de Vasile POSTEUCĂ

Semicentenarul Miscarii Legionare (1927-1977)

Editura Miscării Legionare, Madrid 1977

Deposito legal: M. 17.383-1978. I. S. B. N.; 84-400-4923-4. Marsiega, S. A.-E. Jardiel Poncela, 4.-Madrid-16

 

POSTEUCĂ ŞI POSTERITATEA

 

Noi toţi, contemporanii şi camarazii lui Vasile, l-am cunoscut pe scriitor mai mult sub aspectul lui liric. Era un om de puternice vibratii interioare şi răscolitoarele lui sentimente de entuziasm, de durere, de tristeţe şi desnădejde şi-au găsit expresie durabilă in poezia lui, care a intrat definitiv in tezaurul literaturii noastre. Când vorbim de creatia intelectuală a lui Posteucă, ne gândim in primul rând la versurile lui nepieritoare.

Cercetând operele rămase dela Vasile Posteucă, am avut uimirea şi bucuria să descoperim şi o altă lature a personalitatii lui, pe gânditorul Posteucă, pe metafizicianul, pe filozoful destinului românesc in lume. Abia după ce vom face cunostinţă cu acest Posteucă inedit vom înţelege mai bine ce-a fost şi ce-a reprezentat in România contemporană acest om extraordinar, acest exemplar de elită al neamului nostru. Abia atunci şi poezia lui îşi descopere toate frumusetile si semnificatiile ei.

Publicăm in acest volum un eseu istoric al lui Posteucă, scris in exil, început in anul 1957 şi sfârşit, după o mare întrerupere, abia in 1970. El are o interpretare «sui generis»  a istoriei româneşti, nemaiîntâlnită la alti autori. In putine pagini şi-a concentrat concepţia lui despre un nou sens al istoriei româneşti. Există un mister al existenţei româneşti in lume şi nemai posedând acest adevăr ultim, poti să întelegi viata neamului nostru in mijlocul altor popoare.

Posteucă crede că fiecare neam are un rost de îndeplinit in lume, o misiune dată de Dumnezeu. Istoria, spune el, ca şi viata neamurilor şi a omenirii întregi nu-i nimic altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se îndepărtează de El. Şi in contacul cu Cerul, nu masa contează, ci esenta. Adevărul! ! Uneori numai câtiva inşi ai unui neam, sau numai unul chiar, poartă lumina Divină. Aici întervine eroul, martirul, profetul, mântuitorul şi provoacă cu dinamita jertfei lui schimbarea la fată.

Cercetând trecutul neamului nostru dela cele mai îndepărtate origini până astăzi, Posteucă constată că are un mod specific de a se manifesta in istorie. După secole de aparentă adormire, de a-istorie, isbucneşte la lumină cu o putere elementară, uimind lumea cu măretia faptelor lui. Dar spre deosebire de alte neamuri, noi nu ne-am întins pe orizontală, n'am făcut expeditii de cucerire şi cutropire a altor naţiuni, lacomi de spatii vitale, ci ne-am învârtejit pe verticală, ne-am căutat un sens spiritual de realizare. Poporul român a năzuit totdeauna in istorie să nu piardă contacul cu eternitatea, să nu se rupă de puterile cereşti, ci să serveasca pe Domnul in tumultul vieţii pământeşti. Cum spune poetul Vasile Alexandri de ginta latina: «O, Doamne, in lume cât am stat, pe Tine te-am reprezentat».

Privite sub acest aspect, istoria românească nu mai e o înlăntuire de «nenoroace», cum crede Mircea Eliade, ci o eflorescenţă de momente spirituale care compensează larg înfrângerile şi robiile. Căci cu aceste împliniri pe verticala spiritului, ne-am ridicat mult, mult de tot, deasupra altor popoare şi din bogata lor roadă ne-am adăpat şi am rezistat in perioadele de întunerec ale a-istoriei.

Posteucă descopere cinci răscruci, cinci momente culminante in istoria neamului nostru, cari dovedesc că nu suntem neam de robi, ci «os domnesc», adică împlinitori ai planului Divin in destinul omenirii: Sarmisegetuza, Ştefan cel Mare, Eminescu, Unirea cea Mare şi Momentul Legionar. Acestea sunt marile epopei ale istoriei nationale, «când neamul românesc s'a regăsit pe sine însuşi in adâncurile mistice ale propriului său destin».

Posteucă cercetează fiecare din aceste momente de expansiune românească in lume, arătând cum faptul istoric care îl caracterizează e transfigurat de văpaia transcendentului. In aceasta constă valoarea lucrării si contribuţia originală a lui Posteucă la filozofia istoriei româneşti. El proectează această istorie dintr'o nouă perspectivă, dintr'o nouă viziune, care pune in valoare tensiunea spirituală in care a trăit neamul nostru când s'a avântat să-si exteriorizeze elanul creator. Ideea naţională apare permanent călăuzită de ideea religioasă, îndrumând paşii neamului spre Tronul Ceresc. N'am rămas la jumatatea drumului, decapitati de adevăr, căutându-ne numai satisfactii materiale sau glorii terestre, ci întotdeauna ne-am ridicat privirile spre pragul eternităţii, unde ne-am căutat ultimul sprijin şi ultima aşezare.

In aceasta constă adevăratul «miracol» al istoriei româneşti, in continua servire şi reprezentare a lui Dumnezeu pe pământ. Apartinem unui neam mare şi nobil, conclude Vasile Posteucă, in care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu o dărnicie de adevărat tată.

Dupa citirea acestei lucrări, fiecare îşi va da seama că Posteucă ne-a lăsat un adevărat tratat de filozofie a istoriei româneşti. In aceste pagini, puţine la număr, se reflectâ Posteucă cel autentic, cel real, cel ce se descopere in toată plenitudinea lui. De abia acum îi înţelegem viaţa lui sbuciumată de luptător nationalist şi de cântareţ al durerilor neamului.

La începutul acestui volum se află un fragment din ziarul său scris la Buchenwald. De ziua Legiunii, 24 Iunie 1944, a notat amintirile lui despre deshumarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor la Jilava. Revelatiile lui sunt sguduitoare şi nu mai au nevoie de niciun comentar. Gemem de durere şi plângem cu Posteucă, când in fundul groapei dela Jilava apare Căpitanul... Am aşezat acest fragment la început, pentrucă cutremurătoarea noapte dela Jilava i-a servit ca fir de aur pentru a tâlcui sensul istoriei româneşti.

Cu prilejul Semicentenarului Legiunii, Vasile Posteucă revine in mijlocul nostru, viu şi puternic, cu aceste gânduri de foc, care vor străbate până in ţară, risipind negura grea a a-istoriei.

Alexandru E. RONNETT

Madrid, 24 Iunie 1977

JURNAL (1944) 

 

24 Iunie. Ziua Legiunii.

In 1937, de 24 Iunie, scria Căpitanul: "Faceti-vă cu bărbătie toate socotelile interioare şi păşiti cu hotărîre în decada decisivă a luptei legionare. Aceşti zece ani ce vin vor mai vedea asupriri şi morminte de ale noastre, dar vor vedea şi pe toti vrăjmaşii noştri înfrânti şi toate uneltirile lor sfărmate. Aceşti zece ani ce vin vor vedea lupta decisivă, vor vedea pe legionari învingând. Invingând şi risipind trufaşele puteri întunecăte de astăzi. Invingând şi punând temelie nouă neamului nostru".

Decada decisivă! Mai sunt trei ani din ea. Şapte s'au dus. Şi, Doamne, amari au fost aceşti şapte ani. O nesfârşită zare de cruci şi morminte. Morminte şi cruci mari cât veacurile. Mormântul lui Mota şi Marin. Mormântul Căpitanului. Mormintele elitei legionare. Cu sutele, cu miile... Morminte, morminte... E plină tara, e plină Rusia până în Caucaz, de morminte. In curând va fi presărată şi Europa de ele.

Decada decisivă a luptei legionare a cerut la temelia biruintei, însăşi jertfa Căpitanului. Şi cine ştie câte alte jertfe va mai cere? Lumea se îmbracă în întunerec de nepătruns. Mintea, oricât de versată şi născocitoare, nu mai poate vedea nimic. Şi totuşi biruinta românismului prin Legiune va trebui să vină. Ca istoria să aibă un sens. Pentruca să existe un echilibru în lume. Pentruca să existe însuşi Dumnezeu.

Mintea nu mai poate ajuta la nimic. Suntem avizati numai la certitudinile pe cari ni le dă inima. Inima credincioasă. "Crede şi te vei mântui!" Şi credem. Amarnică istoria acestor şapte ani din decada decisivă. Din 1938-1940, prigoane fără egal a lui Carol II şi Călinescu... Câti mai credeam atunci, dintre noi, că vom mai birui politic? Caci de biruintă, în spirit, în sens creştin, nu ne îndoiam niciunul, cum nu ne îndoim nici astăzi. Şi totuşi am biruit politic. A venit epoca de libertate 1940-1941, când am putut să ne strângem din nou rândurile şi să ne îngropăm mortii. A venit, peste toate desnădejdile, clipa învierii. Mortii s'au ridicat din morminte şi au străbătut încă odată tara, dealungul şi de-alatul, în fruntea coloanelor legionare biruitoare. S'a ridicat de sub lespedea dela Jilava, însuşi Căpitanul, pentru a străbate Bucureştiul care l-a omorît, pentru a afirma în veşnicie că dreptatea nu poate fi niciodată omorîtă. Ea poate fi prigonită, dar nu, niciodată omorîtă. Dreptatea îngropată, învie. Precum învie şi mortii căzuti pentru ea, în numele ei.

Dar cerul s'a întunecat din nou. Din toate părtile s'a abătut încăodată asupra Legiunii şi neamului nostru, furtuna prigoanei. 21 Ianuarie 1941... Şi anii s'au scurs repede. Indurând batjocura şi calomniile vrăjmaşilor, suferind şi murind în închisori şi lagăre, luptând şi murind pe fronturi de luptă în contra bolşevicilor, suferind şi îndurând umilinta pribegiei. Ne-au mai rămas numai trei ani din decada decisivă. Şi în aceşti ani va trebui să smulgem biruinta. Dar pentru a birui, va trebui să ducem lupte grele şi să jertfim mult. Mult cum poate mintea noastră nici nu-şi poate imagina. Va trebui să biruim. Şi vom birui. Cum? Cine ar putea spune? Nouă ne-a dat Dumnezeu numai puterea de a crede, nu şi aceea de a vedea. Mergem pe calea unui destin de dinainte fixat, pe care numai Căpitanul a putut-o intui şi vedea. Nouă nu ni se cere decât s'o străbatem eroic şi jertfelnic. Noi nu suntem decât instrumentul acestui destin de mărire al neamului românesc. Suntem numai ceea ce a spus metaforic Căpitanul: "Trâmbitele de aur prin care Dumnezeu va suna neamului românesc biruinta".

Mergem printre morminte, prin noapte, spre zarea luminoasă a biruintei, pe care nu o vedem, în care credem. Mergem, credem şi vom birui. Ce interesează cum? Vom birui. In legendă, în istorie, în spirit, peste propriile trupuri, peste propriile dureri şi visuri. Dar vom birui. Şi neamul nostru va trăi din noi, din legenda noastră.

 

* * *

 

Când lupti şi mori pentru o credintă ca a noastră nu se poate să nu birui şi murind, nu se poate să nu învii. Invierea stă în sensul înalt al mortii şi'n apăsarea grea, senin consimtită, a mormântului.

Cine ar fi cutezat să spună în 1938-39 şi chiar 40, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da, într'o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului regăsit si cutremurat de aşa măretie, prin fata duşmanilor, a călailor înnebunti de groază şi aruncati la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s'a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte, n'are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, Intâmplată acum aproape 2.000 de ani. A fost cu adevărat: înviere.

Imi stăruie şi acum în minte, în suflet şi'n sânge, zilele şi noptile acelea ale deshumării dela Jilava. Aş vrea să mă adun pentru a putea descrie tot fiorul dumnezeesc simtit atunci, şi nu ştiu cum să încep. Mă pierd într'o stare de evlavie care-mi frânge sufletul şi mă aruncă în genunchi, pentru a mă închina şi a mă ruga lui Dumnezeu.

E o noapte de toamnă. Rece. Bate din când în când, câte o şuvită de vânt tăios, foşnind straniu în frunza uscată a salcâmilor. Lucrăm de zor. Peste zi lespedea uriaşă a fost dată la o parte cu ajutorul tancurilor grele şi al macaralelor. Hârletele, târnăcoapele şi lopetile hârşie în pământul jilav şi înegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar atinge în oase. In lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor care lucrează se răsfrâng palide, ca şi lutul depe lopeti, iar păduricea Jilavei pare o armată de duhuri cu bratele tremurate a rugăciune spre cer. Lângă un mal înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări de ceară, aruncând umbre şi lumini pe fetele icoanelor înegrite de vreme. O noapte ireală. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legendă şi veşnicie. Oprit pentru o clipă din lucru, mă copleşesc mii de întrebări : Oare e aevea ceeace văd? Nu cumva e un vis? Imi vine să mă reped la camarazii dealăturea, cu fruntile numai picuri de sudoare, să-i pipăi şi să-i întreb : Voi sunteti, cu adevărat, măi? Trăiti? E posibil, sau am înnebunit eu? Il desgropăm pe Căpitanul? Nu-mi vine să cred. Mă uit mirat, atent şi cutremurat împrejur şi fiece clipă care se scurge, rupe din mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit şi ireal. Imi duc mâna la frunte ca să o simt rece, lângă vatra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea şi sufletul, şi mă întreb : E oare posibil? Acum un an se lăudau duşmanii în satanica şi ura lor fără margini : L-am trântit sub piatră grea. De-acum să pofteaseă să se mai ridice. Să poftească a mai vorbi de biruintă şi înviere!

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, numai chinuri. Şi totuşi, e adevărat. Săpăm la deshumarea Căpitanului; a Nicadorilor şi Decemvirilor. Săpăm chinuiti, mereu mai adânc, într'o tăcere de sfârşit de lume. Zidurile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoarelor, fac din păduricea dela Jilava, o insulă fără legătură cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de tară, de zilele de care abia ne-am desprins şi dincolo de lume. Fără aderentă în materie, fără calendar. Când am început? Când vom sfârşi? Nu ştim. Săpăm tăcuti, cu lopetile, cu căuşele palmelor înegrite şi însângerate. Mai pe deal, sfinx mut al durerii româneşti de totdeauna, stă tatăl Căpitanului, Moş Zelea. In sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creşte în lumina jucăuşă a reflectoarelor şi mai înalt. Până la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, In aceste clipe; când aşteaptă să-şi scoată din pământul nesătul, feciorul? Mintea mă doare ca sub cutite. Nu pot să-mi mai răspund nimic. Ştiu că în sufletul bâtrânului apostol şi tată, stăruie amara întrebare, care ne sfârtecă şi nouă inima: "Dar dacă mormântul e gol? Dacă i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în altă parte, şi au făcut mormântul, numai pentru a minti ochii lumii? Durerea mă frământă în ghiarele ei sălbatece, cum ai frământa în mâna aspră un bulgăre de lut. Mi-i rece, mi-i cald. Mi-i somn. Aş vrea să dorm. Dar nu pot. Săp mai departe. Mă simt ca de piatră. S'a anunat tot universul în mine. Imi vine să plâng cu hohote, aud gemete în mine, cari mă îngrozesc. E posibil? A murit Căpitanul? Il desgropăm pe Căpitan? Imi vine să strig peste toată lumea : Unde sunteti voi duşmani? Unde vă e puterea cu care vă lăudati mai ieri? Unde vă sunt slugile, unde vă sunt santinelele cari până mai ieri păziau la mormântul acesta, la uşile tuturor închisorilor, lângă retelele lagărelor? Unde sunteti? Unde vă e dreptatea? Unde e ordinea în numele căreia ati omorît? Mi-i mintea o noapte valpurgică. Trec zece ani într'un minut. Mă văd pornind, copil încă, în 1932, la luptă. Il văd pe Căpitanul. Ii văd apostolii cutreerănd tara pentru a semăna duhul nou al mântuirii romăneşti, mă văd în primele începuturi, crezând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie : 35, 36, 37. Victoria formidabilă din Decembrie 1937. Toate taberele de muncă : Rarăul, Carmen Sylva, altele şi altele. Apoi vifornita din 38. "Căpitanul nu poate fi omorît!" Râdeam de duşmani când spuneau că-l vor omorî. Şi iată că l-au omorît. Dar nu l-au putut înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aci şi sap pentru a-l desgropa pe Căpitan...

Săpăm mereu. Sudoarea depe frunti picură fierbinte în tărână. Inaintăm în adânc şi nu dăm de nimic. Suntem aproape la doi metri. Desnădejdea că nu vom găsi nimic ne anchilozează bratele. Şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fără sfârşit... Caut să mă desbăr de vis. Să mă agăt de realitate. Iau tărâna'n palme si-o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. Intre lumânări, cu fata la icoane, cu genunchii'n tărâna rece şi udă, se roagă doamna Lilica, sotia Căpitanului. In vălul de doliu, pare o umbră a mormântului pe care-l scormonim...

Trăesc şi acum clipele acelea şi mă înfior. Şi vorbesc de unul singur cum vorbiam şt atunci. Dece l-ati omorît, măi? Dece? Dece ati însângerat întreaga istorie viitoare a neamului românesc? Ce v'a făcut acest om? N'ati ştiut că prin El vorbeşte însăşi istoria românească? Cu ce veti putea plăti crima aceasta care întunecă lumea, care-l întunecă la fată pe însuşi Dumnezeu?

Da... In noaptea aceea la Jilava s'a împlinit voia lui Dumnezeu. Invierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloante, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau din vrerea pământeană, ca rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinulut, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptătii în lume.

Mă gândesc astăzi după 4 ani la toate acestea, şi văd cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi oameni. Cei ce loviau în cazematele Jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venia din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriaşă, pe care oamenii n'o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: "Doresc să fiu răsbunat... deoarece sunt convins că în felul acesta veti face un mare bine neamului românesc".

Şi în timp ce noi râcăiam lutul cu degetele, alte brate mânate de destin ridicau pietrele depe sufletul Căpitanului. Isbiau cu moarte pe călăi. Şi dimineata a venit greu. Dar a venit. Albă şi liniştită, cum sunt diminetile Sfintelor Paşti, când pe tot pământul se strigă: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda să nu mai existe. Şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea, şi mormântul jertfei, erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi Iuda trebuia să ispăşească multiplicat. Şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.

Au fost şi mai sunt încă oameni (şi probabil vor mai fi! ) cari să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului dela Jilava n'a fost un proces? N'a fost cea mat teribilă sentintă, care va rămânea în toată istoria românească? Biruinta legionarismului în cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabilă sentintă? Mai era nevoie de formalităti? Şi totuşi noi n'am ocolit aceste formalităti. Cei ce ne-au acuzat şi ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei dela Jilava să fie judecati. Dar dacă judecata formală a putut fi evitată, cea mat implacabilă, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n'a putut fi.Descoperirea osemintelor Căpitanului, Nicadorilor si Decemvirilor la Jilava Pe cei dela Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii.

Mă înconjoară şi acum lumina blândă a acelei dimineti tihnite de toamnă târzie. Sunt acolo în păduricea dela Jilava. Soarele ridicat de-asupra salcâmilor ne-a alungat desnădejdea din suflete. Am dat de trupuri. Luăm tărâna cu grijă, scormonind cu degetele, ridicând-o cu palmele. Desgolim încet cele 14 trupuri. Intâi picioarele, apoi spatele şi capetele. Au fost aruncati în două rânduri, de-alungul gropii. Unii peste alţii, cu faţa în jos. Il recunoaştem la mijloc pe Căpitan. Mai voinic decât toti. Drept ca un gorun prăbuşit de furtună, cu fruntea pe umărul lui Niki Constantinescu.

Căpitanul! Ne cuprinde o durere cutremurătoare. Victor Silaghi, paladinul Căpitanului, dă la o parte ultimii bulgări cari îi acopăr fata, apoi isbucneşte într'un plâns nestăvilit şi sărută fără să se mai oprească trupul aceluia care i-a fost nădeide, soare şi Căpitan. Pe mal, femeile celor morti plâng cu hohote. Fata Doamnei Lilica e numai lacrimi, în cari plânge însăşi soarele. Moş Zelea geme ca o fiară rănită şi ochii lui, secătuiti de plâns, străpung cerul pentru a cere pare! o deslegare, o întelegere. Mă simt mic, apăsat sub bolovanii uriaşi ai clipelor care trec greu, şi mă cuprinde teama ca nu cumva tatăl Căpitanului să se prăbuşească la pământ. Mă tern că-l va sfărma durerea. E în el nu numai durerea de tată care şi-a pierdut cel mai drag fecior, ci însăşi durerea neamului, care-şi pierde la capătul a secole de luptă şi îngenunchere pe cel mai mare profet şi mântuitor. Va întelege cineva vreodată aşa cum trebuie măretia durerii acestui tată, care după patru decenii de luptă nationalistă, se înscrie pentru a duce lupta mai departe în oastea şi sub comanda propriului său fecior? Cred că e unicul caz în lume acesta, când un tată se înscrie să lupte şi să asculte neşovăitor, până la moarte şi dincolo de ea, sub comanda politică a copilului său! Mă uit la el şi mă mir cum poate suporta atâta durere câtă se revarsă din ochii lui secătuiti, din bratele acelea ridicate spre cer ca nişte blesteme apocaliptice. Dar n'am timp să mă uit multă vreme. Alăturea e trupul Căpitanului, multiplicat în alte 13 trupuri. Numărăm ca să ne convingem că sunt toti. Da. Sunt 13. Imi trece repede prin minte semnificatia tainică a lui 13. Chiar şi'n mormânt a avut parte Căpitanul de numărul 13. A fost îngropat împreună cu "cei 13 înmormântati de vii" ai săi Nicadorii şi Decemvirii. Si a murit la 39 de ani : de 3 X 13.

Cu grijă, înfăsurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Tărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâni, o amestecâm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi, ca talisman. Tărâna Căpitanului, a Nicadorilor, a Decemvirilor. "Acum slobozeşte, Doamne, pe robii tăi"... Plângem cutremurati. De minunea pe care o vedem cu ochii, de durerea mortii nedrepte, de toată jalea neamului văduvit de Căpitan şi de cei mai buni luptători ai săi. Plângem. De acum vom merge plângând, cu aceste trupuri sugrumate în ştreang, ciuruite pe la spate de gloante, şi arse cu acid sulfuric, vom merge cu ele în suflet, pe toate drumurile şi zilele ce le vom mai străbate, până la capătul vietii noastre. Mormântul acesta s'a deschis şi nu se va mai închide niciodată. Vom vorbi mereu. Cum ne vorbeşte acuma nouă, prin sângele pe care-l sărutăm, prin tărâna ce o ascundem în sân, ca să o ducem în altarele familiilor, sau să o purtăm mâne în săcuşorul cu tărână, la gât.

