu băutură. Le-au înconjurat. In multe comune şi centre de votare le-au spart cu toporişca, lăsându-le să curgă in şanturi, asistând la spectacol, cu demnitate şi mândrie. Cu o ameninţătoare trezie!) a fost pentru prima dată in istoria României moderne că guvernul care a prezidat alegerile nu a împlinit majoritatea cerută de lege şi a fost trântit dela putere. E adevărat că această biruinţă ne-a fost spre mare nenorocire pe plan national. Am fost ca o grădină de zarzări care a înftorit prea devreme. Conditiile sudest-europene nu erau deloc favorabile acestei formidabile schimbări la faţă. Văzându-se amenintat, in fărădelegile sale, regele scelerat Carol al II-lea a abolit Constituţia şi a proclamat dictatura regală. Cu acest act de mare trezire, care se datoreşte in întregime Căpitanului şi şcolii lui legionare, neamul nostru a stârnit ura satanică a regetui criminal şi dement, a mafiei iudaice, şi, prin acestea, a fost lovit in moalele capului. Si-a pierdut ultimul dram de libertate politică. Căpitanul, marele educator, a fost târît in procese nedrepte şi apoi omorît. Tineretul tarii, care a văzut lumina, a fost scoborît in prigoane şi'n întunerecul temniţelor, iar marele mase ale poporului, tărănimea şi muncitorimea, au fort scoborîte in cea mai neagră robie.

Şi această robie continuă şi azi. S'au schimbat numai tiranii. Robia a rămas aceeaşi. Poporul nostru n'a mai avut ocazie să-şi demonstreze trezia şi demnitatea, pe care le-a înscris şi dovedit in Decembrie 1937.

Cele mai multe voturi atunci le-au obtinut Tărănişţii, care au făcut pact cu Mişcarea Legionară (Partidul Totul pentru Tară). In al doilea rând am venit, ca număr de voturi şi de mandate electorate, noi, Legionarii. Liberalii, uneltele regelui mişel, au suferit cea mai ruşinoasă înfrângere din analele istoriei noastre politice.

Vreau să subliniez aci, pentru cei de mâne, că biruinta momentului 1937 nu a constat in voturi. Ci in lecţia dată tiranului şi cetelor lui de corupători, de politicieni venali şi trădători. Si mai ales in demnitatea comportării maselor alegătoare. N'au mai fost mase de ignoranti, de bâtăuşi şi betivi, cu pânea subtioară şi clondirul de trăscău in mână. Nu. Au fost coloane de ostaşi ai unei formidabile credinţe, pâlcuri şi cete de arcaşi, hatmani şi crăişori, venind par' că din străfunduri de istorie, pentru a ptini un moment unic, de sărbătoare a neamutui românesc înviat. Un moment de mare iluminare mistică, până'n cele mai îndepărtate colţuri ale pământului şi fiinţei româneşti. Un moment in care neamul se vede şi-si ceteşte chemarea de destin, datoriile omeneşti şi spirituale date lui de Dumnezeu pe planetă.

Alegerile din 1937! Au fost sute de cazuri când sate şi sectoare întregi nu au votat. S'au oprit in fata sectiilor de votare. Au ţinut ore de tăcere şi demnitate, refuzând să ridice mănuşa provocărilor jandarmereşti. Apoi in aceeaşi imensâ şi grăitoare tăcere s'au întors acasă. In această ţinută de trezie şi mândrie legionară, a fost mai mult decât o votare. Mult mai mult decât un câştig electoral. Prin această comportare, cu totut nouă, necunoscută şi nepretuită mai înainte, neamul nostru si-a găsit centrul spiritual.

* * *

Se va spune că Hitler a făcut acest joc pentru a-şi deschide drum spre Rusia. Scopul lui principal era trântirea la pământ a comunismului. Fată de scopul cel mare, desinteresarea de Codreanu era un mijloc de înaintare şi ajungere. Scopul scuză mijloacele. Dar iată că sunt şi mijloace care ucid scopul. Din acest moment al vinderii Căpitanului şi al desconsiderării neamului românesc (peştele cel mare îl înghite pe cel mic! ), Hitler a început a merge de-a berbeleacul spre prăpastia propriei sale distrugeri, trăgând cu el, devale, spre nenorocire şi întunerec, tot neamul german, cu toată gloria şi istoria lui.

