HORIA SIMA

PRIZONIERI AI PUTERILOR AXEI

-CONTINUARE-

13. HORIA SIMA PREGATESTE O LOVITURA DE STAT. UN LANT DE AFIRMATII FANTEZISTE.

În sfârsit, dupa toate cele anterior petrecute, dupa ce Miscarea a fost reorganizata, punând în fruntea diferitelor corpuri numai camarazi de încredere ai Comandantului Legiunii, dupa uciderea detinutilor de la Jilava, dupa înarmarea masiva a legionarilor, Horia Sima considera pregatirile suficient de înaintate pentru a da lovitura de Stat contra Conductorului. Ce urmareste Horia Sima?

„Sa fie Conducatorul Statului si sa aplice imediat si integral principilor lui, care ar fi dus la distrugerea economiei tarii, la bolsevizarea Neamului si la prabusirea Statului independent românesc” (p.I3). Iata un buchet de aspiratii urmarite de Seful Legiunii, care merita o cercetare mai amanuntita. Nu stiu cum se face ca economia româneasca, pe timpul guvernarii legionare, a ajuns într-o stare înfloritoare, cum am scris în volumul precedent, Era libertatii, cu un excedent de economii de cinci miliarde cinci sute de milioane! Aceste rezultate dezmint radical si categoric afirmatia autorului cartii ca Horia, Sima urmarea „distrugerea economiei tarii”.

A doua afirmatie, ca eu urmaream „bolsevizarea tarii”, este de-a dreptul dementa. O miscare ce-a aparut din necesitatea tarii de a se apara contra infiltratiilor comuniste din rasarit nu putea urmari bolsevizarea ei. O miscare ce-a luptat permanent contra comunismului nu putea deveni aliata lui, pentru a distruge tara din interior. O miscare ce-a realizat politica externa a Capitanului, a unei aliante cu Puterile Axei, nu se putea concepe ca s-ar fi pus în slujba Moscovei. Dar pentru Antonescu si clica lui, toate argumentele sunt bune, chiar si cele mai ireale si absurde, numai pentru a calomnia Miscarea. Sub guvernarea legionara s-a produs încadrarea României în Axa si pactul militar cu Germania. Acestea le uita autorul acestei cartii.

În sfârsit, ultima afirmatie ca Horia Sima urmarea desfiintarea Statului Romanesc Independent, este de o miselie fara margini. Noi ne-am atasat Puterilor Axei pentru a feri România de a nu fi atacata de Moscova, daca ar fi ramas fara nici o aparare în Europa. Iar în cadrul Puterilor Axei n-am intrat împinsi de la spate, ci constient ca savârsim un act de adeziune la Noua Europa, ce o preconizau aceste puteri. Daca ele au gândit si s-au comportat altfel, înselând aspiratiile popoarelor europene, este o chestiune care nu ni se poate imputa noua, ci exclusiv miopiei lor politice. Abia dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21 Ianuarie 1941, România s-a transformat dintr-un Stat liber într-un Stat vasal Berlinului. E pretul ce l-a platit Antonescu pentru ajutorul ce i l-a dat Hitler în Ianuarie 1941, pentru a zdrobi rezistenta legionara, cu ajutorul trupelor germane stationate în România.

Tot în legatura cu presupusa lovitura de Stat ce-o pregatea Horia Sima contra lui Antonescu, se mai spune, ca un corolar al situatiei, la pagina 13, ca am pus în miscare toate influentele, toate pârghiile de care dispuneam, toti oamenii mei de încredere, pentru a-l denigra pe Conducator.

„Numai prin încurajarile lui Horia Sima s-a putut ajunge la situatii atât de stranii, cu tendinta vadita de a ruina prestigiul Conducatorului Statului” (p.14).

De pe buzele mele nu a iesit nici un cuvânt destinat sa „ruineze prestigiul” Generalului. Nici în public si nici în particular. Fata de nimeni nu m-am plâns nici la Berlin, cum din nefericire si rusine nationala a facut-o Generalul, si nici în convorbirile ce le-am avut, fie cu legionari notorii, fie cu diversi oameni politici. Tot ce spune cartea în aceasta privinta, sunt inventii ordinare. Am ramas loial Generalului pâna la capat, pastrând respect si afectiune. N-am îndemnat pe nimeni sa-l vorbeasca de rau pe General, nici cu cea mai usoara aluzie, chiar când vedeam ca el urzeste ceva pe la spate.

14. SE TRECE LA „EXECUTIA” LOVITURII

Dupa aceste „formidabile” pregatiri de a-l rasturna pe Antonescu, care n-au existat decât în imaginatia perversa a autorilor acestei carti, se trece la prezentarea actului în sine. „Se hotaraste în sfârsit sa se dea lovitura de Stat, spre a aseza un regim legionar integral” (p.14).

În ce consta planul?

„- Horia Sima va conduce si va executa propaganda în provincie;

– Generalul Petrovicescu, cu Al. Ghica si Maimuca vor organiza înarmarea la Bucuresti” (p.l4).

Pentru a-si îndeplini misiunea „de a atâta, controla si îndruma provincia”, Horia Sima porneste într-un turneu de întruniri:

– la 14 Decembrie, la Constanta;

– la 21 Decembrie, la Patârlagele-Buzau;

– la 25 Decembrie, la Timisoara, Lugoj, Caransebes;

– la 3 Ianuarie, la Predeal (p.16).

Este adevarat ca am facut aceste calatorii, dar ele aveau cu totul alt substrat decât cel ce mi se atribuie.

La Constanta, în 14 Decembrie, am plecat pentru o ancheta asupra unui conflict ce izbucnise între colonistii macedoneni, evacuati din Cadrilater, si populatia localnica. Generalul daduse ordin jandarmilor ca sa traga în colonistii macedoneni. „Îsi închipuie fiecare ce dezastru ar fi fost. Fiind pus în cunostinta de ordinul lui Antonescu, am plecat însotit de Papanace, în comunele unde se produsera presupusele tulburari. Nu era nimic important. Mici frecusuri între noii veniti, care locuiau în conditii mizerabile si vechii sateni. Dar, de aici si pâna la a ordona sa tragi în colonistii refugiati din Cadrilater, era o masura care nu se încadra cu realitatea. Numai un creier avid de sânge, cum era al Generalului, putea sa conceapa acest ordin dement”.

La Patârlagele-Buzau, am plecat fiind invitat de Seful judetului, pentru chestiuni locale de organizatie. Seful judetului era un om distins si un om bine înstarit. Avea si o mosioara în regiune, cu oi si vite. Am fost însotit de Andreas Schmidt, Seful grupului etnic german, care vroia sa profite de aceasta calatorie pentru a trata cu mine anumite probleme ale minoritatii germane. Mi-aduc aminte ca seful judetului si sotia lui ne-au tratat cu bunatatile pamântului, între altele, cu brânza de oaie delicioasa, din care nu mai gustasem în toata viata. Chestiunea tratata se referea la anumite tensiuni între organizatia legionara si prefectul local, care nu era legionar, ci era un prieten de-al Generalului. I-am recomandat prudenta si rabdare.

Daca se uita cineva pe harta, îsi da seama ca Patârlagele nu putea fi în nici un caz un centru de lupta revolutionara contra lui Antonescu. Un orasel de provincie care nu putea servi la astfel de întreprinderi.

E adevarat ca dupa Craciun am fost la Timisoara, Lugoj si Caransebes. M-a învins si pe mine dorul de a-mi vedea prietenii din aceasta regiune. Locuisem la Caransebes si Lugoj ani de zile fiind profesor de liceu. Capitanul ma numise sef al acestei regiuni si în aceasta calitate am cutreierat în lung si-n lat cele trei judete care formau regiunea. Având câteva zile libere, împreuna cu sotia mea, am facut aceasta calatorie, poposind în cele trei orase. Doar la Caransebes am tinut o sedinta publica cu garnizoana legionara locala, care a decurs fara nici un incident. În nici o convorbire de pe aici n-am atâtat provincia, cum pretinde grosolanul falsificator al acestor vizite. Am vorbit tot timpul în termenii cei mai elogiosi de Antonescu. Chiar si atunci când anumiti camarazi din regiune îmi atrageau atentia asupra zvonurilor care circulau în sferele armatei ca Generalul „se va debarasa curând de legionari”. I-am asigurat ca acestea sunt zvonuri fara fundament, puse în circulatie de dusmanii regimului.

În sfârsit, ultima calatorie de la Predeal, în 3 Ianuarie, a fost facuta pentru a vizita noile localuri ale Fratiilor de Cruce. Centrul nostru de formare a cadrelor de la Predeal care apartinuse mai înainte organizatiei „Straja Tarii”, a trebuit sa fie evacuat, pentru a face loc Liceului militar de la Manastirea Dealului, care suferise grave daune în urma cutremurului. Ca o compensatie, chiar Antonescu ne oferise jos, în vale, la Predeal, o cazarma care servise pâna atunci unei unitati militare. Am inspectat noul local însotit de Ilie Smultea, Seful Fratiilor de Cruce. Am constatat ca nu era potrivit si nu corespundea exigentelor acestui Centru.

Iata cum se denatureaza faptele. Am insistat, poate prea mult asupra acestor calatorii facuta de mine în provincie, pentru a dovedi reaua credinta a acelora care au compus aceasta carte. Niste calatorii care n-aveau alta semnificatie decât de ordin intern legionar, le-au ridicat autorii acestei carti la rangul de actiuni subversive, destinate sa ridice tara contra conducerii de Stat.

Dar în capitala, ce fac legionarii, sub supravegherea directa a Generalului Petrovicescu si a lui Ghica? Se înarmeaza pe capete, spun acesti rauvoitori, procurându-si arme pe cai ilegale. Nici Petrovicescu si nici Ghica n-au patronat astfel de acte: n-au încurajat înarmarea legionarilor si nu i-au atâtat contra Conducatorului. Au ramas oameni corecti si loiali atât lui Antonescu cât si principiilor Statului National-Legionar. Ura lor cea mare este ca au refuzat sa colaboreze cu intrigantii din jurul Generalului la darâmarea Noului Stat. Loiali lui Antonescu, dar loiali si Miscarii. Asta nu putea suporta Conducatorul si de aceea i-a azvârlit în închisoare.

Tot sub înalta supraveghere a celor de mai sus, infamul falsificator descopera un lucru si mai grav:

„În cuiburi se face teorie si aplicatii pentru lupta de strada, dupa cursul predat de Scoala de propaganda de la Moscova”.

Niciodata în cuiburile noastre nu s-a recurs la materialul de propaganda comunist. Noi aveam îndrumarile noastre educative, cuprinse în Carticica Sefului de Cuib, care constituie îndreptarul de baza al Miscarii, un fel de Biblie a Legiunii. Nici un legionar n-ar fi cutezat sa pângareasca dispozitiile de organizare ale Capitanului, cu adaosuri din ideologia comunista. Aceasta acuzatie ramâne ca un leit-motiv în întreaga carte. Oricând are prilejul, autorul cartii simte o deosebita satisfactie sa sublinieze anumite relatii ce-ar fi existat între Miscare si comunisti. Odata indica infiltratii masive în Miscare, alteori jongleaza cu numele lui Groza, iar acum a facut si senzationala descoperire ca se utiliza în cuiburi „cursul predat de Scoala de propaganda din Moscova”.

Mai întâi noi nu aveam planul de a-l ataca pe Conducatorul Statului. Apoi noi aveam propria noastra experienta în materie revolutionara, cum au demonstrat evenimentele de la 3-6 Septembrie 1940. Nu aveam nevoie de lectii straine si nici chiar de inspiratii. Dar pentru noi, ordinea morala prevala. Nu puteam face nici un rau Conducatorului Statului, pentru ca nu vroiam sa ramânem sperjuri în fata istoriei si a lui Dumnezeu, cum a facut Regele Carol II cu Constitutia de pâna atunci, fapt care a fost înfierat de Capitan în scrisoarea lui catre Vaida.

15. CRESCENDO AL TERORII

Pentru perioada premergatoare loviturii pregatite de Miscare contra Conducatorului Statului, asadar dupa 1 Ianuarie 1941, se observa o crestere a ilegalitatilor si a actelor de teroare, dupa autorii cartii. Evenimentele, cum spun ei, se precipita. În realitate nu s-a petrecut nimic grav în aceasta faza, pe care sa o numim a pre-rebeliunii.

Metoda detractorilor Miscarii e simpla, extrem de simpla, încât poate fi usor demascata. Amesteca, claie peste gramada, întâmplari din diferitele momente ale guvernarii legionare. Am aratat cum o interventie a mea, conform ordinului Generalului Antonescu, catre Generalul Petrovicescu, de a se preda pistoale legionarilor din politie, fapt petrecut în Septembrie 1940, este stramutat ca si cum s-ar fi întâmplat cu putin timp înainte de 21 Ianuarie 1941 (p.l5).

– Armele ce si le-au procurat legionarii, în cursul evenimentelor din Ianuarie 1941, pentru a apara institutiile publice contra militarilor trimisi de Antonescu, le aseza ca si cum ar fi fost capturate cu mult înainte si ca dovada a intentiei lor de a ataca conducerea Statului (p.15).

– Înlocuirea lui Alecu Ghica de la Directia Generala a Sigurantei, prin trimiterea unei grupe de soldati sa ocupe localul, e în asa fel prezentata ca si cum ar fi avut loc înainte de ciocnire. În realitate, Alecu Ghica a fost surprins în exercitiul legal al functiei lui de o trupa militara la 21 Ianuarie si ca sa se apere de acesti intrusi care executau un ordin ilegitim, a cerut sprijinul legionarilor.

Tot astfel, rezistenta ce-a opus-o Colonelul Zavoianu la înlocuirea lui, dupa întâmplarile de la Jilava, e expusa în asa fel încât pare a se fi întâmplat în cursul asa-zisei rebeliuni.

Toata tesatura de acuzatii contra Miscarii e hibrida. Dovezi, argumente, întâmplari petrecute în faze diferite ale guvernarii noastre sunt asezate pe acelasi piedestal, ca si cum ar apartine aceleiasi conspiratii legionare, de a rasturna conducerea Statului. Aproape nu e rând care sa nu cuprinda o miselie. Mai citam câteva exemple, caci nu ne putem ocupa de toata aceasta maculatura în doua volume, destinata sa justifice lovitura de Stat a Generalului Antonescu si sa otraveasca opinia publica.

– În lumea satelor, se fac promisiuni de împroprietariri demagogice, „omul si pogonul”. Aceasta formula e veche de pe timpul ultimelor alegeri parlamentare din 1937. Capitanul a înfierat pe atunci cu toata vigoarea ticalosia partidului la putere, care ne-a atribuit aceasta lozinca.

– Comentând executiile de la Jilava ale asasinilor Capitanului, în 26-27 Noiembrie 1940, se spune în carte ca aceasta ucidere „reprezinta un act a carui gravitate era exceptionala. Opinia publica nu se sfieste sa-si arate indignarea”.

În realitate opinia publica, nu aceea din jurul Presedintiei, a fost multumita de acest deznodamânt desi savârsit în marginea legalitatii, pentru ca cei mai odiosi asasini pe care i-a cunoscut pâna atunci istoria României si-au primit justa pedeapsa.