Au venit preotii ca să facă slujba. In urmă vin sicriile. Cele 14 trupuri stau inşirate unul lângă altul, între lumânări, icoane, jerbe de flori, steaguri verzi şi tricolore. Fumul din cătuile de tătnâie se urcă înalt şi drept, spre cer, ca nişte rugăciuni fără cuvinte. Hainele vărgate, de ocnaşi, ale mortilor sunt curătate de ultimele fire de lut. Fetele şi mânile le sunt negre, atacate de acid. Cineva se apleacă şi taie ştreangul dela gâtul Căpitanului. In graba lor, criminalii au uitat să i-l taie, deşi au avut grijă să mai descarce în cadavre şi gloante, pentru a lăsa impresia că la Tâncăbeşti cel 14 au fost împuşcati. Dar crimele întunerecului, ies totdeauna la lumină şi se acuză. Iată o bucată din ştreangul cu care Carol II a vrut să sugrume neamul românesc. Acest capăt de ştreang îl va acuza şi pe el, şi pe toti complicii lui, până la sfârşitul istoriei româneşti.

Doamna Lilica scoate din buzunarul hainei Căpitanului cărticica de rugăciuni: rugăciunile Sf. Antonie de Padova. Apoi taie haina la piept. La gât stau intacte: săcuşorul cu tărână şi câteva cruciuliti cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Insăşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viată. Pieptul e bombat, de par'că ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n'a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de fată care n'a fost atinsă de tărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremurati. Dal Căpitanul a fost un sfânt. El n'a putrezit şi nu va putrezi. Am credinta nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul dela Casa Verde.

Doamna Lilica strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într'un strigăt dureros: Măi Corneliu!... Măi Corneliu!...

Si lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E in plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate sotii. Durere care ne străbate pe toti. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate sotiile şi mamele neamului românesc. Ii urmăresc mânile calde şl mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste fată înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Ii văd lacrimile cum spală fata Căpitanului, a sotului pe care duşmanii nu i l-au crutat şi simt cum un potop de durere inundă toată tara... E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-ati omorît pe Căpitan, ati râs şi ati dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v'am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v'am omorît. Voi v'ati omorît!

Asist par'că şi acum la slujba religioasă şi văd cum în mijlocul slujbei se ridică cu bratele înăltate spre cer, Moş Zelea. Aud rugăciunea lui cutremurătoare. Ceva de apocalips. Dece nu sunteti aci, voi vrăjmaşii, ca să-l auziti: "Doamne al Cerurilor şi pământului, care mi-ai luat pe Corneliu, trimite foc şi pucioasă peste toti slujitorii întunerecului şi fă ca neamul nostru să învie prin jertfa Lui".

Glasul lui uriaş tună peste toată dumbrava Jilavei, peste toată cetatea lui Bucur, sodoma care l-a omorît pe Căpitan... Şi va tuna de-acum peste toate veacurile. Căci vorbeşte la mormântul Căpitanului, în ceas cumplit, în ceas de înviere.

Restul lucrurilor îl ştiu desigur mai multi dintre noi. Eu am vrut să însemn doar în această zi a Legiunii, când stăm sub zodia celor mai negre semne de întrebare, sub alte prigoane şi alte morminte acoperite de piatră, numai minunea învierii dela Jilava, învierea Căpitanului.

Stând şi azi sub lumina acestei minuni, comemorând ziua de temeinicie a Legiunii, pot rosti cu conştiinta împăcată: Legiunea nu mai poate fi înfrântă. Condusă de dincolo de mormânt de către Capitan, ea va fi mereu biruitoare, oricâte decade de luptă i-ar mai sta în fată.

* * *

 

Noi am fost o generatie nefericită. Dar când mă gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generatie se va putea numi mai fericită decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan si i-am văzut şi învierea. I-am sărutat săngele scurs în tărână, trupul ferit de legea tărânei, care se preface în tărână, trupul de sfânt. Şi altă multumire şi fericire nu ne mai trebuie până la capătul vietii noastre.

Generatitle de mâne, pentru a întelege mai bine chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute tărâna aceea sfintită de cel mai curat sânge al primei generatii legionare. Căci această tărână le va vorbi mai mult şi mai clar decât toate cărtile de învătătură şi le va da cel mai bun sfat cum să creadă, să lupte, să moară şi să biruie.

Noi cei de azi, aşa mici cam suntem, cutremurati de clipele trăite la Jilava, spunem : o istorie este cu atât mai mare, cu cât e mat grea de morminte. Şi mormintele istoriei se deschid, iar mortii ei învie.

 

* * *

 

Sărbătorim şi de data aceasta, ziua Legiunii, cu sufletele chinuite. Departe de tară şi de rosturile noastre fireşti. Ne adunăm din nou la icoană, ca să ne rugăm, ca să trăim în Căpitan şi'n Mota, să petrecem cu mintea si sufletul bătăliile, biruintele şi înfrângerile anilor prin care am trecut, şi să răzvedim măcar o geană de lumină pe zarea viitorului. Dar nu vedem nimic. Drumul duce mereu prin întunerec, mergem bâjbâind, îngenunchind, căzând, ridicându-ne. Suntem în prigoană. Toată lumea noastră e înghesuită de vrăjmaşi şi amenintată cu moartea. Pârâie schelele lumii nationaliste şi creştine sub vânt năprasnic. Innotăm până la gât în mlaştina desnădejdii. Muntele suferintii l-am urcat. Pădurea cu fiare sălbatece am trecut-o. Acum înnotăm prin mlaştina desnădejdii. Inapoi nu ne putem întoarce. Şi malul celălalt nu se vede...

Scria în Axa de acum doi ani, bădia Corneliu Georgescu: "Suntem în toiul celei de a treia încercări proorocită de Căpitan: "mlaştina desnădejdii". Legionarii se luptă din greu cu ochiurile puhave ale mocirlei, cu miile de ventuze ale smârcurilor fără fund. Doi-trei dintre legionari au şi fost acoperiti până'n creştet de glodul desnădejdii. Urlă de bucurie ovreiul şi cu aliatul său, francmasonui român, îmbrăcat de ocazie în cine ştie ce haină politică de împrumut.

"Dar bucuria lor se dovedeşte pe zi ce trece a fi fost prematură. In marea de noroi a mocirlei trup lângă trup de legionar, se înşiră punte peste glod. Dacă ventuzele mlaştinilor urei îi atrag spre adâncurile pierzaniei, flacăra credintei nestrămutate în destinul Legiunii, sădită de Căpitan în sufletele lor, îi înaltă la suprafată, spre cer, spre soare, spre lumină.

"Aceeaşi flacără sfântă lăuntrică le călăuzeşte drumul prin întunecimea desişurilor smârcului şi-i conduce spre limanul de verdeată scăldată în soare, care începe să strălucească în zare: spre biruinta deplină, definitivă şi vecinică a Legiunii.

"Mlaştina desnădejdii" va fi străbătută şi Legiunea va învinge măret şi definitiv. Pentrucă aşa a proorocit Căpitanul şi Căpitanul nu a greşit niciodată".

Innotăm prin mlaştina desnădejdii. Nu numai noi. Ci însăşi tara pentru care ne-am ridicat. Insăşi lumea creştină şi nationalistă.

 

 

CĂPITANUL IN ISTORIE

 

Din testamentul lui Ştefan cel Mare:

 

Domnul părintilor noştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale, şi va ridica dintre voi pe Cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri in vointa şi puterea de mai înainte. (Citat din Alecu Russo.)

 

Prefatã cu antene'n vis.

 

Sunt fericit intrucâtva că mai sunt capabil de o reală comuniune cu nivelurile adânci şi curate ale visului. Din când in când, in ciuda vârstei care-mi anchilozează încheieturile şi'n  ciuda secetei care-mi bântuie inima, deschiderile spre zarea visului, această fată dinspre absolut a cunoaşterii nemijlocite, îmi vin ca o supremă mângâiere şi mă învrednicesc de metafore noui, reamintindu-mi datorii uitate, poruncindu-mi urcuşuri pe care altfel nu le-aş îndrăsni. Natural, vorbesc de vis ca de-un isvor de cunoaştere, ca de-un plan al realitătii interioare, pe care misticii îl sfinţesc cu lumina, pe care marii gânditori îl botează, simplu, intuitie.

Din această împărăţie a visului (plan curat şi salvator al fiinţei mele de dincolo de lut) mi-a venit şi îndemnul acestei cărti despre Căpitan. Poate unde am început să uit obligatii şi jurăminte luate mai de mult. Poate şi pentru faptul că cei morţi veghează prin rugăciunea lor asupra noastră şi ne vor drepti împlinitori ai unei chemări de generatie. A unui sfânt testament pe care trebuie să-l lăsăm generaţiilor româneşti viitoare.

Viata, aşa cum mi-i dată, strângându-mă mereu in ungherele nevoilor ei materiale, nu mi-a dat încă răgazul acelei oaze de linişte, din care aş fi vrut să scriu aceasta carte a inimii: Cum l-am cunoscut si înteles pe Căpitanul. Noui pietroaie îmi barează drumul şi noui lovituri mă aruncă in alte zone de necaz şi nesiguranţă. De aceea, cred, şi porunca venită din vis: "Apele mortii te înconjoară. Scrie acum! Mărturiseşte din câmpul de bătălie in care te afli. Destinul generatiei noastre se va împlini dincolo de liniştea şi bunăstarea condeierilor de altădată. Capitanul Corneliu Codreanu de pictorul Alexandru Bassarab - retusare in ulei, 1940 (din colectia personala). Un mic istoric: tabloul a apartinut poetului Dumitru Leonties, unul dintre conducatorii Garzilor Incazarmate (unitatile de elita ale Miscarii), fiindu-mi daruit de D-na Leonties in memoria scumpului ei sot. Ia cuvântul scris drept cuminecare şi mărturie. Scrie din răscrucea vânturilor duşmănoase, din creasta furtunii".

Erau multe ape negre, din care veniam. Care mă înconjurau şi mă ameninţau. Râuri tulburate, repezi, pline de cascade şi pline, ridicând un vuiet imens, apropiindu-mi neantul de inimă, adunându-se toate într'o imensă prăpastie. Salvarea părea într'adevăr o imposibilitate. Şi miracolul a binevoit a-mi reînvia glasul tainelor, in inimă: "Există o singură punte spre malul celălalt. Implinirea legămintelor. Cunoşti lumea. Lupti aprig in contra minciunii şi a mişeliei umane. Dece nu ridici, la bara judecătii, pledoaria cu care eşti dator pentru a apăra mormintele înaintaşilor, pentru a face cunoscută credinţa şi învăţătura Premergătorilor? Dece nu strigi dreptatea celor ce au avut, prea devreme, dreptate? Dece nu scrii? Eternitatea e numai in clipa prezentă. Ne împlinim numai făcându-ne datoria acum şi aci. Dela un anumit nivel de conştiintă in sus, orice amânare înseamnă trădare".

Şi glasul mi-a dat indicaţii precise. Prima datorie amintită a fost cartea despre Căpitan. Altii ar putea lua tonul, drept iluzie interioară, autosugestie, pură înşelare. Pentru mine însă, care vin de decenii din aceste splendide certitudini, îndemnul acestui vis o de-o obligatie testamentară. De aceea, riscând caracterul fragmentar al unei asemenea încopcieri de gânduri, voiu mărturisi. Pentru ca purtătorii steagurilor româneşti de mâne să poată pătrunde la un nivel mai adânc al cuvântului şi să se învrednicească de o mai curată, mai jertfelnică, şi in acest sens mai biruitoare, servire şi împlinire a adevărului.

Liturghisind cuvântul, din clipa care mă ajuta, mă văd mereu in faţa unui tribunal de aspră judecată. Ca atare, îmi cer iertare pentru accentul prea personal şi pentru piruietele neîndemânatece ale spadei pe care, cu mare cutremurare, in tinerete, am încins-o, in dorul de a-mi sluji Neamul, şi pe care şi azi îndrăznesc s'o port la şold ca pe-un talisman, ca pe-o decoratie nevăzută, a unui ideal ce mă mântuie şi depăşeşte, legându-mi măruntul zilelor trecătoare, de lumina lui Dumnezeu.

Voi cei de mâne, veti privi peste lacrimile din ochii noştri şi peste sfintele tremurături ale slăbiciunilor din noi, peste greşelile ce ne-au scoborît adesea in noroiu şi întu nerec, peste lepădări şi înfrângeri. Asumaţi-vă generozitatea de a privi şirul nesfârşit de morminte prin care ne-am jalonat trăinicia aspiratiilor. Acordati-ne dragostea, singurul pod de aur dintre generatii, peste abisul timpului, de a privi culmile de ideal şi credintă pe care noi am ridicat steagul românismului etern, învingându-ne scăderile şi îngenuncherile, in spirit de echipă.

Cinstiti şi voi Icoana Sfântului Arhanghel, din preajma căreia noi ne-am luat drumul fără întoarcere, şi repetati in voi, împliniti şi voi, misterul, cu bărbăţie şi umilinţă. Crezând.

Exilul şi destărarea înseamnă rupere in bucăti. Impărtăşirea din anafura stelelor, înseamnă nărăvirea la un alt timp. La o conditie a-temporară. De aceea, tonul nostru poate fi elegiac, şi rămânerea in lume, sângerare perpetuă, viată condensată in moarte care ni se refuză. Primiti-ne darul luminii aşa cum vi-l dăm. Nu ne adunati noptile. Am trăit sfânta cutremurare a unui splendid argonautism românesc, care nu se poate să nu ne absolve, să nu ajute undeva, in istoria necăjitului nostru neam, o altă ridicare vitejească in spiritul ceresc al idealului.

Când vă spunem, plenar, că am atins uneori, cu fruntea, orizonturi de legendă şi ca am vorbit cu strămoşii, cu «atleţii lui Hristos», lângă piatra de hotar a eternitătii, nu vrem să vă înfrumusetăm mânile numai cu flori de stil. Ascultaţi in adâncul propriei noastre vremi, şi veti auzi un cântec mai înalt. Un cântec transfigurător. Care pune pe fruntea generatiei noastre strălucirea unei sume spirituale: fenomenul cornelian. Trecerea neamului nostru din a-istorie in geografie (Unirea cea mare din 1918) şi apoi din aşezarea "casei" (un loc al împlinirii in lume).

Patria coincide pe plan interior cu punctul unde ne mângâie şi ne primeşte acasă, Dumnezeu, in "porunca inimii": împlinirea natională şi restabilirea legămintelor originare cu cerul, s'a petrecut in inimile curate ale generatiei noastre, in generatia legionară.

Astfel, geografia, cu dimensiunea ei orizontală, s'a transformat in istorie, învârtejindu-ne pe verticala Spiritului. Şi procesul a luat caracter de mare violentă. De tunet şi cutremurare in neam. Violenta sacrificiului, a răstignirii. Pentru a învia, neamul român a avut nevoie de repetarea aidoma a Golgotei Cristice. Si'n loc de pământenismul unei guvernări, generatia noastră s'a învrednicit de lumina jertfei supreme. De biruinta peste mormnnt. De cruce.

După jertfa lui Ionel Moţa şi Vasile Marin in Spania, întru apărarea lui Hristos şi a ordinei naturale in lume, Căpitanul a fost omorît, după toate riturile omorurilor iudaice, numai pentru vina de a fi dat neamului românesc o mare şcoală spirituală: Legiunea Arhanghelului Mihail, şi de a fi trezit marile mase tărăneşti la o admirabilă conştiintă şi mândrie natională, adunând întregul neam, dela studenti şi plugari, până la intelectuali şi muncitori, şi de la armată şi prelaţh bisericii, până la toţi fiii neamului nostru de peste hotare, într'un unic proces de «naştere din nou», de botezare cu apă şi cu focul adevărului national, şi de mistică şi transfiguratoare întoarcere la Dumnezeu, prin rugăciune şi faptă, prin credintă şi jertfă.

Alte generaţii vor coase in faldurile steagurilor lor alte lozinci. Noi avem de-ajuns să scriem pe tot cerul vieţii noastre, ca şi pe crucile noastre, un singur nume: Corneliu Zelea Codreanu.

 

Căpitanul.

 

Am fost vrednici să-l urmăm. Am fost contemporani cu el. L-am auzit. I-am desgropat trupul de sub lespedea nedreptătii dela Jilava, şi, in cutremurarea de bocet a întregului neam, l-am pus la Casa Verde, alături de martirii de la Majadahonda. Si acum ne măsurâm mereu viaţa şi faptele, cu măsura jertfei lui. Şi vedem că el a avut dreptate. Ca a premers, cu genialitate, svârcolirile mondiale de azi. Prin el, neamul nostru si-a găsit loc de frunte in istoria actuală a planetei. Şi, peste toate aparentele contrarii, ora biruinţei lui se apropie. Mormântul lui se va deschide.

Din această obligaţie de adevăr, din această nădejde, mai precis: din această certitudine a inimii, scriu această carte.

Si fruntea chinuită de tragedia de azi a neamului, mi se apleacă, pentru a se odihni, pe mânile mai pure ale viitorului românesc. Indrăsnesc a vorbi generatiilor de mâne.

 

Osul românesc tine.

 

Spunea la un moment dat Maiorescu, referindu-se la realizârile filozofiei noastre, la puterea gândului românesc de a ieşi in largul universalului şi de a acoperi întregul, că osul nostru nu tine. De atunci formula a mai fost repetată. De acei cari s'au grăbit la concluzii, înainte de a pătrunde adâncurile folclorului şi ale ethosului nostru, înainte de a cunoaşte adevărata fată a împlinirii româneşti in istorie, şi mai ales de acei cari şi-au permis sentinte înainte de a se fi găsit şi depăşit pe ei înşişi, prin judecarea situatiei şi acceptarea jertfei. Dar ea a fost şi răsturnată, contrazisă, pe bună dreptate, de toti acei cari, in gândirea şi fapta lor, s'au cuminecat din adâncurile neamului, care s'au învrednicit să vadă lumina de peste veac a destinului românesc. Dela Bolintineanu, Conta şi Eminescu, până la Cuza, N. Filipescu, Dr. N. Paulescu, Gheorghe Brătianu, Moţa şi Corneliu Codreanu, viitorul de aur al românismului a fost mereu profetit ca o sfântă împărăţie care va să vină, peste mormintele luptătorilor şi jertfele tuturor generatiilor, şi a fost botezat şi definit cu cel mai propriu cuvânt: un miracol.

Alături de cuvântul marilor noştri înaintaşi şi de miile de morminte ale generatiei legionare, care au deschis şi bătut drumul acestei uriaşe încrederi şi credinte într'un "uragan de soare" al împlinirii româneşti pe toate nivelurile şi dimensiunile, s'au auzit adesea şi bocete, sentinte desnădăjduite, apodicticisme pesimiste. Dar ele exprimă mai mult durerea, decât convingerile nihiliste. Sunt metafore negre ale îngenuncherii şi strigăte contra nedreptăţii. Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut in istorie in contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, in contra tuturor prigoanelor şi nedreptătilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu ne-a sădit-o in inimă. Dacă ar fi numai rezistenta in contra răului şi întunerecului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi deajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte in istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am creiat istorie.

Ca să poti judeca un neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori in vremurile lui de mărire şi să urci culmile însorite ale marilor lui înfăptuiri. Si mai ales, trebuie să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi de destin. Din afară, judecata e condamnată la sărăcie şi, foartea adesea, la nedreptate. Pentru a aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e nevoie de gândirea cu inima. Pentrucă istoria nu-i trecut, ci însăşi viata vie a neamurilor.

Neamul are alt timp decât individul. Ceeace ne pare nouă negativ, astăzi, poate fi mâne o splendidă implinire. Şi nimeni nu ştie câte epoci de aur ale unui destin national, îşi au originea, au fost plămădite şi dospite, la subnivelul perioadelor negre, de a-istorie, de retragere in apele infinite ale subconştientului. Când stau să gândesc la fenomenul românesc ca un tot, ieşind din propria mărginire şi nimicnicie, in largul spaţiului mioritic (dimensiunea fără timp a neamului), şi când îmi înving amărăciunile şi durerea rănilor, văd clar, ca la lumina de fulger a unei mari certitudini interioare, că retragerile din vremea năvălirilor barbare, oricâte secole au durat ele şi oricâte ore de absente ne-au înscris in cartea istoriei obiectivate, şi-au arâtat beneficiile pozitive in iureşul unirii dela 1918. Clopotul dela Alba-Iulia şi codrii străvechi de freamăt şi entuziasm dela Cernăuti şi Chişinău, au venit intr'adevăr din adâncuri de istorie. Eu as zice de a-istorie. Pentrucă viata neamurilor e într'adevăr bipolară. Intre negativ şi pozitiv. Intre noblete şi tiranie. Intre îndumnezeire şi pierzanie. Intre noapte şi zi. Şi cum dimensiunea timpului in neam e alta, e normal ca unele negative să dureze secole şi să pară, istoricului grăbit, veşnicie.

Tot aşa retragerea in adâncuri de azi, sub presiunea noptii asiatice, sub tăvălugul tiraniei jidoveşti şi bolşevice din Rusia. Ea poate părea lungă, poate impinge la concluzii desnădăjuite. Pot spune unii: Nu ne vom mai ridica niciodată. Suntem un neam mic. Am rămas in urmă de căruţa istoriei. Singura dimensiune a împlinii noastre poate fi numai durerea. Nivelul iobăgiei şi al pribegiei. Destărarea. Vărsarea in cosmos. Moartea ciobanului din Miorita.

Şi de sub coviltirul unui «tratat de descompunere» (mă gândesc la ultimele negative ale lui Emil Cioran) perspectiva poate părea şi mai sumbră. Orice efort pare a fi inutil. Şi nu numai inutil. Ci şi ridicol. Desnădejdea absolută (dar încă nesublimată in lumină) poate duce la atitudini de blestem şi malitioasă autoironizare. Atitudine, din care eroismul poate fi văzut ca o imensă «aprostie» (lipsă de ataşament fată de conversatie, de dialog. Eroismul e numai monolog!), iar jertfa ca o ieşire din minti. Zic ieşire din minti, in loc de nebunie, pentrucă aş vrea să comentez un pic această perspectivă pe departe, şi starea interioară a negândirii, a ieşirii din granitele mintii, pe de alta.

Pe nivelurile individuale, vârstele spirituale fiind diferite, noi ne alegem, ca să zic aşa, moartea proprie. Chiar atunci când se pare că suntem striviti, că nu murim noi, ci că suntem omorîti, noi întindem şi tesem meridianele şi paralelele unei geografii de destin, pe care, din planul pământean, numai puţini o pot vedea şi întelege. De aceea eroismul nu trebuie scos din moartea dată, comună, a omului. La fel şi sacrificiul suprem. El e gustul interior al unei mari împliniri. Atingând anumite niveluri, conştiinta noastră acceptă jertfa ca pe-o bucurie. E deci nebun, cine nu iese din propria sa minte (mărginită) să vadă rostul de lumină al jertfei. Natural eu vorbesc de jertfa voluntară, sfintită de acceptarea interioară.