Iarna in care am înflorit in 1937, n'a cedat deloc, din nici o parte. A continuat cu ninsori grele şi îngheturi, cu vifore turbate, cărora li s'a adăugat şi blestemul prostiei lui Hitler, dinspre singura parte de lume de unde aşteptam Austrul cald, primăvara.

Noi, Românii, am realizat măcar atât: am fost jertfiti, fără a trăda şi a ne trăda. Hitler nu are drept la înviere. Pe el l-a distrus mânia lui Dumnezeu pentru mişelii şi trădări, pentru ucideri de oameni fără judecată. Căpitanul însă a primit crucea martiriului pe drumul unei mari, luminoase şi drepte credinte, oferindu-şi jertfa ca pe-un pret al ispăşirii in numele întregului neam românesc.

* * *

In fond, o mişcare sănătoasă ar putea schimba Statele Unite la faţă in cel mult 20 de ani. Cu credintă şi jertfă, cu ajutorul mijloacelor moderne de propagandă, trezirea maselor americane, la omenie şi dragoste cristică, ar fi posibilă.

In tot cazul ştiind exact ce-a voit şi neprecupetind nicio jertfă, Căpitanul a reuşit să înscrie, in istoria sbuciumată a neamului romănesc, momentul 1937.

Tăranii din slugi şi umbre timorate ce erau sub teroarea şi batjocura lăcustelor politicianiste, conduşi din umbră de masonerie şi exploatati până la sânge şi măduvă de hoardele jidoveşti, nemiloase, s'au putut ridica din nou la rolul de stăpâni pe ogoare, pe munti, pe ţară.

Pentru prima dată, dela 1859 încoace (dela alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Principatelor Unite) tăranii s'au dus la urnele de vot cu mândrie şi demnitate. Trezi. Cu răspundere fată de mortii neamului şi fata de generaţiile viitoare. Cu credintă in Hristos, cu adâncă teamă de Dumnezeu. Şi au votat. Au ales pe cine au ştiut şi vrut ei.

I-a fost dat neamului nostru mic, smerit şi necăjit, bântuit de toate calamităţile şi nedreptăţile istoriei, să se cuminece din acest sbor pe verticală, din acest mare moment de mistică naţională, de cutremurător extaz, pentru a-şi da seama că Dumnezeu i-a deschis şi hărăzit adevărata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea verticală a credinţei şi omenei, a onoarei şi luptei jertfelnice, a marilor virtuti cristice.

In primăvara lui 1938, poporul român a fost chemat să spuie da sau nu, in fata nouiei forme de Stat şi de guvern. Votarea a avut loc sub cea mai odioasă presiune a armatei, scoborîtă la rolul ruşinos de instrument electoral, unealtă de intimidare a maselor şi de furare a urnelor, pentru a da regelui ticăloşit, ajuns slugă a masoneriei şi timorat amant al Elenei Lupescu, satisfacţia unei victorii plebiscitare de o sută de procente. De votai contra nouii constituţii, care ucidea sistemul libertătii democratice, însemna, in limbajul plebiscitar, că eşti contra regelui. Si in ţara noastră, cu o splendidă tradiţie monarhică, a fi contra regelui era considerat ca o crimă. Deşi luaţi in pripă, prin surprindere, nepregătiti mintal şi sufleteşte tăranii au reactionat formidabil de demn, de conştient. Deşi ameninţaţi şi scoşi cu forţa din case, ei nu s'au dus la votare. S'au dus la lucru, in câmpuri. S'au ascuns in păduri. Iar cei ce s'au dus, s'au purtat eroic. Au votat cu nu, s'au opus regelui, deşi ştiau că sunt spionaţi şi că dacă votează nu, la ieşirea afară, vor fi snopiţi in bătăi, umpluţi de sânge, acuzaţi de comunism, arestaţi.