– Desfiintarea politiei legionare, este interpretata cu aceeasi rea credinta. În loc sa fie privita asa cum era în realitate, o masura destinata sa termine cu confuzia creata între atributiile celor doua politii, este privita cu cea mai mare suspiciune. Din faptul ca un numar redus de elemente ale politiei legionare au fost încadrate în Politia „Capitalei”, autorul cartii trage concluzia ca dizolvarea politiei legionare a fost o farsa, pentru a acoperi o noua implantare de elemente legionare în personalul oficial al Statului.

16. DESCINDERI LA LOJILE MASONICE. OPERATIA STÂNGA

Nu spun lucruri noi în acest capitol. Repet ceea ce am scris în volumul II al cartii Era Libertatii.

La pagina 16, se spune urmatoarele: „Apare atunci comunicatul din 13 Ianuarie referitor la descinderea de la Sediul masonilor si comunicatul dat de Horia Sima”.

Este adevarat ca s-au facut descinderi la lojile masonice, sub conducerea chestorului Stânga de la politia sociala. Aceste descinderi n-au fost ordonate nici de mine, nici de Generalul Petrovicescu si nici de Radu Mironovici, pe atunci Prefect al Politiei Capitalei. A fost un abuz al Comisarului Stânga. Am explicat odiseea materialului gasit la aceste descinderi, care nu reprezinta de altfel nici o importanta deosebita. „Secretele” masonice cuprinse în documentele lor erau bine cunoscute din publicatia buletinului antiiudeo-masonic al Dr. V. Trifu. Am predat acest material lui Mihai Antonescu, în calitate de Ministrul al Justitiei. Mai târziu, acesta s-a simtit obligat sa publice ceva din acest material, nu complet, lipsind din el nume care nu conveneau regimului.

Chestorul Stânga fusese numit de Colonelul Zavoianu. Era legionar din grupul studentesc de la Iasi. În cursul guvernarii noastre, a fost captat de Alexandru Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne, omul de încredere al lui Antonescu si, din acest moment, a servit acestuia. Misiunea lui Stânga, comandata de Rioseanu era sa savârseasca cât mai mute acte ilegale, arestari, descinderi, maltratari de evrei, confiscari de monede straine, pentru ca Rosieanu sa le poata servi Generalului, iar acesta sa se înfurie si mai mult contra noastra.

Descrierile de la lojile masonice au servit aceluiasi scop si au fost înfaptuite de acelasi comisar Stânga, aflat în solda lui Rioseanu. Când au început arestarile, dupa 23 Ianuarie 1941, Stânga a fost luat sub ocrotirea lui Rioseanu. Nu a fost dat în judecata si s-a bucurat de libertate în tot timpul regimului lui Antonescu.

La domiciliul lui Stânga s-au gasit un numar important de devize straine, dar detinatorul lor, Stânga, n-a avut nimic de suferit.

17. PETRASCU ÎN FOCUL REFLECTOARELOR

Echipa antonesciana, ce-a lucrat la strângerea si publicarea acestui material monstruos, si-a rezervat ca efect final rolul ce l-ar fi jucat Petrascu în pregatirea asa-zisei rebeliuni. Acesta i-a convocat la 16 Ianuarie 1941, la sediu, pe sefii de cuiburi din capitala, carora le-a tinut un discurs de o rara violenta contra Conducatorului. Dupa o nota informativa trimisa lui Antonescu (probabil de Eugen Cristescu), Petrascu ar fi declarat urmatoarele:

„Divortul dintre Legiune si General este iremediabil. S-a sapat o prapastie între Legiune si Generalul Antonescu. Revolutia legionara este patata de sângele legionar si nu conteaza suferintele Generalului Antonescu pe lânga suferintele legionarilor. Legionarii sunt multi si Generalul este singur. Stim ca vom fi dominati de militari, a adaugat dânsul. Stim ca ofiterii superiori sunt cu el, dar ofiterii tineri sunt cu noi. În afara de asta trebuie sa se stie ca avem numai la Bucuresti 21.000 de arme si grenade si din fiecare fereastra se va trage. Legionarii sa se tina strâns uniti, caci numai unitatea îi poate scapa de pericolul ce-i pândeste” (p.17).

Acum, doar o superficiala examinare a acestui text va convinge pe oricine, chiar si pe cei mai putini preveniti, ca nu poate fi autentic. Petrascu n-a rostit aceasta cuvântare sau cel putin în forma în care e reprodusa de serviciile informative de la Presedintie. Sedinta cu sefii de cuiburi ce-a tinut-o la 16 Ianuarie 1941 era de rutina. Din când în când, Petrascu îi aduna pe responsabilii organizatiei din capitala sau din provincie si le vorbea, dându-le îndrumari. Si în acest caz n-a facut altceva decât sa-si îndeplineasca misiunea ce cadea în atributiile lui de Secretar General al Miscarii.

Nici un grup revolutionar, când vrea sa dezlantuie o revolutie nu se apuca sa o trâmbiteze ''urbi et orbi”, prevenind, cum pretinde nota informativa, ca ar fi facut Petrascu la 16 Ianuarie 1941. Când am organizat revolutia de la 3 Septembrie 1940, am pregatit-o în cea mai mare taina. N-am tinut discursuri contra Regelui. E în afara de orice dubiu ca acest text este o grosolana falsificare a cuvântarii rostite de Petrascu la 15 Ianuarie 1941, în fata sefilor de cuib din capitala.

Cine pe lume poate fi atât de idiot încât sa declare în fata a sute de oameni, între care cu certitudine ca se gaseau si informatori, ca „numai la Bucuresti avem 21.000 arme si grenade si ca se va trage de la fiecare fereastra”. Mai întâi ca acest stoc de arme nu exista. Era o minciuna sfruntata. Legionarii din capitala, acei angajati în servicii publice, aveau cel mult câteva sute de pistoale, necesare serviciului ce-l îndeplineau. Informatorul Presedintiei n-a avut nici un scrupul sa debiteze aceasta enormitate, ridicând la cifre astronomice stocul de arme de care dispuneau legionarii din politie.

Apoi, o grava contradictie în sânul acestui discurs. Pe de-o parte, Petrascu spune ca „legionarii sunt multi, iar Antonescu e singur”. Iar mai departe adauga „Stim ca vom fi dominati de militari. Ofiterii superiori sunt cu el, dar ofiterii tineri sunt cu noi”.

Contradictia e evidenta. Daca Antonescu e singur, cum ne pot domina militarii? Daca e singur, înseamna ca nu are nici militari de grad superior si deci nu ne poate domina. Faptul s-a verificat la 21 Ianuarie 1941 când o serie de comandanti de corp de armata n-au dat curs ordinelor scelerate ale acestuia. A trebuit sa intervina armata germana, pentru a-l scapa pe Antonescu de o înfrângere iremediabila.

Petrascu a spus ceva, avertizându-i pe legionari asupra primejdiilor ce ne pândesc. A cerut unitate, pentru ca numai daca vom fi uniti, nu va reusi planul acelor forte oculte care vor sa-l separe pe General de Miscare.

O alta informatie absurda, urmeaza în continuare: „Spre a curma abuzurile, Conducatorul Statului decide „desfiintarea comisarilor de românizare” (p.19). Am scris în volumele anterioare cum a luat nastere legea „Comisarilor de românizare”. A fost în întregime opera lui Antonescu, si a Ministrului Economiei Nationale, Leon. Ministrii legionari in corpore s-au opus. Când Mihai Antonescu, la 19 Ianuarie 1941, m-a întrebat ce facem cu legea comisarilor de românizare, i-am raspuns stante pede: „dupa mine puteti sa o desfiintati”. Eram bucuros sa scap de aceasta pacoste, care ne-a creat grele probleme. Deci Generalul este autorul acestei legi necugetate si daca a desfiintat-o mai târziu, s-a facut cu aprobarea mea. Nu e un merit al sau, cum se pretinde în paginile acestei carti.

18. ASASINAREA MAIORULUI DÖRING

La 19 Ianuarie 1941, Duminica dupa amiaza, se petrece atentatul contra

Maiorului Döring, tocmai când iesea de la hotelul unde locuiau toti membrii misiunii militare germane. Acest atentat a servit ca pretext Generalului de a dezlantui lovitura de Stat contra Miscarii, distrugând întreaga ordine constitutionala existenta.

Iata cum este relatat atentatul în „Privirea Generala”, a cartii, pagina 17:

„În plin centrul Capitalei se petrece un atentat-asasinarea Maiorului german Döring – la hotelul unde domicilia misiunea militara germana, fara ca Siguranta Generala si Prefectura Politiei sa aiba cel putin un agent de supraveghere sau vreo informatie de prevenire a atentatului”.

Pretentia responsabilului de redactarea cartii e de o stupiditate fara margini. De când o armata trebuie pazita de agenti de politie? Misiunea militara germana, în afara de orice dubiu, îsi avea serviciul ei special de informatii, incomparabil mai bun decât paza ce o puteau oferi fortele de ordine din capitala. Si apoi daca era vorba de obligatia Statului Român, în sarcina cui incumba datoria de a preveni vreun atentat contra misiunii militare germane? În sarcina Serviciului Secret al Armatei, condus de proaspatul numit, Eugen Cristescu, la care nici Generalul Petrovicescu si nici alti înalti functionari legionari de la Politie si Siguranta nu aveau acces. Niciodata n-a fost solicitat vreun legionar sa-si dea concursul la refacerea Serviciul Secret al Armatei. Acest reduit era pastrat cu gelozie sub comanda Colonelului Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne, care primea ordine directe de la General, fara sa mai treaca prin filiera titularului Misterului de Interne, Generalul Petrovicescu.

Dar s-a mai petrecut un fapt foarte grav cu grecul care l-a ucis pe Maiorul Döring, azvârlind suspiciunea direct asupra Colonelului Rioseanu. Acesta intrase în tara cu un pasaport turc, care îi expirase cu câteva luni în urma. Rioseanu, amabil, s-a grabit sa i-l prelungeasca, procurându-i timpul necesar ca sa-si pregateasca atentatul. Lui Rioseanu, Generalul nu i-a aplicat nici o pedeapsa, în timp ce pe un om nevinovat total în afara de problema, pe Generalul Petrovicescu, l-a sanctionat cu expulzarea imediata de la Minister fara nici o ancheta.

Între timp s-au publicat o serie de documente ale Ministerului de Externe american, State Department, din care rezulta ca agentul ce l-a împuscat pe Maiorul Döring era în slujba Serviciului Secret American pentru sud-estul european, condus pe vremea aceea de Colonelul Donovan. România a cazut în sfera-i de actiune. În complicitate cu Serviciul Secret Armatei Române si cu anturajul antonescian, Colonelul Donovan l-a însarcinat pe agentul sau grec, strecurat în România, sa ucida un ofiter german, nu-l interesa cine. Faptul în sine, caderea unui ofiter german pe pamântul României, trebuia sa serveasca de „detonator” ca sa puna în miscare firele loviturii de Stat ce-o pregatea de mai înainte.

Astazi nu mai exista nici un dubiu la ce a servit acest atentat. Azvârlind raspunderea lui asupra neglijentei sau nepriceperii organelor Ministerului de Interne, Conducatorul Statului l-a destituit fulminant pe Generalul Petrovicescu si pe colaboratorii lui cei mai apropiati. Au fost maziliti, la scurt interval, atât Ghica, Directorul General al Sigurantei, cât si Radu Mironovici, Prefectul Politiei Capitalei. Au urmat la rând o serie de prefecti si chestori legionari din tara. Acestia nu au mai fost înlocuiti, asa cum prevedea legea, prin decrete aparute în Monitorul Oficial, ci au fost somati, pur si simplu, sa paraseasca institutiile ce le-au administrat pâna atunci, de ofiteri care au venit în fruntea unor grupe militare. Procedeul lui Antonescu a avut toate caracteristicile unei lovituri de Stat. El era rebel, iar legionarii victimele unei noi agresiuni.

19. TRAGICELE ZILE DIN IANUARIE. O DEMONSTRATIE IMPOSIBILA

De la paginile 17 pâna la 25, „Privirea Generala”, expune cum a decurs asa-zisa rebeliune legionara. M-am ocupat in extenso de aceasta problema în volumul II al lucrarii mele Era Libertatii. Cititorul va gasi în ultima parte a acestei carti toate datele si toate informatiile de care are nevoie pentru a obtine o imagine clara asupra evenimentelor.

Efortul penibil al autorilor Pe Marginea Prapastiei de a demonstra vinovatia legionarilor în evenimentele din Ianuarie 1941, nu duce la nici un rezultat. Demonstratia e imposibila. De nicaieri nu reiese ca legionarii ar fi atacat Conducerea Statului. Nu se poate indica sau identifica nici un act de agresiune al legionarilor contra Generalului Antonescu. Când si unde legionarii au dezlantuit vreun atac contra lui Antonescu, contra colaboratorilor lui sau contra armatei?

În schimb se poate stabili cu precizie momentul si tehnica loviturii de Stat a Generalului Antonescu contra Miscarii si contra formelor constituite ale Statului.

În 20 Ianuarie 1941, Luni, a fost demis Generalul Petrovicescu. În 21 Ianuarie,

Marti, în toata tara s-au produs acte de agresiune ale fortelor militare contra institutiilor detinute legal de legionari: prefecturi, chesturi, primarii. În capitala s-a aplicat acelasi procedeu cu Directorul General al Sigurantei, Alexandru Ghica, si cu Prefectul Politiei capitalei, Radu Mironovici.

Unde e rebeliunea? Rebel, cu toate semnificatiile ce merita acest cuvânt, a fost Generalul Antonescu si, împreuna cu el, toti acei colaboratori care l-au ajutat la aceasta întreprindere tradatoare. Exact ca pe timpul lui Carol, Generalul si-a trimis plutoanele militare sa ocupe institutiile publice, iar daca întâmpina rezistenta, sa traga în recalcitranti.

Cine a ucis din primul moment si pe cine? Generalul Antonescu. În mai multe puncte ale tarii au cazut tineri legionari care aparau ordinea legala a Statului, în care au fost numiti prin decrete legale.

Dar Generalul Antonescu a fost rebel si fata de Rege. A nesocotit semnatura Regelui Mihai, care figura pe decretul de înfiintare al Statului National-Legionar. Când Regele Mihai a încercat sa vina de la Sinia la Bucuresti, pentru a media între Miscare, si General, a fost oprit pe drum de Rioseanu, arestat si trimis înapoi la Sinaia.

Generalul Antonescu si-a facut în aceste zile trista faima de a fi savârsit un dublu sperjur: fata de Legiune, careia i-a oferit colaborarea si fata de Capul suprem al Statului, Majestatea Sa Regele.

Autorii cartii numesc „rebeliune” rezistenta ce-au întâmpinat-o militarii la ocuparea institutiilor publice. Aceasta e cu totul altceva. Aceste ciocniri s-au petrecut „post festum”. Generalul Antonescu a dat lovitura de Stat contra Statului National-Legionar. În capitala si în numeroase orase din tara, functionarii legionari chestori, prefecti, primari etc., au refuzat sa predea localurile ofiterilor, care cereau sa le ocupe pe baza unor ordine telefonice sau telegrafice. Masele legionare si întreg poporul de la sate si orase le-au sarit într-ajutor cu zecile de mii, baricadându-se în cladirile pe care le detineau în mod legal. Victimele agresiunii antonesciene, legionarii, au reactionat în anumite puncte ale tarii, refuzând sa accepte somatiile ilegale ale fortelor militare. Dar n-au tras în militari, ci doar au rezistat.