Desigur se poate perora in negativ, cât vrem. Ceeace e esential, in planul neamului, e acceptarea atitudinii celei mai înalte, confundarea cu tensiunile, aproape nimicitoare, dar in tot cazul: transfiguratoare, ale epocilor nationale când a fost atins plafonul cerului. Când neamul şi-a dat adevărata sa măsură, cum a fost de-o pildă, domnia lui Ştefan eel Mare pentru noi Românii, când am fost numiti «atleti ai lui Hristos» şi într'adevăr cu vetejia şi sângele nostru am salvat civilizatia şi cultura creştină, dela moarte...

Dar să nu uităm încă un lucru. Istoria, ca şi viata neamurilor şi a omenirii întregi, nu-i nimic altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se depărtează de El. Şi in contactul cu cerul, nu masa contează, ci esenta. Adevărul! Uneori, numai câtiva inşi ai unui neam, sau numai unul chiar, poartă lumina divină. Aci intervine eroul, martirul, profetul, mântuitorul, şi provoacă cu dinamita jertfei lui, schimbarea la fata. Privit in felul acesta, alesul, individul, are potentă de milioane («Tu sei noi tutti» a spus un italian într'un moment de mare viziune lui Mussolini), şi viaţa unui neam, oricât de mic şi strivit de istorie, capătă importantă, valentă de destin uriaş, ridicându-şi catapeteasma frunţii până'n pragul lui Dumnezeu.

Din această nouă perspectivă, optimistă prin jertfelnicie, întrebarea dacă osul românesc tine, aproape că nu mai are rost. Sună a inadvertentă. Valoarea reală a unui neam nu se mâsoară prin comparatie cu altele, ci numai in raport cu propria sa chemare, cu propriul său destin: o anumită misiune pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pe pământ.

In felul nostru de a privi realitătile, negativismul îşi are numai scuza că el (vrând sau nevrând) nu e nimic altceva decât întunericul greu din preajma zorilor. Golurile, oricât de oribile, prefigurează şi garantează plinul unei mari realizări de fortă, de frumusette şi armonie cosmică.

Dar in afară de negativismul apodictic (uneori sincer şi alteori obraznic, constituind o poză a trădătorilor şi snobilor), lipsa de iluminare individuală găseşte adesea expresie in plângăroşenie şi pesimism.

Din viforul dramei nattionale, unii istorici şi gânditori (artişti), nu se pot ridica la nivelul atemporar al întregului. Isbiti din toate părţile, cântarea lor, adânc iubitoare de neam, ia ton elegiac şi se termina in concluzia nedreaptă, neînteleaptă, a resemnării.

Aci aş vrea să deschid o paranteză şi să dărăcesc o linie de gânduri şi afirmaţii ale lui Mircea Eliade. N'am revista Indreptar la îndemână ca să citez cu exactitudine, dar ma strădui să arăt măcar fidelitatea spiritului dacă nu şi literei, acelui articol, in care autorul lui Maitrey şi al Insulei lui Euthanasius, făcând o largă incursiune in istoria noastră dela Geto-Daci şi până astăzi, prezintă aistoricismul acestui spaţiu ca pe o mare dramă şi nedreptate. Ce s'a ales din splendidele neamuri iliro-trace de odinioară? De ce am fost noi sortiţi să suferim numai invazii şi nedreptăţi, cheltuindu-ne substanţa in preistorie? De ce am fi bucuroşi azi, când vestul nu ne întelege şi ne vinde?

Neam fără noroc, vrea să spună exclamativ, Mircea Eliade. Sub asemenea luceafăr de nenoroc, însăşi jertfa lui Codreanu şi a generaţiei lui i se pare zădarnică. In loc de a încerca o ieşire practică din mlaştina a-istoriei, Căpitanul s'a ridicat pe verticala idealului, spre jertfă, făcând neamul să sângere şi mai mult, slăbindu-ne temeliile fizice, ale vieţii in lume.

In cele din urmă ideologul român, una din putinele minti cu adevărat luminate şi nobile ale generatiei noastre, încondeiază ca o imensă greşeală faptul că noi, legionarii, ne-am izolat sectar rupându-ne de generatia înaintaşă nouă, nevoind s'o ajutăm, să-i împrospătăm cadrele, s'o obligăm la idealism şi moralitate, prin aportul de entuziasm şi jertfelnicie al tineretii noastre.

E un punct de vedere acesta. Si poate fi perfect motivat teoretic. Dacă ne este permis însă să cântărim lucrurile din momentul de fată (din acest an, 1957, al exilului, ce pare că nu se mai termina, şi al pribegiei prin toate continentele, sub ploaia tuturor desamăgirilor şi umilintelor) şi depe meridianele democratiilor vestice, dominate de tehnos-ul american, profund materialist şi antispiritual, privind atenti îndărăt, suntem obligati de toate evidentele să admitem că înrolarea noastră cadrelor corupte ale democratiei (care numai democraţie n'a fost) n'ar fi însemnat decât vărsarea generoasă a unui ulcior de apă de isvor, in imensitatea de apă clocită a unui ocean. Dominati de ei materialiceşte şi otrăviti spiritual prin contactul zilnic, noi n'am fi însemnat, cu toată tineretea şi bunăvointa noastră, decât repetarea poveştii cu piticii care ieşiau cu miile din pământ, dar cărora smeul le tăia capetele, de n'ajungea sângele lor niciodată mai sus de glesna ucigătorului. Izolati, in opozitie cu hienele şi cu slăbănogii, protejati şi ajutati de cei buni din generatia unirii, şi, pe de altă parte, prigoniti şi împinşi întâi spre violentă, şi apoi spre sacrificiu, noi am creat măcar o legendă de eroism spiritual, o şcoală de gând şi simtire românească. Am ridicat o Cruce pe Rarăul destinului nostru national, care să ne ajute orientarea in veac şi să ne servească de centru şi îndreptar al inimii şi faptei, in vremi de restrişte şi întuneric.

Multe din frământările deceniilor trecute s'au retras din arena politică a neamului nostru, fără să lase nici o urmă. La fel partide politice şi oameni. Par'că nici n'ar fi fost. Adevărate umflături ieri, bolnave de glorie şi ameninţând să ne acopere sufletele cu puroiul lor pretentios şi contagios, ochiul critic de azi, oricât de semtimental şi binevoitor, nu le mai poate acorda nici locul unei umbre in galeria faptelor cari rămân in altarul icoanelor sfinte, al unei generatii. Cu un măturoiu de fier, cursul evenimentelor internationale a măturat toată pleava lor, spre marile locuri virane ale gunoaielor şi rebuturilor.

Dar, iată că in ciuda tuturor temerilor, Şcoala omului nou român nu a putut fi sdruncinată de pe temeliile ei durabile. Legiunea Arhanghelului Mihail stă şi pe mai departe ca o mare catedrală de lumină in inima tării şi istoriei noastre. Şi vremea care trece, duşmanii care o ponegresc şi o atacă, îi sporesc măretia şi strălucirea. Tot ce a spus întemeietorul ei rămâne curat şi adevărat ca litera Evangheliei, iar mormintele cari au întărit spusa lui de foe, constituie un patrimoniu de care generathle viitoare vor fi mai mult decât mândre.

Am putea crede, oare, împreună cu Mircea Eliade, că linia Căpitanului s'a terminat printr'o greşeală? Poate fi justă consideratia sa, ca, trăind, Căpitanul ar fi dat mult mai mult decât a dat, acceptând crucificarea din noaptea dela Tâncăbeşti? Intelegem nobleţea acestei revolte şi îndurerări, dar nu putem impieta splendoarea unei decizii care învinge lumea şi frânge însăşi dintii mortii. Trăind, Căpitanul ar fi fost obligat la compromisuri şi manevre politice, care ar fi redus mult din aureola Taborului românesc. La fel cred şi despre ipoteza că ar fi putut să se salveze in străinătate. Exilul înseamnă moarte pentru profet. Tările care-ti dau gazdă, nu caută niciodată altceva decât să-ti frângă cerbicia independentei morale şi spirituale, să te facă unealtă a lor, să te exploateze in folosul lor şi in contra natiei tale. Pe durată lungă orice exilat riscă să devină un dezertor, dacă nu, direct un trădător. Şi mentinerea in străinătate nu se poate realiza decât ŕ contre courant, cu mare putere de îndurare şi neegalata iscusintă echilibristică. Ajuns in exil, pus de nemti (cum am fost închişi noi mai pe urmă) la Buchenwald, sufletul lui de haiduc al libertătii şi al atitudinilor clare, l-ar ft dus la acelaş fatal desnodământ, dar i-ar fi luat supremul privilegiu de a muri pe Golgota Patriei sale, cu adevărat nedreptăţit şi jertfit, după un proces al caiafelor, care a fost înscenat şi a decurs după toate semnele biblice, creindu-i un pedestal de împlinire în glorie, pe care nici o altă duşmănie ori împrejurare nu l-ar fi putut aburca.

Corneliu Codreanu a fost un chemat al istoriei româneşti. Un mare predestinat. Un profet al măririlor româneşti viitoare şi un creator al religiei nationale. El a bătut un drum care i-a deschis puterile de peste veac. A încerca, măcar teoretic, să schimbăm pozitia stelei spre care el a mers, sau etapele pe care le-a înscris in lutul şi'n azurul României eterne, înseamnă a ne face vânt cu pălăria in mijlocul unei furtuni. A nu şti ce gândim şi ce vrem. Şi mai ales a nu-l cunoaşte, a nu-l fi cunoscut pe Căpitan, şi pe cei cu el. Nu e nonsens curat a mai discuta azi dacă Mota şi Marin trebuiau sau nu, să-şi jertfească fruntile lor de soare la Majadahonda?

Iată dece nu pot împărtăşi amărăciunea de nenoroc a lui Mircea Eliade. Il iubesc şi-l apreciez cum pe nimeni altul, in lumea literelor şi filosofiei in generatia noastră, dar asta nu ma poate împiedica să-l contrazic, pentrucă faptele îl contrazic. Dar poate că Mircea Eliade nu trebuie luat ad-litteram. Ci in context. In tremurul profund uman al unei inimi iubitoare, căutătoare de adevăr. El l-a cunoscut pe Căpitan. I-a fost, prin Nae Ionescu, aproape, deşi n'a fost niciodată legionar cu fişă de cuib şi legământ. Şi dela el posed una din cele mai pretioase informaţii asupra naturii şi adâncimii mistice ce stăteau la baza puterii creatoare a Căpitanului. E vorba de-o vizită la Casa Verde a profesorului de filosofie, italian, Evola. Acesta îi văzuse pe Hitler, Gandhi, Mussolini. Scrisese despre ei. Il interesau profetii, marii idoli ai maselor, şefii de mişcări mistice şi nationale. Şi a venit să-l vadă şi pe Căpitan. Cum Mircea Eliade îi fusese student pe vremuri in Italia, a venit întâi la el. Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar ma voiu mărgini să subliniez că după o audientă de aproape zece sau douăsprezece ore, Evola s'a întors total cucerit de forta spirituală a Căpitanului, de nobletea credintei şi ideilor care-l mânau in luptă, mentinându-l pe linia onoarei nepătate şi a celui mai desăvârşit martiriu creştin.

- Hitler şi Mussolini sunt pitici pe lângă acest Căpitan al vostru! E un om extraordinar. M'a captivat. M'a înebunit...

Şi profesorul italian a inceput să înşire despre ce au vorbit. De politică, nici vorbă. S'au afundat in dialectica drumului interior, in mistică şi doctrina creştină. Şi, oră de oră, oaspele a uitat de fumat şi de foame, şi a ascultat «judecarea situatiei», elementele unei noui pedagogii a omului român, aşa cum îl voia şi-l visa Căpitanul. Omul profund creştin, erou social şi învingător al răului din el şi din ai lui. Un om in care Dumnezeu să-si recunoască chipul.

Nu voiu uita niciodată orele dela Paris in care Mircea Eliade, cu bunătatea şi calmul lui atât de caracteristice, cu vocea lui învolburând dangăte de clopot şi tristeţi de doină, mi-a relatat acest episod al istoricei întâlniri dela Bucureşti. El mi-a confirmat ceea ce ştiam despre Şeful Legiunii, dar într'o lumină şi in cuvinte care mie până atunci mi se refuzau.

Oricât ar pare de deosebit in păreri, şi oricare ar fi unghiul lui de vedere, eu cred nestrămutat că Mircea Eliade ar putea scrie o carte minunată despre Căpitan.

Şi acum ca să mă rezum: înteleg durerea cinstită care-şi sparge lumina in prisma nenorocului. Nu vreau însă să rămân in ea. Pentrucă dincolo, se ivesc zorile unei măriri româneşti ce nu-şi are egalul in nicio epocă trecută.

Destinul românesc e un destin major. De credintă şi luptă. De jertfă şi creaţie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificatia şi strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă vizionară. Inghesuiţi de spatiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând pământului fata renunţării, hotărîrea celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a mortii.

Vom admite, din cauza uraganelor durerii care ne isbesc in noroiu şi pe noi, că nu mai este nimic de făcut? Că nu ne mai sta la îndemână decât resemnarea? După ce ni s'a pus in mâni de către Mota cea mai puternică armă de atac şi apărare, atât in noi cât şi'n afară (cenuşa propriei jertfe), ne vom mai teme de ceva? Ne vom mai lăsa abătuti? Nu! Niciodată.

Vom certa poate pe cei adormiti şi pe vânzătorii din jurul nostru (asta cred că a vrut să facă şi M. Eliade, in Indreptar), dar, cât ne priveşte pe noi înşine, vom şti totdeauna şi pe ce stăm şi mai ales spre ce luceafăr mărşăluim.

 

Osul românesc tine!

 

Celor cuprinşi de desnădejde, cu care mi-i dat să mă întâlnesc, le reamintesc, dincolo de vreme, câteva răscruci ale istoriei noastre care arată într'adevăr că avem os de domn: 1) Sarmisegetuza, 2) Ştefan cel Mare, atlet al lui Hristos, 3) Eminescu, 4) Unirea cea mare, 5) Momentul legionar dela 1937 (când neamul românesc s'a regăsit pe sine însuşi in adâncurile mistice ale propriului său destin).

Dacă n'ar fi decât aceste cinci jaloane de foc, in toată noaptea care ne-a înconjurat, şi ne amenintă mereu, şi încă am avea suficientă îndreptătire la optimism, la credinţa încăpăţânată că niciun efort n'a fost şi nu va fi inutil pe drumul împlinirii româneşti. Şi mai ales la credinţa că avem in sângele şi in mintea noastră tot ce ne trebuie pentru a ne împlini misiunea ca neam. De mărturisitori, apărători şi împlinitori ai lui Dumnezeu.

Vom lua deci aceste cinci puncte ale destinului românesc pe rând şi voiu încerca să le redau in lumina strălucitoare, pe care ele au dăruit-o inimii mele, in ceasurile de meditatie şi rugăciune, de chemare a celor morţi, de smerită scrutare a viitorului, sperând că până la urmâ şi cetitorul acestor rânduri se va învrednici de aceeaşi mare bucurie şi eliberare interioară, de aceeaşi mare decizie de a merge până la mormânt, şi dincolo de el, pe acest drum al datoriei, al renaşterii noastre ca neam.

Şi la urmă, pentrucă mă adresez celor de mâne şi pledez pentru o teză, voiu arăta pe scurt că noi Românii avem cel mai valoros exil. Dispunem, pe platforma artistică şi spirituală a lumii libere actuale, de o armată de talente, de genii, cum nici un alt neam nu a dispus vreodată. Suntem prezenţi, prin numele de mare prestigiu, prin creaţiile geniale, ale atâtor poeti, scriitori, filosofi, muzicieni, încât n'avem de fapt niciun drept la sfială şi ruşine, la resemnare şi pesimism.

Apartinem unui neam mare şi nobil. In care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu o dărnicie de adevărat tată.

 

I

SARMISEGETUZA

 

Vor vorbi unii de această Cetate a luminii dacice, ca de-un punct geografic, ori istoric, ca de locul unei bătălii decisive între două popoare, căutând să găsească antecedente explicative, repercusiuni politice, economise şi sociale, într'un anumit spaţiu. Eu voiu privi Sarmisegetuza ca un moment al spiritului românesc de totdeauna. Ca o răscruce a destinului nostru pe planetă, şi'n lume. O răscruce de jertfire a elementelor, şi o naştere, purtând o splendidă menire.

Alte neamuri au la bază contracte federative, cuceriri de suprafată, invazii ori colonizări de teritorii, mai mult sau mai putin goale. Ori, iarăşi, refugieri in masă, retrageri din fata unei prigoane, a unui pericol de moarte.

Nouă ne-a fost dat, dacâ ne gândim bine, să ne naştem din jertfă, din însăşi cel mai nobil sâmbure al vieţii: moartea. Lupta, până la cel din urmă bărbat, a neamului dac, şi, ca incoronare, jertfa mândră a lui Decebal, in acea cumplit de bărbătească şi cutremurătoare întoarcere in Zamolxe, la capăţul unei împărăţii pământene, nu e numai un accident, o întâmplare de toată ziua. Vorbesc, spre noi, din adâncurile tăcerii de atunci, din acea mare simfonie de vitejie şi lumină ce s'a împlinit cu prăbuşirea de gorun in furtună, a ultimului dac, întelesuri ce colorează şi conturează însăşi destinul nostru ca neam, cu prezent şi viitor. Ne-am născut din ceva mai adânc şi mai esenţial decât viata, aşa cum o putem vedea din conditia noastră pământeană şi limitată. A intrat, in forma născândă, o dimensiune nouă şi rară: seriositatea tragică a eroismului Şi lumina bucuroasă a jertfei. Aşa cum tot edificiul civilizatiei şi culturii creştine std pe piatră de unghiu a Golgotei, unde o jertfă acceptată cu înfrigurarea Divinităţii, i-a garantat o nouă unitate de măsură in raport cu realitatea ultimă şi cu Dumnezeu, deslegând şi eliberând isvoarele eterne ale spiritului uman care tine să-şi restituie Cuvântul in armonia primară a Fiintei, tot aşa şi eonul românesc este condiţionat de momentul decebalic, de deschiderea spre absolut şi veşnicie a acelei ferestre de istorie, credintă şi luptă, care poartă numele de Sarmisegetuza. Cuvânt, in care mai vibrează sonoritătile altor spaţii de jertfe, altor milenii: Sarmatii, Getii. Realităti care s'au topit in praguri noui, însumănd vibraţia mântuitoare a luminii cosmice, in acel «Z» (tuza) ce ne cuminecă, par'că in armonia divina, in simplitatea fericită a tăcerii de peste timp şi om. Zumzet al luminii nepolarizate de dinainte de început. Trăind şi înaintând prin noaptea şi ziua istoriei, adăugându-şi vibraţiile spiritului, cu smerenie de mari necunoscuţi, la plămada omenirii, noi am purtat, purtăm şi vom purta mereu, cu noi, pe aripile cuvintelor ce ne sunt date, pe braţele crucilor pe care ne vom urca, pentru a reface echilibrul dintre bine şi rău, măcar o parte din lumina Cetăţii, ale cărei porti s'au deschis in veşnicie (şi'n veşnicia noastră românească) cu gestul regesc al lui Decebal.

Ca o modestă paranteză, fie zis, numai: aşa cum, după crucea lui Hristos, nu ne mai este iertat să afirmăm sau să credem ca suntem numai oameni, tot aşa nici capetele încoronate ce-au urmat şi vor urma in spatiul şi neamul nostru, n'au avut şi, mai ales, nu vor avea dreptul la o linie de conduită inferioară celei a lui Decebal. Unitatea de măsură a regalitătii sau Căpităniei româneşti nu poate fi alta decât cea care ni s'a pus in mâni -şi'n inimă la naştere. Şi' dacă suntem cinstiţi, trebuie să admitem că istoria noastră şi traditia naţională n'au coroane de glorie decât pentru cei alesi dintre noi care s'au străduit să se apropie, cari s'au împlinit pe linia Sarmisegetuzei. Ori măcar în drumul vertical spre ea.

Când ne aplecăm pe propria inimă, să ascultăm acel spatiu al momentului Decebal ne invadează întâiu o nesfârşită tristete. Prestigiile împărăteşti ale trăgediei. Dar mai din adânc, vine altă vibratie: tăcerea care ne transfigurează măruntul pământean într'o identitate Divină. Cetatea Luminii se confundă cu misterul fiintei Pure. Cu majestatea, cu unicitatea (unul înseamnă tot) lui Dumnnezeu:

Tăcerea de. acolo, in odăjdiile ei de vestală a veşniciei, ne deschide portile de aur ale adevărului. Ne redă conditia edenică. Ne întoarce in raiul din care am fugit. Ne duce acasă!

Pentrucă aşezarea noastră de aici, ca indivizi şi neamuri, ca planete sau galacţii, nu e completă, n'are centru, nici echilibru stabil, fără închiderea cercului, fără contopirea paralelelor. A spune «sunt acasă» într'un cuib pământean, fără a privi prin fereastra larg deschisă a jertfei, spre pragul şi dimensiunea cealaltă, fără a-ti conditiona şi colora, in fiecare clipă, viata de aci, cu poruncile de dincolo, fără a-ti menţine paşii in cadenta muzicii din zarea absolutului, e o mare rătăcire. O dezertare din condiţia omenească.

Momentul decebalic n'a fost încă meditat şi interpretat in filosofia noastră, nici aplicat suficient in spiritul practic românesc. In rânduiala vietii noastre nationale. Am avut culmi, izolate sau comunitare, in care «antenele au auzit şi salutat antenele». Răbufniri furtunoase spre cer, care au atins grindarul Icoanei. Dar nimeni n'a stat să încondeieze exegeza Sarmisegetuzei, aşa precum, bunăoară, Lucian Blaga, a reuşit să surprindă ritmul de colină şi plai al destinului românesc in «Spaţiul mioritic». Vasile Parvan a fost doar un superb început de preotie in marea rânduială a tăcerii dacice. El n'a avut norocul să închidă, in timpul de aci, fraza largă, cu minunate paranteze, pe care a deschis-o. E adevărat că dela el încoace, ştim mai mult despre noi înşine (şi sunt convins că de-ar fi trăit in pas cu noi, el ar fi fost cel dintâiu care să-l urmeze pe Căpitanul) şi putem găsi mult mai multe justificări pentru «îndulcirea cu dor de moarte» a vietii. Dar cuvântul lui n'a coborît încă, întreg, in tabăra de muncă şi educatie a neamului.

Misterul de peste veac al Sarmisegetuzei va trebui fructificat, înviat, in generatiile româneşti viitoare. Tăcerea pe care străbunul Decebal a împlinit-o cu spada şi otrava din cazan va trebui să prindă carne şi os in spiritualitatea românească de mâne. Weltanschaung-ul nostru va trebui să se hrănească din lumina, de dincolo ca dintr'o taină a tainelor.

