Semicentenarul Miscarii Legionare (1927-1977)

Editura Miscãrii Legionare, Madrid 1977

Noi toţi, contemporanii şi camarazii lui Vasile, l-am cunoscut pe scriitor mai mult sub aspectul lui liric. Era un om de puternice vibratii interioare şi răscolitoarele lui sentimente de entuziasm, de durere, de tristeţe şi desnădejde şi-au găsit expresie durabilă in poezia lui, care a intrat definitiv in tezaurul literaturii noastre. Când vorbim de creatia intelectuală a lui Posteucă, ne gândim in primul rând la versurile lui nepieritoare.

Cercetând operele rămase dela Vasile Posteucă, am avut uimirea şi bucuria să descoperim şi o altă lature a personalitatii lui, pe gânditorul Posteucă, pe metafizicianul, pe filozoful destinului românesc in lume. Abia după ce vom face cunostinţă cu acest Posteucă inedit vom înţelege mai bine ce-a fost şi ce-a reprezentat in România contemporană acest om extraordinar, acest exemplar de elită al neamului nostru. Abia atunci şi poezia lui îşi descopere toate frumusetile si semnificatiile ei.

Publicăm in acest volum un eseu istoric al lui Posteucă, scris in exil, început in anul 1957 şi sfârşit, după o mare întrerupere, abia in 1970. El are o interpretare «sui generis»  a istoriei româneşti, nemaiîntâlnită la alti autori. In putine pagini şi-a concentrat concepţia lui despre un nou sens al istoriei româneşti. Există un mister al existenţei româneşti in lume şi nemai posedând acest adevăr ultim, poti să întelegi viata neamului nostru in mijlocul altor popoare.

Posteucă crede că fiecare neam are un rost de îndeplinit in lume, o misiune dată de Dumnezeu. Istoria, spune el, ca şi viata neamurilor şi a omenirii întregi nu-i nimic altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se îndepărtează de El. Şi in contacul cu Cerul, nu masa contează, ci esenta. Adevărul! ! Uneori numai câtiva inşi ai unui neam, sau numai unul chiar, poartă lumina Divină. Aici întervine eroul, martirul, profetul, mântuitorul şi provoacă cu dinamita jertfei lui schimbarea la fată.

Cercetând trecutul neamului nostru dela cele mai îndepărtate origini până astăzi, Posteucă constată că are un mod specific de a se manifesta in istorie. După secole de aparentă adormire, de a-istorie, isbucneşte la lumină cu o putere elementară, uimind lumea cu măretia faptelor lui. Dar spre deosebire de alte neamuri, noi nu ne-am întins pe orizontală, n'am făcut expeditii de cucerire şi cutropire a altor naţiuni, lacomi de spatii vitale, ci ne-am învârtejit pe verticală, ne-am căutat un sens spiritual de realizare. Poporul român a năzuit totdeauna in istorie să nu piardă contacul cu eternitatea, să nu se rupă de puterile cereşti, ci să serveasca pe Domnul in tumultul vieţii pământeşti. Cum spune poetul Vasile Alexandri de ginta latina: «O, Doamne, in lume cât am stat, pe Tine te-am reprezentat».

Privite sub acest aspect, istoria românească nu mai e o înlăntuire de «nenoroace», cum crede Mircea Eliade, ci o eflorescenţă de momente spirituale care compensează larg înfrângerile şi robiile. Căci cu aceste împliniri pe verticala spiritului, ne-am ridicat mult, mult de tot, deasupra altor popoare şi din bogata lor roadă ne-am adăpat şi am rezistat in perioadele de întunerec ale a-istoriei.

Posteucă descopere cinci răscruci, cinci momente culminante in istoria neamului nostru, cari dovedesc că nu suntem neam de robi, ci «os domnesc», adică împlinitori ai planului Divin in destinul omenirii: Sarmisegetuza, Ştefan cel Mare, Eminescu, Unirea cea Mare şi Momentul Legionar. Acestea sunt marile epopei ale istoriei nationale, «când neamul românesc s'a regăsit pe sine însuşi in adâncurile mistice ale propriului său destin».

Posteucă cercetează fiecare din aceste momente de expansiune românească in lume, arătând cum faptul istoric care îl caracterizează e transfigurat de văpaia transcendentului. In aceasta constă valoarea lucrării si contribuţia originală a lui Posteucă la filozofia istoriei româneşti. El proectează această istorie dintr'o nouă perspectivă, dintr'o nouă viziune, care pune in valoare tensiunea spirituală in care a trăit neamul nostru când s'a avântat să-si exteriorizeze elanul creator. Ideea naţională apare permanent călăuzită de ideea religioasă, îndrumând paşii neamului spre Tronul Ceresc. N'am rămas la jumatatea drumului, decapitati de adevăr, căutându-ne numai satisfactii materiale sau glorii terestre, ci întotdeauna ne-am ridicat privirile spre pragul eternităţii, unde ne-am căutat ultimul sprijin şi ultima aşezare.

In aceasta constă adevăratul «miracol» al istoriei româneşti, in continua servire şi reprezentare a lui Dumnezeu pe pământ. Apartinem unui neam mare şi nobil, conclude Vasile Posteucă, in care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu o dărnicie de adevărat tată.

Dupa citirea acestei lucrări, fiecare îşi va da seama că Posteucă ne-a lăsat un adevărat tratat de filozofie a istoriei româneşti. In aceste pagini, puţine la număr, se reflectâ Posteucă cel autentic, cel real, cel ce se descopere in toată plenitudinea lui. De abia acum îi înţelegem viaţa lui sbuciumată de luptător nationalist şi de cântareţ al durerilor neamului.

La începutul acestui volum se află un fragment din ziarul său scris la Buchenwald. De ziua Legiunii, 24 Iunie 1944, a notat amintirile lui despre deshumarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor la Jilava. Revelatiile lui sunt sguduitoare şi nu mai au nevoie de niciun comentar. Gemem de durere şi plângem cu Posteucă, când in fundul groapei dela Jilava apare Căpitanul... Am aşezat acest fragment la început, pentrucă cutremurătoarea noapte dela Jilava i-a servit ca fir de aur pentru a tâlcui sensul istoriei româneşti.