Aceste reactii, juste si legitime, le-au catalogat Antonescu si complicii lui, „rebeliune” si, pe baza lor, au trimis miile de oameni în închisori si la moarte.

În lipsa de dovezi autentice, cartea abunda în afirmatii inexacte, în interpretari frauduloase, de un amestec de date, împrejurari si momente.

Cele ce s-au petrecut în cursul acestor zile tragice nu pot fi trecute în capitolul „rebeliunii”, pentru motivul evident ca ele au avut loc dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu si ca o reactie contra sperjurului savârsit de acesta.

De asemenea nu pot fi catalogate printre preliminariile „rebeliunii”, acele momente din guvernarea legionara care s-au petrecut înainte. De pilda, executiile de la Jilava sunt un capitol aparte, care îsi au explicatia si n-au nimic de-a face cu asa-zisa rebeliune.

O metoda predilecta a autorilor acestei cartii este, cum zice românul, de a amesteca borcanele. Fapte, întâmplari, carti, apartinând altei serii de realitati, dinainte sau dupa, sunt adunate gramada si contopite, ca si cum ar face parte din acel plan conspirativ, al Conducerii Legionare, de a-l rasturna pe Antonescu. Înca de la origine, înca din primele zile ale colaborarii cu Antonescu, vor sa demonstreze autorii acestei carti, s-au elaborat premisele conspirative contra Generalului. Elucubratii emanate din niste creiere îmbâcsite de ura.

A existat o conspiratie. Dar de partea cealalta a baricadei, conspiratia nascuta chiar în sânul anturajului antonescian. În jurul Generalului se concentrasera puternice forte care îl împingeau sa întreprinda gestul fatal: desprinderea de Miscare. Aici îsi dadusera întâlnire Comunitatea Evreilor din România, serviciile anglo-americane, oameni politici din vechile partide, cercuri carliste, care pregateau revansa, dupa executiile de la Jilava si, pe deasupra tuturor, chiar în centrul nevralgic al afacerilor Statului, trona Doamna Veturia Goga, care canaliza spre Conducator, toate aceste nefaste influente, relatii dubioase, destinate sa-l scoata din tâtâni pe General.

În fata acestui anturaj autoputernic, noi eram fara aparare. Generalul devenise prizonierul acestor influente oculte, care i-au schimbat cu 180 de grade orientarea lui politica din primele luni ale guvernarii. Acum noi devenisem inamicul sau nr.1, noi care l-am adus la putere prin sângele varsat si sacrificiile noastre, care l-am proclamat ca pe mântuitorul tarii în nenumarate momente de exaltare patriotica.

20. ÎNTINAREA MEMORIEI CAPITANULUI

Lucrarea de care ne-am ocupat pâna acum, intitulata Pe Marginea Prapastiei, a avut ca tel principal sa denigreze guvernarea legionara, una din cele mai fecunde si oneste din istoria moderna a României.

Dar autorii acestei lucrari nu s-au multumit sa descopere si sa înfiereze presupusele ilegalitati savârsite de legionari, ci au tintit mai departe, vrând sa demonstreze ca Miscarea Legionara, în fundamentele ei, în esenta ei ultima, era o miscare straina de ethosul Neamului nostru si nenorocirile ce le-a provocat în scurta guvernare, nu sunt decât reflexul propriei ei ideologii anarhice si distructive. În acest scop, au cautat în literatura legionara texte declaratii, lozinci, care sa justifice punctul lor de vedere. Asa se face ca în aceasta carte apar si o multime de citate din scrierile de baza ale Legiunii, între care sunt mai des pomenite Circularile Capitanului si Carticica Sefului de Cuib. Iata cum apreciaza spiritele perverse care au conceput aceasta carte doctrina Capitanului:

– contraziceri flagrante chiar în principiile asa zise „codreniste”.

– exclusivismul dus pâna la sectarism.

– opunere categorica la patrunderea elementelor de elita în cadrele legionare.

– razbunarea fata de toata lumea politica, responsabila de toate nenorocirile neamului românesc.

Cu acest procedeu, autorii lucrarii sperau sa demonstreze lumii, din toate straturile sociale care si-au pus nadejdea în Legiune, ca s-au lasat ademeniti de o conceptie daunatoare Neamului si care trebuie combatuta cu ultima energie, pentru a salva viitorul patriei noastre. Eram la un pas, cum spune titlul cartii, de a fi târâti în prapastie. Evenimentele ulterioare au demonstrat cine a târât Neamul în prapastie, nu noi care ne-am sacrificat tot ce-am avut mai bun pentru a împiedica alunecarea lui în prapastie, ci Antonescu cu clica lui de tradatori.

Scribii de la Presedintie, care au compus aceasta carte, nu s-au dat în laturi sa întineze si memoria Capitanului. Pentru a da lovitura de gratie Legiunii, s-au gândit ca cel mai bun mijloc este sa acopere de blam însasi figura Întemeietorului Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu. În acest scop, au reprodus în aceasta carte o scrisoare plina de infamii a lui Mihail Stelescu, catre fostul sau sef, pe care-l tradase si vroia sa-l ucida. Reproducerea acestei scrisori este un act care-l descalifica pe Antonescu si regimul sau. Pe de-o parte, prin masurile luate, vroia sa nimiceasca fizic Miscarea, trimitând la moarte câti mai multi membrii ai ei, iar pe de alta parte, prin atentatul moral savârsit contra fondatorului Legiunii, sa-l îngroape sub oprobiul opiniei publice. Doua lovituri paralele, al caror scop final era lichidarea Miscarii Legionare, pentru a face pe placul dusmanilor Neamului.

21. CARACTERUL GENERAL AL LUCRARII

„Prefata” si „Privirea Generala”, din volumul I, au avantajul – daca se poate întrebuinta acest termen – de a concentra în paginile lor si într-o ordine crescânda, toate culpele ce ni imputa noua: ilegalitati, delicte, crime, pregatiri de rebeliune etc.

Restul cartii Pe Margine Prapastiei, amândoua volumele, nu sunt decât exemplificari presupuse ale acestor încalcari ale legii, abuzuri savârsite de legionari, si interventiile Generalului de a curma aceste acte de anarhie, incorectitudinile ce le-ar fi descoperit la diversele institutii, extrase din procesele verbale ale Consiliilor de Ministrii, în care se tratau problemele de ordine publica, documente sau scrisori provenind la terte persoane, care se plângeau de comportamentul legionarilor. Nu ne puteam extinde cu expunerea asupra tuturor acestor infamii la adresa legiunii, ticluite de complicii Generalului, la redactarea acestei carti. Ar însemna sa publicam si noi cel putin o lucrare tot atât de mare, pentru a respinge toate acuzatiile ce ni le aduc. De aceea ne-am limitat sa raspundem, punct cu punct afirmatiilor din „Privire Generala”, unde, cum am spus, gasim ansamblul ticalosiilor si urilor de care au fost capabili acesti oameni, care pâna mai ieri, au fost colegii nostri de guvernare. E un fluviu de acuzatii, care mai de care de necrezut, având rostul sa ne înmormânteze în istorie.

Chiar se spune în „Prefata”, „legionarii, prin actiunea lor contra Generalului Antonescu, s-au sinucis”. Legionarii nu se puteau sinucide, pentru ca n-au întreprins nimic contra Generalului. Mâinile noastre au ramas curate, suferind pâna la urma pentru a ramâne credinciosi juramântului ce l-am depus. S-a sinucis Generalul, luând calea atâtora calai ai tineretului legionar. Si el a intrat în galeria tristelor figuri care au lasat o dâra de sânge nevinovat în istoria Neamului: Armand Calinescu, Bengliu, Gherovici, Iamandi, Gabriel Marinescu si altii.

Dar nu s-a sinucis, ci, în orgoliul lui bolnavicios, a târât toata tara în prapastie, cum asa de bine indica titlul acestei carti.

VIII.

ÎN BATAIA FURTUNII

„Azvârlita de la guvernare prin tradarea lui Antonescu si prin consimtamântul Marelui Reich German, stapân al Europei în acel moment, Miscarea Legionara a intrat într-o noua perioada de prigoana, care a dainuit pâna la caderea tiranului, în volbura evenimentelor de la 23 August 1944. Patru ani de închisori, suferinte si morminte, în care interval n-a slabit nici o clipa teroarea regimului. O noua furtuna istorica s-a abatut asupra Legiunii, care nu s-a marginit la existenta ei, ci a smuls din temelii însasi radacinile Neamului.”

1. FRAMÂNTARILE LEGIONARE DIN TARA

Ruptura provocata de Antonescu în sistemul constitutional al tarii a provocat grave nelinisti si tulburari în organismul legionar. În cazuri de acestea, când conducerea legitima a unei miscari este împiedicata sa-si exercite functiile ei de orientare si comanda, apar fel de fel de initiative si o serie de sefi improvizati, care vor sa „salveze” Legiunea. La acestia e greu sa se distinga daca sunt mânati de o pornire sincera, ca sa ajute cu atitudinea lor ca Legiunea sa-si regaseasca echilibrul politic sau daca avem de-a face numai cu aventurieri, care vor sa profite de tragedia tineretului nationalist pentru a-si satisface propriile lor ambitii.

Bineînteles ca aproape toti din cei ce si-au afisat veleitatile de sefie în aceasta perioada tulbure plecau de la premisa ca conducerea anterioara, adica eu, am facut greseli si de aceea Miscarea a ajuns în situatia grea de astazi. Era o pozitie comoda, pentru ca era agreata si de Antonescu. Generalul nu mai contenea sa declare ca el este dispus sa colaboreze cu „legionarii buni”, adica cu aceia care nu i-au facut greutati nici în perioada guvernarii legionare si nici n-au fost amestecati în asa-zisa „rebeliune”. Cu trecerea timpului s-a adeverit ca aceasta declaratie, des repetata, era numai un argument de circumstanta, un truc destinat sa-i însele atât pe legionarii care credeau posibila o reluare a colaborarii cu Conducatorul Statului cât si cu cercurile germane, care sperau într-o reconstituire a vechii aliante. Cum am scris mai înainte, Antonescu nu vroia decât sa câstige timp, pâna când, apropiindu-se razboiul, chestiunea nu i-ar mai fi interesat nici pe germani.

În Martie 1941, eu facusem încercarea de a înlesni o reluare a colaborarii, trimitându-i Generalului cunoscuta scrisoare prin Profesorul Gavanescul. Rezultatul a fost mai mult decât deceptionant. Ma expusesem inutil, pentru ca Antonescu mi-a raspuns într-o forma asa de brutala încât îsi dezvaluise clar intentiile lui de a continua prigoana pâna la nimicirea Legiunii. Bucurându-se în acel moment de sprijinul nelimitat al lui Hitler, Antonescu se considera un fel de semizeu al României, care putea sa-si azvârle fulgerele mâniei lui asupra unui tineret îngenuncheat, cu ajutorul armatei germane. El nu si-a dat seama ca cu megalomania lui bolnavicioasa, în acel moment, risca ultima sansa de a salva viitorul României.

Drasticul raspuns al Conducatorului la scrisoarea mea moderata a întarit convingerea în cercurile capeteniilor legionare, crutate de valul de arestari, ca singurul impediment în reluarea colaborarii cu Generalul as fi eu si ca dupa expulzarea mea definitiva din orice combinatie politica, ar fi rândul lor sa-si încerce norocul. Colaborarea Legiune-General ramânea, deschisa, dar numai cu elemente agreate de Conducator, conform recentelor lui declaratii. Au început atunci fel de fel de sondaje si tatonari, între guvern si capeteniile legionare libere, ca sa se ajunga la un nou acord de guvernare, oferindu-i Generalului satisfactiile si garantiile ce le cerea. Aceasta perioada a început îndata dupa evenimentele din Ianuarie 1941 si a tinut pâna în toamna aceluiasi an, dar fara rezultate apreciabile. Au fost perioade de discutii mai intense si altele când problema a fost pur si simplu ignorata. Fruntasii legionari angajati în actiunea de destindere îsi faceau iluzii, nepricepând jocul perfid al Generalului. Acesta, în adâncul constiintei sale, nu era deloc convins de oportunitatea unei reluari a colaborarii cu Miscarea. De ce sa-si complice existenta când era stapân pe tara, transformând-o într-o vasta cazarma? Îl avea pe Hitler, avea armata germana, si mai dispunea si de instrumentul razboiului, care, prin natura lui, îi întarea pozitia de Conducator al Statului.

În paginile ce urmeaza, vom arata cum s-au comportat diferitele sectoare ale Miscarii Legionare din tara, fie cei ce se aflau în închisoare fie cei ce se bucurau de libertate, fiind trecuti pe lista „legionarilor buni”.

2. CE S-A ALES DE GUVERNUL LEGIONAR?

Guvernul legionar, care a condus tara în colaborare cu Antonescu, de la 14 Septembrie 1940 pâna la 21 Ianuarie 1941, s-a fractionat, cautându-si fiecare membru al lui o orientare proprie. Eu m-am ascuns, mai întâi la Bucuresti si apoi dupa multe peripetii, am ajuns la Berlin. Ministrii Vasile Iasinschi, Corneliu Georgescu, Constantin Papanace si-au aflat refugiu la SD, în Bucuresti, a caror, casa se bucura de statut diplomatic. Mihail Sturdza, fostul Ministru de Externe s-a înapoiat acasa, de unde a fost ridicat de o patrula militara si încarcerat la Malmaison. Aceeasi soarta a avut-o si Generalul Petrovicescu, fostul Ministru de Interne. Si el credea, ca si Sturdza, ca dupa retragerea noastra din institutiile publice, situatia se va normaliza si fostii demnitari nu vor avea de suferit represalii. Generalul Petrovicescu a fost apoi târât la bara justitiei si condamnat. N-a fost crutat de arestare nici Profesorul Traian Braileanu, Ministrul Educatiei Nationale, desi el n-a participat la nici o actiune de strada.

Profesorul Ion Protopopescu s-a bucurat de un tratament de favoare. Generalul si-a adus aminte de cuvântarea ce-a tinut-o Profesorul în Consiliul de Ministrii, din 27 Noiembrie 1940, dupa întâmplarile de la Jilava, când s-a aliniat pozitiei Conducatorului. Antonescu l-a rasplatit, scutindu-l de urmarire si condamnare. A stat la închisoare doar vreo doua saptamâni si apoi i s-a dat drumul. acelasi lucru s-a întâmplat si cu Alexandru Constant, Ministrul Propagandei. N-a intrat în lotul responsabililor de „rebeliune” si, dupa scurta detinere, a fost eliberat. Dar Constant facuse o greseala de apreciere a situatiei politice. A tintit prea sus. A crezut ca acum i se deschid portile unei noi perioade de activitate politica, devenind purtatorul de cuvânt al maselor legionare în tratativele cu Antonescu. În acest scop, a scos si o revista cu caracter legionar, care n-a avut viata lunga, deoarece contrazicea planurile lui Antonescu, care nu urmarea altceva decât sa mentina Miscarea într-o stare de permanenta represiune, pentru a împiedica orice renastere a ei. Revista a fost suprimata, iar Constant s-a ales cu o aspra admonestare din partea Generalului, publicata în ziare. Dupa aceasta lectie, Constant s-a retras în activitatea lui profesionala, renuntând la aspiratia de a mai juca si un rol politic.