 

* * *

 

Se toarnă acum la Holywood, un film, «Sarmisegetuza». Nu ştiu dacă titlul lui va fi chiar acesta; şi nu pot spune dacă ele in întregime inspiraţia fericită a regisorului român Negulescu. Din reportagiile de până acum însă, reiese că va fi un film de mari proportii, ca Quo Vadis, Ivanhoe, Cele zece porunci, ori Cânt Povestea Bernadetei (The Song of Bernadetta) şi va încerca să reînvie, in adevărata lumină, o lume care, pentru popoarele vestului, a fost până acum totalmente necunoscută, confundându-se cu noaptea istoriei.

M'a impresionat profund şi m'a făcut să simt o nespusă mândrie de român mai ales reportajul unui francez, care, se pare, a fost in România, sub regimul comunist pentru a filma rămăşitele Sarmisegetuzei, muntii şi codrii din jur, peisagiile măreţe ale Carpatilor. Redând fundalul istoric, legenda marilor bătălii romano-dace, el citează mărturii istorice şi reinterpretează apărarea dacică, terminată in moarte, ca şi efortul aproape suprauman al lui Traian de a cuceri Cetatea, în termeni foarte favorabili nouă, onorând, in grad înalt, adevărul.

Destinul a vrut să pună in faţa lui Decebal pe cel mai mare şi mai viteaz împărat al Romanilor. Timp de sute de ani Dacii zădărniciseră orice încercare de înaintare romană in nordul Dunării. Legiunile, pretutindenea biruitoare, se întorceau mereu înfrânte, decimate, de oştile de tărani carpatini, purtând steagul balaurului şi primind cu seninătate moartea, când viata nu le mai putea garanta libertatea şi dreptul de a stăpâni in propria lor cetate. In cuibul Carpatilor.

Insemnătatea pe care Senatul Roman a acordat-o expeditiei lui Traian se poate deduce din faptul că Traian, in momentul biruintei, dupăce fusese cât pe ce să se retragă şi să renunte la luptă, a proclamat, pentru sărbătorirea victoriei, o sută cincizeci de zile libere in Roma, fără să mai consulte Senatul, dupăcum era uzul. O sută cincizeci de zile, capitala romană a celebrat o victorie care era cât pe ce să fie cea mai ruşinoasă catastrofă. O sută cincizeci de zile de sărbătoare, de jocuri publice şi părăzi. De sgomotoase, fanatice aclamaţii, pentru tribunul care a învins pe Daci, cei mai dârji duşmani pe care Legiunile romane i-au întâlnit vreodată. Si-apoi Columna lui Traian! Columna care a mărturisit in piatră legenda vitejiei dace şi uluitoarea solutie decebalică! Solutie pe care biruitorul n'a bănuit-o. Pe străzile Romei au fost purtati, drept prizonieri de războiu, câţiva ţărani daci, ori ciobani rămaşi in viată prin cine ştie ce coclauri de munti, păzind stânile. Căpetenia Dacilor însă n'a putut fi arătată Romanilor, decât prin emblema supremei tăceri. Prin respectul pe care orice natiune vitează îl acordă mortii. Prin bucuria fără egal, pe care a înregistrat-o in toate inimile romane ştirea că vulturii Carpatilor au fost doborîti.

Felul acesta de a vedea lucrurile nu vrea să diminueze cu nimic victoria lui Bădica Traian, ctitorul noului neam românesc. Şi pe partea lui, a învins, lumeşte, iscusinta, tenacitatea, disciplina legiunilor imperiale, numărul lor copleşitor. Cu sigurantă însă, decizia de destin dela Sarmisegetuza a înregistrat in eternitate doi biruitori: Traian şi Decebal.

Timp de aproape un an, spune reporterul francez, reproducând isvoare istorice, Cetatea a fost apărată de femeile dace. Decebal mai rămăsese înconjurat de câtiva căpitani ai oştilor sale. Soldaţii toţi îi căzuseră. Atacurile îndârjite ale legionarilor erau respinse de femei, purtând straie bărbăteşti. Un spirit de sacrificiu, un eroism uman, cum istoria rar a cunoscut. Şi din aceste femei dace, măritate cu legionarii romani, s'a plămădit neamul românesc de astăzi: Oare numai de astăzi? E o îndrăsneală a spune: de totdeauna? Celor care iau accent de bocet in judecarea vremilor de mare cumpănă de azi, le-as răspunde, că nu e deloc o îndrăsneală a vorbi despre o veşnicie a neamului, a fenomenului românesc. Nu ştim exact de câte milenii trăim pe aceste meleaguri. Toate neamurile din jurul nostru au venit de undeva. Numai noi n'am venit de nicăeri. Herodot şi ceilalti istorici ai antichitătii ne-au găsit aci; frati cu stejarii şi brazii, străjuind culmile Rarăului şi ale Detunatei, bătând vadul Dunării. Dar chiar dacă nu ne-am începe istoria decât dela acest prag de orbitoare lumină al Sarmisegetuzei şi încă am avea dreptul să înfruntăm veşnicia şi să dispreţuim noaptea trecătoare, prigoanele şi uraganele duşmăniei. E atâta măreţie, atât accent divin in mândria gestului decebalic, încât nu cred că poate exista inimă românească (şi nici nu va exista vreodată) să nu simtă un fior de mare regăsire şi biruinţă interioară, de mare bogăţie spirituală, in contemplarea epopeii dela Sarmisegetuza.

Legiunile din Dacia nu veniau depe maidanele Romei îmbogăţite şi decăzute. Ci dela marginile imperiului, aducând cu ele multă sănătate morală şi fizicâ, simplitatea disciplinată a vieţii de legionar, eroismul fără paradă, însă aspru şi de mare ţinută, al tipului de om războinic ce-a ridicat marele dom al imperiului roman. Spiritul acestor ostaşi a înviat rând pe rând in Arcaşii lui Stefan eel Mare, in revoluţionarii Căpitanilor şi Crăişorilor, pe obcinele de sânge şi foc ale revolutiilor noastre naţionale, in ostaşii care ne-au dat unirea cea mare, in legionarii lui Corneliu Codreanu, care au primit moartea, in Ciucuri, Vasluiuri şi Jilave, cu aceeaşi seninătate de Sarmisegetuză şi, in cele din urmă, in ostaşii români ai generatiei legionare (căci ostaşii pe care i-a trimis Ion Antonescu in Rusia erau copiii spirituali ai lui Corneliu Codreanu şi ai lui Mota) care i-au bătut pe Ruşii comunişti dela Prut şi până'n stepele Calmuce şi Stalingrad. Atitudinea mioritică in fata mortii şi a nedreptătii istoriei, trebuie căutată tot acolo. In inima Carpatilor. In lumina şi seninătatea mortii decebalice. Cetatea dela Sarmisegetuza e, într'adevăr, Cetatea Luminii. Şi neamul care vine din această cetate nu poate fi decât Neamul Luminii.

Se poate că nu vom mai avea şanse de extindere orizontală, de a deveni o mare putere istorică şi de a înscrie in cartea planetei un ev politic românesc. Zic: se poate. Dar cine poate să ştie? Vreau să vorbesc însăa de dimensiunea verticală a posibilitătilor româneşti viitoare. In spirit, graniţele unui neam sunt limitate. In competitia culturii, a onoarei, a geniului creator şi a perfecţiunii spiritzale, e loc infinit şi pentru noi. Şi, pe acest plan, valorile nu pot fi acoperite, date la o parte. Nu există forţă in lume care să învingă, să distrugă lumina. Aşa cum ne-am impus atenţiei omenirii in trecut, aşa vom continua să facem şi'n viitor, până când calitatea noastră de Premergători ai istoriei, ne va da şi dreptul la un cuib pământean temut şi respectat. In care liniştea să se împerecheze cu bunăstarea, rugăciunea cu pacea interioară, creatia noastră cu voia lui Dumnezeu, ridicând stâlpul de mijloc al «Impărătiei» de care vorbeşte Mântuitorul.

Gândesc adesea la simplitatea şi ospitalitatea ţăranilor noştri, la felul lor unic de a se resemna in fata încercărilor si de a vorbi cu Dumnezeu, la splendida noastră omenie, la miraculoasa nostră putere de a ne marca prezenta in toate momentele de răscruce ale istoriei, şi nu pot să-mi opresc o smerită îngenunchere in inimă, o lacrimă fierbinte, de multumire şi mândrie, in coltul ochilor cari văd Lumina.

 

* * *

 

Curând filmul Sarmisegetuzei va fi rulat in toate marile oraşe ale Vestului. Se va vorbi iar de neamul de plugari şi ciobani din Carpati. De neamul atât de mişeleşte vândut la Ialta. De neamul crucificat de fiara comunistă. Şi odată cu dâra de mirări şi întrebări stârnită de imaginile cinemascopice, tridimensionale, ale peliculei, îşi va face loc in lume, mai adânc, dreptatea românească, apropiind ziua eliberării. Ziua biruintei.

 

II
ATLETUL LUI HRISTOS

 

Alte neamuri îşi scriu istoria orizontal. In planul şesului, al câmpului. Noi ne-o scriem (după cât se poate descifra până acum) vertical. In planul muntelui. Isbucnind, condensat, spre cer. Implinindu-ne in unicitatea unei creste; pentru ca apoi, prin alte sute de ani, să mărşăluim prin valea plângerii, prin întunerecul fazelor negative. La nivelul marilor prigoane şi al îndelungilor îndurări.

Aşa trebuie privit şi înţeles momentul românesc al Moldovei Domnului Ştefan. Culme, care înseamnă secole de viaţă natională la subnivel. Provincie, care acoperă geografia întregului românism. Şi nu numai geografie a noastră, ci a însăşi împărătiei creştine din acea vreme.

Intregul edificiu al lui Hristos s'a rezimat la un moment dat pe umărul unui singur atlet: Domnul Ştefan. Par'că citesc: «Io, Ştefan Voevod, Domn Moldovei şi atlet Creştinătăţii»...

Când i-a scris «cartea» de multumire, Papa dela Roma a definit însuşi destinul neamului românesc in lume: atletie întru Hristos. Serviciu lui Dumnezeu. Implinire a vieţii pe dimensiunea eternă a spiritului.

Biruitori in Ierusalim, de-alungul cruciatelor, musulmanii visau, acum, cucerirea Europei. Gurile Dunării erau poarta spre această catedrală a umanităţii. Aşa cum altă dată ele au fost piatra de încercare a oştilor romane, punctul de mărire şi decădere al imperiului roman. Aşa cum ar fi in zilele noastre directia de înaintare, de contact cu Mediterana, pentru oştile imperialiste ruseşti.

De fapt expansiunea Rusiei comuniste de astăzi nu înseamnă nimic altceva decât aceeaşi sălbatecă tendintă a

păgânătătii asiatice de-a cuceri Cetatea Luminii, locul unde Dumnezeu a binevoit să se reveleze mai plenar in om.

Pe vremea lui Ştefan eel Mare, pericolul de moarte pentru cetatea creştină îl constituia Semiluna. Războinici, tari in credinta lor, bine organizati, Turcii tinteau in dorul lor de expansiune Viena, Berlinul, Parisul. Dacă acest uriaş car de războiu, de groază şi moarte, n'a strivit in năvalnica lui înaintare domurile evului mediu şi perstolul sfânt de la Roma, faptul se datoreşte buturugii, ciotului românesc, ca să ne exprimăm in limbajul lui Mircea eel Bătrân. Intreg Aliotmanul s'a împiedicat de ciotul creştinătătii româneşti şi s'a răsturnat. N'a putut trece mai departe. Lovindu-se de domnii şi oştile româneşti, in Muntenia şi Moldova, Turcii au repurtat biruinte â la Pyrrhus şi §i-au consumat in atâta substanta războinică, încât atunci când au atins Viena pe la 1680, ei nu mai reprezentau decât umbra şi amintirea puterii de altă dată şi au putut fi uşor şi definitiv respinşi. Dar şi aci, la Viena, fie notat in treacă, ciotui românesc a fost prezent întru apărarea lui Hristos. Voevozii Moldovei şi Munteniei au continuat linia tradiţională şi creştină, au împlinit testamentul spiritual al lui Ştefan eel Mare: s'au dus să oprească păgânătatea, conştienti ca-si îndeplinesc o supremă chemare, ce-si apãra la Viena propria tară.

Dar să ne întoarcem la Domnul Ştefan. El a însemnat o sinteză a creştinătătii la acea vreme şi o culme a conştiinţei româneşti. Un munte de lumină al geniului nostru răz boinic. Imbrătişând cu tronul lui jumătate de veac, el a înscris in istoria şi viata neamului nostru o epocă de glorie, la care mereu ne vom întoarce dacă vom vrea să trăim, să fim noi înşine, şi să dăm lumii o împărăţie românească de mare strălucire şi rodnicie spirituală.

 

* * *

 

Se întâmplă să scriu aceste rânduri pe vaporul Skaubryn, in drum spre Europa, şi e tocmai 2 Iulie, ziua morţii Domnului Ştefan. Emoţionat şi cutremurat in inima mea, mă aplec asupra spatiului românesc şi aud Buga dela Putna sunănd: «Mii de clopote dau veste: Ştefan Vodă al Moldovei, Ştefan Vodă nu mai este»...

Ce jale trebuie să fi fost, cu adevărat, atunci, în toate plaiurile Moldovei, in toate sufletele!

Se împlinesc anul acesta 500 de ani dela urcarea lui pe tron. Jumătate de mileniu de destin românesc, clădit pe piatra de unghiu a credintei, vitejiei şi întelepciunii lui Ştefan cel Mare.

Azi, cu tara încălcată de alti păgâni, duşmanii lui Dumnezeu şi creştinătătii, cu neamul robit şi amenintat cu genocidul, aniversarea aceasta ia, in spatiul românesc, forma unui uriaş dangăt de clopot. Dangăt de jale, de rugăciune, de moarte...

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea din nou puterea de atleti ai crucii pentru a ne mentine viata şi a ne împlini destinul. Misiunea pe care El ne-a dat-o la portile noptii asiatice, la poalele Rarăului.

 

 

* * *

 

Dacă stăm să răzvedim bine acea vreme, câştigăm convingerea că luptele lui Ştefan cel Mare cu Ungurii, Polonii, Tătarii şi chiar cu Muntenii, n'au fost nimic altceva decât truda de a clădi o cetate puternică din care pe urmă să poată opri înaintarea turcească. Această inimă de împărat român n'a râvnit niciodată ţara nimănui, n'a încălcat, decât pentru a se apăra şi a impinge îndărăt. El şi-a apărat numai nevoile şi neamul. Şi, in fata năvălirii musulmane la Dunăre, §i-a dat seama că «de va cădea această poartă a Moldovei, va cădea toată creştinătatea şi tot Apusul». De aceea, ascultând de porunca lui Dumnezeu, el §i-a luat misiunea de apărător al cetătii, tinând mereu contactul cu cerul prin rugăciune şi prin ctitoriri de biserici şi mănăstiri, după fiecare bătălie. Şi Dumnezeu a învrednicit sceptrul lui de atletică putere, iar mintea lui de splendidă viziune, cuminecându-i inima in dragoste şi neegalată întelepciune. Timp de 50 de ani cerul Europei s'a răzimat deun stâlp de mijloc: Moldova.

Alti domni şi căpitani de oşti biruitoare si-au facut columne de marmoră in aur. El şi-a lăsat doar chipul zugrăvit pe-o copertă de Evangheliar: rugându-se in genunchi. Romanii când i-au învins pe Daci au sărbătorit şi petrecut 150 de zile in şir. Moldovenii lui Ştefan eel Mare, după fiecare victorie (ca şi după fiecare înfrângere) se adumu ca să clădească biserici, cărând şi dăltuind piatră, cioplind altare şi uşi împărăteşti, zugrăvind icoane şi turnând clopote.

Stând de vorbă cu cerul. O mare diferentă in întelegerea misiunii pe pământ, in cetirea semnelor istoriei, între noi şi alte popoare.

Papa, când a scris cuvintele «Atleta Christi», n'a exprimat decât o evidentă, n'a dat curs decât unei nestăpânite admiratii, dându-§i seama că neamul moldovenilor, dela

marginea cetăţii creştine, a arătat încăodată adevăratul drum al biruintei întru Hristos. Iar Dlugosz, cronicarul polon, când l-a numit Print, pe Domnul Ştefan, demn să conducă bătălia tuturor popoarelor in contra Turcilor, n'a făcut decât să recunoască geniul de uriaşă fortă spirituală a voevodului nostru.

Ne-am plasat prin El la o răscruce a istoriei, de care vom fi mereu mândri. La care va trebui mereu să ne întoarcem, pentru a lua lumină, încurajare, putere.

Genial in organizarea socială (a creat o elită românească, vrednică să se mentină timp de patru secole) şi'n purtarea războaielor, el a transformat Moldova in Mănăstire, dedicând-o lui Dumnezeu, legând viata neamului de aci, cu legile sfinte ale cerului, garantându-i astfel eternitatea.

 

* * *

 

E uşor astăzi să ne dăm seama că respectând Testamentul lui, noi nu vom muri ca neam, prin oricâte încercări am mai trece.

Geniile recunosc geniile. Mihai Eminescu a slăvit in Domnul Ştefan cea mai înaltă culme de împlinire românească de dinaintea lui, arătând că pe plan social noi n'am avea nevoie să imităm maimutăreşte, apusul, ci numai să continuăm, să desăvârşim ordinea socială înfăptuită in Moldova glorioasă dintre 1450 şi 1504. Iar când decăderea contemporană îi întuneca sufletul, Ipoteşteanul a invocat in Doina pe voevodul crednei şi luminii noastre:

 

«Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna, nu mai sta... 

Tu te'naltă din mormânt

Să te-aud din corn sunând, 

Si Moldova adunând...

De-i suna din corn odată»...

Recităm versurile Doinei, azi, şi'n lacrimile care ne inundă ochii se frânge strălucirea unei lumini de veşnicie. In inimă, Moldova ni se face cât lumea, şi coroana Domnu lui Ştefan acoperă tronul «dmpărătiei lui Dumnezeu». Ea devine simbol sfânt, al spiritului care suferă, unul după altul, asalturile turbate ale satanismului materialist de totdeauna.

E uşor să ne dăm seama in ce constă măretia Moldovei lui Ştefan cel Mare. Dar nu vom greşi niciodată dacă ne vom aminti, cu mare conştiinciozitate şi smerenie, jertfa de vieti omeneşti pe care această apărare a lui Hristos a cerut-o. La Valea Albă Ştefan n'a ezitat să-şi arunce in foc toată elita şi întreaga oaste. Moldova i-a rămas, după această bătălie, literalmente decimată, pustiită. Şi totuşi, tocmai pentru faptul că n'a cruţat nimic, Dumnezeu i-a prefăcut înfrângerea in victorie.

După asemenea confruntare cu spiritul de jertfă întru apărarea unei credinte, Turcii n'au mai ştiut ce să facă cu biruinţa repurtată. S'au întors, obositi şi zăpăciţi, acasă.

Fortele care conduc lumea nu sunt numai de ordin material. Ceeace vedem noi in istorie, e numai a treia parte a realităţii. Cine ştie să-şi asigure ajutorul lumii nevăzute, poate trânti la pământ forte pământeşti cu mult mai numeroase decât ale sale. In faţa cantitătii materiale, contează, in luptă, calitatea jertfei.

Aceasta e lectia splendidă pe care ne-a dat-o Ştefan cel Mare, Sfântul lui discurs din urmă.

Să ne întrebăm acum cinstit, cu smerenie, judecând la rece. E, oare, posibil, ca un neam care a trăit o asemenea culme de spirit, de împlinire in destin, să fie distrus, ori aruncat la periferia istoriei?

Stăm cu smerenie in faţa lui Dumnezeu şi spunem: nu. Atâta vreme cât nu vom uita testamentul vulturului dela Suceava, cât vom fi vrednici să auzim şi să înţelegem glasul care ne vine din mormântul dela Putna, şi vom împlini voia lui Dumnezeu, nu avem a ne teme de nimic. Jertfelnicia ne va ajuta să ieşim biruitori din toate încăerările cu duşmanii. Pentrucă noi suntem ostaşi ai luminii şi adevărului.

 

 

* * *

 

Dar istoria lui Ştefan cel Mare nu poate fi cuprinsă in cuvinte. Ea trebuie meditată îndelung, de fiecare minte şi inimă de Român, până la confundare şi iluminare. Pentru a ajunge in contact cu sufletul Domnului Ştefan, e nevoie de-o adevărată initiere. De-un pelerinaj continuu la locurile bătăliei lui, la altarele mănăstirilor pe care el le-a ridicat drept multămită lui Dumnezeu, la mormântul in care-i odihnesc osemintele.

Noi, generatia legionară, ne-am împărtăşit din lumina lui Ştefan cel Mare, prin Căpitan. Mai mult decât orice profesor de istorie, Căpitanul a ştiut să ne predea istoria românească in mod nemijlocit, purtându-ne pe locurile sfinte, învătându-ne să cerem, in ceasurile de nevoie şi restrişte, ajutorul celor morti, să facem apel la spiritul marilor noştri străbuni, convingându-ne că ei stau mereu gata să ne ajute in lupta noastră pentru neam şi Dumnezeu, şi că ne pot fi isvor viu de îmbărbătare şi biruintă, in toate mcercările. Intru aceeaşi strădanie, de a atrage ocrotirea şi ajutorul strămoşilor in balanta Legiunii, el a tinut ca jurământul primilor legionari să fie depus pe tărâna adusă depe toate locurile marilor noastre bătălii istorice, pe ţărâna sfintită cu sângele soldatilor noştri căzuti vitejeşte în lupte. Obligati să poarte săcuşorul cu această tărână la gât, ca pe cea mai înaltă distinctie, legionarii jură să-si ţină inima deschisă in fata poruncilor cari vin din adâncul istoriei şi pământului românesc. Să ne ajute Dumnezeu ca acest jurământ să nu fie întrerupt şi uitat niciodată.

 

 

* * *

 

Am pornit să vorbesc de Domnul Ştefan, poposind câteva momente pe culmea acestui munte de lumină care a fost Moldova in a doua jumătate a sec. al XV-lea, pentru a ajuta pe unii confrati să învingă desnădejdea exilului de astăzi. Ii aud uneori vorbind negru de viitorul românesc şi m'ar durea mult să ştiu că atitudinea lor vine din necunoaşterea istoriei, din lipsa contactului direct cu jertfelnicia şi gloria străbunilor noştri. Lumina dela Putna ne învaţă că neamul nostru nu poate muri. Să luăm seama să nu murim noi, lăsându-ne disperării, neajutându-l, trădându-l. Pentrucă de vom face aşa, in ciuda acestor formidabile evidenţe, vom muri moartea cea fără înviere.

 

III
  
LUCEAFĂRUL

 

Acest de-al treilea moment al afirmării româneşti in eternitate, in ciuda pesimismului pe care unii critici şi interpreţi l-au cetit in opera lui Mihai Eminescu, aduce atâta lumină spirituală şi o atât de evidentă biruintă pe seama neamului nostru, încât esenta gândirii şi simţirii eminesciene se suprapune cu însăşi geniul in definitia lui pură şi ctitoreşte frunte de cer românismului de totdeauna.