* * *

VI

CÃPITANUL PRINTRE NOI

Sub semnul acesta înalt al eternitătii neamului românesc, al chemării lui la o superbă împlinire de omenie şi dragoste creştină, la un fel românesc de a interpreta şi viziona viaţa şi lumea, am înteles noi venirea Căpitanului, petrecerea lui printre noi, împlinirea sfintei lui misiuni şi purtarea Crucii spre Golgota ispăşirii şi învierii româneşti. Cine noi?, se va întreba. Noi, contemporanii lui. Noi, puii de români, care ne-am văzut la 1918 visul unirii geografice împlinit şi ne-am deschis ochii inimii spre dimensiunea istoriei. Poate nici istoria nu-i adevăratul termen al ridicării noastre fanatice, mistice, paroxiste. N'am visat o istorie de forţă şi glorie pământeană, de cuceriri şi averi, de imperii de mii de ani care, din cauza trufiei şi a îndepărtării de cer, să se prăbuşească lamentabil in zece.

Intâlnindu-l, ascultându-i cuvântul de foc, noi ne-am dat seama de semnificaţia lui de Trimis, de profet, de Căpitan. In felul acesta l-am văzut şi primit între noi. In felul aces ta, de mit şi legendă, a trecut el printre noi. El, luceafărul adevărului şi omenei noastre, şi noi ostaşii lui, adesea petrecuti de noroc, in cerc străin, incapabili de trezie şi vedere.

Căpitanul printre noi! Vor trece deceniile şi veacurile, ni se vor vântura vietile in moriştele eternităţii şi el va deveni tot mai depărtat, tot mai mare, tot mai divin. Nu va avea praguri omeneşti. Nici biografie precisă, nici mormânt. Va fi o pretutindenie românească. Un fel precis al dorului. O splendidă şi mângâietoare nuantă de lumină lină, un reproş plin de dragoste şi un îndemn la trezie, la plinirea lui Hristos in povestea unui neam.

Când a venit la noi, printre noi, era par'că venit din pustie, după patruzeci de zile de post negru, de grele încercări in fata lui Satan. Iubea oamenii, viata, lucrurile mici.

Animalele îi treceau prin preajmă pentru a se ştie, pentru a creşte din harul umilintei lui. Oamenii îl priviau cu mirare speriată, cu dorul de-a se regăsi şi a se dărui unor chemări de dincolo de veac.

Cuvintele lui aveau strălucirea şi greutatea tăcerii, purtau splendorile din adâncurile Bibliei. Avea şi sfinte mânii, dar nu era nici un pic de răutate'n ele. Nici pedeapsă, nici dorinţă de răsbunare. Uneori viziunea lui lua grandori de tunet, umplea cerul sufletelor noastre de fulgere. Ne uitam in ochii lui, de-un albastru îmbinat cu verde, şi vedeam furtuni venind, simţiam că mergem spre ora propriei noastre întâlniri cu tainele neamului, cu destinul, cu Dumnezeu.

El, eremitul depe Rarău şi marele însingurit al închisorilor, el marele initiat al morti, ne-a chemat in tabere de muncă, in crâncene bătălii, pentru a ne creşte, oferindu-ne împărtăşania curăţitoare şi transfiguratoare a Sfântului Potir romănesc, tinând să facă din noi, oameni noui, cruciati, legionari, patrioti, români adevărati. Poate că nu l-am văzut bine, cât a fost printre noi. Cât am putut fi noi, cu el. Dar îl vedem mai limpede acum. Ne dăm seama că a fost printre noi. Prin imensitatea neamului romănesc, Căpitanul a trecut ca o binecuvântare a cerului.

Ştim, putem spune şi mărturisi, că El a fost printre noi. Si vrem s'o facem, cu smerenie şi credintă, in fata generaţiilor romăneşti viitoare. Să-l descriem pe El, aşa cum a fost, cum l-am văzut şi iubit. Cum ne-am lepădat de El, petrinic, in momente de prigoană şi cumpănă, pentru ca apoi sâ revenim, să ne pară râu, să ne întoarcem plângând la lumina mângâietoare a adevărurilor pe care El ni le-a împărtăşit, la linia de românism şi onoare pentru care el ne-a crescut şi înarmat.

Vrem să mărturisim despre Căpitan printre noi, pentru ca nu cumva cei de mâne să se lase ademeniti de satanele negativismului, de hienele materialismului şi ateismului, îndrăznind să arunce îndoială asupra acestei sfinte Evanghelii a românismlui de totdeauna: Invăţătura legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu.