3. ORIENTAREA GRUPULUI CARLIST

Prin grupul carlist, îi înteleg pe acei fruntasi ai Legiunii care au colaborat cu Regele Carol II, pâna în momentul când acesta a fost silit de evenimente sa renunte la tron. În timpul guvernarii noastre, cum era si de asteptat, ei n-au jucat nici un rol, nici în Stat si nici în Miscare.

Despre Augustin Bidianu n-am auzit sa fi întreprins ceva pe plan politic. În tot timpul dictaturii antonesciene s-a retras la Sibiu, ocupându-se de familie si de chestiunile lui particulare.

Doctorul Vasile Noveanu, nu s-a ocupat de profesia lui de medic, ci s-a mutat în Bucovina, unde era nevoie de întreprinzatori în economie, dupa plecarea rusilor. Cu ajutorul influentelor de la Bucuresti, a ajuns în posesia unor fabrici de zahar si de alte produse din aceasta provincie. Pozitia economica ce-a câstigat-o în Bucovina n-a folosit-o numai pentru sine, ci a adus la lucru în întreprinderile ce le patrona, o serie de elemente legionare din Capitala, care altminteri ar fi avut o alta soarta. Între acestia se afla si inginerul Nicolau, care a fost angajat la fabricile lui în tot timpul razboiului.

Doctorul Noveanu a desfasurat si o anumita activitate politica, nu direct, ci prin intermediul lui Radu Mironovici. Comandantul Bunei Vestiri fusese si el arestat si condamnat pentru asa-zisa „rebeliune”. A trecut prin mai multe închisori, printre care si la cea din Aiud. Vasile Noveanu având relatii la Presedintie, a intervenit pentru eliberarea lui Radu Mironovici, din motive politice. În eventualitatea unei destinderi si a reluarii colaborarii cu Miscarea, Radu Mironovici, pleda Noveanu, ar fi singura personalitate legionara ce-ar putea strânge Miscarea în jurul lui. Interventia lui Noveanu a dat rezultatul dorit. Lui Radu Mironovici i s-a scurtat perioada de detentie si a putut reveni ca un om liber la Bucuresti Activitatea politica ce a desfasurat-o Radu Mironovici sub regimul antonescian si rezultatele ei, le vom expune într-un alt capitol.

Radu Budisteanu, fostul ministru al Cultelor, nefiind urmarit, a putut sa-si reia activitatea lui profesionala, de avocat în Baroul Ilfov. La adapostul profesiei lui, a facut mult bine Legiunii. Si-a dat seama de ticalosia si crimele regimului antonescian si, în limitele tolerate de profesia lui, i-a ajutat pe legionarii trimisi în judecata, cu ordine de condamnare de la Presedintie. A pledat în nenumarate procese mari si mici, reusind în multe cazuri, sa obtina achitarea inculpatilor sau reducerea substantiala a pedepselor.

4. DESTINUL PROFESORULUI CODREANU

Dupa evenimentele din Ianuarie 1941, Profesorul Ion Zelea Codreanu a considerat schimbarea peisajului politic din România ca o confirmare a atitudinii lui fata de mine, luata chiar din primele zile dupa victoria de la 6 Septembrie 1940, contestându-mi conducerea Legiunii si cerând sa fie proclamat el Sef al Miscarii. Am scris, în primul volum al cartii Era Libertatii, conflictul ce l-am avut cu Profesorul Codreanu în perioada guvernarii noastre, culminând cu atacul de la sediu. Rasturnarea noastra de la putere nu avea alta semnificatie pentru Profesor decât ca se confirmase punctului de vedere: eram un uzurpator al destinelor Legiunii si actiunea mea nu putea duce decât la tragedia ce s-a abatut asupra tarii.

Atitudinea Profesorului l-a asezat automat de partea lui Antonescu. Daca eu eram cel rau, cel ce cutezasem sa-l înfrunt în chestiunea conducerii legionare, Generalul, prin actiunea lui militara, de expulzare a mea din guvern, devenise aliatul sau natural. Drumul parea acum deschis ca Profesorul sa-si realizeze aspiratia lui de a deveni Seful Legiunii si de a juca un rol politic important sub comanda Generalului. Horia Sima era detestat de Antonescu, era detestat si de nemti, încât Profesorul Codreanu, ramânea legitima rezerva de reconstituire a Legiunii. Profesorul astepta, dintr-un moment într-altul, sa fie chemat de Conducatorul Statului si sa se faca apel la el pentru a reconstitui Legiunea cu elemente necompromise în „rebeliunea” din Ianuarie 1941.

Pentru a-si atrage bunavointa lui Antonescu, Profesorul s-a întrecut în laude la adresa Conducatorului, iar pe mine m-a acoperit de cele mai grele acuzatii. Eu devenisem, în limbajul Profesorului, un fel de Belzebut, iar Generalul Antonescu, care îi aresta si îi împusca pe legionari, care umpluse închisorile cu ei, era ridicat în slava, proclamându-l un trimis al Cerului, un fel de Arhanghel. Între acuzatiile ce mi le aducea Profesorul, erau multe dintre acelea recent procurate de serviciile de informatii de la Presedintie, care au aparut ulterior si în cartea Pe Marginea Prapastiei. Între altele îmi azvârlea învinuirea ca as fi fost „un agent al lui Moruzov”. Am explicat în volumul de amintiri Sfârsitul unei domnii sângeroase, cum am ajuns sa cunosc acest personaj, în timpul detentiei mele la Siguranta, în Mai 1940, si cum a aparut numele meu în cartoteca acestuia. Împuscarea lui Moruzov la Jilava era interpretata de Profesor ca o actiune preventiva a mea pentru „a astupa gura aceluia ce putea sa vorbeasca si sa ma îngroape definitiv sub acuzatii”. În realitate, Moruzov a murit odata cu toti cei închisi la Jilava, în noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, în urma acelei reactii provocate în cursul lucrarilor de deshumare a Capitanului. Am aflat de moartea lui dupa ce executiile s-au savârsit si fara stirea mea.

Declaratiile Profesorului Codreanu, aparute în ziare, n-au avut însa efectul asteptat de Profesor. Generalul Antonescu nu se grabea sa-i dea însarcinarea mult asteptata. Avea alte planuri, care nu coincideau cu sperantele Profesorului. Acesta a fost utilizat de General doar pentru a-si justifica energicele masuri luate contra „rebelilor” si pentru a alimenta chiar cu declaratiile tatalui Capitanului campania de presa contra legionarilor. Ce mai vreti, spunea Generalul, daca însusi tatal Capitanului îl acuza pe Horia Sima? Un argument pe care l-a folosit adeseori si în fata germanilor.

Profesorul Codreanu putea sa joace o carte mare în acel moment dramatic, daca ar fi fost înzestrat cu darul conducerii. Dar nu pe calea ce apucase. Nu acoperindu-ma pe mine de insulte, caci implicit insulta si zecile de mii de oameni care crezusera în mine si ma urmasera. Strategia urmata de Profesor nu putea da roade, când tara gemea de lanturi. Toata lumea vedea cine e tiranul cine e „raul”, cine aresteaza si omoara. Alianta Profesor-General era nenaturala. Contrazicea sentimentele unanime ale natiei.

Profesorul ar fi trebuit sa lase chestiunea mea de-o parte, sa uite trecutul si sa se ocupe de trupul însângerat al Miscarii. Pretentia lui de a lua conducerea Legiunii, acum în aceste ceasuri de restriste, s-ar fi verificat ca o aspiratie legitima, daca ar fi stiut sa interpreteze realitatile. El trebuia sa-i adune în jurul lui pe toti cei loviti si prigoniti, pe toti cei ce zaceau în închisori. El trebuia sa ofere o speranta multimilor dezorientate. Stim ca era greu de actionat sub dictatura, dar Profesorul ca un om liber, se putea misca cu usurinta, creând un potential de presiune contra tiranului, care vroia sa perpetueze prigoana. Acesta ar fi fost meritul sau principal, care, realmente, i-ar fi creat o problema lui Antonescu, determinâdu-l sa-si revizuiasca pozitia fata de Miscare. Eu eram departe, fugar peste hotare, si prizonier al Puterilor Axei, fara sa dispun de vreun mijloc de a interveni în tara, în timp ce Profesorul se putea sprijini pe masa a o jumatate de milion de legionari, daca ar fi stiut sa si-o apropie. Dar prin faptul ca oricând avea prilejul, ma ofensa si ma ataca, fara sa întreprinda efectiv ceva pentru salvarea a mii de fiinte nevinovate, a avut ca urmare, înstrainarea de aceia pe care pretindea sa-i conduca. N-a reusit sa dea examenul de conducator. S-a cantonat o pozitie minora, asteptând dezlegarea situatiei de la Antonescu.

Este adevarat ca Profesorul a aparut pe la unele procese legionare, depunând ca martor în favoarea unuia sau altuia, dintre inculpatii pe care îi cunostea, usurându-le situatia, dar problema de baza ramasese intacta. Ce se întâmpla cu totalitatea legionara? Ramâne mai departe sub cizma lui Antonescu sau iese la lumina, irupând din nou în domeniul politic? El n-a înteles perfidia lui Antonescu, care facea declaratii de circumstanta ca vrea sa lucreze cu Legiunea, dar amâna „ad kalendas graecas” sa ia o decizie. Profesorul, lipsit de perspicacitate, devenise un port-drapel al propagandei oficiale, fara sa distinga incorectitudinea Generalului, care nu urmarea altceva decât sa câstige timp pentru a azvârli definitiv Miscarea la periferia istoriei.

În vara anului 1941, Profesorul Codreanu suferise doua lovituri grele din partea Generalului, care ar fi putut sa-l trezeasca la realitate. În cartea Pe Marginea Prapastiei, scribii de la Presedintie nu s-au multumit sa ma acopere cu cele mai grave acuzatii, dar s-au atins si de persoana Capitanului. Au reprodus în aceasta carte mizerabila scrisoarea lui Stelescu catre Capitan, dupa trecerea în tabara inamicilor Miscarii, în care acesta împrosca cu venin si ura, nobila figura a fostului sau sef. Era un semnal nu numai pentru Profesor, dar pentru orice legionar, ca regimul e dispus sa mearga pâna la ultimele consecinte în prigoana contra legionarilor, ca e vorba de o lupta de exterminare si nu o simpla încordare tranzitorie între doua forte.

A doua lovitura primita de Profesor, s-a petrecut odata cu moartea fiului sau Horia Codreanu. Acesta venind noaptea târziu acasa a fost împuscat de un comisar de strada, în virtutea dispozitiilor de razboi. Horia Codreanu a fost înmormântat la cimitirul Bellu, si, cum era de asteptat, a venit multa lume sa participe la doliul familial. Când se desfasura ceremonia înmormântarii, au aparut detasamente de jandarmi, ascunse pâna atunci printre cruci, care au somat multimea sa se culce la pamânt. Pâna si Profesorul Codreanu n-a fost crutat de umilinta de a se trânti jos, sub amenintarea armelor. Care a fost scopul acestei interventii? Se zvonise ca vor veni multi legionari dintre cei ascunsi si cautati de autoritati la actul înmormântarii si, cu acest prilej, puteau fi prinsi si arestati. Dupa legitimarile de rigoare, jandarmii s-au retras si ceremonia a putut continua. Generalul Antonescu n-a respectat nici durerea unui tata, care-si pierduse al treilea fecior.

Cele doua întâmplari ar fi trebuit sa-l determine pe Profesor la o schimbare de atitudine fata de regimul Antonescu, care nu urmarea altceva decât distrugerea totala a legiunii. Nu mai stim daca Profesorul Codreanu a devenit mai circumspect cu Antonescu, pentru ca peste câteva luni a murit, în 21 Noiembrie 1941.

5. MENTORII PROFESORULUI

Profesorul Codreanu avea în jurul lui doi oameni de încredere, cu care se consulta când întreprindea vreo actiune politica. Acestia erau Preotul Dumitrescu-Borsa si Gheorghe Ciorogaru. Amândoi facusera parte din grupul de la Berlin în perioada primului exil legionar din Germania, 1938-1940.

Odata cu biruinta legionara s-au întors si ei în România. Pe Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Universitatea din Heidelberg, l-am însarcinat cu conducerea sectiei economice a Miscarii, rugându-l sa astepte pâna se va ivi vreun prilej de a se face apel la cunostintele lui în opera de guvernare. Ciorogaru a lucrat un timp la sectia economica, dar, nemaiavând rabdare, crezând ca exista din partea mea un refuz categoric de a-l utiliza în guvern, a parasit aceasta institutie si s-a atasat Profesorului Codreanu. De fapt, daca nu ar fi fost amestecat în lovitura de la sediu, din Noiembrie 1940, Ciorogaru ar fi devenit Subsecretar de Stat la Economie, fiind un om bine pregatit în materie, în locul Petra, care nu era de categoria lui.

În ceea ce-l priveste pe Preotul Dumitrescu-Borsa, s-a purtat amabil cu mine la început si i-am înlesnit accesul la diferite Ministere, pentru a rezolva chestiuni, ce spunea el, se refereau la nedreptati ce le-ar fi suferit familiile de legionari în timpul regimului anterior. Dar nici el nu s-a multumit cu aceasta pozitie ce i s-a parut minora în raport cu trecutul lui legendar. Preotul Dumitrescu s-a apropiat si el de Profesorul Codreanu, crezând ca, prin sprijinul lui, va putea ajunge în situatia ce-o avusese pe timpul Capitanului, când fusese Secretar General al partidului 'Totul pentru tara”, însotindu-l pe Generalul Cantacuzino în toate deplasarile lui prin tara. Preotul Dumitrescu Borsa era la curent cu întâlnirile mele cu Profesorul si îl încuraja pe Profesor sa ceara proclamarea lui ca Sef al Legiunii. Odata obtinând Profesorul conducerea Legiunii, Preotul Borsa spera sa devina a doua persoana din Miscare, aspirând la postul de Secretar General.

Atât preotul Borsa cât si Ciorogaru l-au sfatuit pe Profesor sa intre cu forta în sediul din Strada Gutenberg si, odata instalat aici, toti legionarii îi vor recunoaste conducerea. Lovitura n-a reusit, fiind reprimata în câteva ore de organizatia legionara din capitala. În cursul cercetarilor, s-a adeverit rolul jucat de Ciorogaru si Preotul Borsa, în organizarea loviturii de la Sediu. Aflându-se sub arest, au crezut ca vor fi împuscati ca razbunare pentru moartea a doi legionari, care au cazut loviti de gloantele altor camarazi, în confuzia ce s-a produs atunci la sediu. Nu li s-a întâmplat nimic. Nu puteam sa uit trecutul lor de luptatori, cu toate ca actiunile lor recente au facut un imens rau Legiunii, zdruncinând stabilitatea interna a ei.