Frânt de timpuriu in ceea ce numim noi viata pământeană, maturitatea creaţiei sale poetice, întelepciunea gândului său politic şi incandescenţa dragostei sale de neam şi ţară, îl vădesc de-o esentă cu adevărul revelat şi-l plasează in panteonul neamului pe treptele cele mai înalte ale riscului spiritual, in drama umană a luminii şi a regăsirii Divine.

Prin Mihai Eminescu noi ne-am validat in faţa minţii cosmice. Unul dintre noi a avut comunicare directă între mintea sa şi nesfârşitul Divin, nesfârşit căruia îi place să se'ntruchipeze'n poezie, in gândirea înteleaptă, in eroismul social, national şi politic, şi să'nveşnicească geografia şi istoria neamurilor cu superbe dimensiuni verticale. Şi datorită lui, ne-am mântuit şi înveşnicit şi noi. Tot ce s'a creat genial între 1850 şi 1950 in neamul nostru e, pe linia mare, deschisă de Eminescu: folclor, artă servită cu jertfelnicie, şi cu tot fanatismul şi desnădejdea ce reies din exilul nostru in lume, naţionalismul in tot ce are el mai nobil ca gândire şi mai eroic şi creator pe plan politic şi social, şi filosofia trăirii şi libertăţii interioare, a comuniunii cu întregul, cu lumina mistică şi prestigiile inimii care se botează in flăcările cunoaşterii şi'n raiul liniştii şi tăcerii Divine, totul a fost continuat şi potentat in limitele trasate de el. Spatiul mioritic al lui Lucian Blaga răspunde undeva'n Doina şi'n Scrisoarea a treia. Curentul Gândirii porneşte de undeva din articolele lui politice şi se revarsă, după distante colosale in câmpul ortodoxiei româneşti, din nou, in sferele de foc ale Ipoteşteanului, întregind icoana de peste veac a neamului.

E într'adevăr, in poezia eminesciană, ca şi-n gândirea lui politică, un spatiu atât de magnific, o lumină atât de densă şi mântuitoare, încât studierea lui intensă e mai mult decât o datorie pentru orice suflet român de-acum încolo. E o conditie a învierii şi a eliberării interioare. Contactul îndelung şi profund cu apa vie, de gândire şi simţire a acelui pe care-l numim Luceafărul, e poarta de aur a cerului Orice firimitură din el, e un univers in sine. Un vers, ori de unde l-am lua, deschide fereşti largi spre eternitate. Inima cuprinsă'n dangătul de jale al plângerii eminesciane ne redă conştiinta raiului şi ne miruie fruntea cu nemurire. Iar mesagiul gândirii şi al luptei sale politice, ne iniţiază întru neam. Străbunii, la cutremurătoarea lui chemare de corn, se mută'n noi, ca să fie mai prezenti şi mai vii, ca să ia poate cu noi in furtuni şi'n logodirea cu moartea. Iar muntii, codrii, plaiurile şi apere ţării, îşi înaltă crestele, îşi înfig rădăcinile, îşi leagănă holdele, şi-si adâncesc albiile, in noi, in imensitatea bulgărului pe care-l purtăm întru plinirea voii lui Dumnezeu.

Personal, am fost poate de-o sensibilitate mai vădită, când, cetindu-l, am simtit că Eminescu mă judecă, ma învaţă a îi şi a muri, şi mă schimbă la fată. Unele locuri din poemele lui cum e catrenul:

 

«Mai departe, mai departe, 

Mai încet, tot mai încet, 

Sufletul nemângâiet. 

Indulcind cu dor de moarte»,

 

ori versurile:

 

«Si se duc pe rând, pe rând, 

Zarea lumii'ntunecând»...,

 

au avut totdeauna pentru mine o incantatie de dincolo de orice descriptie. Dorul de moarte, chemarea liniştii de veci, confundarea lutului de aici cu veşnicia, undeva pe zarea sufletului nemângâiet, deoarece acesta e ars de setea de absolut, de bucuria întregului, au găsit in mine ecouri atât de largi, atât de tulburătoare, încât îngenuncherea mea a trecut dincolo de ceeace numim in deobşte artă, mult mai departe, in rugăciune şi'n împărtăşirea din cuvântul biblic, din Lumină. La fel, şi cu «zarea lumii», întunecată de fluturarea aripilor, de cârdurile păsărilor pornite toamna spre tări mai calde, in timp ce codrul se leagănă bătut de ploaie şi de vânt, cu crengile la pământ. Lumea'ntunecată s'a întins in conştiinţa mea mult mai departe decât zarea românească, într'un timp, altul decât cel al calendarului nostru, bătând marginile de foc ale altor mii şi mii de sori, şi provocând in mine o transcendere, o posibilitate de evadare, de întâlnire fată'n fată cu natura Divinului omenesc, atât de puternice încât ritmul din poem, acoperindu-se cu un nou univers, revelat de infinitul inimii aprinse si al gândirii intuitive, m'a ajutat să-mi regăsesc centrul, să mă ştiu, să ma simt vindecat de toate rănile foamei şi ale batjocurii omeneşti, şi să pornesc curajos pe drumurile româneşti ale afirmării, ale creatiei şi plinirii, in toate domeniile. Pe drumurile legionare, deschise, întru românism, cu târnăcopul unei nemaipomenite puteri de credintă şi de jertfelnicie, de către Căpitan şi Mota.

Dar, să nu vorbesc numai de mine. Eminescu ne cuprinde pe toti. Cine nu s'a întors, din Scrisoarea a treia, mai român decât a fost? Cine, ascultându-l pe Mircea cel Bătrân, n'a venit acasă, in timpul său, hotărît să-şi apere mai dârz şi mai jertfelnic, moşia, nevoile şi neamul? Care din noi sau din cei de mâne, cetindu-l pe Eminescu, in limbile străine, şi comparându-l cu marile genii ale altor neamuri, nu se va simti mândru că e român? Şi intuindu-i culmile pe care s'a măsurat cu zările de foc ale experientei interioare, care din fiii neamului nostru de mâne nu se vor simti vindecati de pesimisme şi de toate complexele de inferioritate?

Ceeace a putut fi pesimism pentru generatia lui Maiorescu şi pentru cei de la 1900, n'a fost in fond decât că dimensiunea eminesciană era prea mare, insuportabilă. Un revers. Maiorescu a spus amărît că n'a tinut osul lui Eminescu (gândindu-se poate şi la cel al neamului), dar adevărul e că osul generatiei de atunci, neavând perspectivele şi distanta necesară, nu ţinea el la tensiunile înalte şi la incadescentele eminesciene. Lumina prea puternică orbeşte, pare întunerec. Zările de foc consumă şi nimicesc. Luceafărul venia cu atâta atotcuprindere şi cu o vibraţie aşa de uriaşă, încât dela răscrucea nervilor lui sfărmati, nu putea nimeni înţelege dialogul cu Dumnezeu: «atâta foc, atâta aur, in inimi tu ne-ai pus»! Nu putea nimeni depăşi durerea proprie, pentru a se prosterna, cu desnădejde, in fata majestăţii eterne şi a setei de repaos, dacă nu, măcar cu bucurie şi jertfelnică dăruire in faţa acestui splendid jurământ al conditiei şi luptei pământene: «Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi».

Generatia noastră însă, de sub presiuni de trăiri şi dureri mult mai mari, dela răscruci de istorie mult mai grăitoare, a putut să-l vadă pe Ipoteştean urcând zarea eternitătii româneşti, metaforizat in Luceafăr. Astru care priveşte, totuşi cu intensă grijă, la felul cum ne petrecem noi norocul, şi cum ne petrece norocul pe noi îngenunchind cu noi, scăpărând in cremenea luptei şi ridicându-se, odată cu răsmeritele noastre de faptă, gând şi credintă, tot mai sus, pe bolta nesfârşită a vietii ce nu cunoaşte oprire şi moarte.

Pentru generaţia legionară Eminescu a devenit biblie de artă şi nationalism. Frazele articolelor din Timpul au găsit in noi răsunet de goarnă şi ne-au obligat la legăminte testamentare, la revizuirea coordonatelor de conştiinţă şi la însăşi schimbarea radicală a vietii, a atitudinii fată de mediul înconjurător, faţă de fericire şi moarte, şi, in cele din urmă, la restructurarea a ceeace s'a numat conceptie despre lume şi viată: Weltanschauung. El ne-a dat un Weltanschauung românesc, pe care Căpitanul a vrut să-l împlinească într'o profundă trăire mistică, pe plan individual şi national, crescând pe meridianele doctrinei lui un român erou, capabil de înaltă creatie şi dăruire întru neam, tintind binele, frumosul şi adevărul, şi interpretând istoria drept o desfăşurare a vointei Divine.

In general, se crede (cel putin aşa tin să afirme unele religii) că omul, ca individ (nu ca specie), se poate mântui căutând un raport direct cu Dumnezeu. Cultivând un dialog interior cu întregul, ademenind lumina in plaiurile de întunerec ale inimii. Dar, misticii, deci, tocmai aceea cari au trăit lumina dinlăuntru, stau mărturie că noi ne mântuim numai odată cu neamul din care facem parte, şi, in cele din urmă, vom învia odată cu omenirea (împreună cu toate neamurile) la judecata de-apoi. Poartă obligată a mântuirii e deci neamul, viata socială, grija de cetate şi jertfa pentru mărirea şi mântuirea ei. Egoismul religios, individualismul feroce, oricât de moral şi însetat de cer, nu înseamnă decât o treaptă a mântuirii. Vâltorile luminii interioare ne scot din găoacea individualismului, din propria singurătate, şi ne aruncă in singurătatea multimilor de acelaşi sânge şi destin cu noi, in sbaterile lor uriaşe, in epocile de istorie şi de cultură, pe care ele le crează pentru a înfrumuseta fata lumii şi a continua sfânta trudă a lui Dumnezeu din cele şapte zile de început. Şi învătătura pe care ne-o aduce Mihai Eminescu e tocmai aceasta: nu există mântuire in afara neamului. De aceea, la el arta se confundă cu politica, filosofia cu religia, rostind acelaş nume majestos pe care-l îndrăzneşte şi rugăciunea cea mai curată şi umilă: Dumnezeu.

Ne-a trebuit poate acest exil, cu toate nădejdile şi desamăgirile, toate ororile şi splendorile lui, ca să vedem mai bine, mai detaşat, adevărul mesagiului eminescian. Ieri versurile: «Cine-a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima cânii», puteau părea unora dintre noi, drept şovinism şi exagerare, derogare dela umanitate şi contrazicere a poruncilor aduse de Mântuitorul. Azi însă, dupace am văzut şi suferit pe propria carne ceeace fac, in viata lor de toate zilele, tocmai neamurile care predică umanitarismul şi cosmopolitismul, şi mai ales dupăce ne dăm seama că răul din omenire (decăderea morală şi exploatarea omului de către om) se datoreşte tocmai perversităţii de a ataca legile nationalismului in exterior şi a le aplica cu habotnicie şi suprem egoism acasă. calea spre întelegerea mărturisirilor şi profeţiilor dela Timpul, ni-i mult mai deschisă. Iar versurile citate mai sus, nu ne par deloc neomenoase şi rănind adevărul. Ci din contră, ele pun blestem pe cei ce calcă lumina'n picioare, pentrucă străinismul se confundă, pe planul mare, cu păcatul, cu întroducerea microbilor ucigători in organismele sănătoase. Si cine favorizează pe străin, trădează sănătatea, lumina. Il batjocoreşte pe Dumnezeu. Ii aruncă cu noroiu şi întunerec in obraz.

Cred, azi, nestrămutat că Eminescu va creşte pe cerul destinului românesc in raport direct proportional cu numărul deceniilor şi secolelor. Si vreau să se ştie: neamurile cari fac atâta caz de umanitate şi ne acuză pe noi de huliganism când indrăsnim să ne scuturăm gâtul din jugul străin, merg la ele acasă, in sânul comunitătii lor sociale, spirituale şi politice, tocmai pe adevărurile formulate şi sfintite de tatăl poeziei româneşti. Pe legile ordinei naturale. Pe poruncile ethosului national.

Tot ce ni s'a spus de către Dimineaţa şi Adevărul la noi acasă, e minciună sfruntată. Neamul care a tipat umanitatea, cu obrăznicie de măscărici, la toate răscrucile planetei, si-a întemeiat acum o Patrie. Israelul. Ovreii care nu l-au scos pe Eminescu din nebunul şi huliganul gândirii, îi aplică acum doctrina in pământul Palestinei.

Ce vom face noi? Vom asculta de cutare Nuhăm, bolborosind fraze şiret ticluite «ce din coadă au să sune», ori ne vom pune, credincioşi, fruntea sub patrafirul marelui patriarh al gândirii româneşti de totdeauna şi vom purta neînfricaţi, precum strămoşii noştri traci, steagurile măririi româneşti, peste prigoane şi morminte, spre un Rarău al unei sfinte noastre împliniri.

Răspunsul e clar şi e in inima tuturor acelora care-şi zic Români. Si cu asta suntem pe-o linie atât de formidabilă, cu atâta acoperire in aur la băncile adevărului, încât nu trebuie să ne mai fie teamă decât de păcatul şi laşitatea din noi şi de Dumnezeu care s'ar putea supăra dacă n'am întelege şi urma chemarea şi testamentul politic şi spiritual al lui Eminescu.

E atât de complet Eminescu in gândirea sa, atât de profetic rotunjit in verb, încât nimic nu i-a scăpat din problemele ce se pun astăzi. El a preamărit conservationismul şi linia curată a traditiilor româneşti, in fata invaziei străine şi formelor politice şi sociale de import. Şi a spus un cuvânt stătător pentru spiritul românesc, voevodal, apropiindu-se foarte mult de ceeace a însemnat, pentru generatia legionară, Căpitănia. Undeva, el vede chiar generatia noastră par'că urcând Golgota cutremurătoarelor ei jertfe (citez din memorie): «vor veni alte mâni mai pure să ridice steagurile măririi româneşti spre culmi de glorie, spre luceafărul tainei de pestea veac». Şi totuşi maturitatea gândirii lui n'a admis dictatura, tirania. El n'a putut vedea neamurile la discretia unei singure vointe. Intre tiran, pe care neamurile k-au doborît totdeauna cu pret de cutremurătoare însângerări, şi'ntre democratia coruptă, bazată numai pe electiune, el a văzut o cale de mijloc, a selectiunii şi a reprezentării populare. Exact ceeace Căpitanul îndrăznia să definească prin ecumenicitatea natională.

Dar să ne'ntoarcem la rostul acestei confruntări cu Luceafărul pe planul exilului. Si nu numai in exilul de acum. Ci şi'n altele care ar putea urma, pentru a încerca şi căli pe cei de mâne. Ci şi'n orice fel de altă robie şi nenorocire ce s'ar putea abate asupra neamului nostru, Eminescu e unul din marii noştri morti, străbunul pentru care moartea a însemnat înviere, şi al cărui cuvânt ne e astăzi (şi ne va fi cu atât mai mult mâne), pânea noastră cea de toate zilele. Bând din isvoarele lui de apă vie, chiar dacă aceste isvoare sunt acolo, unde munţpp pericolelor se ciocnesc coamă'n coamă, nu vom fi doborîti niciodată de sete. Si mâncând pânea lui frământată cu lacrimi şi dospită cu dor, coaptă pe vatra dogorâtoare a destinului românesc, nu vom ajunge niciodată atât de flămânzi încât să cădem pe drum, sau să întindem mâna la blidul de linte oferit de străin, drept preţ pentru neluptă şi trădare.

Prezenţa eminesciană in neamul nostru, in secolul nostru şi'n noi, ne salvează din toate neputinţele, ne admonestează demisiile, şi ne obligă la mers înainte, la afirmatie şi jertfă. Căci nu este jertfă mai mare decât aceea de a te sfărma pe tine pentru fraţi, de a-ti ucide mecanismul propriei tale minţi, prin aventurarea in zările de foc ale inimii şi etemităţii. Prin jocul riscat de-a uitarea şi pierderea proprie in infinitul şi majestatea mintii cosmice.

Spune Rilke undeva, că acolo unde se mântuie unul dintre noi, se mântuie şi secolul şi lumea. Cum ne-ar mai putea fi frica de neant, după victoria lui Bădia Mihai? Si cine ar putea visa victorie mai mare ca a lui?

In fond el ne-a învătat, in mod definitiv, că nu se poate muri. «N'am crezut că voiu putea să'nvăt a muri vreodată», vrea, precis, să'nsemne că el a învătat a, muri cufundăndu-se in abisurile infinite ale inimii şi că ştiind muri, ni-i dat a birui moartea, a-i rupe ghiarele şi coltii. De asta trăim şi facem experienţa in lume: ca să'nvătam a muri, ca să nu murim, murind. Ca să «trecem» conştienti şi vii, continuând procesul gândirii, miracolul conştiintei.

Jertfa numai pe slăbănogi îi îngrozeşte şi-i întunecă. Isus n'a fost înfrânt prin urcarea pe cruce. Spiritul lui Eminescu n'a fost dat ca să desmoştenească sfântul său mesagiu, n'a putut desfigura faţa adevărului.

Eminescu înseamnă o m

ântuire. Şi aşa fiind, spatiul spiritual al neamului românesc s'a cuminecat din această mântuire. Trăeşte şi înfloreşte din ea, însumând-o altor culmi, altor «treziri», altor crucificări, altor stingeri luminoase.

Nu-i nici locul aicea, şi n'am nici timpul, să vorbesc de Luceafăr aşa cum aş fi vrut. Ce mă interesează e numai punerea faţă'n fată: a noastră cu el. Pentru a judeca aspru şi drept, dacă mai e îndreptătită desnădejdea care uneori ne întunecă sufletele şi ne paralizează puterea de luptă şi jertfă. Cred că după evidenta atât de strălucitoare a împlinirii lui, plângerile noastre nu mai rezistă, ne condamnă la ridicol şi neseriozitate. Glasul lui vine spre noi de unde vin tainele tainelor şi ne îndeamnă, spre înainte, spre creasta muntelui.

Ca să putem duce mai bine lupta întru neam, să nu uităm nici tehnica inimii nici împrospătarea de fiecare zi la sursă. Insula lui Euthanasius nu e in nuvela lui, numai o găselniţă literară. Ea e un archetip uman al centrului. Ca şi împărăţia lui Dumnezeu, insula poate fi găsită numai in noi. In inima şi'n conştiinta noastră. Şi ea presupune acceptarea sărăciei şi smereniei, ascultarea tăcerilor cari ne revelează muzica infinitului şi rugăciunea împăcată cu simplitatea şi pacea din natură. Noi suntem insula, dar ne înconjoară oceanul. Şi numai având conştiinţa reală a oceanului suntem cu adevărat insulă.

Multi au ajuns la desnădejde in acest exil şi stau pe marginea drumului şi plâng, dar, mai rău, au intrat in solda străinilor şi o duşmanilor noştri de moarte, tocmai fiindcă nu-l cunosc pe Eminescu, sub acest aspect al insulei, deşi ştiu poeziile şi articolele politice aproape pe de rost. Poate da, in luptă şi'n viaţă, numai cel ce are. Şi pentru a avea, pentru a ne tine baterea spiritului mereu încărcată, e nevoie de contactul permanent, clipă de clipă, zi de zi, cu adâncurile inimii, cu tăcerea şi pacea depe insulă, pe care furtunile oceanului nu le scot din sărbătoarea lor minunată, din efectul lor mântuitor.

Vorbesc, mai putin pentru cei de azi. De sub lespedea pusă pe piepturile noastre de «conspiraţia tăcerii», de internationalele jidovite şi masonizate, va fi greu ca această carte să vadă, degrabă, lumina tiparului şi să ajungă sub ochii căutători de adevăr ai contemporanilor mei. Voi, cei de mâne, însă, dupăce mânile mele nu vor mai fi capabile să poarte şi să înflăcăreze penita, vă veti întâlni poate cu aceste certitudini şi sfinte jurăminte ale mele. Si veţi ceti şi veti judeca. Să nu rămâneţi nicicând descoperiti in lupte.

Nu daţi tot ce aveti in inimă. Si mai ales nu pretindeti a da ce nu aveti. Adesea suntem ispititi, in baza unei afurisite ineptii, să facem gălăgie in numele golului din noi. Nu uitati că Isus Hristos ne-a invătat să zicem «Tatăl Nostru» zilnic, şi chiar de mai multe ori pe zi. Şi ce e rugăciunea domnească decât reîncărcarea bateriei interioare, decât pelerinajul la sursă şi adăparea repetată, zi de zi, continuă?

Ni fiti luptători fără să vă fi adoptat şi perfecţionat o tehnică o contactului cu Dumnezeu. Un fel de meditatie zilnică. O contactare a infinitului, cu ajutorul inimii smerite. Tineţi mereu cumpăna dreaptă între câmpul de bătălie al neamului şi'ntre insulă. Odată pe zi retrageţi-vă într'un colt al tăcerii, al meditatiei şi contemplatiei interioare. Invăţaţi ritmul larg al respiratiei plantelor şi stelelor. Nu rămâneti in respiratia grăbită a fricii sau urii. Luati-vă zalele răbdării şi păcii interioare. Rugati-vă inainte de a porunci sau a da sfaturi altora. Nu intraţi in destinul colectiv fără să vă fi găsit pe voi, fără să ştiti cum să tineţi luminile dinlăuntru aprinse.

Există sute de metode şi tehnici in acest scop. Studiindu-l pe Eminescu, oricine poate vedea clar tot ce vreau eu să exprim.

Rostul acestor rânduri de îndemn, din preajma Luceafărului, e numai să înfigă câteva jaloane de certitudine in veacul nostru desmăţat şi desorientat, in exilul nostru exploatat de toţi şi înteles numai foarte putin, in sufletele noastre chinuite şi adesea părăsite de credinţă.

Două slogane critice au întunecat opera lui Eminescu multă vreme: pesimismul şi ateismul. Despre acuza de pesimism, nici nu vreau să mai amintesc, deoarece nu este optimism mai real, nici in inima omului şi nici in veac, decât recunoaşterea destinului superior al neamului, întru care suntem chemaţi să credem, să luptăm, să jertfim, să biruim. Şi Eminescu in lumina măreată a neamului a crescut şi s'a împlinit.

Dar ateismul, s'ar părea că are oarecare justificare in câteva fraze izolate măcar, dacă nu in toată opera lui, privită sub aspectul întregului, de conceptie filosofică, despre lume şi viaţă.