* * *

Imi vine aşa dintr'o dată evidenţa ca in Căpitan, urmându-i paşii politici şi viziunea spirituală, nu puteai niciodată să fii demagog. Orice ai fi îndrăznit, cu inima şi mintea spre tărmul ceresc al Binelui, orice ai fi promis tăranilor in numele lui, totul era adevărat. El, El, tot binele lumii, era adevărat. Pe cei ce-au zidit pe pietre de unghiu a vrerii lui romăneşti şi creştine, el nu i-a înşelat niciodată. El era înainte, singur, (furthest out)), in bine, adevăr şi Divinitate. Poate şi de aceea i-a fost scrisă biruinta prin martiriu. Impărătia lui nu era din lumea aceasta.

* * *

Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a rugăciunii. A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineata, înainte de răsăritul soarelui şi se retrăgea pentru meditaţie şi cetitul rugăciunilor. Se ruga. Indelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci şi pentru mişcare, pentru neam. In vederile sale, individul nu are dreptul de a actiona dacă ceeace face şi plănuieşte el nu este bun şi pentru societate, pentru neam. Si mai mult, actiunile acestea trebuie să placă lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege nevoile şi chemările neamului, ca şi pentru a cunoaşte şi descifra voia lui Dumnezeu, avem nevoie de rugăciune.

Căpitanul a ştiut şi de lumea forţelor nevăzute, de morti. S'a rugat lor. A învăţat să vorbească cu ei, să-i cheme in ajutor, la vreme de nevoie, in marile bătălii, când duşmanul dispunea de forte materiale infinit superioare.

Căpitanul se ruga. Si ne-a învătat şi pe noi să ne rugăm. Să devenim oameni noui prin interiorizarea, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. In felul lui, de a lega tot ce credea şi făptuia, de voia lui Dumnezeu, politica, grija de cetatea românească, a devenit, ca'n vremea lui Ştefan cel Mare, o comuniune a neamului cu cerul, cu mortii, cu ierarhiile şi tronurile lumii de dincolo.

Fără această temelie de rugăciune in mişcarea lui, profundele minuni de schimbare a oamenilor, de mobilizare a celor buni, de desfundare a virtutilor noastre strămoşeşti, nu ar fi fost posibile. Marile biruinte pe care le-a repurtat, pot fi explicate numai ca fruct al rugăciunei curate, asiduie, plină de ardoare. Fără rugăciune, Legiunea Arhangelul Mihail n'ar fi devenit şcoală spirituală. In cele din urmă, nici jertfa lui Mota-Marin, la Majadahonda, nu ar fi avut sens. Nu ar fi fost posibilă.

Căpitanul a fost conducător spiritual. Si arma lui de afirmare şi luptă a fost rugăciunea. Se ruga deseori, intens. Din rugăciune îşi trăgea inspiratia şi forta. Spre sfârşitul vieţii, cred că ştia de rugăciunea perpetuă, fără încetare. Tot ce gândea şi fãptuia era rugăciune, dialog cu Dumnezeu. Ştia de marea putere a postului negru, a abstinentei. Era ascet. Se ruga cu inima. De aceea, Dumnezeu i-a dat biruinta prin martiriu. Din starea lui de perfectie interioară, orice alt soiu de biruintă, nu i-ar fi stat bine. L-ar fi incomodat şi diminuat.

Rugându-se şi având clare intuitii, el ştia încă din 1934 că va fi omorît. Iar in 1938, din închisoarea dela Râmnicul Sărat, a strecurat afară o notă pentru Alecu Cantacuzino, care se sbătea să-i pregătească evaderea. "Nu încercati să mă scoateti de aici. Pe piedestalul pe care m'au urcat duşmanii mei, eu nu m'aş fi putut sui, singur, niciodată". Căpitanul scria aceste rânduri depe piedestalul martiriului. Ştia bine ce-l aşteaptă. In fond, ce splendid sfârşit pentru un om de rugăciune! Ce splendidă incoronare!

Depe treptele cereşti ale rugăciunei, orice alt fel de biruintă ar fi însemnat retrogradare, cădere. Dintr'un punct de vedere etern, Dumnezeu a binevoit întru neamul româ nesc, primind jertfa Căpitanului. Si a binevoit, cu infinită milă, şi întru neamul românesc, primind martiriul Căpitanului ca o ispăşire de păcate, drept garantie a unui viitor de creaţie spirituală, libertate şi mărire.