Dupa caderea noastra de la putere, în urma loviturii de Stat a Generalului Antonescu, din Ianuarie 1941, Preotul Dumitrescu-Borsa a urmat linia de orientare a Profesorului Codreanu: cu Generalul Antonescu si contra mea. Eu eram responsabil de toate calamitatile din Miscare. Declaratiile lui au aparut în ziare si au fost publicate si în cartea Pe Marginea Prapastiei. În special s-a facut mare tam-tam publicitar pe chestiunea afirmatiilor Preotului-Borsa ca eu as fi fost responsabil de actiunile întreprinse în toamna anului 1938 de legionari, actiuni care ar fi avut ca urmare asasinarea Capitanului. Preotul Dumitrescu-Borsa uitase ca a facut si el parte din Comandamentul de prigoana din aceasta perioada, ca locuia cu Vasile Christescu si aprobase toate masurile luate de acest Comandament, ca reactie la teroarea crescânda a regimului. În viata mea politica, am întâlnit numeroase cazuri de camarazi care îndepartându-se de mine si contestându-mi locul ce-l ocupam în Miscare, erau cuprinsi de un fel de amnezie, uitându-si de propriile lor acte si responsabilitati. Asa si Preotul Borsa. Nu-si mai aducea aminte de atitudinea lui în Comandamentul de prigoana, de energia cu care sustinea violenta în relatiile cu echipa de asasini a guvernului si ma indica pe mine ca unic faptuitor al acestor acte, când în realitate eu nu am facut decât sa transmit organizatiilor de pe teren dispozitiile Comandamentului de prigoana.

Preotul Dumitrescu-Borsa devenise o epava umana înca din timpul refugiului din Germania. El era seful grupului legionar din Berlin si a dezertat din aceasta functie, rupându-se de grup, dupa pedepsirea lui Armand Calinescu, pentru a nu ei acuzat de tragicele întâmplari din tara.

Facând declaratii, s-a bucurat, fireste de protectia regimului antonescian si a putut trai în liniste si pace toata perioada razboiului. Dar prestigiul lui în lumea legionara se redusese la zero. Când mii de oameni sufereau din cauza prigoanei a antonesciene, atitudinea lui nu putea trezi decât amaraciune si dezgust.

Gheorghe Ciorogaru a apucat o cale diferita. Dupa ce a fost eliberat din ordinul meu, i-am trimis vorba sa se retraga din Bucuresti si sa se duca în Oltenia, de unde era originar. Nu era o confinare, ci expresia grijii mele de a nu cadea victima vreunei razbunari din cauza împuscaturilor de la sediu, unde si-au gasit moartea doi legionari de elita. Ciorogaru m-a ascultat. S-a retras în Oltenia, în localitatea de unde era originar, ramânând acolo în tot cursul razboiului. N-a încercat, dupa informatiile ce le detin, sa intre în gratia lui Antonescu, ci a pastrat tot timpul o tinuta decenta.

6. LILIANA PROTOPOPESCU

Dupa caderea Preotului Vasile Boldeanu în mâinile politiei, în împrejurarile pe care le-am expus în capitolul respectiv, conducea legiunii din prigoana a fost preluata de Doamna Liliana Protopopescu.

Între Liliana Protopopescu si sotul ei era o mare diferenta de caracter. În timp ce Profesorul Protopopescu, în momente grele pentru Legiune, înclina spre compromisuri si alibiuri, Doamna Liliana era de o intransigenta eroica. Între cei doi soti au existat adeseori frictiuni pe aceasta tema. Unul dintre cele mai amare momente din viata ei le-a trait Doamna Liliana Protopopescu când a aflat ca, în cursul Consiliului de Ministri ce s-a tinut dupa întâmplarile de la Jilava, 27 Noiembrie 1940, Profesorul Protopopescu facuse declaratii de atasament pentru General, care vroia sa profite de aceste tulburari, pentru a smulge sefia Legiunii.

Dupa înfrângerea noastra, la 23 Ianuarie 1941, Profesorul Protopopescu, cum am scris mai înainte, n-a împartasit soarta celorlalti ministri, ci a fost eliberat dupa doua saptamâni de arest, în urma indicatiilor Generalului, care îsi adusese aminte de atitudinea lui, în acel memorabil Consiliu de Ministri.

Dupa arestarea Parintelui Boldeanu, conducerea Legiunii din tara a ramas fara succesor. Nu era prevazut nici un loctiitor. În aceste momente grele, Doamna Liliana Protopopescu si-a asumat raspunderea organizatiei. Profitând de faptul ca ea nu era urmarita, beneficiind de protectia de care se bucura sotul ei din partea guvernului, a început sa înnoade fire în toata tara. În acest scop s-a folosit de legionarele din sectiunea feminina. Lucia Trandafir, sefa sectiei feminine, fugise si ea peste hotare, ajungând la Berlin. Cu ajutorul Doamnelor si Domnisoarelor din organizatia feminina, Doamna Liliana Protopopescu a reconstituit relatiile cu provinciile, reusind sa asigure coordonarea diferitelor sectoare de activitate a Legiunii. Ea n-a uitat nici relatiile cu Berlinul. În perioada cât a condus ea Miscarea din tara eram informat cu multa precizie si la timp de toate planurile regimului antonescian, care nu contenea sa ne administreze noi si noi lovituri. Prin mijloace si legaturi pe care numai Doamna Liliana Protopopescu le cunostea, ajunsese sa patrunda pâna cercurile intime ale Presedintiei, transmitându-ne la Berlin tot ce considera ca era important pentru supravietuirea noastra. Multe avertismente primite pe aceasta cale au servit echipei noastre de la Berlin ca sa pareze intrigile ce le puneau la cale serviciile antonesciene, pentru a ne denigra în fata autoritatilor germane, cu scopul de a lua masuri si mai aspre contra noastra.

Doamna Liliana Protopopescu, a fost un monument de inteligenta si loialitate, aducând imense servicii Legiunii, într-o perioada critica din existenta ei.

7. VIZITA LUI NEAGOE FLONDOR LA BERLIN

Neagoe Flondor era vlastar din vestita familie a Flondorestilor, a caror viata a fost strâns împletita cu istoria Bucovinei.

Un membru al acestei familii Baronul Flondor, a ajuns Ministru al palatului sub Regele Carol II. Fratele acestuia, Neagoe, a simtit atractie pentru Miscarea Legionara, unde si-a câstigat destul de repede un loc de frunte. Capitanul l-a rasplatit cu gradul de Comandant Legionar.

L-am cunoscut pe Neagoe Flondor în vara anului 1940. L-am vizitat la el acasa, în Strada Dorobanti, si, cu acest prilej, mi l-a prezentat pe Colonelul Rioseanu, care locuia în aceeasi cladire. Mi-a spus de Rioseanu ca este un intim al Generalului Antonescu, care, pe atunci, se afla internat la Manastirea Bistrita. Am avut o conversatie extrem de animata cu Colonelul Rioseanu, care si-a manifestat simpatiile fata de Miscare. Am discutat, în primul rând, cazul Generalului Antonescu, scos din circulatie, prin internarea lui la Manastirea Bistrita. L-am pus la curent cu interventiile mele la Moruzov si Urdareanu, pentru a fi eliberat.

Nu-mi aduc aminte daca Neagoe Flondor a jucat vreun rol în timpul guvernarii noastre, dar dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 23 Ianuarie 1941, a intrat din nou în actiune, atât prin relatiile lui cu Rioseanu, încercând sa îmblânzeasca dusmania acestuia fata de noi cât si pe linia Palatului, prin fratele lui, Baronul Flondor.

În vara anului 1941, nu mai stiu exact în care luna, sunt anuntat la Berlin, prin Mircea Dimitriu, ca a sosit în capitala Reichului Neagoe Flondor si vrea neaparat sa vorbeasca cu mine. Conform unei metode, de-acum des întrebuintata, am fixat ziua si locul întâlnirii în padurea din jurul Berkenbrück-ului, care a mai vazut si alti oaspeti clandestini:

Au mai fost la întâlnirea cu Neagoe Flondor, în afara de mine, Iasinschi si Papanace. Am stat toti patru pe iarba si Neagoe Flondor ne-a facut o expunere a situatiei din tara, pe care o cunosteam si din alte izvoare.

Dat fiindca Neagoe Flondor venise si cu un plan de actiune în tara, am convenit ca însotitorii mei sa se retraga. Ramânând singur cu Neagoe Flondor, acesta mi-a comunicat ca ar avea posibilitatea de a lua contact cu Palatul, prin mijlocirea fratelui sau, Baronul Flondor. Ar putea transmite Regelui anumite idei si puncte de vedere, care sa modifice peisajul politic al României, întrerupând prigoana contra legionarilor. Am reactionat sceptic la declaratiile lui. Ne aflam în razboi si Generalul Antonescu se bucura de toata încrederea Führerului. Regele nu dispunea de nici o posibilitate de a influenta cursul evenimentelor. Doar atât l-am rugat pe Neagoe Flondor, ca sa explice Regelui prin intermediul fratelui sau, Ministru al Palatului, ca noi nu avem nici o vina în evenimentele sângeroase din Ianuarie 1941 si ca toata operatia asa-zisei „rebeliuni”, a fost proiectata si executata de Antonescu.

I-am explicat situatia în care ne gaseam noi la Berlin, prizonieri ai Marelui Reich, si imposibilitatea în care ne aflam sa întreprindem ceva ca sa lamurim situatia interna din România.

Ne-am despartit întristati amândoi. Am apreciat loialitatea si dragostea acestui om, care, venind dintr-o alta lume, s-a atasat Miscarii Legionare. Legiunea lupta de fapt ca sa apere si marile traditii ale acestei familii de carturari bucovineni, înnobilati de împaratul Austriei.

8. ÎNCERCARI DE APROPIERE DE MISCARE

Am notat încercarea lui Antonescu de a se autoproclama Seful Legiunii îndata dupa retragerea noastra din institutiile publice, în 23 Ianuarie 1941, ca urmare a ultimatum-ului lui Hitler. Hotarârea lui a cazut în gol. Nu a avut nici un rasunet: nici în sânul Legiunii si nici în tara. Era si firesc ca planul lui de a deveni Seful Legiunii sa nu trezeasca nici cea mai usoara aprobare. Dupa ce ataca pe legionari cu armata si trage în ei, omorându-i pe cei ce opuneau rezistenta, se rupsesera legaturile morale între el si tineretul tarii, încât o recunoastere a conducerii lui era imposibila.

Completez aici ca, în vara anului 1941, s-au mai facut doua încercari de apropiere între Maresal si Miscare, care s-au încheiat tot atât de lamentabil din motivele pe care le voi expune.

O prima cale ce-a ales-o Antonescu pentru a cuceri sefia Legiunii, a fost prin Profesorul Codreanu. L-a autorizat pe Profesor sa tina un Congres Legionar cu personalitati neamestecate în rebeliune si ostile lui Horia Sima. Congresul s-a tinut la Craiova, avându-l ca regizor principal pe Preotul Dumitrescu-Borsa, primul sfatuitor al Profesorului si agreat si de cercurile antonesciene.

Au participat o serie de fruntasi ai Legiunii aflati în aceasta situatie speciala, Congresul n-a dus la rezultatul asteptat de General, deoarece când s-a pus problema acestuia ca viitor sef al Legiunii, Profesorul Codreanu a sarit ca ars, spunând:

– Asta nu se poate, caci doar eu sunt Seful Legiunii.

De pe aceasta pozitie, Profesorul n-a putut fi scos, cu toate staruintele unor participanti, care sustineau candidatura Generalului. Congresul s-a încheiat cu proclamarea Profesorului ca „sef Spiritual al Legiunii”, pentru a menaja susceptibilitatea Generalului, având calea libera de a fi desemnat mai târziu sef politic al Legiunii si de a exercita efectiv comanda ei.

O a doua încercare a Presedintiei, mult mai serioasa si mai bine pregatita, de a se apropia de Miscare, s-a savârsit prin Comandantul Bunei Vestiri, Radu Mironovici. Fiind adus la închisoarea din Deva, prin luna Octombrie 1941, acesta a povestit unui grup de legionari cum s-a angajat în procesul de împacare dintre Legiune si General.

Initiativa, de asta data, a venit din partea unor generali, care colaborau cu Antonescu la efortul de razboi. Acestia, spunea Radu Mironovici, si-au dat seama de vidul lasat în tara de Miscare, atât pe plan economic cât si pe plan moral, afectând si tinuta trupelor de pe front, si i-au cerut lui Antonescu sa reconsidere problema legionara, în vederea unei apropieri.

Generalul (acum Maresal) s-a lasat convins si le-a cerut sa ia contact cu o personalitate legionara, în vederea unor discutii prealabile. Generalii s-au fixat asupra lui Radu Mironovici, fiind unul dintre cei cinci întemeietori ai Miscarii, socotindu-l ca un om cu suficienta autoritate asupra întregii Legiuni.

În discutiile avute cu Generalii, s-a ajuns la un perfect acord între cele doua parti. Radu Mironovici le-a comunicat ca este oricând dispus sa se angajeze într-o actiune de întelegere si colaborare cu regimul actual.

A ramas doar sa aiba loc întâlnirea lui Radu Mironovici cu Antonescu si sa se puna bazele întelegerii. La început convorbirea cu Maresalul s-a desfasurat satisfacator. Acesta i-a comunicat ca este dispus sa dea ocazie legionarilor sa aduca energia lor în folosul tarii.

Mironovici i-a cerut însa lui Antonescu, ca în prealabil, ca o conditie sine qua non, sa dea dispozitie ca legionarii sa fie scosi de sub acuzatiile nedrepte si cei ce se aflau în închisori, sa fie eliberati si reabilitati.

Generalul i-a dat asigurari ca va da ordinele necesare ca aceste doleante sa fie realizate în cel mai scurt timp posibil. I-a cerut sa se puna imediat pe treaba pentru a regrupa în jurul lui, ca întemeietor al Legiunii, toate fortele vii ale Miscarii. Atunci Radu Mironovici a avut o tresarire si vazând bunavointa Maresalului, s-a încumetat sa mai ceara ceva.

– Mai este ceva, Domnule General, sa-mi permiteti sa ma duc în Germania, sa ma întâlnesc cu Horia Sima si sa-i cer aprobarea pentru acordul încheiat.

– Pe mine ca întemeietor, ma vor urma câteva elemente, dar el este Seful Legiunii si fara acordul lui nu ma pot angaja la nimic.

Când a auzit Antonescu aceasta declaratie, a avut un acces de furie si a întrerupt conversatia. Radu Mironovici a poposit din nou în închisoare si întelegerea nu s-a putut face.

Evident ca am admirat atitudinea lui Radu Mironovici, dar, din punct de vedere tactic, a facut o eroare. Putea sa faca întelegerea cu Antonescu, care ar fi avut ca urmare eliberarea legionarilor din închisori, chiar fara aprobarea mea. Radu Mironovici era un om loial si distins si stiam ca nu va întreprinde contra mea actiuni stil – Preotul Borsa. Mai târziu ne-am fi înteles si ar fi primit aprobarea mea. Dar el nu-si imagina ca simpla pomenire a numelui meu, în cursul convorbirii cu Antonescu, va duce la ruperea tratativelor.

IX.

SFÂRSITUL UNUI AN TRAGIC

„Anul 1941 se apropia de sfârsit, fara sa înceteze o clipa teroarea contra Legiunii. A fost un an întunecat. De nicaieri nici o raza de speranta. Asa îsi rasplatea Noua Europa pe cei mai credinciosi aliati ai ei. Asa îi rasplatea regimul din tara pe cei mai hotarâti aparatori ai patriei.”