Cu prilejul Semicentenarului Legiunii, Vasile Posteucă revine in mijlocul nostru, viu şi puternic, cu aceste gânduri de foc, care vor străbate până in ţară, risipind negura grea a a-istoriei.

24 Iunie. Ziua Legiunii.

In 1937, de 24 Iunie, scria Căpitanul: "Faceti-vă cu bărbătie toate socotelile interioare şi păşiti cu hotărîre în decada decisivă a luptei legionare. Aceşti zece ani ce vin vor mai vedea asupriri şi morminte de ale noastre, dar vor vedea şi pe toti vrăjmaşii noştri înfrânti şi toate uneltirile lor sfărmate. Aceşti zece ani ce vin vor vedea lupta decisivă, vor vedea pe legionari învingând. Invingând şi risipind trufaşele puteri întunecăte de astăzi. Invingând şi punând temelie nouă neamului nostru".

Decada decisivă! Mai sunt trei ani din ea. Şapte s'au dus. Şi, Doamne, amari au fost aceşti şapte ani. O nesfârşită zare de cruci şi morminte. Morminte şi cruci mari cât veacurile. Mormântul lui Mota şi Marin. Mormântul Căpitanului. Mormintele elitei legionare. Cu sutele, cu miile... Morminte, morminte... E plină tara, e plină Rusia până în Caucaz, de morminte. In curând va fi presărată şi Europa de ele.

Decada decisivă a luptei legionare a cerut la temelia biruintei, însăşi jertfa Căpitanului. Şi cine ştie câte alte jertfe va mai cere? Lumea se îmbracă în întunerec de nepătruns. Mintea, oricât de versată şi născocitoare, nu mai poate vedea nimic. Şi totuşi biruinta românismului prin Legiune va trebui să vină. Ca istoria să aibă un sens. Pentruca să existe un echilibru în lume. Pentruca să existe însuşi Dumnezeu.

Mintea nu mai poate ajuta la nimic. Suntem avizati numai la certitudinile pe cari ni le dă inima. Inima credincioasă. "Crede şi te vei mântui!" Şi credem. Amarnică istoria acestor şapte ani din decada decisivă. Din 1938-1940, prigoane fără egal a lui Carol II şi Cãlinescu... Câti mai credeam atunci, dintre noi, că vom mai birui politic? Caci de biruintă, în spirit, în sens creştin, nu ne îndoiam niciunul, cum nu ne îndoim nici astăzi. Şi totuşi am biruit politic. A venit epoca de libertate 1940-1941, când am putut să ne strângem din nou rândurile şi să ne îngropăm mortii. A venit, peste toate desnădejdile, clipa învierii. Mortii s'au ridicat din morminte şi au străbătut încă odată tara, dealungul şi de-alatul, în fruntea coloanelor legionare biruitoare. S'a ridicat de sub lespedea dela Jilava, însuşi Căpitanul, pentru a străbate Bucureştiul care l-a omorît, pentru a afirma în veşnicie cã dreptatea nu poate fi niciodată omorîtă. Ea poate fi prigonită, dar nu, niciodată omorîtă. Dreptatea îngropată, învie. Precum învie şi mortii căzuti pentru ea, în numele ei.

Dar cerul s'a întunecat din nou. Din toate părtile s'a abătut încăodată asupra Legiunii şi neamului nostru, furtuna prigoanei. 21 Ianuarie 1941... Şi anii s'au scurs repede. Indurând batjocura şi calomniile vrăjmaşilor, suferind şi murind în închisori şi lagăre, luptând şi murind pe fronturi de luptă în contra bolşevicilor, suferind şi îndurând umilinta pribegiei. Ne-au mai rămas numai trei ani din decada decisivă. Şi în aceşti ani va trebui să smulgem biruinta. Dar pentru a birui, va trebui să ducem lupte grele şi să jertfim mult. Mult cum poate mintea noastră nici nu-şi poate imagina. Va trebui să biruim. Şi vom birui. Cum? Cine ar putea spune? Nouă ne-a dat Dumnezeu numai puterea de a crede, nu şi aceea de a vedea. Mergem pe calea unui destin de dinainte fixat, pe care numai Căpitanul a putut-o intui şi vedea. Nouă nu ni se cere decât s'o străbatem eroic şi jertfelnic. Noi nu suntem decât instrumentul acestui destin de mărire al neamului românesc. Suntem numai ceea ce a spus metaforic Căpitanul: "Trâmbitele de aur prin care Dumnezeu va suna neamului românesc biruinta".

Mergem printre morminte, prin noapte, spre zarea luminoasă a biruintei, pe care nu o vedem, în care credem. Mergem, credem şi vom birui. Ce interesează cum? Vom birui. In legendă, în istorie, în spirit, peste propriile trupuri, peste propriile dureri şi visuri. Dar vom birui. Şi neamul nostru va trăi din noi, din legenda noastră.

* * *

Când lupti şi mori pentru o credintă ca a noastră nu se poate să nu birui şi murind, nu se poate să nu învii. Invierea stă în sensul înalt al mortii şi'n apăsarea grea, senin consimtită, a mormântului.

Cine ar fi cutezat să spună în 1938-39 şi chiar 40, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da, într'o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului regăsit si cutremurat de aşa măretie, prin fata duşmanilor, a călailor înnebunti de groază şi aruncati la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s'a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toatã îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte, n'are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, Intâmplată acum aproape 2.000 de ani. A fost cu adevărat: înviere.

Imi stăruie şi acum în minte, în suflet şi'n sânge, zilele şi noptile acelea ale deshumării dela Jilava. Aş vrea să mă adun pentru a putea descrie tot fiorul dumnezeesc simtit atunci, şi nu ştiu cum să încep. Mã pierd într'o stare de evlavie care-mi frânge sufletul şi mă aruncă în genunchi, pentru a mă închina şi a mă ruga lui Dumnezeu.

