Vasile
POSTEUCĂ
Am găsit fotografia
alăturată în casa compatrioatei noastre din Elvetia, Lucia Popovici, si m'am
mirat până la lacrimi, uitându-mă la
feciorii din Boian (judetul Cernăuti), jucând voiniceste bătuta. 
M'am bucurat
ca si cum as fi aruncat o privire, prin fereastra inimii, până'n zarea
si'n plaiurile de-acasă. In plaiurile natale, în care odată am avut
într'adevăr România Mare si liberă, si neam mândru si muncitor, stăpân pe
destinele lui, si adânc temător de Dumnezeu. O aruncătură de priviri în
satele noastre bucovinene: Boianul, Octrita, Stănestii, Poienii, Plaiul
Cosminului, Cuciurul Mare, Voloca, Sipenitul, Tristiana, Ceahlăul,
Mănăstiristea, sate în care răsuna doina din fluer si din frunză de-alungul
serilor, pe marginea obcinelor, în care se ridicau până la cer cântecele
secerătorilor în după-amiezile de vară, iar seara se rânduiau jocurile la
clăci, pline de veselia tineretii, de chiote si strigături, de acea comoară
unică a folclorului, ce constituie zestrea neamului nostru pe lume. O privire
repede, napădită de amintiri, satul în care m'am născut, pe cărările
copilăriei...
Dar lacrimile
bucuriei, pline de lumină, n'au durat decât o clipă. Din
noaptea robiei de azi m'au înconjurat valuri de întuneric, vânturi cu frig de
Siberie. Acasă la noi, în Boian, în toate satele noastre, e jale acum. Feciorii
care altă dată au jucat cu atâta bărbătească împlinire, bătuta,
coroghiasca si tropotica, gem de desnădejde, de frig si foame, de dor de tară si
de nemărginită revoltă, pe undeva prin minele Uralilor, prin lagărele de
muncă fortata ale colosului bolsevic, unde fîara din om a învins si dă tonul,
unde diavolul batjocoreste crucea si lumina, omenia si adevărul. Ori, se vor fi
întorcând, poate, odată cu căderea serii, din cine stie ce colhoz, cu fetele
vinete ca bozul, păziti de politruci, mânati cu năgaica din spate, dar
într'o
tarină care nu mai e a lor, in care ei seamănă blesteme in loc de grâu si
păpusoi, si culeg numai neghină si spinii răi ai foametei continue.
Si prin
noapte, m'am trezit înconjurat de mii de priviri
pline de flăcări, străbătându-mi inima ca niste săbii, de sute de mii de
glasuri, vuind ca furtuna pe mări, adunându-se într'o singură întrebare:
"dar voi, cei liberi, care aveti dreptul la cuvânt si la scris, voi ce
faceti? Ne lăsati robiei si mortii?"
Si lacrimile s'au
făcut, pe obrajii mei, amare, de jăratec si otravă. Si
m'am jurat in fata lor, morti si vii, de iezi si de mâne, că voiu folosi de-acum,
drept cerneală, numai durerea lor, si că ruga mea la Dumnezeu, nu-i va uita
de-acum niciodată.
Iată dece cer câteva pagini si'n acest Calendar, pentru neamul
robit, de-acasă,
si mai ales pentru cei din Bucovina de Nord si Basarabia. 
S'a întâmplat
acolo, în acel colt al pământului o nedreptate pe care omenirea numai cu grele
sacrificii va putea s'o repare si s'o răscumpere. Două provincii, care si-au
hotărît întoarcerea la România in 1918, conform principiului Wilsonian al
auto-determinării popoarelor, au fost invadate de Rusia bolsevică în 1940 si
în 1944 si răsluite, anexate noptii asiatice, iadul în care fiinta umană e
degradată si ucisă de o haită de călăi, de bestii care-l neagă si-l
batjocoresc pe Dumnezeu, care visează si urmăresc prăbusirea întregii
civilizatii crestine. Si nedreptatea încălcării a fost urmată de ucideri în
masă, de arderea satelor, de deportări spre Siberia cu miile, si, în ultimii
ani, de deportările în masă, de genocid. Si poate astea se întâmplă în fata
celeilalte părti din omenire care e liberă, dar care a pierdut par'că
instinctul de apărare si stă să se târguiască cu criminalii, acceptând
formula coexistentei cu răul, ajutând chiar materialiceste pe comisarii rosii
care ucid, făcându-se a nu mai auzi gemetele ce vin de dincolo de cortina de
fier.
Trece
parcă un mare blestem peste
lume. Intunerecul si trădarea par a
acoperi tot ce-a mai rămas divin si sănătos în om. Setea de bani si lasitatea
n'au fost niciodată mai stăpâne si n'au purtat niciodată coroana puterii si
domniei cu mai multă trufie si obrăznicie.