1. PRESIUNI DIN TOATE PARTILE

Situatia politica a grupului de legionari în Germania era grea. Eram supusi unui regim de supraveghere politieneasca, cu scopul de a nu întreprinde nici o activitate care ar putea tulbura bunele raporturi ale Reichului cu Antonescu. Pentru a-i face pe placul acestuia, guvernul german a interzis si relatiile legionarilor cu familiile lor din tara. Daca am fi încalcat aceste angajamente, eram amenintati cu extradarea.

Am mai avut amara surpriza sa constat ca Gestapo-ul îsi cauta informatori chiar si în rândurile noaste. Petre Ponta, fiind casatorit cu o germana, a fost solicitat de Legath sa fie informatorul lor, amintindu-i ca are obligatii si fata de patria lui adoptiva, unde locuia de zece ani. Ponta a refuzat politicos, justificându-se cu sederea lui în tara aproape de mine, în timpul guvernarii noastre, care-i interzice moralmente sa faca acest serviciu. Altii au fost mai slabi de înger si au acceptat sa fumizeze informatii agentilor lui Mull, seful sectiei IV. Acum ce puteau sa spuna acestia n-avea decât o importanta secundara. Nici un legionar nu s-a gândit sa întreprinda vreo actiune spre tara si nici cel putin nu era criticata persoana Conducatorului. Izbucnise razboiul din rasarit si legionarii comentau operatiile de pe front, bucurându-se de orice succes al armatelor germano-române. Nu tot asa gândea Antonescu, care s-a folosit de razboi pentru a ucide cât mai multi legionari.

Dar dintre toti legionarii refugiati în Germania, eu aveam situatia cea mai grea. Eram supus la mari presiuni politice si morale ca sa renunt la sefia Legiunii. Centrul de unde pornea aceasta campanie de intimidare a mea, pentru a ma obliga sa trec altui fruntas al Miscarii conducerea Legiunii, era Ministerul de Externe german. Cu aceasta interventie în afacerile interne ale Miscarii, functionarii din Wilhelmstrasse, care îl consiliau pe Ribbentrop sa-l sprijine pe Antonescu, în evenimentele din Ianuarie 1941, urmareau doua obiective:

– sa-si justifice punctul lor de vedere, demonstrând lui Ribbentrop si Hitler ca însusi Comandantul Miscarii îsi recunostea culpabilitatea, prin actul renuntarii la conducerea ei;

– sa înlesneasca o eventuala reluare a colaborarii între Miscare si General, plan pe care-l tineau în rezerva, chiar dupa ce se convinsesera ca Antonescu fusese de rea credinta, când le declarase, de atâtea ori, ca e dispus sa se înteleaga cu „legionarii buni”.

Nemaifiind Sima în fruntea Legiunii, urmasul lui ar putea fi mai usor agreat de General.

Actiunile întreprinse contra mea din sfera Ministerului de Externe german veneau pe mai multe cai. Mai întâi în toate întrevederile avute cu Rademacher si Legath la Berkenbrück, cel dintâi nu scapa nici un prilej sa repete aceeasi fraza: „Führerul nu va mai colabora niciodata cu Horia Sima, din cauza refuzului acestuia de a merge cu Antonescu la întâlnirea de la Obersalzberg din 14 Ianuarie 1941”. Când rostea aceasta sentinta, Legath tacea, iar ceilalti care erau cu mine, Iasinschi, Papanace, Corneliu Georgescu, se învaluiau de asemenea în tacere. Eu, la rândul meu, ce era sa spun? Cum ma puteam opune unei decizii a lui Hitler? Eram prizonierul lor, dar eram si cel mai primejduit dintre toti. Nu m-am aparat sub nici o forma, dar nici nu le-am dat satisfactia unui raspuns pozitiv. Renuntarea mea la sefia legiunii a ramas incerta.

În vara anului 1941, presiunile s-au multiplicat, devenind tot mai staruitoare. Bietul Stoicanescu, de câte ori venea din expeditiile lui de la Berlin, îmi aducea vesti îngrijoratoare. Din cercurile germane, atasate Ministerului de Externe, se filtrau aceleasi atacuri împotriva mea, coincizând cu ceea ce declara Rademacher. În esenta se repeta ca „o colaborare între Reichul german si Horia Sima nu mai e posibila”. Era o invitatie clara de a parasi Sefia Legiunii. Chiar si în presa germana aparusera notite si articole cu un continut asemanator.

La acest cor de dezaprobari ale persoanei mele, s-au adaugat si presiuni venite din mijlocul camarazilor mei. La Berlin locuia, în stare de libertate, legionarul Adrian Bratianu, cunoscut înca din primul nostru exil la Berlin, 1939-1940. Acesta lucra la emisiunea româneasca de radio si avea legaturi si cu functionarii din Ministerul de Externe. Pe aceasta filiera patrundeau pâna la Berkenbrück informatii destinate sa-mi zguduie încrederea în viitorul Legiunii, atâta vreme cât m-as crampona sa ramân în fruntea ei. Eram o carte arsa. Casa lui Adrian Bratianu era frecventata de Viorel Trifa si acesta se întorcea cu sacul plin de stiri defavorabile persoanei mele. Era aceeasi placa, auzita de atâtea ori de la Rademacher, dar cu înflorituri si nuante. Odata a venit cu comentarii auzite de la un înalt functionar al Ministerului de Externe, numit Wrede, referitor la scrisoarea ce i-am trimis-o eu Generalului, când am parasit tara, trecând în Bulgaria, în Martie 1941. Wrede spunea ca scrisoarea a fost inoportuna si a facut mai mult rau relatiilor germano-române. Nu pricepeam cum o scrisoare de loialitate fata de General, dupa toate cele întâmplate în România, putea sa dauneze intereselor Reichului în România. Aceste comentarii aveau alt scop: sa întareasca impresia, între camarazii mei, ca eu sunt un personaj suparator pentru politica Reichului în România si trebuie sa ma dau de-o parte.

Lovit din toate partile, expus sa provoc mânia lui Ribbentrop si a înaltilor functionari din jurul lui, care fusesera complici la decizia luata de Führer a-l sustine pe Antonescu contra noastra, cu ajutorul armatei germane din România, la o întâlnire avuta cu Rademacher si Legath, în 2 Noiembrie 1941, am facut o declaratie de acceptare a sugestiilor lor:

„Ma retrag de la conducerea Legiunii în momentul în care problema legionara se va rezolva în tara. Odata reluata colaborarea cu Antonescu, rolul meu înceteaza si altul va fi chemat sa conduca destinele Legiunii. Generalul Antonescu nu va mai trata cu mine, ci cu succesorul meu. Eu voi continua sa ramân în Germania”.

Declaratia mea i-a impresionat pe toti cei prezenti. Eram chiar la masa si au ascultat-o toti camarazii de la Berkenbrück într-o tacere mormântala. Rademacher a luat cunostinta de declaratia mea, crezând ca se va întoarce la Berlin cu un trofeu diplomatic.

De fapt eu azvârlisem raspunderea înlocuirii mele asupra Ministerului de Externe german. Ramâne ca aceasta instanta sa obtina din partea lui Antonescu aprobarea reluarii colaborarii cu Miscarea, dupa ce piedica principala, adica eu, cum credeau nemtii, disparea de pe esichierul politic. Drumul parea liber ca sa se restaureze binomul Antonescu-Miscare. Dar aici s-au înselat cercurile oficiale germane. Nu eram eu piedica principala pentru a ajunge la o noua întelegere, ci Conducatorul însusi, care, de la izbucnirea razboiului, renuntase la ideea de a-i mai avea alaturi de el pe legionari în guvern. Anumite încercari de apropiere cu legionarii din tara, cu excluderea celor din Germania, pe linia Profesorului Codreanu si a lui Radu Mironovici, se dovedisera tot atât de sterile. În Noiembrie, când am facut eu aceasta declaratie, Generalul se fixase definitiv pe pozitia de eliminare totala a Miscarii din calculele lui politice.

2. CADEREA ODESEI

Ni s-au umplut inimile de bucurie când am aflat vestea ca dupa un lung asediu, care a durat peste doua luni, Odesa a cazut în mâinile armatei române. Tot atunci am aflat ca Transnistria, tinutul dintre Nistru si Bug, va trece sub administratia româneasca. Ne gândeam ca, la încheierea pacii, acest teritoriu va ramâne definitiv încorporat Statului Roman. Era o compensatie pentru cei o suta de ani de ocupatie ruseasca a Basarabiei si pierderile grele ce le-am suferit în acest razboi.

Mai târziu, entuziasmul nostru pentru caderea Odesei ne-a scazut când am aflat pretul ridicat ce-a trebuit sa-l plateasca armata româna pentru aceasta victorie. Peste 120.000 de ostasi au cazut în aceste lupte, o cifra enorm de ridicata în raport cu pierderile avute de armata germana pe întreg frontul de rasarit, pâna la acea data, l5 Octombrie 1941, de circa 200.000 de morti.

Generalul Antonescu facuse imensa greseala de a refuza ajutorul militar oferit de Hitler la ocuparea Odesei. Numit la 23 August Maresal al României, nu vroia sa împarta gloria ocuparii Odesei nici chiar cu germanii. El credea, dupa informatiile primite, ca portul si orasul erau slab întarite si dintr-o singura ofensiva vor cadea în mâinile ostasilor nostri. S-au succedat nu una, ci patru ofensive, repetate la scurte intervale, pâna a putea fi alungati rusii din Odesa. Ei au evacuat de bunavoie întariturile, la 15 Octombrie 1941, iar în dimineata de 16 Octombrie, trupele româno-germane, au constatat ca nu mai aveau nici un inamic în fata.

Stirile despre masacrul fioros de la Odesa s-au filtrat putin câte putin în grupul legionarilor din Germania. Eram acaparati atunci de cursul general al razboiului, de noile victorii germane în rasarit, pe care le auzeam aproape zilnic transmise de posturile de radio, în sunet de fanfara. Nu ne îndoiam ca Rusia va fi înfrânta în scurta vreme si Hitler îsi va putea concentra toate fortele contra inamicului din Vest. Abia în iarna anului 1942, am început sa avem îndoieli, întrebându-ne cum se va sfârsi acest razboi, de care depindea si viitorul României.

3. UN CRACIUN LINISTIT

Dintre toate momentele traite la Berkenbrück, mi-a ramas în minte, ca un popas odihnitor, Craciunul Anului 1941. Nu stiu cum se facuse ca în mijlocul atâtor amaraciuni si dureri, toti cei responsabili de soarta noastra, începând de la sefii politienesti de la Berlin si de la Frankfurt/Oder, pâna la gazda noastra, ofiterul SS Hartig, se întrecusera sa ne ajute în nenorocirea noastra, oferindu-ne câteva momente placute, cu prilejul Nasterii Domnului.

Mai întâi, n-am fost tulburati de consilierul de la Externe, Rademacher, care întotdeauna venea cu vesti rele când se deplasa sa-si vada prizonierii. Chiar stirile ce le primeam din tara, nu mai aveau cruzimea de alta data. Pare ca se domolise si firea sanguinara a lui Antonescu. Cine stie, pierderile suferite la Odesa l-au determinat sa fie mai tolerant cu legionarii. Ne-am bucurat de o pauza politica. La Rostock, de asemenea, dupa masa oferita legionarilor de Heinkel, reînviase optimismul. Se vorbea de iminente tratative cu Conducatorul din tara.

Gazda noastra, Haitig, ne-a oferit o masa deosebit de buna, care depasea cu mult ratia obisnuita. Se vedea ca primise cartele suplimentare pentru a putea procura articolele necesare unui surplus de hrana. Ne-am trezit si cu un pom de Craciun, întocmit dupa toate regulile, cu serpentine, lumânari si dulciuri. N-a lipsit nici vinul la masa de seara, care s-a prelungit pâna noaptea târziu, în ajunul Craciunului.

În ziua de Craciun am avut alte surprize. De la Berlin au venit sa ne viziteze si sa petreaca împreuna cu noi Nasterea Domnului, Lucia Trandafir si familia Arnautu. Acesti legionari se bucurau de libertate. Nu stiu prin ce împrejurari scapasera de sub controlul politiei, nefiind asimilati celor ce trebuia sa fie internati la Rostock, desi detinusera functii în tara si fusesera amestecati în evenimentele din Ianuarie 1941. Arnautu avea un apartament la Berlin, iar Lucia Trandafir locuia împreuna cu ei.

Bineînteles ca ne-au adus si ei darurile lor: fel de fel de alimente, de care duceam mai mare lipsa. Dupa masa de la amiaza, am facut tot grupul o lunga plimbare în împrejurimi, de-a lungul Spreei si prin padurile ce ne înconjurau. Glumeam, râdeam si fredonam arii, ca si cum lumea era a noastra. Fruntile se descretisera si chiar interpretam aceasta marinimie a autoritatilor, ca un semn al destinului. Se schimba ceva în relatiile noastre cu superiorii de la Berlin? Se pregateau sa ne modifice statutul de refugiati, cu domiciliu fortat? Oamenii, în aceste împrejurari se leaga de orice speranta, oricât de firava ar fi. Credeam ca s-a spart undeva cercul de fier care ne strângea din toate partile si va rasari din nou soarele pentru noi.

X.

1942: ANUL STABILIZARII POLITICE

„În timp ce Anul 1941 s-a caracterizat, din perspectiva Legiunii, printr-o avalansa de crâncene lovituri ce le-am primit din partea coalitiei antonesciene-hitleriste, Anul 1942, îl putem denumi Anul stabilizarii politice. Situatia Miscarii nu s-a îmbunatatit nici în patrie si nici în exil, dar, prinsi în vârtejul razboiului, atât guvernantii din tara cât si cei ai Reichului, au socotit ca ne-au administrat suficiente lectii ca sa ne cumintim si sa nu le mai facem greutati. Miscarea era paralizata prin aceasta dubla presiune si nu mai reprezenta nici un pericol, nici pentru Antonescu si nici pentru presupusele interese ale Reichului.”

1. RELATIILE DINTRE NOI

Între grupul de la Rostock, garnizoana noastra de la Berlin si conducerea centrala de la Berkenbrück, era un du-te-vino continuu. În principiu si conform iscaliturii noastre pe documentele prezentate de Gestapo, orice contact între cele trei grupe legionare era interzis. Se putea calatori dintr-un punct într-altul, dar numai cu aprobarea organelor de la Berlin. În realitate, situatia era alta. Cu oarecare precautii, circulatia era libera. De la Rostock, multi camarazi se deplasau la Berlin, unde, prin mijlocirea celor ce locuiau aici – Tiana si Petre Ponta în special – ajungeau usor în contact, fie cu mine, fie cu alte capetenii de la Berkenbrück. În aceasta perioada am fost tratati cu liberalitate de organele politienesti. Ele erau informate precis de miscarile noastre continue, dar se prefaceau ca nu vad, desi, eram siguri, ca îsi adunau documente pentru a justifica o eventuala agravare a conditiei noastre de prizonieri politici. Hârtiile semnate de noi le dadeau dreptul sa intervina în orice moment pentru a curma „abuzurile noaste cu ospitalitatea germana”.