E o noapte de toamnă. Rece. Bate din când în când, câte o şuvită de vânt tăios, foşnind straniu în frunza uscată a salcâmilor. Lucrăm de zor. Peste zi lespedea uriaşă a fost dată la o parte cu ajutorul tancurilor grele şi al macaralelor. Hârletele, târnăcoapele şi lopetile hârşie în pământul jilav şi înegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar atinge în oase. In lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor care lucrează se răsfrâng palide, ca şi lutul depe lopeti, iar păduricea Jilavei pare o armată de duhuri cu bratele tremurate a rugăciune spre cer. Lângă un mal înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări de ceară, aruncând umbre şi lumini pe fetele icoanelor înegrite de vreme. O noapte ireală. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legendă şi veşnicie. Oprit pentru o clipă din lucru, mã copleşesc mii de întrebări : Oare e aevea ceeace văd? Nu cumva e un vis? Imi vine să mă reped la camarazii dealăturea, cu fruntile numai picuri de sudoare, să-i pipăi şi sã-i întreb : Voi sunteti, cu adevărat, măi? Trăiti? E posibil, sau am înnebunit eu? Il desgropăm pe Căpitanul? Nu-mi vine sã cred. Mă uit mirat, atent şi cutremurat împrejur şi fiece clipă care se scurge, rupe din mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit şi ireal. Imi duc mâna la frunte ca să o simt rece, lângă vatra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea şi sufletul, şi mã întreb : E oare posibil? Acum un an se lăudau duşmanii în satanica şi ura lor fără margini : L-am trântit sub piatră grea. De-acum să pofteaseă să se mai ridice. Să poftească a mai vorbi de biruintă şi înviere!

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, numai chinuri. Şi totuşi, e adevărat. Săpăm la deshumarea Căpitanului; a Nicadorilor şi Decemvirilor. Săpăm chinuiti, mereu mai adânc, într'o tăcere de sfârşit de lume. Zidurile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoarelor, fac din păduricea dela Jilava, o insulă fãrã legătură cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de tară, de zilele de care abia ne-am desprins şi dincolo de lume. Fără aderentă în materie, fără calendar. Când am început? Când vom sfârşi? Nu ştim. Săpăm tăcuti, cu lopetile, cu căuşele palmelor înegrite şi însângerate. Mai pe deal, sfinx mut al durerii româneşti de totdeauna, stă tatăl Căpitanului, Moş Zelea. In sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creşte în lumina jucăuşă a reflectoarelor şi mai înalt. Până la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, In aceste clipe; când aşteaptă să-şi scoată din pământul nesătul, feciorul? Mintea mã doare ca sub cutite. Nu pot să-mi mai răspund nimic. Ştiu că în sufletul bâtrânului apostol şi tatã, stăruie amara întrebare, care ne sfârtecă şi nouă inima: "Dar dacă mormântul e gol? Dacă i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în altă parte, şi au făcut mormântul, numai pentru a minti ochii lumii? Durerea mă frământă în ghiarele ei sălbatece, cum ai frământa în mâna aspră un bulgăre de lut. Mi-i rece, mi-i cald. Mi-i somn. Aş vrea să dorm. Dar nu pot. Săp mai departe. Mã simt ca de piatră. S'a anunat tot universul în mine. Imi vine să plâng cu hohote, aud gemete în mine, cari mă îngrozesc. E posibil? A murit Căpitanul? Il desgropăm pe Căpitan? Imi vine să strig peste toată lumea : Unde sunteti voi duşmani? Unde vă e puterea cu care vă lăudati mai ieri? Unde vă sunt slugile, unde vă sunt santinelele cari până mai ieri păziau la mormântul acesta, la uşile tuturor închisorilor, lângă retelele lagărelor? Unde sunteti? Unde vă e dreptatea? Unde e ordinea în numele căreia ati omorît? Mi-i mintea o noapte valpurgică. Trec zece ani într'un minut. Mă văd pornind, copil încă, în 1932, la luptă. Il văd pe Căpitanul. Ii văd apostolii cutreerănd tara pentru a semăna duhul nou al mântuirii romăneşti, mă văd în primele începuturi, crezând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie : 35, 36, 37. Victoria formidabilă din Decembrie 1937. Toate taberele de muncă : Rarăul, Carmen Sylva, altele şi altele. Apoi vifornita din 38. "Căpitanul nu poate fi omorît!" Râdeam de duşmani când spuneau că-l vor omorî. Şi iată că l-au omorît. Dar nu l-au putut înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aci şi sap pentru a-l desgropa pe Căpitan...

Săpăm mereu. Sudoarea depe frunti picură fierbinte în tărână. Inaintăm în adânc şi nu dăm de nimic. Suntem aproape la doi metri. Desnădejdea că nu vom găsi nimic ne anchilozează bratele. Şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fără sfârşit... Caut să mă desbăr de vis. Sã mã agăt de realitate. Iau tărâna'n palme si-o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. Intre lumânări, cu fata la icoane, cu genunchii'n tărâna rece şi udă, se roagă doamna Lilica, sotia Căpitanului. In vălul de doliu, pare o umbră a mormântului pe care-l scormonim...

Trăesc şi acum clipele acelea şi mă înfior. Şi vorbesc de unul singur cum vorbiam şt atunci. Dece l-ati omorît, măi? Dece? Dece ati însângerat întreaga istorie viitoare a neamului românesc? Ce v'a făcut acest om? N'ati ştiut că prin El vorbeşte însăşi istoria românească? Cu ce veti putea plăti crima aceasta care întunecă lumea, care-l întunecă la fată pe însuşi Dumnezeu?

Da... In noaptea aceea la Jilava s'a împlinit voia lui Dumnezeu. Invierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloante, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau din vrerea pământeană, ca rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinulut, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptătii în lume.

Mã gândesc astăzi după 4 ani la toate acestea, şi văd cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi oameni. Cei ce loviau în cazematele Jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venia din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriaşă, pe care oamenii n'o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: "Doresc să fiu răsbunat... deoarece sunt convins că în felul acesta veti face un mare bine neamului românesc".