«Pe palida-ti frunte, nu-i scris Dumnezeu» . Nu. Dar El e scris undeva mai in adânc. Nivelul întâlnirii cu Dummezeu e inima. Fruntea e un nivel. Unul mai valabil, e cel al gândirii cu inima. Unde simţirea dublează gândul şi deschide larg ferestrele intuiţiei. Dar, in afară, de această posibilă interpretare, autorul Melancoliei, spune in altă parte clar: cFără eu, nu există Dumnezeu». Si exegeza acestei afirmaţii n'a fost făcută încă in toate implicatiile şi consecintele ei. Dumnezeu se revelează şi-şi plineşte lumina in eu. Problema noastră e eul. Dar acesta e greu de găsit. El presupune naşterea din nou, ajungerea pe insulă. Si pentru naşterea din nou, condiţiile sunt grele. Si dacă ajungerea la centru, la isvoare, e grea, atunci, e bine să se ştie, că menţinerea contactului cu isvoarele e şi mai grea. Cine e pe culme, cade in prăpastie mult mai uşor, decat cel din vale. Si căderea de sus înseamnă distrugere. Pentru a fi eu, e nevoie de rugăciunea perpetuă, fără încetare. Altfel, eul ni se'nstrăinează. Şi fără eu, nu există Dumnezeu. Nu e vorba aci de existenta lui Dumnezeu in sine. Care-i nebunul, să discute acest lucru? Ci de coborîrea lui Dumnezeu in eu, de prezenta lui vie, de ajutorul divin la tot pasul, de sfinţirea vorbei, şi de rodul pe care ni-l vrem faptelor, de învierea spre care trecem pe sub pietrele apăsătoare ale mormântului.

Eminescu a grăit cu Dumnezeu in inimă. In inima care i s'a deschis spre zările de foc şi l-a scrumit.

Iată, dece cred, total, in piscul de lumină al lui, in istoria românească. Si dece cred că acest pisc ne poate mângâia, certa, îndemna şi arăta calea spre mâne. Urmaşi ai fenomenului eminescian, nu mai avem dreptul să ne îndoim, nici să desnădăjduim, nici să ne facem vânt cu pălăria negatiilor, nici să demisionăm.

Pe drumul lui Eminescu mergem spre altarul neamului şi spre Dumnezeu. Ne clădim urcuşul spre cer. Care neam n'ar fi mândru de fruntea, cât bolta cerească, a geniului lui? Cine dintre noi n'ar vrea să biruie ca el şi să fie cinstit ca el, crescând ca un stejar al gloriei cu mii de rădăcini in pământul adevărului şi ridicându-şi coroana in azurul eternitătii?

E neamul nostru condamnat a-istoriei? Cine s'o creadă după ce se cuminecă din vinul şi anafora eonului eminescian?

 

IV

UNIREA CEA MARE (1918)

 

De câte ori mi-i dat să vorbesc despre Unirea cea Mare din 1918, îmi aduc aminte de-un Zece Mai al copilăriei, in care am avut într'un fel ciudat, mistic, viziunea neamului. Eram la şcoala primară, într'antâia. Dimineata, toată şcoala şi tot satul, într'o atmosferă de mare solemnitate, am sădit in curtea şcolii, pomul unirii. Aşa s'a gândit Domnul Gheorghe, directorul şcolii, că e bine ca pomul unirii să fie roditor. Am sădit un măr domnesc. Cu roada pela Sfântul Ilie. Când preotul a gătat slujba, stropind cu aghiasmă pomul, ograda şi pe noi, Domnul Gheorghe ne-a vorbit despre unirea cea mare. Unirea de veci, îi zicea el. «De-acum, că ne-am găsit toti fratii acelaşi loc sub soare, la sânul aceleiaşi Patrii, oricâti duşmani ar veni să ne încalce pământul, in inimile noastre icoana ei de lumină nu va putea fi întunecată niciodată. Mormintele celor cari au căzut pentru sfânta unire, ne stau mărturie in fata istoriei şi a lui Dumnezeu, că noi ne-am tencuit pietrele de hotar cu sânge... » Şi cum povestea el cum a trecut Molnita in 1915, ca să se facă voluntar in România liberă şi să lupte apoi pentru eliberarea Bucovinei şi a Ardealului, in armata românească, pomenind locuri de aprige bătălii şi nume de camarazi cărora moartea le-a sărutat fruntea, mi-aduc aminte ca toată multimea de fată plângea. Ceva, venind mai din adânc decât cuvintele lui, topise răceala şi distantele, şi dăduse laoparte lutul zilei depe isvoarele calde şi binefacătoare ale lacrimilor. Era in acel ceas, in jurul pomului unirii, un fior şi o bucurie udată'n lacrimi, cum mai văzusem numai când a intrat pentru prima dată armata română in sat.

Oamenii cuprinşi de-o stranie frenezie, îşi aruncau pălăriile in aer strigând: «Veniti, măi, c'o'ntrat România la noi!». Iar femeile plângeau cu hohote şi-şi ştergeau lacrimile cu tulpanele. Şi lacrimile lor nu exprimau numai durere. Printre ele, se urca spre cerul inimii lor, in mintea tuturora, soarele împlinirii şi al bucuriei. Biruise Dreptatea Românească. Ca la sunetul unei trâmbite de Arhanghel, toată suflarea românească ştia o lege, un adevăr sfânt, pe care numai puţini îl pot rosti in cuvânt: chemarea neamului. Măretia adevărului national. Eternitatea destinului românesc.

Dumnezeu trimitea in acele clipe, lângă un măr care avea să fie simbolul unirii la noi in Stăneşti, o lumină buna, vindecătoare de răni şi desnădejdi, de umilinte şi neputinte. Şi inima mea de copil, imens clopot de aramă, multiplica glasul ce venia din morminte şi din trecătorile muntilor, pe unde batalioanele române au trecut Carpatii, si-mi împărtăşia o ştire pe care n'o avusem până atunci, pe care de-atuncea niciodată n'am mai putut-o uita şi pe care, cred, nici tărâna mormântului nu mi-o va putea acoperi. Inima mea intrase cu bătaia ei slabă in ritmul uriaş, splendid, numai lumină şi cântec, al inimii neamului. Vedeam până departe, câmpuri cu morti înviind, luându-si armele şi defilând, şi undeva, in pragul zării albastre, alte cârduri tinere, luându-le armele şi steagurile din mâni, şi continuând urcuşul pe munţii luminii. Prins ca'ntr'un şivoi al minunii şi al visării, nu mai eram într'un sat, ci'n largul tării, şi mânile mele scriau pe cer cu mii de zori un nume prea sfânt: România.

Dar oricât aş încerca să descriu emotiile şi viziunea acelei dimineti, îmi dau seama că miezul acelei vâltori de lumină e inexprimabil. Cuvintele şi frazele îl risipesc, in loc să-l împărtăşească. Spunea un mistic apusean că fiecare om, oricât de refractar luminii, măcar odată in viată e împins de destin in largul veşniciei, dincolo de granitele vieţii de rând, pământene. Ca la lumina unui fulger, ne pomenim undeva şi cândva, dincolo de noi înşine, într'o împărătie care ne uimeşte şi ne face să uităm decenii întregi de necaz şi temnită, scotând un imens chiot de bucurie, un magnific da in fata vietii ca atare. Aşa s'a întâmplat in acea dimineată de Zece Mai şi cu mine. Am trecut dincolo. Intr'o dimensiune mult mai cuprinzătoare a conditiei omeneşti, a conştiintei. Şi starea aceea de Ştire s'a prelungit şi potentat până târziu spre seară, când m'am întors desfermecat, desamăgit, îndurerat, neîndemânatec, pe pământ, între frati şi lucruri, rănindu-mă de praguri, de coltul vetrei, ca şi cum n'aş mai fi fost de decenii in casa părinteaseă, parc'aş fi venit dintr'o îndelungată înstrăinare.

După amiază trebuia să ducem cununi la tintirim, la mormântul eroilor. Acasă n'am găsit pe nimeni să-mi dea de mâncare. Mama, se vede, plecase dela sfintirea mărului drept in tarină, la lucru. M'am pierdut prin fânete şi'n pădure după flori şi crengi de stejar şi brad şi, pela orele două, eram in cârd cu ceilalti şcolari, purtând, arceşte, cununa grea, pe care aveam s'o pun pe crucea dela mormântul eroilor (în mintea mea, asta însemna: crucea tatei). Şi ceeace a încoronat pentru mine acea zi însorită şi caldă, plină de flori şi cântec, a fost ideea învăţătorilor de a ne duce la tintirimul cel vechiu. Printre merii, perii, prunii şi cireşii bătrâni (la noi se pune la căpătâiul fiecărui mormânt un pom roditor), am găsit morminte vechi, prăbuşite, acoperite de iarba înaltă, cu crucile putrede, aplecate, căzute. Şi'n mijloc, undeva între cruci, o stranie frumusete, care însemna locul unde a stat biserica veche şi altarul, altădată.

«- Vedeţi? A început Dl. Gheorghe, cu glasul lui puternic, dar totuşi înduioşător şi cu accent de amintire şi poveste, aicea împrejurul crucilor acestora a fost odată satul nostru, vatra strămoşilor. Locurile pe care le numm azi Lanul vechiu şi Dumbrava, au fost odată sat. Dar in luptă cu duşmanii cotropitori, acum câteva sute de ani, satul şi biserica au ars, şi străbunii noştri s'au mutat mai in afund, in codru, pe locurile unde e Stăneştiu acuma»...

Noi îl ascultam vrăjiţi, aşezati pe margini de morminte, in iarbă, şi vor fi trecut multe ceasuri până ce el ne-a depănat povestea moşilor noştri, alunecând pe nesimţite in istoria neamului întreg, ducându-ne până departe la Mărăşeşti şi Valea Albă desfiintând veacurile şi înviindu-ne vremile de glorie ale lui Ştefan cel Mare şi cutremurătoarea jertfă dela Sarmisegetuza, arătând cum Dumnezeu ne-a pus in calea răutăţilor, ca să-i apărăm lumina şi credinta.

Era atâta pace in cimitir şi atâta lumină, încât după imensa deschidere interioară, pe care o trăisem lângă pomul unirii, nu mi-a trebuit mult ca să ma pierd total într'o stare de şi mai adâncă visare, fără gând, numai simtire incandescentă şi comuniune cu morţii şi cu viii, deodată, cu sufletul neamului de peste veac. Cu acea realitate superioară pe care, in termeni normali, n'o putem cunoaşte, pe care de cele mai multe ori, suntem înclinaţi s'o negăm, deoarece ea ne incomodează poftele mărunte, mobilizându-ne pentru eforturi ce ne depăşesc, întru jertfe care numai prin frângerea trupească pot fi împlinite.

Eram una cu iarba, cu mormintele, cu văzduhul albastru şi cu soarele. Cu istoria vie din povestirea D-lui Gheorghe şi cu tot neamul care nu mai era in afară, ci numai in mine, in atotcuprinderea aceea care mă maturiza şi-mi cerea legăminte. Stam undeva pe-o geană a firii, unde numai rareori am mai fost de-atunci, şi vorbeam cu cineva care mă tinea'n palme si-mi lămurea lucrurile, oamenii, războaiele şi veacurile, mănăstirile şi stelele, altfel decât ştia mintea mea de până atunci să le măsoare, să le judece, să le pretuiască. La un moment dat, mi-aduc aminte că tot farmecul din mine şi lumina din jur s'au topit într'un şivoiu fierbinte de lacrimi. Un plâns care-mi făcea bine. Si printre lacrimi, din adâncul unei nespuse bucurii, am depus legăminte întru neam, care nu m'au părăsit de-atunci niciodată. Care mi-au ieşit in faţă şi m'au certat amarnic, oridecâteori, sub presiunea păcătoasă a cărnii şi a fricii, am încercat să demisionez, să dezertez. Clipa aceea din cimitir, ca o icoană sfântă, aureolată de lumină aurie, mi-a apărut, mereu, la toate răscrucile grele, in vis, ca şi'n trezie, şi m'a ridicat din noroiu, întorcându-ma pe calea cea dreaptă, învătându-mă că nu interesează de câteori cazi ci numai dacă te ridici din fiecare cădere, şi mai ales dacă te ridici şi din cea din urmă cădere, pentru a-ti primi crucea.

Când i-a pus pe ceilalţi in cârd, pentru întoarcere acasă, Dl. Gheorghe a trebuit să vină de două ori pentru a mă rupe de lângă piatra aceea neagră şi strălucitoare care-mi lua ochii. Jurământul pe care-l depuneam, lângă sufletul viu al strămoşilor, era simplu şi mare: « Mă voiu state toată vista să f iu vrednic de numele şi gloria strămoşilor şi voiu îngenunchia la Dumnezeu, ca si ei, pentru a-i cere ocrotirea şi ajutorul. Voiu lupta si voiu primi moartea...»..

In praful drumului, tinând pas cu ceilalti, călcam par'că din cer. Tăceam. Inima mea simţea că vorbele profanează. Timpul dispăruse din mine. Şi spatiul era al meu, cuprins între graniţele mintii mele, întregindu-mă. Scoborîrea pe pământ a fost dureroasă. Nu e locul s'o descriu aici.

Ceeace s'a întâmplat cu mine in acea zi, se va fi întâmplat de bună seamă cu atâtia altii din generatiile înaintaşe şi din generaţia mea (din generatia legionară) care si-au consumat viata in aceeaşi sfântă flacără a dragostei de neam şi tară; cu atâtia altii in fata cărora eu nu mă pot arăta decât umilit şi socotindu-mă nevrednic. Dar ceeace vroiam eu să subliniez cu această mărturisire, tinteşte mult mai departe decât propria mea persoană. Unirea neamului, care mi s'a revelat lângă acel pom şi la cimitir, a fost un moment de adevărat miracol in istoria românească. Spun un moment, desemnând momentul unei splendide împliniri, dar acest moment a fost pregătit, prin credintă, luptă şi jertfă, de-alungul a sute de ani. La început Mihai Viteazul, pentru o clipă numai, într'un act politic, la 1600. Il va fi purtat in inimă, ca pe-o bitlie de aur, şi Ştefan cel Mare, care, consumat de luptele cu Semiluna, apărându-l pe Hristos, n'a mai avut timp să se dedice rosturilor interne româneşti. Şi desigur l-a visat in toată măreţia generatia dela 1848 care a unit cele două principate: Moldova şi Muntenia, creind o bază fizică unirii de mai târziu. Dând un formidabil exemplu de abnegaţie.

E poate bine să cunoaştem in toată amploarea lui actul unirii dela 1859, pentru a întelege miracolul dela 1918. Miracolul, care vorbeşte atât de formidabil in favorul geniului şi destinului major românesc, încât orice jelanie in noi, oricât de îndreptătită omeneşte, ar trebui să amutească pentru totdeauna.

Generaţia Bălcescu, Russo, Ghica, Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza, a fost cu adevărat generaţia de premergători, de titani care au frământat in inimile lor, nu atât prezentul, cât viitorul neamului românesc.

Dar Unirea dela 1918 a fost răscrucea la care neamul jostru s'a arătat vrednic de propriul său destin, de marea sa chemare istorică. Adunând toate provinciile la sânul patriei mame şi înfăptuind întregirea geografică, generatia Mărăşeştilor a ridicat neamului întreg un cuib pământean, din care accesul la trezirea spirituală, la cultură şi la istorie, a devenit posibil. Fără geografie, eram mereu tinuti la nivelul subistoriei, dacă nu chiar al aistoriei. Geografia României Mari însă, ne-a deschis poarta de aur spre «centru», spre revelaţia mistică a fiintei noastre nationale, a ethosului românesc. Ne-a deschis drum larg spre cerul creatiei, sădindu-ne in inimi dorul perfectiunii, mărindu-ne foamea şi setea de absolut, trezindu-ne conştiinta Divină. Numai depe acest piedestal al împlinixii şi întregirii geografice, al Statului românesc, a fost posibilă naşterea generatiei Codreanu-Mota, şi plinirea cutremurătorului ei mesagiu politic şi spiritual.

 

 

* * *

 

Aşa cum mi se'ntâmplă mie să-mi simt ochii inundaţi de lacrimi, când mă gândesc la Unire şi la acel Zece Mai care m'a scos in largul neamului, am văzut întâmplându-li-se deatâtea ori la atâtia alţii cari au fost martori la serbările Unirii dela Alba-Iulia (1918), ori la adunările nationale dela Cernăuti şi Chişinău, adunări cari au proclamat unirea Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei cu Tara Mamă. Incep a povesti şi deodată glasul li se îneacă'n plâns, iar in ochii li s'aprind lumini ce vin de departe, dintr'o catedrală de taină şi veşnicie. Hotărît, Actul Unirii celei mari a fost o vădită interventie divină, o sguduire din adâncuri, un moment de ecumenecitate natională. In gestu1 plinit al unee generaţii, s'a scoborît jertfa şi lumina a zece de generaţii trecute. Rugăciunea şi măretia tuturor generaţiilor româneşti viitoare.

Cei opt sute de mii murind, au ridicat la suprafata destinului nostru un miracol.

Vorbind azi de Unire, de unitatea neamului românesc ca de ceva dela sine înteles şi in greul care ne'mpresoară, in robia rusească şi pe drumurile exilului, o ridicăm la rang de sfântă poruncă: Numai uniti vom învinge.

Dar actul, dela 1918 trebuia să ne fie şi isvor de încredere in noi înşine, ajutorul celor morti, in vitalitatea românească, in destinul de măretie al neamului nostru. De n'ar fi fost loc sub soarele istoriei pentru noi, Dumnezeu nu ne-ar fi dat Unirea. Tocmai pentrucă am fost vrednici s'o trăim, să-i vedem împlinirea cu ochii, e semn răsvedit că ne aşteapta şi-o împlinire istorică, o verticală a spiritului şi a culturii, o epocă de splendidă omenie românească pe care vom da-o istoriei, cu jertfelnicia şi generositatea ce ne-a caracterizat totdeauna.

Ca indivizi putem dispera. Cine să ne înteleagă însă disperarea şi vegetarea, in lumina Actului Unirii? Am dat, la 1918, dovadă de-o vitalitate şi de-o grăire cu cerul atât de directă şi categorică, încât chiar dacă ne-am trudi să oprim azi cerul de foc al istoriei româneşti, n'am putea face decât să ne măcinăm sub roţile lui uriaşe, in plină învârtire.

Actul dela 1918 e mai mult decât un războiu câştigat, decât o conjunctură favorabilă a istoriei politice. Mai mult decât o izbândă diplomatică şi o iscusită folosire a echilibrului de forte. Pe nişte forme şi dimensiuni exterioare, noi am montat un proces de trezire natională, o bărbătească prezentare la tribunalul Providentei pentru a ne trasa drumul spre Inviere. Singuri, oamenii politici n'ar fi putut face nicio ispravă cu convingerile şi iscusinta lor, dacă unirea n'ar fi existat ca act de conştiinţă, şi ca adevăr intuit in inima multimilor româneşti, in milioanele de tărani, in ciobani şi muncitori, in dascălii şcolilor şi preoţii bisericilor noastre.

Faptul că 1918 a fost posibil, vorbeşte nu atât pentru trecut, cât pentru prezent şi viitor. El e sfântă chezăşie a viitorului nostru de aur. Rostite din pragul lui 1918, cuvintele lui Bolintineanu găsesc in noi răsunet şi mai puternic decât la 1848: «Viitor de aur tara noastră are şi prevăd prin secoli a ei înăltare». Soldatii dela Coti, Oituz şi Mărăşeşti, dela Tabla Butii şi Cireşoaia, au prevăzut şi ei, cu sângele lor, schimbat in lumină, înăltarea României de Mâne. Măretia neamului românesc de totdeauna.

Pregătindu-mă să scriu despre Căpitan şi fenomenul legionar, şi să mă achit de cea mai înaltă datorie de conştiinţă a vietii mele, m'am gândit că revolutia legionară şi şcoala omului nou român trebuiesc ancorate in oceanul adânc al destinului românesc. Fără o viziune a întregului fenomen românesc şi a răscrucilor lui cu adevărat luminoase, consideratiile noastre ar putea sfârşi in pesemisme şi renuntări, in jelanii şi vinovată resemnare. Noi n'am fost singura generaţie prin care Dumnezeu a benevoit să-si arate faţa in neamul nostru. Au mai dat şi alte generaţii jertfe. Si jertfele in decursul veacurilor se convertesc in lumină. Ele consumă negativul durerii şi al nedreptăţii, sublimează gemetele din închisori şi depe cruce, şi totalizează eforturile de credinţă şi faptă, in sens pozitiv, dându-le valoare de eternitate.

Dumnezeu ascultă dorurile drepte, fierbinti, ale indivizilor şi neamurilor. Un ideal nutrit cu credintă şi nădejde plătit cu sângele celor mai buni fii dealungul veacurilor devine «vis neîmplinit», cum spune Goga, şi se scoboară în adâncurile fiintei nationale, in nesfârşitul minţii colective şi lucrează acolo, căpătând intensitate, fortă. Si la anumită răscruce favorabilă, de istorie, vâltorile lui rup digurile potrivnichlor şi, electrizând multimile, dându-le acea unică iluminare a ecumenicitătii nationale, isbucnesc la suprafată, devenind sărbătoare, «sfântă nebunie», lege obligatorie pentru toti şi toate. Aşa a fost la 1918. Nu numai noi copiii şi bătrânii plângeau lacrimile «visului neîmplinit» care se împlinea, nu numai noi eram atraşi de magnetul uriaş al acelei porunci mistice, ci şi muntii şi codrii şi plaiurile. Frunza şi iarba. Toată tara românească, din cel din urmă cătun, până la Bucureşti, dela cioban şi văcar, la vlădică şi ministru, toti spuneam cu febră nemai întâlnită, o singura rugăciune: Unirea.

La Alba-Iulia au fost momente de entuziasm colectiv şi de lacrimi, de iluminare şi jurământ ce numai cu greu se pot descrie. Când un preot a cântat «Colo'n muntii Tebei, unde Horia odată» cele câteva sute de mii de Români au îngenunchiat şi au multumit lui Dumnezeu plângând cu hohote. Cu sigurantă era un moment in care granitele fizice ale lumii erau desfiinţate şi Avram Iancu, eroul-tribun, era cu ei, de faţă. Prin cerul deschis larg, Dumnezeu se uita la ei, dându-le binecuvântarea. In asemenea momente, depe asemenea niveluri de trăire, Unirea nu mai însemna o facere, un vot. Ci o revelaţie. Un proces de edenică ştire şi de mântuitoare comunicare cu Dumnezeu. Luminoasă ecumenicitate naţională.

La fel povestesc acei care au fost la 27 şi 28 Noembrie 1918 la Cernăuti, in sala Palatului Mitropolitan, unde s'a consfinţit Unirea Tării Fagilor cu România. Nici pomeneală de conditii. Ci numai rugă, lacrimi, cântece, căderi in genunchi şi chiote de bucurie. Toate străzile marelui oraş erau numai joc, cântec şi înfrătire, la umbra steagurilor tricolore. Am auzit aceste evenimente pe larg povestite de Dl. Vasile Iasinschi şi de Dl. Prof. Grigore Nandriş. Amândoi au fost voluntari in armata română eliberatoare. Am cetit de atâtea ori dările de seamă asupra acestor zile. Si trebuie să mărturisesc că totdeauna povestaşi şi ascultători au sfârşit in botezul sfânt al lacrimilor. Sunt intensităti in aceste evenimente cum e lumină şi strălucire'n astre, iar cei ce se apropie de ele, le simt căldura şi vibraţiile patetice, sguduitoare şi copleşitoare. Cu nimic mai prejos a fost şi sărbătoarea Basarabiei la 1918. Prutul care purtase lacrimile a o sută de ani de robie şi ohrană, de despărtire şi dor, in valurile sale, se făcea pod şi trăsătură de unire amestecând fraţi şi graiu, cer şi zâmbete, jurăminte şi înalte clarităti de conştiintă, bucuria de copil care a venit acasă, cu dragostea părintească, ocrotitoare şi înteleaptă care primeşte şi mângâie.