În aceasta perioada, postul de Ministru al României la Berlin a fost ocupat de un diplomat de cariera, Raul Bossie. Acesta, desi numit de regimul antonescian, nu a depus un zel excesiv în urmarirea miscarilor noastre. Era un om prea fin si distins, ca sa se transforme într-o unealta umila a lui Antonescu. Îsi facea datoria de ministru în mod constiincios, dar nu avea apucaturi de inchizitor. În modul acesta, informatiile primite la Bucuresti, pe canalul Legatiei, asupra „agitatiilor” legionare, erau mai putin alarmiste si în aceeasi masura se rareau si interventiile facute la Berlin, pentru a determina înasprirea masurilor luate contra noastra.

De la început, s-a creat o divergenta între Himmler si Ribbentrop pe chestia tratamentului ce trebuia sa ni se aplice. Himmler, mai bine informat, pleda în fata Führerului pentru un tratament amical al problemei legionare, pâna ce împrejurarile vor permite o reluare a colaborarii cu Conducatorul Statului. Ribbentrop, de alta parte, era total acaparat de Antonescu, vazând în el un colaborator loial al Führerului. Atitudinea lui Ribbentrop era puternic influentata de rapoartele ce le primea de la Bucuresti unde, functionarii mari si mici de la Legatie sustineau cu fanatism cauza lui Antonescu. Oamenii lui Himmler, destinati la supravegherea legionarilor, erau recrutati în general dintre ofiterii crescuti în SS si, ca atare, erau mult mai apropiati de noi decât functionarii de la Externe. Cei dintâi, în masura în care puteau si nu încalcau ordinele, tolerau deplasarile noastre dintr-un loc într-altul, cu atât mai mult cu cât erau interesati si ei sa afle anumite lucruri din tara, care puteau dauna intereselor Reichului. Ei se îndoiau de loialitatea lui Antonescu si a anturajului sau, un grup de profitori de ultima ora, care s-au substituit prin intrigi Miscarii Legionare la conducerea Statului. Ofiterii SS, care erau în acelasi timp si comisari de politie, erau bucurosi sa afle informatii asupra duplicitatii lui Antonescu, pe care le transmiteau apoi lui Himmler si de la acesta lua calea Externelor sau a Cancelariei lui Hitler.

Cum cursul razboiului cu rusii se desfasura favorabil Puterilor Axei, nici Antonescu nu-i putea cere mai mult lui Hitler, fiind convins ca ostilitatile se vor termina cu victoria Germaniei, cel putin pe continent. El era atasat de Hitler nu prin tratate, ci prin forta impresionanta a Reichului, care se proiecta amenintatoare asupra oricui ar încerca sa i se opuna. În acest moment obtinuse de ajuns: eliminarea Miscarii de la putere si declararea legionarilor fugari în Germania ca prizonieri politici, ceea ce-i priva de dreptul de a avea un cuvânt de spus în afacerile interne ale României.

2. BOMBARDAMENT ENGLEZ LA ROSTOCK

Între 23 si 29 Aprilie 1942, în toate noptile, avioane engleze au bombardat, în valuri neîntrerupte, orasul Rostock si fabrica de avioane Heinkel. N-a fost crutat nici cartierul din jurul casei unde locuiau legionarii. Apararea, extrem de slaba. În primele nopti, avioanele engleze au bombardat telurile fixate, fara sa întâmpine vreo reactie. Cu repeziciune, s-a organizat si apararea si, în ultimele nopti, avioanele engleze au fost interceptate de aviatia germana de vânatoare.

Pagubele, imense. Nenumarati morti în centrul orasului. Rostock a fost primul dintre orasele Germaniei care a suferit bombardamente devastatoare. Baracile unde locuiau legionarii s-au ales doar cu câteva geamuri sparte. Fabrica Heinkel fost pe jumatate distrusa. Productia de avioane, întrerupta pentru câteva saptamâni. Numeroase avioane au fost lovite pe când se aflau înca pe santier si erau gata sa iasa din fabrica. Pentru repararea halelor si înlocuirea materialului distrus, au fost concentrati la Rostock vreo doua mii de meseriasi calificati. Lucrul a început imediat si urmele bombardamentului s-au eliminat repede, prin eforturile combinate ale celor veniti ad-hoc si ale vechilor muncitori.

Orasul, o ruina. Legionarii nostri aveau mari dificultati ca sa gaseasca o pravalie. Circulatia era extrem de grea. Tramvaiele nu functionau. Doar autobuzele si acestea destul de rar.

3. REVISTA „AXA” REAPARE LA ROSTOCK

Un eveniment exceptional în viata grupului legionar confinat la Rostock, a fost reaparitia revistei Axa.

Axa a fost întemeiata, la începutul anului 1933, de catre un grup de tineri intelectuali din Bucuresti, care s-au atasat Miscarii în aceasta perioada de expansiune legionara. Echipa de directie era constituita din Mihail Polihroniade, Victor Vojen si Alexandru Constant. Au devenit colaboratori permanenti ai Axei, Ion Mota, Vasile Marin, Victor Puiu Gârcineanu, Alexandru Tell, Vasile Christescu, Virgil Radulescu si alte elemente de elita ale organizatiei legionare din capitala. Au aparut în total 24 de numere din revista Axa în 1933. Odata cu prigoana dezlantuita contra Legiunii în 1933-1934, a disparut si revista. Reaparitia ei în perioada 1934-1940 n-a mai fost posibila din cauza cenzurii guvernamentale, exercitata fara întrerupere în toti acesti ani.

Axa trebuia sa reapara în timpul guvernarii legionare. Cum spune Paul Costin Deleanu, se pusese la punct reluarea publicarii revistei în cursul lunii Ianuarie 1941, dar viforul antonescian care s-a abatut asupra tarii în aceasta luna a înabusit în fasa initiativa. Revista trebuia sa reapara sub îngrijirea Doamnei Mary Polihroniade, sotia fondatorului revistei, ucis la Râmnicu-Sarat, ea însasi o distinsa intelectuala.

Redactorul Axei de pe tarmul Marii Baltice a fost Pavel Costin Deleanu. În jurul lui s-au concentrat, aducându-si contributia, toti intelectualii de seama ai acestui grup.

Dupa cum citim în Cuvântul Înainte al redactorului, noua revista va mentine „cea mai deplina unitate principiala cu prima echipa de redactie”. Se va manifesta pe linia celor doua note esentiale ale celor 24 de numere aparute în 1933: stricta actualitate politica, de-o parte, – linie de doctrina legionara în cele trei planuri, miscare, popor, stat – de alta parte.

„Caietele revistei, spune redactorul, se vor îmbogati în plus cu o noua perspectiva, impusa de evolutia Miscarii: se vor publica lucrari specifice fazei de guvernare legionara din tara. Acestea vor avea în chip natural un caracter nu numai doctrinar, ci si programatic”.

Aflând de intentia grupului legionar de la Rostock de a scoate o revista, am sovait la început sa-mi dau asentimentul. În situatia în care ne gaseam, de oameni neliberi, supusi anumitor conditii de semi-prizonierat politic, amenintati permanent sa ni se schimbe statutul în mai rau, mi-era teama de consecinte. Dar, în urma insistentelor sefului acestui grup, Nicolae Petrascu, am acceptat în final sa le dau aprobarea. Dar le-am atras atentia ca, pe cât este posibil, sa evite o confruntare justificativa cu guvernul de la Bucuresti, pentru a nu da prilej Antonescienilor sa ne arate cu degetul autoritatilor germane. Echipa de redactie s-a mentinut, în general, în cadrul acestor instructiuni. Rareori s-au strecurat în articolele colaboratorilor anumite aluzii la recentele evenimente.

Noua Axa a avut ca subtitlu „Caiete Legionare de istorie, doctrina si arta”. Au aparut în total trei numere, toate în primavara si vara anului 1942.

Pavel Costin Deleanu, redactorul publicatiei, constient de situatia exceptionala în care ne gaseam, tine sa precizeze ca revista este „un buletin de circulatie strict restrânsa la marginile grupului Rostock. Nu era destinat sa fie difuzat nici în tara si nici în Germania”.

În ce priveste scopul aparitiei acestei publicatii, Pavel Costin Deleanu indica importanta ei „pentru mentinerea unitatii grupului legionar de la Rostock”.

„Totodata, însusi numele Axei reprezinta si cealalta unitate, unitatea în timp, continuând, peste orice vicisitudine, o serie istorica de traditie legionara. Pe aceasta cale, caietele de fata nazuiesc sa constituie, în sirul periodicei lor aparitii un mijloc în plus al unitatii noastre, nu numai o expresie a ei, a acestei unitati peste orice biruitoare, dar tocmai de aceea si iarasi atât de greu încercata”.

Redactorul nu uita nici conditiile grele în care se întocmeste revista. Cei ce scriu sunt oameni truditi de munca în fabrica. „Veghind în ceasuri târzii de noapte, dupa oboseala celor zece ore de greu lucru zilnic în fabrici..., ne gândim totusi cât putem mai riguros la temeiurile si la perspectivele luptei noastre legionare”.

„În aceasta comunitate de monahism laic, care va sta poate în viitor, la baza institutiilor de educatie, si concentrare comunitar-legionara, legionarii îsi storc ultima energie, spre a-si rândui si împartasi unul altuia gândurile”.

O singura parere de rau îl framânta pe redactor când contempla minunatele lucrari ale atâtor elemente de valoare, asternute pe haine dupa aspra munca din fabrica” prea slabele mijloace tehnice de tiparitura nu sunt în stare sa valorifice, nici calitativ si nici cantitativ, decât în mica parte si masura, bogata, atât de bogata productie”.

Dar nimic nu poate împiedica spiritul legionar sa-si piarda combativitatea si încrederea în viitor. Paul Costin Deleanu, încheie cu o marturisire de credinta:

„Vom starui însa, ca aceasta unitate a gândirii legionare în pribegie sa continue sub orice forma, cât de precara, prin orice noi etape, cât de lungi si oricât de anevoioase, pe oriunde va fi sa ne poarte tragicul nostru destin, destinul poporului român.

Continuam linia istorico-politica a Capitanului nostru, într-o desavârsita unitate interioara, cei de aici, cu cei de pe front si închisori, ca oamenii revolutiei europene de pretutindeni sa se poata întâlni în spiritul unitar al creatorilor miscarilor de înnoire continentala”.

Caietul Nr. 1 cuprinde articole din cele mai variate domenii: istorie, doctrina, amintiri, probleme de educatie legionara, probleme economice si politica externa. Un exceptional articol de educatie legionara semneaza Eugen Theodorescu: „Drumul pâna la gradul de legionar si viata cuibului”. De remarcat apoi doua articole cu caracter economic: „Organizarea economica a României Legionare”, de Dr. Ion Cenger, si „Lucrarile publice în Statul legionar”, de Inginer Dumitru Mihaescu. Alexandru Randa, specialist în istoria traca, dezvaluie radacinile trace ale culturii europene.

Caietul Nr. 2 este închinat zilei de nastere a Führerului Adolf Hitler, la împlinirea a 55 de ani de viata. Colaboratorii la acest numar scot în evidenta lupta titanica a lui Adolf Hitler contra comunismului, mai întâi în Germania si apoi pe plan european, în campania lui din rasarit.

Numarul 3 al Caietelor este închinat aniversarii a 15 ani de la înfiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail. Revista cuprinde numeroase articole închinate Capitanului, între care unul semnat de Nicolae Petrascu, cu titlul „Misiunea Europeana a Capitanului”. Sunt evocate în acest caiet si figurile legendare ale marilor îndrumatori ai Legiunii si colaboratorilor cei mai apropiati ai Capitanului:

– Ion Mota, de Nicolae Pârvu

– Inginerul Gheorghe Clime, de Petre Valimareanu

– Capitanul Emil Siancu, de Vasile Hanu.

– Sub comanda lui Ion Banea, de Nicolae Mândreanu

– Nicoara, de I. G. Dimitriu – Nicadorii, de Toader Iora.

– Nicadorii, de Toader Ioras.

Articolul de fond este semnat de Corneliu Georgescu, având titlul „La a cincisprezecea aniversare a întemeierii Legiunii”. Pentru a respecta consemnul discretiei, semneaza cu numele de B. V. Gogu. Corneliu Georgescu expune pe larg în acest articol împrejurarile în care a luat nastere Legiunea si vicisitudinile prin care a trecut din primul moment. Evoca cu multa duiosie si patetism figurile lui Hristache Solomon si General Macridescu, care, desi apartineau unei alte generatii, au aderat din primul moment la apelul Capitanului. Ei au venit, spune Corneliu Georgescu, cu ochii tinta spre zarile viitorului legionar”.

Vorbind de prigoanele ce le-a îndurat Miscarea Legionara din primul moment al existentei ei, Corneliu Georgescu explica sirul de încercari prin care a trecut Miscarea.

„Capitanul ne-a indicat, deci, în mod intuitiv si precis, seria de încercari prin care are de trecut Legiunea: suferinta, jertfa sângelui, deznadejdea, pentru ca dupa parcurgerea întregii serii de încercari sa urmeze biruinta”.

Corneliu Georgescu distinge cele trei mari epoci din istoria Legiunii:

Anii 1927-1937 reprezinta decada primei încercari, a muntelui suferintei. Acesti ani au fost martorii suferintelor, din ce în ce mai întetite pe care le-au îndurat legionarii.

A urmat epoca „padurii cu fiare salbatice”, între sfârsitul lui 1937 pâna în 1940.

„Mii de legionari ucisi în aceasta prigoana de Calinesti, Benglii, Moruzovi, în beznele noptilor. Nu ucisi, ci torturati, martirizati, fripti pe jaratic, arsi cu vitriol. Capitanul, cu el, Nicadorii si Decemvirii, Clime, Banea si multi nenumarati, si-au gasit moartea naprasnica în aceasta prigoana”.

„Luminisul care s-a ivit o clipa”, continua Corneliu Georgescu, la capatul acestui drum, n-a însemnat însa biruinta. Ei a marcat doar hotarul dintre padurea cu fiare”, învinsa si ea, si cea de-a treia încercare, „mlastina deznadejdii”.

Starea în care se gasesc legionarii din tara si din strainatate, dupa evenimentele din Ianuarie 1941, Corneliu Georgescu o considera ca fiind „mlastina deznadejdii”, prorocita de Capitan. Aceasta e ultima stavila care sta în calea biruintei finale.

„Lumea veche, îngrozita de perspectiva apropiatei biruinte legionare, si-a strâns rândurile si a pornit cu multa vehementa, dar si cu cea mai mare tenacitate atacurile ei împotriva a tot ce e legionar. Noi chinuri, noi asupriri, noi umiliri. Închisori câte n-au fost de când e neam românesc pe lume. Si umiliri cumplite, satanice, care dor, cum doare o rana pe care o rascolesti în fiecare zi cu ghimpi înveninati. Ura dusmanilor de moarte ai Legiunii, ura dusmanilor lumii noi, pentru înfaptuirea careia Legiunea lupta, s-a revarsat puhoi asupra pamântului românesc, cautând sa înabuse în balele ei otravite tot ce este tineret verde, tot ce este viitor românesc, tot ce este legionar”.

Fara sa se refere în mod explicit, Corneliu Georgescu înfatiseaza tabloul fioros al prigoanei antonesciene, care a azvârlit întreaga tara într-o noua perioada de neliniste si tulburari, care va sfârsi în catastrofa de la 23 August 1944.