Şi în timp ce noi râcăiam lutul cu degetele, alte brate mânate de destin ridicau pietrele depe sufletul Căpitanului. Isbiau cu moarte pe călăi. Şi dimineata a venit greu. Dar a venit. Albă şi liniştită, cum sunt diminetile Sfintelor Paşti, când pe tot pământul se strigă: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda să nu mai existe. Şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea, şi mormântul jertfei, erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi Iuda trebuia să ispăşească multiplicat. Şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.

Au fost şi mai sunt încă oameni (şi probabil vor mai fi! ) cari să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului dela Jilava n'a fost un proces? N'a fost cea mat teribilă sentintă, care va rămânea în toată istoria românească? Biruinta legionarismului în cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabilă sentintă? Mai era nevoie de formalităti? Şi totuşi noi n'am ocolit aceste formalităti. Cei ce ne-au acuzat şi ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei dela Jilava să fie judecati. Dar dacă judecata formală a putut fi evitată, cea mat implacabilă, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n'a putut fi. Pe cei dela Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii.

Mă înconjoară şi acum lumina blândă a acelei dimineti tihnite de toamnă târzie. Sunt acolo în păduricea dela Jilava. Soarele ridicat de-asupra salcâmilor ne-a alungat desnădejdea din suflete. Am dat de trupuri. Luăm tărâna cu grijă, scormonind cu degetele, ridicând-o cu palmele. Desgolim încet cele 14 trupuri. Intâi picioarele, apoi spatele şi capetele. Au fost aruncati în două rânduri, de-alungul gropii. Unii peste alţii, cu faţa în jos. Il recunoaştem la mijloc pe Căpitan. Mai voinic decât toti. Drept ca un gorun prăbuşit de furtună, cu fruntea pe umărul lui Niki Constantinescu.

Căpitanul! Ne cuprinde o durere cutremurătoare. Victor Silaghi, paladinul Căpitanului, dă la o parte ultimii bulgări cari îi acopăr fata, apoi isbucneşte într'un plâns nestăvilit şi sărută fără să se mai oprească trupul aceluia care i-a fost nădeide, soare şi Căpitan. Pe mal, femeile celor morti plâng cu hohote. Fata Doamnei Lilica e numai lacrimi, în cari plânge însăşi soarele. Moş Zelea geme ca o fiară rănită şi ochii lui, secătuiti de plâns, străpung cerul pentru a cere pare! o deslegare, o întelegere. Mã simt mic, apăsat sub bolovanii uriaşi ai clipelor care trec greu, şi mă cuprinde teama ca nu cumva tatăl Căpitanului să se prăbuşească la pământ. Mã tern că-l va sfărma durerea. E în el nu numai durerea de tată care şi-a pierdut cel mai drag fecior, ci însăşi durerea neamului, care-şi pierde la capătul a secole de luptă şi îngenunchere pe cel mai mare profet şi mântuitor. Va întelege cineva vreodată aşa cum trebuie măretia durerii acestui tată, care după patru decenii de luptă nationalistă, se înscrie pentru a duce lupta mai departe în oastea şi sub comanda propriului său fecior? Cred că e unicul caz în lume acesta, când un tată se înscrie să lupte şi să asculte neşovăitor, până la moarte şi dincolo de ea, sub comanda politicã a copilului său! Mã uit la el şi mă mir cum poate suporta atâta durere câtă se revarsă din ochii lui secătuiti, din bratele acelea ridicate spre cer ca nişte blesteme apocaliptice. Dar n'am timp să mã uit multă vreme. Alăturea e trupul Căpitanului, multiplicat în alte 13 trupuri. Numărăm ca să ne convingem că sunt toti. Da. Sunt 13. Imi trece repede prin minte semnificatia tainică a lui 13. Chiar şi'n mormânt a avut parte Căpitanul de numărul 13. A fost îngropat împreună cu "cei 13 înmormântati de vii" ai săi Nicadorii şi Decemvirii. Si a murit la 39 de ani : de 3 X 13.

Cu grijã, înfãsurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Tărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâni, o amestecâm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi, ca talisman. Tărâna Căpitanului, a Nicadorilor, a Decemvirilor. "Acum slobozeşte, Doamne, pe robii tăi"... Plângem cutremurati. De minunea pe care o vedem cu ochii, de durerea mortii nedrepte, de toată jalea neamului văduvit de Căpitan şi de cei mai buni luptători ai săi. Plângem. De acum vom merge plângând, cu aceste trupuri sugrumate în ştreang, ciuruite pe la spate de gloante, şi arse cu acid sulfuric, vom merge cu ele în suflet, pe toate drumurile şi zilele ce le vom mai străbate, până la capătul vietii noastre. Mormântul acesta s'a deschis şi nu se va mai închide niciodată. Vom vorbi mereu. Cum ne vorbeşte acuma nouă, prin sângele pe care-l sărutăm, prin tărâna ce o ascundem în sân, ca să o ducem în altarele familiilor, sau să o purtăm mâne în săcuşorul cu tărână, la gât.

Au venit preotii ca să facă slujba. In urmă vin sicriile. Cele 14 trupuri stau inşirate unul lângă altul, între lumânări, icoane, jerbe de flori, steaguri verzi şi tricolore. Fumul din cătuile de tătnâie se urcă înalt şi drept, spre cer, ca nişte rugăciuni fără cuvinte. Hainele vărgate, de ocnaşi, ale mortilor sunt curătate de ultimele fire de lut. Fetele şi mânile le sunt negre, atacate de acid. Cineva se apleacă şi taie ştreangul dela gâtul Căpitanului. In graba lor, criminalii au uitat să i-l taie, deşi au avut grijă să mai descarce în cadavre şi gloante, pentru a lãsa impresia că la Tâncăbeşti cel 14 au fost împuşcati. Dar crimele întunerecului, ies totdeauna la lumină şi se acuză. Iată o bucată din ştreangul cu care Carol II a vrut să sugrume neamul românesc. Acest capăt de ştreang îl va acuza şi pe el, şi pe toti complicii lui, până la sfârşitul istoriei româneşti.