E dureros pentru mine să însemn tocmai acum aceste evidente, din exil şi din robia neamului, când Basarabia ni-i iar luată de Rusia, şi odată cu ea şi Bucovina de Nord. Scriu, şi rănile gâlgâie'n inima mea. Ochii mi se umplu de lacrimi şi cerul mintii mi se întunecă de norii grei ai nedreptătii. Dar istoria şi viata neamului nostru nu se mărgineşte la câteva decenii ori la un secol. «Qui a bu, boira» . Tocmai pentrucă Dumnezeu ne-a dat Unirea cea mare, în toată amploarea şi majestatea ei, întunecarea de azi nu va dura. Ea ni s'a dat ca să ne călim inimile, să nu uităm, sa tinem contactul viu cu adâncurile şi cu Dumnezeu. Victoriile pot narcotiza şi impinge la uitare şi trădare. Pe când înfrângerile şi suferinţele lămuresc faţa unui neam, îi miruiesc fruntea cu azurul veşniciei. Reîntregirea de mâne depinde numai de noi. De felul cum vom medita unirea cum vom dialoga, pe planul rugăciunii, cu Dumnezeu. De cum vom şti să ne chemăn in ajutor mortii şi fortele ne văzute ale lumii. Pentrucă Unirea ne-a fost dată; ea e a noastră. Pentrucă Isus, fiul lui Dumnezeu, şi-a împlinit taina şi mesagiul pe cruce, fiecare din noi avem dreptul sa devenim fii ai lui Dumnezeu. După El, nimeni n'are dreptul să nege raportul «fiu-tatău, dintre om şi creator. La fel (deşi pe alt plan) îi cu miracolul unirii româneşti. De-acum va depinde numai de noi să menţinem nivelul la care am fost atunci vrednici să ajungem. Să ne întoarcem mereu la el reparând greşelile, intensificând credinta, înmultind jertfele.

Unirea cea Mare a fost un moment de atâta splendoare încât e bine să ne întoarcem la altarele ei de lumină, ori de câte ori ne cuprind tristetile, desnădejdile, pesimismele. Ii orice împrejurare grea, vom găsi in ea, îmbărbătare, mângâiere, isvor de forte noui. Din interiorul unui asemene moment se poate vorbi cu strămoşii şi cu Dumnezeu.

 

V

MOMENTUL 1937

 

S'au scurs ani dela încheierea capitolului precedent. Avem totdeauna ceva mai important, mai urgent, de făcut.Ne lăsăm furati şi duşi de şivoiul vietii, amânăm, uităm.

Mã întorc la aceste însemnări despre Căpitan şi miracolul revoluţiei legionare, cu un sentiment de vinovătie, cu conştiinţa de a fi neglijat cea mai esenţială datorie a inimii şi a metaforei mele.

Ajute-mi Dumnezeu ca măcar de-acum încolo, să mg tin mai aproape acestor marturii, ce-mi aprind şi limpezesc sufletul. Ce ma mântuie. Stau să descriu momentul 1937. Un moment in eternitatea destinului românesc. Un chinuit şi glorios deceniu in tinereţea mea, in visul meu românesc. Zic un moment, înţelegând: un miracol. O schimbare la fată, la inima, a întregului neam românesc. Fenomenul spiritual al acestei schimbări s'a întâmplat între 1922 şi 1937. Inceputurile eu nu le-am cunoscut. Eram copil peatunci. Eu am intrat in şivoiu in 1930, deşi ochii minţii au început să vadă drumul tragic şi luminos al neamului de prin 1928. Dar am fost binecuvântat de cer să fiu părtaş şi purtator de steag in anii de apogeu şi biruintă ai acestei mari transfigurări româneşti.

Am ales anul 1937, pentrucă in alegerile acelui an, neamul nostru a dat şi a trecut examenul cel mare. Si-a dovedit găsirea de sine, ajungerea acasă, schimbarea la fată. Comparate cu imensele etalări de corupţie şi ignorantă din campaniile electorale dintre 1920 şi 1936, când votantii desfundau butoaiele de rachiu şi vin, puse pentru ei, la marginea drumurilor, îmbatându-se şi sfârşind ziua ca animalele, prin şanturi, fără să ştie pentru cine au votat şi dacă au votat; când partidul dela guvern folosia jandarmeria şi armata pentru a fura urnele, arestând oamenii politici din opozitie şi maltratându-i până la nerecunoaştere şi imbecilizare; când masele largi ale poporului nu aveau nici cea mai vagă idee despre felul cum e guvernată şi exploatată tara întreagă; când neamuri şi forte străine puneau stăpânire pe bunurile cele mai de seamă ale neamului nostru, lăsându-ne săraci ca degetul, in propriul nostru pămănt; comparate cu acest trecut ruşinos şi jalnic, alegerile din 1937 au înremnat o mare biruinţă pentru neamul românesc.  Ca rezultat al educaţiei legionare, tăranii şi muncitorii n'au mai ieşit la băut şi la spart capete de adversari politici, la vinderea ignorantă, animalică a ţării, a propriilor lor drepturi şi destine. Ci au ieşit in ordine, in coloane de mars, cântând ca să-şi exprime voinţa, să aleagă, să dea votul, exercitând cel mai elementar şi sfânt drept democratic. Dreptul de a-i alege pe conducători. Si drept rezultat al acestei votări conştiente (alegătorii nici n'au atins butoaiele cu băutură. Le-au înconjurat. In multe comune şi centre de votare le-au spart cu toporişca, lăsându-le să curgă in şanturi, asistând la spectacol, cu demnitate şi mândrie. Cu o ameninţătoare trezie!) a fost pentru prima dată in istoria României moderne că guvernul care a prezidat alegerile nu a împlinit majoritatea cerută de lege şi a fost trântit dela putere. E adevărat că această biruinţă ne-a fost spre mare nenorocire pe plan national. Am fost ca o grădină de zarzări care a înftorit prea devreme. Conditiile sudest-europene nu erau deloc favorabile acestei formidabile schimbări la faţă. Văzându-se amenintat, in fărădelegile sale, regele scelerat Carol al II-lea a abolit Constituţia şi a proclamat dictatura regală. Cu acest act de mare trezire, care se datoreşte in întregime Căpitanului şi şcolii lui legionare, neamul nostru a stârnit ura satanică a regetui criminal şi dement, a mafiei iudaice, şi, prin acestea, a fost lovit in moalele capului. Si-a pierdut ultimul dram de libertate politică. Căpitanul, marele educator, a fost târît in procese nedrepte şi apoi omorît. Tineretul tarii, care a văzut lumina, a fost scoborît in prigoane şi'n întunerecul temniţelor, iar marele mase ale poporului, tărănimea şi muncitorimea, au fort scoborîte in cea mai neagră robie.

Şi această robie continuă şi azi. S'au schimbat numai tiranii. Robia a rămas aceeaşi. Poporul nostru n'a mai avut ocazie să-şi demonstreze trezia şi demnitatea, pe care le-a înscris şi dovedit in Decembrie 1937.

Cele mai multe voturi atunci le-au obtinut Tărănişţii, care au făcut pact cu Mişcarea Legionară (Partidul Totul pentru Tară). In al doilea rând am venit, ca număr de voturi şi de mandate electorate, noi, Legionarii. Liberalii, uneltele regelui mişel, au suferit cea mai ruşinoasă înfrângere din analele istoriei noastre politice.

Vreau să subliniez aci, pentru cei de mâne, că biruinta momentului 1937 nu a constat in voturi. Ci in lecţia dată tiranului şi cetelor lui de corupători, de politicieni venali şi trădători. Si mai ales in demnitatea comportării maselor alegătoare. N'au mai fost mase de ignoranti, de bâtăuşi şi betivi, cu pânea subtioară şi clondirul de trăscău in mână. Nu. Au fost coloane de ostaşi ai unei formidabile credinţe, pâlcuri şi cete de arcaşi, hatmani şi crăişori, venind par' că din străfunduri de istorie, pentru a ptini un moment unic, de sărbătoare a neamutui românesc înviat. Un moment de mare iluminare mistică, până'n cele mai îndepărtate colţuri ale pământului şi fiinţei româneşti. Un moment in care neamul se vede şi-si ceteşte chemarea de destin, datoriile omeneşti şi spirituale date lui de Dumnezeu pe planetă.

Alegerile din 1937! Au fost sute de cazuri când sate şi sectoare întregi nu au votat. S'au oprit in fata sectiilor de votare. Au ţinut ore de tăcere şi demnitate, refuzând să ridice mănuşa provocărilor jandarmereşti. Apoi in aceeaşi imensâ şi grăitoare tăcere s'au întors acasă. In această ţinută de trezie şi mândrie legionară, a fost mai mult decât o votare. Mult mai mult decât un câştig electoral. Prin această comportare, cu totut nouă, necunoscută şi nepretuită mai înainte, neamul nostru si-a găsit centrul spiritual.

Cu zece ani înainte, prin 1927-1930, nimeni n'ar fi crezut că deşteptarea şi educarea, disciplinarea tărănimii române, vor fi, vreodată, posibile. Crearea omului nou a fost mira colul la care eu am fost părtaş şi martor, in anii tinereţii mele, din România. Omul nou român a biruit in 1937. Atunci nu s'a dat numai o bătălie electorală oarecare. A fost o bătălie de destin. Un examen prin care ne-am dovedit dreptul la viaţă, omenie şi adâncă teamă de Dumnezeu, pe plan istorec. Mail mult: pe plan de veşnicie.

 

 

* * *

 

Ar putea ţinea, frumos şi cu mare îndreptăţire, ipoteza că de-ar mai fi putut avea privilegiul istoric al câtorva decenii de pace, din conştiinţa înaltă a acelui moment 1937, neamul nostru s'ar fi putut mântui, creindu-şi un cuib pământean, puternic şi stând de exemplu viu altor neamuri, făcând visul milenar al împărătiei cerurilor printre oameni, posibil.

Conditiile externe însă ne-au fost profund defavorabile. Vecinătatea imediată şi hrăpăretia Rusiei bolşevice, care sta gata să ne invadeze, la cel dintâiu pretext, l-a obligat pe Căpitan să renunte definitiv la ideea unei lovituri de stat, la cucerirea puterii pe cale violentă, revolutionară. Inaintea alegerilor din 1937, el a făcut declaraţia aceea de politică externă, care i-a fost atât de des criticată chiar de unii legionari şi admiratori, anume că in 48 de ore, dela venirea Legiunii la guvern, România se va alinia Axei Roma-Berlin. Această declaraţie nu trebuie văzută ca un act de profetie ori de politică practică, cu scopuri imediate. Cu duşmănia satanică a lui Carol-Lupeasca-Călinescu in interior şi înconjuraţi de duşmani la hotare, prin acea declaraţie, Corneliu Zelea Codreanu a trimis un S. O. S. unui frate nationalist, lui Adolf Hitler, dându-i credit, recunoscându-l. Si l-a trimis in speranta că-şi asigură măcar o inimă de prieten, o voce de susţinere in politica europeană, un brat de ajutor pentru vremuri de cumpănă. Prin aceasta, Căpitanul vroia să asigure un loc de demnitate şi onoare neamului nostru, într'o Europă nationalistă.

Blestemul a fost însă că Hitler nu a înteles situaţia şi aspiraţiile drepte ale neamului românesc şi cu atât mai puţin ridicarea vitează a Căpitanului, valoarea lui ca om. Hitler a fost şi a rămas până la urmă un semidoct, reprezentantul mediocru al unui neam mare, capabil, flămând de spaţiu vital şi de glorie politică. Când ar fi putut sa-l salveze pe Căpitanul, printr'o declaraţie tare in faţa lui Carol, care i-a cerut mână liberă in România (şi Hitler putea să ştie că mână liberă pentru Carol in tara românească înseamnă numai consemnul tacit de lichidarea lui Corneliu Codreanu!), Hitler era preocupat de grâu şi petrol, in acest ceas de crâncen destin, pentru el însuşi şi pentru toată Europa. I-a dat, la Berchtesgaden, mână liberă lui Carol in politica internă a României. L-a vândut, adică, pe Corneliu Codreanu. Şi-a trădat un camarad de luptă, de Weltanschauung, pentru petrol. Mai târziu, când uciderea lui Codreanu a fost fapt împlinit, Hitler s'a arătat surprins de crima abominabilă a Regelui Carol. A avut chiar un acces de revoltă. Adevărul gol-golut e însă că Hitler a tolerat ştrangularea lui Codreanu, primind, pentru consimtământul său de semidoct, imense cantităti de grâu şi petrol.

Se va spune că Hitler a făcut acest joc pentru a-şi deschide drum spre Rusia. Scopul lui principal era trântirea la pământ a comunismului. Fată de scopul cel mare, desinteresarea de Codreanu era un mijloc de înaintare şi ajungere. Scopul scuză mijloacele. Dar iată că sunt şi mijloace care ucid scopul. Din acest moment al vinderii Căpitanului şi al desconsiderării neamului românesc (peştele cel mare îl înghite pe cel mic! ), Hitler a început a merge de-a berbeleacul spre prăpastia propriei sale distrugeri, trăgând cu el, devale, spre nenorocire şi întunerec, tot neamul german, cu toată gloria şi istoria lui.

Căpitanul nu a greşit făcând declaraţia sa de politică externă. Nu. El a mizat pe cărtile destinului. A acordat încredere unui mare luptător. S'a bazat pe cinstea şi întelepciunea formidabilului neam german.

Iarna in care am înflorit in 1937, n'a cedat deloc, din nici o parte. A continuat cu ninsori grele şi îngheturi, cu vifore turbate, cărora li s'a adăugat şi blestemul prostiei lui Hitler, dinspre singura parte de lume de unde aşteptam Austrul cald, primăvara.

Primăvara n'a mai venit. A venit doar un desgheţ, in 1940-41, de s'au topit troienele şi sloiurile de ghiată. Si când pometele au început a da in muguri, frigul s'a lăsat din nou, să continue cu turbare până astăzi, sub tirania politrucă a lui Nicolae Ceauşescu, care dictează, storcând neamul de vlagă, spălându-l la creier, descreştinându-l, la umbra baionetelor ruseşti.

N'am avut conditii favorabile. Nu ne-am putut sălta din a-istorie. N'am putut ieşi din blestemul de neam mic, pus in calea tuturor răutătilor şi năvălitorilor. Biruinta trezirii din 1937, ne-a dat directie verticală, ne-a împins in jertfă şi martiriu.

Aici, in acest punct, a fost Căpitanul cu adevărat profet: şi-a văzut şi prezis biruinta prin martiriu. Cu ziduri de iarnă, ură şi hrăpăreţie satanică împrejur, n'am avut încotro creşte decât înspre cer, spre ziua cea mare a învierii neamurilor.

Noi, Românii, am realizat măcar atât: am fost jertfiti, fără a trăda şi a ne trăda. Hitler nu are drept la înviere. Pe el l-a distrus mânia lui Dumnezeu pentru mişelii şi trădări, pentru ucideri de oameni fără judecată. Căpitanul însă a primit crucea martiriului pe drumul unei mari, luminoase şi drepte credinte, oferindu-şi jertfa ca pe-un pret al ispăşirii in numele întregului neam românesc.

Momentul 1937 ne-a pus in contratimp cu istoria, dar ne-a botezat într'o splendidă şi supremă conştiintă de neam al lui Dumnezeu, de neam care se vrea plinitor al dragostei lui de Hristos.

 

 

* * *

 

Am numit momentul 1937 un miracol, deoarece ridicarea tăranului român la un asemenea nivel de conştiinţă şi demnitate, nu părea in niciun chip, posibilă. Atât prietenii cât şi duşmanii, toti politicianii corupti ai acelor vremi, ne taxau drept idealişti incurabili, visători, nebuni. Ei se mândreau cu întelepciunea de a vedea şi accepta realitatea. Noi eram pentru ei desaxati, huligani, extremişti. A le striga adevărul in fată şi a vedea o mântuire prin schimbarea oamenilor, prin creşterea unui alt om român, era pentru ei deranjare mintală, crimă, lipsă de simt patriotic. Regelui criminal şi preacurvit, dominat total de Esthera Elena Lupescu şi de camarila ei satanică, guvernele de înstrăinati şi trădători, dacă nu deadreptul de străini de neamul şi sângele nostru, partidele politice compuse din trepăduşi şi levantini, din degenerati morali, dornici de măriri şi afaceri oneroase, pe spinarea neamului, şi dedesubtul acestora infinita şleahtă de tineri imorali, de ţinători de paltoane, stâlpi de cafenele şi pierdevară, de puturoase cocote masculine şi pervertituri degenerate, toti aceştia formau pătura suprapusă, gata să sugă şi ultima picătură din sângele neamului, să vândă ţara oricui ar oferi un ban mai mult, gata de dezertare şi fugă in fata oricărui pericol, in fata oricărei obligatii la muncă sau la jertfă.

De la această clasă de ciocli, de stârpituri iudaizate şi levantine, nu se putea aştepta la o trezire, o schimbare de directie in administrarea politică şi economică a natiei noastre. Cu atât mai putin se putea aştepta dela ei, o schimbare la fată, o revolutie interioară, creşterea unui om nou. Un om de curaj şi muncă, de incandescentă dragoste pentru neam şi tară.

Pe da altă parte, nici tăranii şi nici muncitorii nu mai vedeau nicio zare de lumină şi mântuire înaintea lor. Bătuti de sărăcie şi jandarmi, storşi de biruri până la sânge, înşelati şi desamăgiti de toate partidele politice, care au dat toate averile neamului in exploatarea nemiloasă a străinilor (străini ce-au năvălit pe trupul tării ca stolurile de corbi peste cadavrele din pustie), ei nu mai îndrăzneau să-şi ridice privirile din pământ, nici să mai nutrească nădejdi. Iar cât despre îndrăzneala de a mai protesta, nici vorbă.

Buni din fire, muncitori, plini de credintă in Dumnezeu, stăpâni mândri pe bucătica lor de pământ, pricepuţi creatori de folclor, perfectându-şi de-alungul secolelor o rânduială a lor proprie şi un splendid fel de a vedea lumea şi viata, ei au rămas total desarmati in fata invaziei jidoveşti, in a-i robi prin bani şi băuturi alcoolice, prin minciună şi necinste. Prin ei înşişi, prin propria lor putere, ei nu s'ar fi ridicat nici in câteva sute de ani.

Aci, a trimis Dumnezeu profetul. Invăţătorul care a înfăptuit miracolul deşteptării. Codreanu i-a deşteptat şi organizat întâi pe studenţi. Si, prin ei, apoi a împlinit marea misiune a regăsirii tărăneşti şi muncitoreşti, pe linia mare, eternă, a destinului românesc. Pornind dela icoană şi smerită rugăciune, el a şcolit întâiu studenţii, informându-i, deşteptându-i, înviindu-le in inimă si-n gânduri idealul independenţii şi măririi româneşti, desvoltând in ei omul de caracter şi onoare, luptătorul corect şi jertfelnic, şi alcătuind, din ei, cu răbdare şi mare pricepere, o elită a neamului, Cruciaţii, care mai târziu aveau să cutreere plaiurile şi şesurile româneşti, pentru a-i trezi şi îndoctrina pe ţărani şi muncitori, pentru a da alarma in fata pericolului de moarte al invaziei şi corupţiei jidoveşti, strigând pe toate drumurile şi potecile, ca'n vremuri de furtună: Patria! Patria! ! Patria! ! !

Vorbind de momentul 1937, am pomenit epoca dela 1922 până la 1937. Adevărata educaţie şi luptă legionară n'a luat decât un deceniu plin, pentru a marca biruinţa din De cembrie 1937. Infiintată la 24 Iunie 1927, Legiunea a pornit in mod intens educaţia spirituală in cuiburi şi garnizoane. (E adevărat că frăţiile de cruce, au fost pornite de Ionel Moţa, cu ani înainte (1924), dar ele nu vor lua parte directă la luptele politice, la marile bătălii electorale, la pătrunderea in masele ţărăneşti şi trezirea lor, la repunerea lor pe linia de demnitate şi conştiintă românească din vremile de glorie voevodală, de jertfelnică răzmerită pentru libertate.) Şi într'un deceniu a întors neamul pe dos. In aceasta constă miracolul trezirii ţărăneşti dela 1937. O schimbare la fată a unui neam, înfăptuită in zece ani de cântece şi marşuri, de prigoane şi închisori, de credintă şi moarte. Marele suflet al Căpitanului a înfăptuit imposibilul.

Se laudă Americanii (povestea vine dela trupele de elită ale marinei americane) că, la ei, problemele grele de tot sunt rezolvate imediat, iar cele de-adreptul imposibile iau puţin timp. Dacă aplicăm această zicală luptei de refacere spirituală a Americii, ea devine o amară ironie. Problemele grele iau o eternitate, iar imposibilul trebuie trecut in seama lui Dumnezeu.

Sunt in Statele Unite sute de mişcări de renaştere spirituală, de mântuire naţională, mii de comitete de combatere a ateismului şi a comunismului, mii de mari predicatori, care tin imense meetinguri şi întorc pe oameni la Biserică şi Hristos. Dar in ciuda tuturor acestor sgomotoase şi pompoase eforturi, rezultatele sunt zero. Zero tăiat in două şi ridicat la patrat. Pomii lăudaţi ai reînvierii şi redeteptării americane, nu au dat încă nicio roadă. Nici un măr păduret măcar. Aceleaşi grozave slogane ca'n 1940 şi 1950. Şi iată suntem acum in 1970. si profeţii apar şi dispar ca ciupercile pe gunoaie. Şi nicio urmă de îmbunătătire ori regăsire spirituală in America.

Care să fie explicaţia acestui blestem de ariditate şi paragină? Dece le aplică Dumnezeu Americanilor această pedeapsă a inutilului, a zădărniciei? Răspunsul poate fi numai unul. Stăm in faţa negustorilor de vorbe, a impostorilor gălăgioşi, a falşilor profeţi. Vânturătorii de vorbe isusnice, nu cred in ce spun şi ce pretind a înfăptui. Vântură vorbe goale. Ori şi mai rău: plinesc operă de confuzie, ridicând facade elegante dar mincinoase, servind pe Anticrist.

In fond, o mişcare sănătoasă ar putea schimba Statele Unite la faţă in cel mult 20 de ani. Cu credintă şi jertfă, cu ajutorul mijloacelor moderne de propagandă, trezirea maselor americane, la omenie şi dragoste cristică, ar fi posibilă.

In tot cazul ştiind exact ce-a voit şi neprecupetind nicio jertfă, Căpitanul a reuşit să înscrie, in istoria sbuciumată a neamului romănesc, momentul 1937.

Tăranii din slugi şi umbre timorate ce erau sub teroarea şi batjocura lăcustelor politicianiste, conduşi din umbră de masonerie şi exploatati până la sânge şi măduvă de hoardele jidoveşti, nemiloase, s'au putut ridica din nou la rolul de stăpâni pe ogoare, pe munti, pe ţară.