* * *

Stiam de rugăciune, de nevoia de a vorbi cu Dumnezeu, de a plânge in fata Lui şi a-i cere ajutor, încă de mic copil. Dar, in vremea studentiei, in vremea când l-am văzut pentru prima oară pe Căpitanul nu m'aş fi gândit la aplicarea rugăciunii in interprinderile depe planul social şi politic. L-am văzut pe Căpitanul pentru prima oară, fată la fată, in 1933, de Sfântul Gheorghe. Fusesem in 1932, toată vara, in echipa de propagandă a lui Stelescu, in judeţul Rădăuti. Il întâlnisem şi cunoscusem pe Moş Zagreb, profesorul Ion Zelea Codreanu. MA apropiasem sufleteşte de Doru Belimace şi Puiu Traian, care au petrecut şi ei toată vara in echipa lui Mişu Stelescu. Dar pe Căpitan nu-l cunoşteam decât din manifeste şi broşuri, din relatările lui Nicolae Spânu şi Simion Lăzăreanu. Iar, in vara lui 1932, din povestirile de legendă ale lui Nicolai Strugariu, din Părteşti, care fusese in închisoare cu preotul Lucaci şi Simion Lăzăreanu, pentru revolutia Colonelului Neculce, dela Suceava din 1928. Nicolai Strugariu, cu adevărat tigru, in sensul terminologiei literare a lui Dragoş Protopopescu, se alăturase echipei lui Stelescu, şi cum ne-am împrietenit repede, el mi-a umplut inima de chipul de peste veac al Căpitanului.

Dar, personal, mi-a fost dat să-l cunosc pe Căpitanul, in 1933, Aprilie, in casa lui Vasile Iasinschi şi apoi in Casa Germană, unde Căpitanul a tinut o mare, istorică, întrunire politică. Era in ziua de Sfântul Gheorghe 1933. Sfântul Gheorghe cădea într'o zi in decursul săptămânii.

Venisem cu o camionetă, un grup de studenti dela Cernăuti, între cari Filon Lauric şi George Macrin. Inainte de adunare, am fost ospetiti in casa mare ca un palat a domnului Iasinschi. Aşteptând să se scoboare Căpitanul, din camera lui de sus, nu ştiu pentru ce motiv, am urcat scările şi prin uşa întredeschisă l-am văzut in genunchi, rugându-se. Nu m'a observat, nu m'a auzit. Era adânc in rugăciune. Faptul acesta m'a şocat. A trecut prin mintea şi inima mea ca un fulger, despicând cerul in două. Noi, jos, cântam, râdeam, povesteam năsdrăvănii din viata studentească dela Cernăuţi. Ne lăudam. Căutam să ne impunem, cu toată puterea elanului nostru tineresc. Măsuram încă lumea şi viata cu prăjina pasiunilor, cu cotul intereselor imediate. El însă se ruga. Stătea într'o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg. Avea nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu. La adunare aveau să vină cuziştii, fanaticii bătăuşi ai lui Nichifor Robu. Si el trebuia să-i desarmeze fără scandal, fără capete sparte şi fără cadavre. Duşmanii şi politia ne-ar fi vrut compromişi şi înfrânti in felul acesta. Căpitanul însă voia să se bată din săbii fără săbii, numai cu puterea rugăciunii şi cu marele ajutor al fortelor nevăzute. De aceea se ruga cu ardoare.

Faptul m'a cutremurat. M'a întors pe dos. M'am scoborît la parter, între ceilalti camarazi, dar nu am vorbit. S'a lăsat peste sufletul meu o grea şi mult grăitoare tăcere.

Căpitanul aducea un element nou in luptă. Nu numai curajul şi fermitatea convingerilor, nu numai oratoria iscusită şi suportul tinereţh noastre nevinovate. Ci o armă nouă. O formidabilă dinamită, rugăciunea.