Doamna Lilica scoate din buzunarul hainei Căpitanului cărticica de rugăciuni: rugăciunile Sf. Antonie de Padova. Apoi taie haina la piept. La gât stau intacte: săcuşorul cu tărână şi câteva cruciuliti cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Insăşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viată. Pieptul e bombat, de par'că ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n'a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de fatã care n'a fost atinsă de tărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremurati. Dal Căpitanul a fost un sfânt. El n'a putrezit şi nu va putrezi. Am credinta nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul dela Casa Verde.

Doamna Lilica strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într'un strigăt dureros: Măi Corneliu!... Măi Corneliu!...

Si lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E in plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate sotii. Durere care ne străbate pe toti. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate sotiile şi mamele neamului românesc. Ii urmăresc mânile calde şl mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste fată înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Ii văd lacrimile cum spală fata Căpitanului, a sotului pe care duşmanii nu i l-au crutat şi simt cum un potop de durere inundă toată tara... E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-ati omorît pe Căpitan, ati râs şi ati dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v'am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v'am omorît. Voi v'ati omorît!

Asist par'că şi acum la slujba religioasă şi văd cum în mijlocul slujbei se ridică cu bratele înăltate spre cer, Moş Zelea. Aud rugăciunea lui cutremurătoare. Ceva de apocalips. Dece nu sunteti aci, voi vrăjmaşii, ca să-l auziti: "Doamne al Cerurilor şi pământului, care mi-ai luat pe Corneliu, trimite foc şi pucioasă peste toti slujitorii întunerecului şi fă ca neamul nostru să învie prin jertfa Lui".

Glasul lui uriaş tună peste toată dumbrava Jilavei, peste toată cetatea lui Bucur, sodoma care l-a omorît pe Căpitan... Şi va tuna de-acum peste toate veacurile. Căci vorbeşte la mormântul Căpitanului, în ceas cumplit, în ceas de înviere.

Restul lucrurilor îl ştiu desigur mai multi dintre noi. Eu am vrut să însemn doar în această zi a Legiunii, când stăm sub zodia celor mai negre semne de întrebare, sub alte prigoane şi alte morminte acoperite de piatră, numai minunea învierii dela Jilava, învierea Căpitanului.

Stând şi azi sub lumina acestei minuni, comemorând ziua de temeinicie a Legiunii, pot rosti cu conştiinta împăcată: Legiunea nu mai poate fi înfrântă. Condusă de dincolo de mormânt de cãtre Capitan, ea va fi mereu biruitoare, oricâte decade de luptă i-ar mai sta în fată.

* * *

Noi cei de azi, aşa mici cam suntem, cutremurati de clipele trăite la Jilava, spunem : o istorie este cu atât mai mare, cu cât e mat grea de morminte. Şi mormintele istoriei se deschid, iar mortii ei învie.

* * *

Sărbătorim şi de data aceasta, ziua Legiunii, cu sufletele chinuite. Departe de tară şi de rosturile noastre fireşti. Ne adunăm din nou la icoană, ca să ne rugăm, ca să trăim în Căpitan şi'n Mota, să petrecem cu mintea si sufletul bătăliile, biruintele şi înfrângerile anilor prin care am trecut, şi să răzvedim măcar o geană de lumină pe zarea viitorului. Dar nu vedem nimic. Drumul duce mereu prin întunerec, mergem bâjbâind, îngenunchind, căzând, ridicându-ne. Suntem în prigoană. Toată lumea noastră e înghesuită de vrăjmaşi şi amenintată cu moartea. Pârâie schelele lumii nationaliste şi creştine sub vânt năprasnic. Innotăm până la gât în mlaştina desnădejdii. Muntele suferintii l-am urcat. Pădurea cu fiare sălbatece am trecut-o. Acum înnotăm prin mlaştina desnădejdii. Inapoi nu ne putem întoarce. Şi malul celălalt nu se vede...

Scria în Axa de acum doi ani, bădia Corneliu Georgescu: "Suntem în toiul celei de a treia încercări proorocită de Căpitan: "mlaştina desnădejdii". Legionarii se luptă din greu cu ochiurile puhave ale mocirlei, cu miile de ventuze ale smârcurilor fără fund. Doi-trei dintre legionari au şi fost acoperiti până'n creştet de glodul desnădejdii. Urlă de bucurie ovreiul şi cu aliatul său, francmasonui român, îmbrăcat de ocazie în cine ştie ce haină politică de împrumut.

"Dar bucuria lor se dovedeşte pe zi ce trece a fi fost prematură. In marea de noroi a mocirlei trup lângă trup de legionar, se înşiră punte peste glod. Dacă ventuzele mlaştinilor urei îi atrag spre adâncurile pierzaniei, flacăra credintei nestrămutate în destinul Legiunii, sădită de Căpitan în sufletele lor, îi înaltă la suprafată, spre cer, spre soare, spre lumină.

"Aceeaşi flacără sfântă lãuntrică le călăuzeşte drumul prin întunecimea desişurilor smârcului şi-i conduce spre limanul de verdeată scăldată în soare, care începe să strălucească în zare: spre biruinta deplină, definitivă şi vecinică a Legiunii.

"Mlaştina desnădejdii" va fi străbătută şi Legiunea va învinge măret şi definitiv. Pentrucă aşa a proorocit Căpitanul şi Căpitanul nu a greşit niciodată".

Innotăm prin mlaştina desnădejdii. Nu numai noi. Ci însăşi tara pentru care ne-am ridicat. Insăşi lumea creştină şi nationalistă.

Din testamentul lui Ştefan cel Mare:

Domnul părintilor noştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale, şi va ridica dintre voi pe Cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri in vointa şi puterea de mai înainte. (Citat din Alecu Russo.)

Prefatã cu antene'n vis.