Pentru prima dată, dela 1859 încoace (dela alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Principatelor Unite) tăranii s'au dus la urnele de vot cu mândrie şi demnitate. Trezi. Cu răspundere fată de mortii neamului şi fata de generaţiile viitoare. Cu credintă in Hristos, cu adâncă teamă de Dumnezeu. Şi au votat. Au ales pe cine au ştiut şi vrut ei.

I-a fost dat neamului nostru mic, smerit şi necăjit, bântuit de toate calamităţile şi nedreptăţile istoriei, să se cuminece din acest sbor pe verticală, din acest mare moment de mistică naţională, de cutremurător extaz, pentru a-şi da seama că Dumnezeu i-a deschis şi hărăzit adevărata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea verticală a credinţei şi omenei, a onoarei şi luptei jertfelnice, a marilor virtuti cristice.

Iată dece cred nelimitat, cu toate flăcările inimii, in destinul major al neamului românesc.

Se spune că învăţătorii şi profesorii germani au creat Germania lui Bismarck in 80 de ani de predică dela catedră, de învătământ luminat, pus in slujba Patriei.

Momentul 1937 ne-a luat nouă, Românilor, un splendid deceniu de rugă şi credintă, de efort luminos şi generos, de jertfe cu bucurie acceptate. Un deceniu in care florea tineretului s'a lăsat educată şi disciplinată, dusă la luptă de inima profetică a Căpitanului.

Vin şi zic, din adâncul convingerilor mele, acum, că neamul care a putut înscrie momentul 1937, in viaţa sa, in istoria lumii şi'n voia lui Dumnezeu, nu va muri niciodată. El are dreptul la un viitor de libertate şi de mari realizări culturale şi spirituale. Intru acest neam a binevoit Dumnezeu. si va binevoi şi de-acum încolo, pe măsura smereniei şi vredniciei noastre, miluindu-ne pentru martiriul Căpitanului şi al lui Ionel Mota, miruindu-ne cu cinstea de premergători între popoarele lumii.

 

 

* * *

 

Apogeul acestui moment de trezire, de înaltă conştiintă naţională şi umană, l-au atins tăranii noştri, in plebiscitul Regelui Carol II pentru noua constituţie, pentru patalamaua lui de dictator şi tiran, de abominabil scelerat şi criminal.

In primăvara lui 1938, poporul român a fost chemat să spuie da sau nu, in fata nouiei forme de Stat şi de guvern. Votarea a avut loc sub cea mai odioasă presiune a armatei, scoborîtă la rolul ruşinos de instrument electoral, unealtă de intimidare a maselor şi de furare a urnelor, pentru a da regelui ticăloşit, ajuns slugă a masoneriei şi timorat amant al Elenei Lupescu, satisfacţia unei victorii plebiscitare de o sută de procente. De votai contra nouii constituţii, care ucidea sistemul libertătii democratice, însemna, in limbajul plebiscitar, că eşti contra regelui. Si in ţara noastră, cu o splendidă tradiţie monarhică, a fi contra regelui era considerat ca o crimă. Deşi luaţi in pripă, prin surprindere, nepregătiti mintal şi sufleteşte tăranii au reactionat formidabil de demn, de conştient. Deşi ameninţaţi şi scoşi cu forţa din case, ei nu s'au dus la votare. S'au dus la lucru, in câmpuri. S'au ascuns in păduri. Iar cei ce s'au dus, s'au purtat eroic. Au votat cu nu, s'au opus regelui, deşi ştiau că sunt spionaţi şi că dacă votează nu, la ieşirea afară, vor fi snopiţi in bătăi, umpluţi de sânge, acuzaţi de comunism, arestaţi.

Au votat cum le-a dictat conştiinta lor curată, primind batjocură, prigoană, bătăi nimicitoare, cu zeci de paturi de puşcă şi năgăici. De disperare şi revoltă, multi tarani şi-au rupt cămăşile depe ei si-au strigat tare că de-abia constitutia nouă îl va alunga pe Maiestatea Sa din tron si-l va ucide.

A fost o încercare de iad, acest plebiscit. Şi-a fost într'adevăr condamnarea la moarte, auto-condamnarea la moarte a regelui Carol II. In ziua aceea lungă, de apocalips şi satanică batjocură, s'a terminat. Soarele a asfinţit şi peste ea. Dar din acest prag ruşinos, istoria românească a apucat-o in jos, spre prăpastie şi desintegrare.

Cu acest act de demenţă şi trădare, din partea neregelui, momentul 1937 a luat sfârşit. De aci începe o altă mergere prin tunelul blestemat al aistoriei, al timpului şi locului uitat de Dumnezeu, ocolit de soare şi stele.

Scoşi din principiue de drept şi libertate, şi aruncaţi iar in principiul de forta, de minciună şi violentă, tăranii s'au scoborît din nou in tăcere, in dimensiunea a patra, in rădăcini. Pentru a plânge şi a se ruga. Pentru a aştepta răsăritul soarelui şi alte vremi. Pe-o geană mai favorabilă a viitorului şi a voii lui Dumnezeu.

 

 

* * *

 

Am ţinut să analizez şi acest moment, scriind despre Căpitan, din profunda credintă că neamul nostru, având asemenea praguri de iluminare, de afirmare in Dumnezeu, are dreptul la un destin major in lume şi'n istorie. Il aşteaptă undeva un viitor de aur. Nu in sensul lumesc al unui imperiu politic, de forta, de distrugere şi colonizare, de asimilare a altor neamuri. Ci mai degrabă in sens de sbor pe vertical!, de împlinire in dragoste, de creaţie culturală, de a încerca plinirea împărătiei lui Dumnezeu pe pământ. In sensul înalt al omeniei şi Divinitătii omului, plinit, martiric, adevărul care ne face liberi.

 

 

VI

CĂPITANUL PRINTRE NOI

 

Sub semnul acesta înalt al eternitătii neamului românesc, al chemării lui la o superbă împlinire de omenie şi dragoste creştină, la un fel românesc de a interpreta şi viziona viaţa şi lumea, am înteles noi venirea Căpitanului, petrecerea lui printre noi, împlinirea sfintei lui misiuni şi purtarea Crucii spre Golgota ispăşirii şi învierii româneşti. Cine noi?, se va întreba. Noi, contemporanii lui. Noi, puii de români, care ne-am văzut la 1918 visul unirii geografice împlinit şi ne-am deschis ochii inimii spre dimensiunea istoriei. Poate nici istoria nu-i adevăratul termen al ridicării noastre fanatice, mistice, paroxiste. N'am visat o istorie de forţă şi glorie pământeană, de cuceriri şi averi, de imperii de mii de ani care, din cauza trufiei şi a îndepărtării de cer, să se prăbuşească lamentabil in zece.

Intâlnindu-l, ascultându-i cuvântul de foc, noi ne-am dat seama de semnificaţia lui de Trimis, de profet, de Căpitan. In felul acesta l-am văzut şi primit între noi. In felul aces ta, de mit şi legendă, a trecut el printre noi. El, luceafărul adevărului şi omenei noastre, şi noi ostaşii lui, adesea petrecuti de noroc, in cerc străin, incapabili de trezie şi vedere.

Căpitanul printre noi! Vor trece deceniile şi veacurile, ni se vor vântura vietile in moriştele eternităţii şi el va deveni tot mai depărtat, tot mai mare, tot mai divin. Nu va avea praguri omeneşti. Nici biografie precisă, nici mormânt. Va fi o pretutindenie românească. Un fel precis al dorului. O splendidă şi mângâietoare nuantă de lumină lină, un reproş plin de dragoste şi un îndemn la trezie, la plinirea lui Hristos in povestea unui neam.

Când a venit la noi, printre noi, era par'că venit din pustie, după patruzeci de zile de post negru, de grele încercări in fata lui Satan. Iubea oamenii, viata, lucrurile mici.

Animalele îi treceau prin preajmă pentru a se ştie, pentru a creşte din harul umilintei lui. Oamenii îl priviau cu mirare speriată, cu dorul de-a se regăsi şi a se dărui unor chemări de dincolo de veac.

Cuvintele lui aveau strălucirea şi greutatea tăcerii, purtau splendorile din adâncurile Bibliei. Avea şi sfinte mânii, dar nu era nici un pic de răutate'n ele. Nici pedeapsă, nici dorinţă de răsbunare. Uneori viziunea lui lua grandori de tunet, umplea cerul sufletelor noastre de fulgere. Ne uitam in ochii lui, de-un albastru îmbinat cu verde, şi vedeam furtuni venind, simţiam că mergem spre ora propriei noastre întâlniri cu tainele neamului, cu destinul, cu Dumnezeu.

El, eremitul depe Rarău şi marele însingurit al închisorilor, el marele initiat al morti, ne-a chemat in tabere de muncă, in crâncene bătălii, pentru a ne creşte, oferindu-ne împărtăşania curăţitoare şi transfiguratoare a Sfântului Potir romănesc, tinând să facă din noi, oameni noui, cruciati, legionari, patrioti, români adevărati. Poate că nu l-am văzut bine, cât a fost printre noi. Cât am putut fi noi, cu el. Dar îl vedem mai limpede acum. Ne dăm seama că a fost printre noi. Prin imensitatea neamului romănesc, Căpitanul a trecut ca o binecuvântare a cerului.

Ştim, putem spune şi mărturisi, că El a fost printre noi. Si vrem s'o facem, cu smerenie şi credintă, in fata generaţiilor romăneşti viitoare. Să-l descriem pe El, aşa cum a fost, cum l-am văzut şi iubit. Cum ne-am lepădat de El, petrinic, in momente de prigoană şi cumpănă, pentru ca apoi sâ revenim, să ne pară râu, să ne întoarcem plângând la lumina mângâietoare a adevărurilor pe care El ni le-a împărtăşit, la linia de românism şi onoare pentru care el ne-a crescut şi înarmat.

L-am văzut. L-am recunoscut. I-am stat sub comandă şi poruncă. A fost ca Luceafărul printre noi, şi s'a dus. Azi îi sârutăm urmele rămase'n lutul veacului pe asfaltul vitreg al istoriei. Mâne, şi aceste urme se vor şterge. Cum i-a fost risipit mormântul, cum i se vor nega şi batjocori adevărurile pe care le-a predicat şi tencuit cu propriul său martiriu.

Vrem să mărturisim despre Căpitan printre noi, pentru ca nu cumva cei de mâne să se lase ademeniti de satanele negativismului, de hienele materialismului şi ateismului, îndrăznind să arunce îndoială asupra acestei sfinte Evanghelii a românismlui de totdeauna: Invăţătura legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu.

 

 

* * *

 

Imi vine aşa dintr'o dată evidenţa ca in Căpitan, urmându-i paşii politici şi viziunea spirituală, nu puteai niciodată să fii demagog. Orice ai fi îndrăznit, cu inima şi mintea spre tărmul ceresc al Binelui, orice ai fi promis tăranilor in numele lui, totul era adevărat. El, El, tot binele lumii, era adevărat. Pe cei ce-au zidit pe pietre de unghiu a vrerii lui romăneşti şi creştine, el nu i-a înşelat niciodată. El era înainte, singur, (furthest out)), in bine, adevăr şi Divinitate. Poate şi de aceea i-a fost scrisă biruinta prin martiriu. Impărătia lui nu era din lumea aceasta.

 

 

* * *

 

Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a rugăciunii. Cabana Susai construita de legionari (asa cum arata astazi)A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineata, înainte de răsăritul soarelui şi se retrăgea pentru meditaţie şi cetitul rugăciunilor. Se ruga. Indelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci şi pentru mişcare, pentru neam. In vederile sale, individul nu are dreptul de a actiona dacă ceeace face şi plănuieşte el nu este bun şi pentru societate, pentru neam. Si mai mult, actiunile acestea trebuie să placă lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege nevoile şi chemările neamului, ca şi pentru a cunoaşte şi descifra voia lui Dumnezeu, avem nevoie de rugăciune.

Căpitanul a ştiut şi de lumea forţelor nevăzute, de morti. S'a rugat lor. A învăţat să vorbească cu ei, să-i cheme in ajutor, la vreme de nevoie, in marile bătălii, când duşmanul dispunea de forte materiale infinit superioare.

Căpitanul se ruga. Si ne-a învătat şi pe noi să ne rugăm. Să devenim oameni noui prin interiorizarea, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. In felul lui, de a lega tot ce credea şi făptuia, de voia lui Dumnezeu, politica, grija de cetatea românească, a devenit, ca'n vremea lui Ştefan cel Mare, o comuniune a neamului cu cerul, cu mortii, cu ierarhiile şi tronurile lumii de dincolo.

Fără această temelie de rugăciune in mişcarea lui, profundele minuni de schimbare a oamenilor, de mobilizare a celor buni, de desfundare a virtutilor noastre strămoşeşti, nu ar fi fost posibile. Marile biruinte pe care le-a repurtat, pot fi explicate numai ca fruct al rugăciunei curate, asiduie, plină de ardoare. Fără rugăciune, Legiunea Arhangelul Mihail n'ar fi devenit şcoală spirituală. In cele din urmă, nici jertfa lui Mota-Marin, la Majadahonda, nu ar fi avut sens. Nu ar fi fost posibilă.

Căpitanul a fost conducător spiritual. Si arma lui de afirmare şi luptă a fost rugăciunea. Se ruga deseori, intens. Din rugăciune îşi trăgea inspiratia şi forta. Spre sfârşitul vieţii, cred că ştia de rugăciunea perpetuă, fără încetare. Tot ce gândea şi făptuia era rugăciune, dialog cu Dumnezeu. Ştia de marea putere a postului negru, a abstinentei. Era ascet. Se ruga cu inima. De aceea, Dumnezeu i-a dat biruinta prin martiriu. Din starea lui de perfectie interioară, orice alt soiu de biruintă, nu i-ar fi stat bine. L-ar fi incomodat şi diminuat.

Rugându-se şi având clare intuitii, el ştia încă din 1934 că va fi omorît. Iar in 1938, din închisoarea dela Râmnicul Sărat, a strecurat afară o notă pentru Alecu Cantacuzino, care se sbătea să-i pregătească evaderea. "Nu încercati să mă scoateti de aici. Pe piedestalul pe care m'au urcat duşmanii mei, eu nu m'aş fi putut sui, singur, niciodată". Căpitanul scria aceste rânduri depe piedestalul martiriului. Ştia bine ce-l aşteaptă. In fond, ce splendid sfârşit pentru un om de rugăciune! Ce splendidă incoronare!

Depe treptele cereşti ale rugăciunei, orice alt fel de biruintă ar fi însemnat retrogradare, cădere. Dintr'un punct de vedere etern, Dumnezeu a binevoit întru neamul româ nesc, primind jertfa Căpitanului. Si a binevoit, cu infinită milă, şi întru neamul românesc, primind martiriul Căpitanului ca o ispăşire de păcate, drept garantie a unui viitor de creaţie spirituală, libertate şi mărire.

 

 

* * *

 

Stiam de rugăciune, de nevoia de a vorbi cu Dumnezeu, de a plânge in fata Lui şi a-i cere ajutor, încă de mic copil. Dar, in vremea studentiei, in vremea când l-am văzut pentru prima oară pe Căpitanul nu m'aş fi gândit la aplicarea rugăciunii in interprinderile depe planul social şi politic. L-am văzut pe Căpitanul pentru prima oară, fată la fată, in 1933, de Sfântul Gheorghe. Fusesem in 1932, toată vara, in echipa de propagandă a lui Stelescu, in judeţul Rădăuti. Il întâlnisem şi cunoscusem pe Moş Zagreb, profesorul Ion Zelea Codreanu. MA apropiasem sufleteşte de Doru Belimace şi Puiu Traian, care au petrecut şi ei toată vara in echipa lui Mişu Stelescu. Dar pe Căpitan nu-l cunoşteam decât din manifeste şi broşuri, din relatările lui Nicolae Spânu şi Simion Lăzăreanu. Iar, in vara lui 1932, din povestirile de legendă ale lui Nicolai Strugariu, din Părteşti, care fusese in închisoare cu preotul Lucaci şi Simion Lăzăreanu, pentru revolutia Colonelului Neculce, dela Suceava din 1928. Nicolai Strugariu, cu adevărat tigru, in sensul terminologiei literare a lui Dragoş Protopopescu, se alăturase echipei lui Stelescu, şi cum ne-am împrietenit repede, el mi-a umplut inima de chipul de peste veac al Căpitanului.

Dar, personal, mi-a fost dat să-l cunosc pe Căpitanul, in 1933, Aprilie, in casa lui Vasile Iasinschi şi apoi in Casa Germană, unde Căpitanul a tinut o mare, istorică, întrunire politică. Era in ziua de Sfântul Gheorghe 1933. Sfântul Gheorghe cădea într'o zi in decursul săptămânii.

Venisem cu o camionetă, un grup de studenti dela Cernăuti, între cari Filon Lauric şi George Macrin. Inainte de adunare, am fost ospetiti in casa mare ca un palat a domnului Iasinschi. Aşteptând să se scoboare Căpitanul, din camera lui de sus, nu ştiu pentru ce motiv, am urcat scările şi prin uşa întredeschisă l-am văzut in genunchi, rugându-se. Nu m'a observat, nu m'a auzit. Era adânc in rugăciune. Faptul acesta m'a şocat. A trecut prin mintea şi inima mea ca un fulger, despicând cerul in două. Noi, jos, cântam, râdeam, povesteam năsdrăvănii din viata studentească dela Cernăuţi. Ne lăudam. Căutam să ne impunem, cu toată puterea elanului nostru tineresc. Măsuram încă lumea şi viata cu prăjina pasiunilor, cu cotul intereselor imediate. El însă se ruga. Stătea într'o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg. Avea nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu. La adunare aveau să vină cuziştii, fanaticii bătăuşi ai lui Nichifor Robu. Si el trebuia să-i desarmeze fără scandal, fără capete sparte şi fără cadavre. Duşmanii şi politia ne-ar fi vrut compromişi şi înfrânti in felul acesta. Căpitanul însă voia să se bată din săbii fără săbii, numai cu puterea rugăciunii şi cu marele ajutor al fortelor nevăzute. De aceea se ruga cu ardoare.

Faptul m'a cutremurat. M'a întors pe dos. M'am scoborît la parter, între ceilalti camarazi, dar nu am vorbit. S'a lăsat peste sufletul meu o grea şi mult grăitoare tăcere.

Căpitanul aducea un element nou in luptă. Nu numai curajul şi fermitatea convingerilor, nu numai oratoria iscusită şi suportul tinereţh noastre nevinovate. Ci o armă nouă. O formidabilă dinamită, rugăciunea.

In sala Casei Germane, ticsită de tărani, cei mai multi cu măciuci şi toporîşti sub sumane şi cojoace, gata de bătaie şi vârsare de sânge, mi-am dat şi mai bine seama de puterea de rugăciune a Căpitanului. S'au perindat la cuvânt Dl. Iasinschi, Stelescu şi altii. Dar mulţimea a rămas rece, ostilă. Era o zi rece, mohorâtă. Burnita. Cuvântul Căpitanului, fără peroraţii, liniştit, însotit de lacrimi, aducând mai mult a spovedanie şi a dialog frăţesc, a plinit miracolul. Sala s'a încălzit. Tăranii au început a plânge şi a uita de ei înşişi. Ciomegele de sub sumane, cădeau, cu sgomot, pe podeală. Deveniseră inutile. Erau vestigii ale unei mari ruşini.

Ziua s'a afârşit cu o mare biruinţă. O zi de mari descoperiri interioare pentru mine. Politica devenia religie. Şi propaganda electorală, rugăciune. Căpitanul nu doria neamului nostru o biruinţă politică oarecare. Nu-i dorea numai bunăstarea economică şi libertatea. Ci mântuire, prin rugăciune şi facerea voii lui Dumnezeu.

 

 

* * *

 

Rugăciunea, ca armă de educatie şi luptă, in câmpul politic, a fost cu totul necunoscută in vremea noastră. Avem ştiri precise că strămoşii noştri Daci credeau infinit în Zamolxe şi iubeau moartea; o doreau ca pe-o înaltă eliberare din cătuşele pământului. Si mai ştim precis că toată viata lor era şi se împlinia ca fapt de credintă, afirmându-se prin luptă, practicând tăcerea şi adorând moartea in luptă, apărând neamul şi tara.

Tot aşa, ne-a rămas ca mare pildă de credintă in Hristos, domnia şi formidabilele lupte ale lui Ştefan cel Mare, Domn al Moldovei şi sfântă icoană a neamului românesc întreg, de totdeauna. Ne-au atestat cronicarii că Domnul Ştefan poruncia întreg natului moldovean să tină post şi rugăciuni, cu luni de zile înaintea marilor bătălii cu Turcii. Iar, după războaie, îi mulţumia lui Dumnezeu prin ridicări şi ctitoria de mănăstiri şi biserici. El ştia că dispune de forte mult mai mici şi slabe decât Turcii. Se angaja totuşi in luptă cu ei, ca "atlet al lui Hristos", cum l-a numit cu justete şi admiratie, istoricul polon Dlugosz. Se arunca in luptă contând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe concursul fortelor nevăzute, pe morţh înviaţi ai neamului nostru.

Credinţa strămoşului nostru Ştefan a fost pentru Corneliu Codreanu isvor şi icoană de permanentă inspiratie şi rugăciune.

Trezit de tânăr copil la puterea miraculoasă a interiorizării şi rugăciunii, preţuind clar superioritatea numerică, de echipament şi educaţie, a duşmanilor şi asupritorilor neamului românesc, împotriva cărora se ridica, hotărît să lupte pe viaţă şi pe moarte, Căpitanul a făcut apel la rugăciune, la trăirea creştină prin asceză şi meditaţie, la scoborîrea adevărului cristic in viata de toate zilele, in munca oamenilor, in politică. Practicând mereu tăcerea şi singurătatea, exercitând renuntarea la bucuriile pământeşti şi moartea de lume, el a ajuns la gândirea cu inima şi la rugăciunea perpetuă. La acel aeu şi tatăl din ceruri suntem una» al Domnului nostru Isus Hristos. Una in toate clipele vieţii, frâgându-şi mereu inima şi gândul pentru a cere şi obţine, cu infinită smerenie, mila lui Dumnezeu.

Sunt sigur acum, la distanta de trei decenii şi mai bine, dela uciderea lui, că puterea lui de dragoste şi comandă asupra oamenilor, îi venea din adâncurile pline de pace, de umilintă şi renuntare, ale rugăciunii.

El a aplicat postul şi rugăciunea in viata noastră politică şi spirituală, pentru a opri răul şi coruptia şi a creşte o generaţie de oameni noui, capabili de muncă şi credintă, de eroism şi martiriu.

Vasile Posteucă

NOTĂ FINALĂ

Fiind vorba de niste texte inedite, Vasile Posteucă nevoind să fie publicate decât după moarte sau în alte împrejurări decât acelea în care trăia, am păstrat întocmai ideile lui.

A. E. R.