Dintr'un asemenea moment de noapte si
desnădejde, scrisul înseamnă vorbire
directă cu Dumnezeu. Numai Lui a mai rămas să ne plângem. Vorbindu-i Lui, ne
vom vorbi, poate, si nouă însine, acelor mici si uitati, care mai
stim asculta'n noapte, care ne mai întâlnim cu lacrima, cu strigătul de
ajutor ce vine din provinciile noastre robite, din neamul vândut si năpăstuit,
care mai îndrăznim trânta cu moartea, deoarece vrem să trăim in picioare.
Va veni o zi când se vor trezi si
altii. Să dea Dumnezeu să nu fie prea
târziu...
Am auzit pe multi,
întorcându-se din vizita făcută în tară, codindu-se să spună adevărul. Acoperind toate întrebările de aci, cu o tăcere lasă,
care nu le va aduce nici un bine nici lor, si nici nu-i va scuti de necazuri pe
cei din tară. Răul e atât de mare, cutitul e atât de aproape de os, încât
salvările individuale nu mai contează. Mai mare decât salvarea unei familii,
e datoria de a demasca pe diavol, de a striga adevărul, de a grăbi trezirea
vestului care doarme cloroformizat de formule pacifiste.
In toamna lui 1941 mă întorceam
în Bucovina. Veniam dela Bucuresti, ca să
văd Stănestiul, s'o văd pe mama. Si la Adâncata, asteptând trenul de Siret,
care să mă ducă la Tereblecea, un tăran s'a apucat să ne povestească,
grupului care eram acolo, în gara pustie si ruinată, cum au fost omorîti de
comisarii bolsevici, pe malul Siretului, în fata satului Petriceni, numai la
câtiva kilometri depărtare, cei opt sute de feciori din Boian, Ceaher si
Cuciurul Mare. Ca si azi, si atunci toti oamenii din iadul bolsevic visau să
fugă spre libertate. Mai ales feciorii satelor noastre, nu puteau îndura
năgaica si cisma bolsevică. De aceea, umblau din cătun în cătun, se
organizau, căutau arme si puncte de trecere spre tara liberă, România. Dar
calăii au introdus între arcasii libertătii si câtiva câni ai trădării.
In dimineata hotărîtă pentru trecerea Siretului, cei opt sute s'au văzut
înconjurati de tancuri, de sute de mitraliere. Si lupta a început. Dar
inegală. Ce n'au doborît mitralierele, au înghitit valurile tulburi ale
Siretului. Cei opt sute au ajuns în pământul libertatii, în întelesul mai
înalt, biblic, al cuvântului. Un neam îsi plătea libertatea ce va să vie cu
floarea aleasă a feciorilor din cele mai mândre sate. Si istoria s'a repetat
pe urmă pe Prut, lângâ Mamornita, unde alte sute de feciori au murit,
secerati de mitralierele civilizatiei comuniste, de ura acelora care profanează
porumbelul Păcii, cari terfelesc în sloganele lor libertatea si fericirea
popoarelor, viitorul mai bun al omenirii.
Cetind aceste
rânduri, drag frate al meu si al celor ucisi de comunisti, nu
te multumi numai cu lacrima. Incearcă să vezi adevărul. Porneste-te să
predici acest adevăr în lumea întoarsă si nepăsătoare de azi. Scrie si tu. Ia
cuvântul în meeting-uri si serbări, si cere un moment de reculegere pentru cei
omorîti de bolsevici, pentru cei din închisori, din surghiun, pentru acei care
ne strigă, si te strigă, pe nume, prin noaptea răutătii si-a nepăsării.
Incetul cu încetul, vor mai veni si altii să ne-ajute. Numărul purtătorilor
de steag va creste. Uite, un tăran din Tereblecea, pe nume Dumitru Nimigean,
care a scăpat din temnitele Siberiei si se află acum in Australia, a scris o
carte zguduitoare despre tot ce-a văzut el in cei zece ani de Rusie bolsevică.
Si scrisul lui va vedea in curând lumina tiparului. Intâiu în limba română (în
Portugalia), apoi in limba engleză si franceză. Si va ajunge însotit de-un
memoriu al Asociatiei "Pro Basarabia si Bucovina", privind
deportările în masă din provinciile noastre furate de Rusia, si la Natiunile
Unite. Dar, mai ales, va ajunge si la pragul tău. Pe masa ta. Si tu vei avea
datoria să-l duci mai departe în altă casă, în altă inimă de frate. In
altă grupare, în alt cerc politic...
Uită-te lung la fotografia cu feciorii bucovineni care
joacă. Si adu-ti apoi
aminte de BĂTUTA mortii pe care "cei opt sute" au jucat-o în plumbul
mitralierelor bolsevice la Petriceni si ascultă, adânc, in inimă, glasul venind de
departe. Constiintele
noastre nu vor mai avea odihnă si pace, până când Dumnezeu nu va suna
ceasul marei eliberări românesti. Ascultă, si nu uita că noi putem grăbi
plinirea acestui ceas, prin rugă, cuvânt, credintă si faptă.
Vasile
Posteucă
Calendarul
"America", 1958