Liturghisind cuvântul, din clipa care mă ajuta, mă văd mereu in faţa unui tribunal de aspră judecată. Ca atare, îmi cer iertare pentru accentul prea personal şi pentru piruietele neîndemânatece ale spadei pe care, cu mare cutremurare, in tinerete, am încins-o, in dorul de a-mi sluji Neamul, şi pe care şi azi îndrăznesc s'o port la şold ca pe-un talisman, ca pe-o decoratie nevăzută, a unui ideal ce mă mântuie şi depăşeşte, legându-mi măruntul zilelor trecătoare, de lumina lui Dumnezeu.

Si fruntea chinuită de tragedia de azi a neamului, mi se apleacă, pentru a se odihni, pe mânile mai pure ale viitorului românesc. Indrăsnesc a vorbi generatiilor de mâne.

Neamul are alt timp decât individul. Ceeace ne pare nouă negativ, astăzi, poate fi mâne o splendidă implinire. Şi nimeni nu ştie câte epoci de aur ale unui destin national, îşi au originea, au fost plămădite şi dospite, la subnivelul perioadelor negre, de a-istorie, de retragere in apele infinite ale subconştientului. Când stau să gândesc la fenomenul românesc ca un tot, ieşind din propria mărginire şi nimicnicie, in largul spaţiului mioritic (dimensiunea fără timp a neamului), şi când îmi înving amărăciunile şi durerea rănilor, văd clar, ca la lumina de fulger a unei mari certitudini interioare, că retragerile din vremea năvălirilor barbare, oricâte secole au durat ele şi oricâte ore de absente ne-au înscris in cartea istoriei obiectivate, şi-au arâtat beneficiile pozitive in iureşul unirii dela 1918. Clopotul dela Alba-Iulia şi codrii străvechi de freamăt şi entuziasm dela Cernăuti şi Chişinău, au venit intr'adevăr din adâncuri de istorie. Eu as zice de a-istorie. Pentrucă viata neamurilor e într'adevăr bipolară. Intre negativ şi pozitiv. Intre noblete şi tiranie. Intre îndumnezeire şi pierzanie. Intre noapte şi zi. Şi cum dimensiunea timpului in neam e alta, e normal ca unele negative să dureze secole şi să pară, istoricului grăbit, veşnicie.

Pe nivelurile individuale, vârstele spirituale fiind diferite, noi ne alegem, ca să zic aşa, moartea proprie. Chiar atunci când se pare că suntem striviti, că nu murim noi, ci că suntem omorîti, noi întindem şi tesem meridianele şi paralelele unei geografii de destin, pe care, din planul pământean, numai puţini o pot vedea şi întelege. De aceea eroismul nu trebuie scos din moartea dată, comună, a omului. La fel şi sacrificiul suprem. El e gustul interior al unei mari împliniri. Atingând anumite niveluri, conştiinta noastră acceptă jertfa ca pe-o bucurie. E deci nebun, cine nu iese din propria sa minte (mărginită) să vadă rostul de lumină al jertfei. Natural eu vorbesc de jertfa voluntară, sfintită de acceptarea interioară.

Din această nouă perspectivă, optimistă prin jertfelnicie, întrebarea dacă osul românesc tine, aproape că nu mai are rost. Sunã a inadvertentă. Valoarea reală a unui neam nu se mâsoară prin comparatie cu altele, ci numai in raport cu propria sa chemare, cu propriul său destin: o anumită misiune pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pe pământ.

In cele din urmă ideologul român, una din putinele minti cu adevărat luminate şi nobile ale generatiei noastre, încondeiază ca o imensă greşeală faptul că noi, legionarii, ne-am izolat sectar rupându-ne de generatia înaintaşă nouă, nevoind s'o ajutăm, să-i împrospătăm cadrele, s'o obligăm la idealism şi moralitate, prin aportul de entuziasm şi jertfelnicie al tineretii noastre.

E un punct de vedere acesta. Si poate fi perfect motivat teoretic. Dacă ne este permis însă să cântărim lucrurile din momentul de fată (din acest an, 1957, al exilului, ce pare că nu se mai termina, şi al pribegiei prin toate continentele, sub ploaia tuturor desamăgirilor şi umilintelor) şi depe meridianele democratiilor vestice, dominate de tehnos-ul american, profund materialist şi antispiritual, privind atenti îndărăt, suntem obligati de toate evidentele să admitem că înrolarea noastră cadrelor corupte ale democratiei (care numai democraţie n'a fost) n'ar fi însemnat decât vărsarea generoasă a unui ulcior de apă de isvor, in imensitatea de apă clocită a unui ocean. Dominati de ei materialiceşte şi otrăviti spiritual prin contactul zilnic, noi n'am fi însemnat, cu toată tineretea şi bunăvointa noastră, decât repetarea poveştii cu piticii care ieşiau cu miile din pământ, dar cărora smeul le tăia capetele, de n'ajungea sângele lor niciodată mai sus de glesna ucigătorului. Izolati, in opozitie cu hienele şi cu slăbănogii, protejati şi ajutati de cei buni din generatia unirii, şi, pe de altă parte, prigoniti şi împinşi întâi spre violentă, şi apoi spre sacrificiu, noi am creat măcar o legendă de eroism spiritual, o şcoală de gând şi simtire românească. Am ridicat o Cruce pe Rarăul destinului nostru national, care să ne ajute orientarea in veac şi să ne servească de centru şi îndreptar al inimii şi faptei, in vremi de restrişte şi întuneric.