In sala Casei Germane, ticsită de tãrani, cei mai multi cu măciuci şi toporîşti sub sumane şi cojoace, gata de bătaie şi vârsare de sânge, mi-am dat şi mai bine seama de puterea de rugăciune a Căpitanului. S'au perindat la cuvânt Dl. Iasinschi, Stelescu şi altii. Dar mulţimea a rămas rece, ostilă. Era o zi rece, mohorâtă. Burnita. Cuvântul Căpitanului, fără peroraţii, liniştit, însotit de lacrimi, aducând mai mult a spovedanie şi a dialog frăţesc, a plinit miracolul. Sala s'a încălzit. Tăranii au început a plânge şi a uita de ei înşişi. Ciomegele de sub sumane, cădeau, cu sgomot, pe podeală. Deveniseră inutile. Erau vestigii ale unei mari ruşini.

Ziua s'a afârşit cu o mare biruinţă. O zi de mari descoperiri interioare pentru mine. Politica devenia religie. Şi propaganda electorală, rugăciune. Căpitanul nu doria neamului nostru o biruinţă politică oarecare. Nu-i dorea numai bunăstarea economică şi libertatea. Ci mântuire, prin rugăciune şi facerea voii lui Dumnezeu.

* * *

Rugăciunea, ca armă de educatie şi luptă, in câmpul politic, a fost cu totul necunoscută in vremea noastră. Avem ştiri precise că strămoşii noştri Daci credeau infinit în Zamolxe şi iubeau moartea; o doreau ca pe-o înaltă eliberare din cătuşele pământului. Si mai ştim precis că toată viata lor era şi se împlinia ca fapt de credintă, afirmându-se prin luptă, practicând tăcerea şi adorând moartea in luptă, apărând neamul şi tara.

Tot aşa, ne-a rămas ca mare pildă de credintă in Hristos, domnia şi formidabilele lupte ale lui Ştefan cel Mare, Domn al Moldovei şi sfântă icoană a neamului românesc întreg, de totdeauna. Ne-au atestat cronicarii că Domnul Ştefan poruncia întreg natului moldovean să tină post şi rugăciuni, cu luni de zile înaintea marilor bătălii cu Turcii. Iar, după războaie, îi mulţumia lui Dumnezeu prin ridicări şi ctitoria de mănăstiri şi biserici. El ştia că dispune de forte mult mai mici şi slabe decât Turcii. Se angaja totuşi in luptă cu ei, ca "atlet al lui Hristos", cum l-a numit cu justete şi admiratie, istoricul polon Dlugosz. Se arunca in luptă contând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe concursul fortelor nevăzute, pe morţh înviaţi ai neamului nostru.

Credinţa strămoşului nostru Ştefan a fost pentru Corneliu Codreanu isvor şi icoană de permanentă inspiratie şi rugăciune.

Trezit de tânăr copil la puterea miraculoasă a interiorizării şi rugăciunii, preţuind clar superioritatea numerică, de echipament şi educaţie, a duşmanilor şi asupritorilor neamului românesc, împotriva cărora se ridica, hotărît să lupte pe viaţă şi pe moarte, Căpitanul a făcut apel la rugăciune, la trăirea creştină prin asceză şi meditaţie, la scoborîrea adevărului cristic in viata de toate zilele, in munca oamenilor, in politică. Practicând mereu tăcerea şi singurătatea, exercitând renuntarea la bucuriile pământeşti şi moartea de lume, el a ajuns la gândirea cu inima şi la rugăciunea perpetuă. La acel aeu şi tatăl din ceruri suntem una» al Domnului nostru Isus Hristos. Una in toate clipele vieţii, frâgându-şi mereu inima şi gândul pentru a cere şi obţine, cu infinită smerenie, mila lui Dumnezeu.

Sunt sigur acum, la distanta de trei decenii şi mai bine, dela uciderea lui, că puterea lui de dragoste şi comandă asupra oamenilor, îi venea din adâncurile pline de pace, de umilintă şi renuntare, ale rugăciunii.

El a aplicat postul şi rugăciunea in viata noastră politică şi spirituală, pentru a opri răul şi coruptia şi a creşte o generaţie de oameni noui, capabili de muncă şi credintă, de eroism şi martiriu.

Vasile Posteucã

NOTÃ FINALÃ

Fiind vorba de niste texte inedite, Vasile Posteucã nevoind sã fie publicate decât dupã moarte sau în alte împrejurãri decât acelea în care trãia, am pãstrat întocmai ideile lui.

A. E. R.