Am putea crede, oare, împreună cu Mircea Eliade, că linia Căpitanului s'a terminat printr'o greşeală? Poate fi justă consideratia sa, ca, trăind, Căpitanul ar fi dat mult mai mult decât a dat, acceptând crucificarea din noaptea dela Tâncăbeşti? Intelegem nobleţea acestei revolte şi îndurerări, dar nu putem impieta splendoarea unei decizii care învinge lumea şi frânge însăşi dintii mortii. Trăind, Căpitanul ar fi fost obligat la compromisuri şi manevre politice, care ar fi redus mult din aureola Taborului românesc. La fel cred şi despre ipoteza că ar fi putut să se salveze in străinătate. Exilul înseamnă moarte pentru profet. Tările care-ti dau gazdă, nu caută niciodată altceva decât să-ti frângă cerbicia independentei morale şi spirituale, să te facă unealtă a lor, să te exploateze in folosul lor şi in contra natiei tale. Pe durată lungă orice exilat riscă să devină un dezertor, dacă nu, direct un trădător. Şi mentinerea in străinătate nu se poate realiza decât à contre courant, cu mare putere de îndurare şi neegalata iscusintă echilibristică. Ajuns in exil, pus de nemti (cum am fost închişi noi mai pe urmă) la Buchenwald, sufletul lui de haiduc al libertătii şi al atitudinilor clare, l-ar ft dus la acelaş fatal desnodământ, dar i-ar fi luat supremul privilegiu de a muri pe Golgota Patriei sale, cu adevărat nedreptăţit şi jertfit, după un proces al caiafelor, care a fost înscenat şi a decurs după toate semnele biblice, creindu-i un pedestal de împlinire în glorie, pe care nici o altă duşmănie ori împrejurare nu l-ar fi putut aburca.

Corneliu Codreanu a fost un chemat al istoriei româneşti. Un mare predestinat. Un profet al măririlor româneşti viitoare şi un creator al religiei nationale. El a bătut un drum care i-a deschis puterile de peste veac. A încerca, măcar teoretic, să schimbăm pozitia stelei spre care el a mers, sau etapele pe care le-a înscris in lutul şi'n azurul României eterne, înseamnă a ne face vânt cu pălăria in mijlocul unei furtuni. A nu şti ce gândim şi ce vrem. Şi mai ales a nu-l cunoaşte, a nu-l fi cunoscut pe Căpitan, şi pe cei cu el. Nu e nonsens curat a mai discuta azi dacă Mota şi Marin trebuiau sau nu, să-şi jertfească fruntile lor de soare la Majadahonda?

Iată dece nu pot împărtăşi amărăciunea de nenoroc a lui Mircea Eliade. Il iubesc şi-l apreciez cum pe nimeni altul, in lumea literelor şi filosofiei in generatia noastră, dar asta nu ma poate împiedica să-l contrazic, pentrucă faptele îl contrazic. Dar poate că Mircea Eliade nu trebuie luat ad-litteram. Ci in context. In tremurul profund uman al unei inimi iubitoare, căutătoare de adevăr. El l-a cunoscut pe Căpitan. I-a fost, prin Nae Ionescu, aproape, deşi n'a fost niciodată legionar cu fişă de cuib şi legământ. Şi dela el posed una din cele mai pretioase informaţii asupra naturii şi adâncimii mistice ce stăteau la baza puterii creatoare a Căpitanului. E vorba de-o vizită la Casa Verde a profesorului de filosofie, italian, Evola. Acesta îi văzuse pe Hitler, Gandhi, Mussolini. Scrisese despre ei. Il interesau profetii, marii idoli ai maselor, şefii de mişcări mistice şi nationale. Şi a venit să-l vadă şi pe Căpitan. Cum Mircea Eliade îi fusese student pe vremuri in Italia, a venit întâi la el. Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar ma voiu mărgini să subliniez că după o audientă de aproape zece sau douăsprezece ore, Evola s'a întors total cucerit de forta spirituală a Căpitanului, de nobletea credintei şi ideilor care-l mânau in luptă, mentinându-l pe linia onoarei nepătate şi a celui mai desăvârşit martiriu creştin.

Nu voiu uita niciodată orele dela Paris in care Mircea Eliade, cu bunătatea şi calmul lui atât de caracteristice, cu vocea lui învolburând dangăte de clopot şi tristeţi de doină, mi-a relatat acest episod al istoricei întâlniri dela Bucureşti. El mi-a confirmat ceea ce ştiam despre Şeful Legiunii, dar într'o lumină şi in cuvinte care mie până atunci mi se refuzau.

Şi la urmă, pentrucă mă adresez celor de mâne şi pledez pentru o teză, voiu arăta pe scurt că noi Românii avem cel mai valoros exil. Dispunem, pe platforma artistică şi spirituală a lumii libere actuale, de o armată de talente, de genii, cum nici un alt neam nu a dispus vreodată. Suntem prezenţi, prin numele de mare prestigiu, prin creaţiile geniale, ale atâtor poeti, scriitori, filosofi, muzicieni, încât n'avem de fapt niciun drept la sfială şi ruşine, la resemnare şi pesimism.

Vor vorbi unii de această Cetate a luminii dacice, ca de-un punct geografic, ori istoric, ca de locul unei bătălii decisive între două popoare, căutând să găsească antecedente explicative, repercusiuni politice, economise şi sociale, într'un anumit spaţiu. Eu voiu privi Sarmisegetuza ca un moment al spiritului românesc de totdeauna. Ca o răscruce a destinului nostru pe planetă, şi'n lume. O răscruce de jertfire a elementelor, şi o naştere, purtând o splendidă menire.

Alte neamuri au la bază contracte federative, cuceriri de suprafată, invazii ori colonizări de teritorii, mai mult sau mai putin goale. Ori, iarăşi, refugieri in masă, retrageri din fata unei prigoane, a unui pericol de moarte.

Ca o modestă paranteză, fie zis, numai: aşa cum, după crucea lui Hristos, nu ne mai este iertat să afirmăm sau să credem ca suntem numai oameni, tot aşa nici capetele încoronate ce-au urmat şi vor urma in spatiul şi neamul nostru, n'au avut şi, mai ales, nu vor avea dreptul la o linie de conduită inferioară celei a lui Decebal. Unitatea de măsură a regalitătii sau Căpităniei româneşti nu poate fi alta decât cea care ni s'a pus in mâni -şi'n inimă la naştere. Şi' dacă suntem cinstiţi, trebuie să admitem că istoria noastră şi traditia naţională n'au coroane de glorie decât pentru cei alesi dintre noi care s'au străduit să se apropie, cari s'au împlinit pe linia Sarmisegetuzei. Ori măcar în drumul vertical spre ea.

Tăcerea de_. acolo, in odăjdiile ei de vestală a veşniciei, ne deschide portile de aur ale adevărului. Ne redă conditia edenică. Ne întoarce in raiul din care am fugit. Ne duce acasă!

Pentrucă aşezarea noastră de aici, ca indivizi şi neamuri, ca planete sau galacţii, nu e completă, n'are centru, nici echilibru stabil, fără închiderea cercului, fără contopirea paralelelor. A spune «sunt acasă» într'un cuib pământean, fără a privi prin fereastra larg deschisă a jertfei, spre pragul şi dimensiunea cealaltă, fără a-ti conditiona şi colora, in fiecare clipă, viata de aci, cu poruncile de dincolo, fără a-ti menţine paşii in cadenta muzicii din zarea absolutului, e o mare rătăcire. O dezertare din condiţia omenească.

Misterul de peste veac al Sarmisegetuzei va trebui fructificat, înviat, in generatiile româneşti viitoare. Tăcerea pe care străbunul Decebal a împlinit-o cu spada şi otrava din cazan va trebui să prindă carne şi os in spiritualitatea românească de mâne. Weltanschaung-ul nostru va trebui să se hrănească din lumina, de dincolo ca dintr'o taină a tainelor.

Se toarnă acum la Holywood, un film, «Sarmisegetuza». Nu ştiu dacă titlul lui va fi chiar acesta; şi nu pot spune dacă ele in întregime inspiraţia fericită a regisorului român Negulescu. Din reportagiile de până acum însă, reiese că va fi un film de mari proportii, ca Quo Vadis, Ivanhoe, Cele zece porunci, ori Cânt Povestea Bernadetei (The Song of Bernadetta) şi va încerca să reînvie, in adevărata lumină, o lume care, pentru popoarele vestului, a fost până acum totalmente necunoscută, confundându-se cu noaptea istoriei.

M'a impresionat profund şi m'a făcut să simt o nespusă mândrie de român mai ales reportajul unui francez, care, se pare, a fost in România, sub regimul comunist pentru a filma rămăşitele Sarmisegetuzei, muntii şi codrii din jur, peisagiile măreţe ale Carpatilor. Redând fundalul istoric, legenda marilor bătălii romano-dace, el citează mărturii istorice şi reinterpretează apărarea dacică, terminată in moarte, ca şi efortul aproape suprauman al lui Traian de a cuceri Cetatea, în termeni foarte favorabili nouă, onorând, in grad înalt, adevărul.

Destinul a vrut să pună in faţa lui Decebal pe cel mai mare şi mai viteaz împărat al Romanilor. Timp de sute de ani Dacii zădărniciseră orice încercare de înaintare romană in nordul Dunării. Legiunile, pretutindenea biruitoare, se întorceau mereu înfrânte, decimate, de oştile de tărani carpatini, purtând steagul balaurului şi primind cu seninătate moartea, când viata nu le mai putea garanta libertatea şi dreptul de a stăpâni in propria lor cetate. In cuibul Carpatilor.

Legiunile din Dacia nu veniau depe maidanele Romei îmbogăţite şi decăzute. Ci dela marginile imperiului, aducând cu ele multă sănătate morală şi fizicâ, simplitatea disciplinată a vieţii de legionar, eroismul fără paradă, însă aspru şi de mare ţinută, al tipului de om războinic ce-a ridicat marele dom al imperiului roman. Spiritul acestor ostaşi a înviat rând pe rând in Arcaşii lui Stefan eel Mare, in revoluţionarii Căpitanilor şi Crăişorilor, pe obcinele de sânge şi foc ale revolutiilor noastre naţionale, in ostaşii care ne-au dat unirea cea mare, in legionarii lui Corneliu Codreanu, care au primit moartea, in Ciucuri, Vasluiuri şi Jilave, cu aceeaşi seninătate de Sarmisegetuză şi, in cele din urmă, in ostaşii români ai generatiei legionare (căci ostaşii pe care i-a trimis Ion Antonescu in Rusia erau copiii spirituali ai lui Corneliu Codreanu şi ai lui Mota) care i-au bătut pe Ruşii comunişti dela Prut şi până'n stepele Calmuce şi Stalingrad. Atitudinea mioritică in fata mortii şi a nedreptătii istoriei, trebuie căutată tot acolo. In inima Carpatilor. In lumina şi seninătatea mortii decebalice. Cetatea dela Sarmisegetuza e, într'adevăr, Cetatea Luminii. Şi neamul care vine din această cetate nu poate fi decât Neamul Luminii.

Se poate că nu vom mai avea şanse de extindere orizontală, de a deveni o mare putere istorică şi de a înscrie in cartea planetei un ev politic românesc. Zic: se poate. Dar cine poate să ştie? Vreau să vorbesc însăa de dimensiunea verticală a posibilitătilor româneşti viitoare. In spirit, graniţele unui neam sunt limitate. In competitia culturii, a onoarei, a geniului creator şi a perfecţiunii spiritzale, e loc infinit şi pentru noi. Şi, pe acest plan, valorile nu pot fi acoperite, date la o parte. Nu există forţă in lume care să învingă, să distrugă lumina. Aşa cum ne-am impus atenţiei omenirii in trecut, aşa vom continua să facem şi'n viitor, până când calitatea noastră de Premergãtori ai istoriei, ne va da şi dreptul la un cuib pământean temut şi respectat. In care liniştea să se împerecheze cu bunăstarea, rugăciunea cu pacea interioară, creatia noastră cu voia lui Dumnezeu, ridicând stâlpul de mijloc al «Impărătiei» de care vorbeşte Mântuitorul.

Gândesc adesea la simplitatea şi ospitalitatea ţăranilor noştri, la felul lor unic de a se resemna in fata încercărilor si de a vorbi cu Dumnezeu, la splendida noastră omenie, la miraculoasa nostră putere de a ne marca prezenta in toate momentele de răscruce ale istoriei, şi nu pot să-mi opresc o smerită îngenunchere in inimă, o lacrimă fierbinte, de multumire şi mândrie, in coltul ochilor cari văd Lumina.