Dar cu tot acest calvar al întregii natiuni, Corneliu Georgescu nu-si pierde încrederea în victorie. „Mlastina deznadejdii” va fi strabatuta si ea si Legiunea va învinge maret si definitiv. Pentru ca asa a prorocit Capitanul. Si Capitanul n-a gresit niciodata.

4. SARATA. PLANUL DIABOLIC AL LUI ANTONESCU DE EXTERMINARE A LEGIUNII

În primul capitol al acestei parti, am aratat ca noi, cei fugari în Germania, ne-am bucurat de o relativa stabilitate a situatiei noastre. Nu tot asa s-au întâmplat lucrurile în tara. Furia lui Antonescu contra Miscarii nu mai cunosteau margini. Obsedat de problema legionara, el vroia sa-i vada pe toti, mari si mici, în lumea de dincolo, ca sa nu mai fie expus, într-un viitor cât de îndepartat sa mai aiba de furca cu ei.

Razboiul i s-a parut Conducatorului un prilej binevenit ca sa scape de cât mai multi dintre ei. Si într-o forma atât de înaltatoare si patriotica, încât nimeni nu-l putea învinui de intentiile lui asasine. N-a luptat tineretul legionar o epoca întreaga contra comunismului? Nu e si razboiul lor? Atunci, nimic mai simplu decât ca ei sa plece si sa-si faca datoria pe front. În transee vor pieri multi si cum declarase el odata „va izbucni un nou razboi si se va termina cu acest tineret galagios.

Legionarii, entuziasmati de campania militara din rasarit, n-au aflat decât târziu de planul diabolic al lui Antonescu. Ei nu erau chemati la arme ca sa-si faca datoria ca orice soldat, luptând cu vitejie fiind permanent în primejdie sa-si piarda viata pentru patrie. Statutul lor era fundamental diferit de al celorlalti soldati. Legionarii destinati unei morti sigure. Chiar de când a sunat goarna razboiului miile si zecile de mii de legionari chemati sub arme au format o categorie aparte. Ordine secrete cunoscute numai la comanda unitatilor, îi indicau ca dusmani ai neamului si cereau ofiterilor cu informatiile sa-i supravegheze permanent. Acest val de legionari au fost scosi din unitatile lor de rezerva, carora apartineau în timp de pace si trimisi în primele batalioane care operau pe front. Conform ordinelor primite, legionarii îmbracati în haina militara trebuiau mentinuti permanent în linia întâi de foc si sa fie folositi în cele mai periculoase misiuni, pâna la „reabilitarea post mortem”.

Notam ca nu era vorba de condamnati si aflati în închisoare, ci de legionarii liberi, de acei carora nu li se gasise motive de a trece prin fata Tribunalelor Militare si de a primi vreo pedeapsa. Acestia au fost mobilizati chiar de la începutul ostilitatilor si încadrati unitatilor carora operau pe front, chiar daca îsi facusera instructia în regimente care erau tinute înca în rezerva, în interiorul tarii.

Aceste vesti, primite din tara, ne-au tulburat si pe noi din Germania. Ele contrastau cu raspunsul drastic ce-l primisera legionarii din închisori, la cererea lor adresata Generalului Antonescu de a fi trimisi pe front: „Prea târziu, Domnilor”. Pe legionarii liberi i-a tratat cu maximum de severitate pentru a scapa de cât mai multi dintre ei. Pe cei din închisori nu i-a eliberat si nu i-a trimis pe front, dintr-un calcul perfid. Generalul credea ca razboiul din rasarit va dura câteva luni, se orientase dupa cele ce auzise de la Hitler. Campania din Rusia se va termina triumfal, cel mai târziu în toamna. El nu vroia sa împarta cu nimeni din tara gloria victoriei. Legionarii din închisori erau destinati sa stea acolo, privind de dupa zabrele desfasurarea maiestuoasa a evenimentelor. Hitler, împreuna cu el, îsi vor face intrarea triumfala în Moscova, în fruntea armatelor biruitoare. Daca le-ar da drumul legionarilor detinuti sa participe pe front, i s-ar adumbri propriile lui merite caci poporul ar începe sa exalte faptele de vitejie ale acestora, cum s-au întâmplat atâtea cazuri cu figuri care au intrat în legenda.

Dar razboiul se prelungea... Asediul Odesei s-a terminat cu o înfrângere grava si cu pierderi imense de vieti omenesti. În primavara anului 1942, nici Moscova si nici Leningradul n-au putut fi cucerite. Frontul se întindea, lua proportii, ajungând la Don. Hitler cere noi divizii românesti pentru a acoperi întreaga lui lungime. De abia atunci Antonescu si-a adus aminte de legionarii din închisori. De ce sa stea acestia la adapost, când necesitatile razboiului cresc? Si atunci a semnat un nou decret prin care erau amnistiati cei ce primisera o pedeapsa pâna la cinci ani, dar cu obligatia de a pleca pe front.

Concentrarea legionarilor eliberati din închisoare a început în luni 1942. Toti au fost îndreptati spre „Centrul 5 de Instructie Sarata”, o localitate din sudul Basarabiei. Primeau 10 zile de permisie, ca sa-si vada parintii si apoi trebuiau sa se prezinte la Sarata.

Centrul de Instructie Sarata a fost înfiintat în 10 iunie 1942, cu formarea primelor batalioane: 991 si 992. Au fost formate în total 20 de batalioane, în cursul razboiului, începând cu 991 si sfârsind cu batalionul 1010. Efectivul unui batalion era de 600 de oameni. Deci, în total, 12.000 de suflete au trecut pe la Sarata, murind în cea mai mare parte.

Cu înfiintarea acestui Centru, Antonescu a urmarit sa distruga atât persoana fizica cât si fizionomia morala a legionarilor concentrati aici. Tratamentul la care au fost supusi a fost mult mai aspru decât al legionarilor care luptau de la începutul razboiului, în primele linii, si de a caror soarta am vorbit mai înainte.

Mai întâi, legionarii trimisi la Sarata au fost rupti de familie. Nu aveau voie sa scrie, sa primeasca scrisori sau pachete. Nu primeau permisii si nici macar solda la care avea dreptul soldatul român. În al doilea rând, indiferent de gradele ce le-au primit când si-au facut armata, toti purtau acum gradul de soldat. Ofiterii, subofiteri, caporali, daca erau legionari, pierdeau automat gradul, devenind simpli soldati.

Instructia a fost extrem de aspra. Dupa trei luni de instructie, pe o caldura de 30 de grade, în cursul verii basarabene, batalioanele erau trimise pe front, fiind atasate diverselor divizii. Dar si pe front, batalioanele de la Sarata erau supuse discriminarii. Pierderile în morti si raniti nu au fost înlocuite ca la alte unitati. Batalioanele trebuiau sa lupte cu efectivul ramas, pâna la totala lor nimicire.

Mai greu de suportat decât instructia draconica, cu marsuri obositoare în zaduful verii si în viforul iernii, erau chinurile morale la care erau supusi legionarii. Din primul moment de când intrau pe poarta acestui centru de instructie, erau considerati de catre cadrele militare, dusmani ai neamului. De la caporal si pâna la generalul comandant al Centrului, toti îi tratau cu dispret si cu cea mai mare severitate. Pentru ei nu exista o vorba buna, un cuvânt de mângâiere, o întelegere umana a starii în care se aflau.

Pentru a-i umili si mai mult, Antonescu daduse ordin ca în aceste batalioane legionarii sa fie amestecati cu pleava societatii românesti: dezertori, borfasi, hoti de buzunare si chiar elemente criminale, care aveau pe constiinta moarte de om. Planul initial era ca, înecati în aceasta masa de tâlhari si banditi, legionarii sa fie expusi apucaturilor acestora, pentru a-i determina sa raspunda provocarilor. Comandantii centrului aveau instructiuni sa nu intervina în certurile ce ar fi izbucnit iar când interveneau se aratau mai binevoitori cu borfasii. Dar în acest punct au dat gres! Unitatea si disciplina legionara au format un zid de granit, de care s-au izbit toate încercarile de scandal ale acestor elemente detracate.

Mai mult decât atâta. Comportamentul legionarilor, în toate împrejurarile, la instructie, în repaus, la masa, eleganta si bunul simt cu care îi tratau si pe ei, care venisera dintr-o lume interlopa, le-au impus respect considerându-i frati de suferinta. Au început sa-i asculte, sa le ia exemplul lor de ordine si disciplina. Nu-i mai furau pe ceilalti soldati si îsi faceau si ei datoria în rând cu ceilalti ostasi. Batalioanele acestea mixte, de legionari si delicventi de drept comun, în loc sa devina centre de discordie si de continue frecusuri, s-au transformat, prin vointa si exemplul blocului legionar, în unitati valoroase de lupta, un fenomen la care nu se asteptau nici comandantii centrului si nici organele de la Bucuresti, care asteptau alte rezultate. Când aveau un moment de ragaz, mai ales seara, legionarii le faceau si educatie patriotica, învatându-i ce este comunismul si pentru ce luptau în rasarit. În ciocnirile în care au participat aceste batalioane mixte, în anii 1942 si 1943, rare au fost dezertarile. Pedepsitii de drept comun au murit alaturi de legionari si nu s-au predat hoardelor rosii.

Dar ceea ce i-a durut mai mult pe legionarii concentrati la Sarata, a fost când au aflat din gura comandantilor locali ai Centrului, pentru ce au fost trimisi aici: „pentru reabilitare”. Asa era ordinul Conducatorului. Ei se facusera vinovati de crime mari contra patriei, atât de mari încât numai prin moarte le pot ispasi. Toti erau destinati sa fie reabilitati „post mortem”. Batalioanele acestea trebuiau azvârlite în cele mai primejdioase sectoare ale frontului, iar legionarii folositi cu precadere si în permanenta în misiunile cele mai grele. Evident ca ei puteau sa scape dintr-o încercare, doua, trei, dar dupa ce se întorceau teferi, îi asteptau o alta misiune, tot atât de grea. Si asta indefinit, pâna ce îi secera moartea. Atunci abia familia de-acasa primea anuntul ca sotul sau fiul au murit pe front, cu mentiunea reabilitarii „post mortem”.

Legionarii nu puteau primi concediu, oricât de mult s-ar fi prelungit campania lor. Erau evacuati doar când fusesera grav raniti, ceea ce se întâmpla foarte rar, caci piereau aproape toti în toiul luptelor. Chiar daca ar fi facut fapte de vitejie, nu li se acordau decoratii si nici nu puteau primi noi grade, reluând scara înaintarilor. Daca vreun legionar, prin cine stie ce întâmplare, se întorcea acasa si afla Statul Major, era imediat trimis înapoi pe front, cu mentiunea ca nu se „reabilitase”, adica nu cazuse în lupte si trebuia sa îndeplineasca si aceasta „formalitate”.

Nu se va sti niciodata nici numarul si nici numele legionarilor ce au murit pe front în aceste conditii tragice. Ei, care si-au iubit patria mai mult decât viata lor, erau amestecati cu cele mai declasate elemente ale neamului si loviti în sentimentele lor cele mai scumpe.

Centrul de Instructie Sarata era o unitate închisa. Un adevarat lagar de concentrare.

Ziarele nu scriau nimic de el. Familiile nu stiau unde se aflau copiii lor scumpi. Toate legaturile erau întrerupte. În tara, legionarii erau batjocoriti de o presa hidoasa, iar pe front nu-i astepta alta rasplata decât moartea. O moarte anonima, de care nu se pomeni nimic, orice fapte mari de vitejie ar fi savârsit.

Conceput în modul acesta infernal, razboiul ca instrument de exterminare al tineretului legionar-conflictul din rasarit si-a pierdut baza morala, lovind si nimicind tocmai pe aceia care erau crainicii crestinatatii contra ateo-marxistilor. Lipsit de coeficientul de securitate nationala al Legiunii, Generalul Antonescu a devenit prizonierul fortelor anti-nationale, care au subminat tara, conducând-o la catastrofa de la 23 August 1944.

5. ÎNTÂLNIREA CU STUDENTII DIN BERLIN

În luna Iunie 1942, dupa cât îmi aduc aminte, m-am întâlnit cu un grup de studenti legionari din Berlin. Acestia se aflau de mai multa vreme în Germania, fiind înscrisi ca studenti la Scoala Politehnica Berlin-Charlottenburg. Întâlnirea a fost organizata de Constantin Stoicanescu si cum era ritualul, pentru a nu ne simti politia, ne-am adunat pe o pajiste în padurea din jurul Berkenbrück-ului.

Evenimentele din Ianuarie 1941 i-au prins pe acesti tineri la Berlin. Erau studenti cu pasapoarte românesti si ca atare nu cadeau sub rigorile masurilor luate de guvernul german contra fugarilor legionari. Se bucurau de toata libertatea si nu erau semnalati ca legionari nici de autoritatile din tara.

Am trait cu acesti tineri un moment de mare înaltare sufleteasca. Situatia noastra nu era de invidiat. Eram tratati de guvernul german ca niste paria ai Europei nationaliste. Si totusi acesti tineri se expuneau pentru noi. Se organizasera în cuiburi, tineau sedinte regulat si pastrau legatura cu elementele noastre detasate la Berlin: Constantin Stoicanescu, Nae Smarandescu, Tiana Silion si Petre Ponta. Atitudinea lor dârza si înflacarata, continuând sa creada în idealurile Legiunii, era o încurajare si pentru mine, cel mai lovit dintre toti, atât de dusmanii din tara, cât si de autoritatile de la Berlin.

Îmi aduc aminte de cinci dintre ei, cu care am vorbit de Miscare si de destinul ei tragic, victima a unei noi prigoane: Victor Carâp, Dionisie Ghermani, Marcel Ghinea, Gheorghe Cojocaru si Ion Giosan. Era un tineret exuberant, cu ochii scapatori de energie si dragoste de neam, care ne oferea acelora ce purtam în acel moment raspunderea pentru soarta Legiunii, o garantie a viitorului.

Asezati pe iarba, la umbra copacilor, discutiile s-au prelungit si ne-a fost greu sa ne despartim. Cine stie când ne vom mai vedea! Le-am recomandat discretie si prudenta ca sa nu auda nici agentii lui Antonescu si nici politia germana de întâlnirea noastra.

6. AJUTOARE DIN ALTE GARNIZOANE

Între timp, legionarii din alte tari s-au gândit la necesitatea de a intra în legatura cu Comandamentul de la Berlin, pentru a ne ajuta cu relatiile lor politice în greaua situatie în care ne aflam.

În Italia se stabilise familia Bucur. Poetul Ion Bucur murise în Noiembrie 1941, iar sotia lui, Doamna Maria Bucur, ramasese la Roma, unde izbutise sa fie angajata la Radio-Italia, emisiunea româneasca, de la 1 Aprilie 1942. Doamna Maria Bucur era legionara din tara, intrând în Miscare pe timpul când Nicoleta Nicolescu, comanda sectia feminina. Primind acest post la Roma, s-a gândit ca ar putea fi de folos Miscarii si în acest scop, a, facut o calatorie la Berlin, pe la mijlocul lui Mai 1942, unde a întâlnit pe Tiana. Prin Tiana, l-a cunoscut pe Stoicanescu si, prin acesta, a dat de urmele mele.

Ne-am vazut tot în padurea de la Berkenbrück, care devenise locul conspirativ al întâlnirilor mele cu legionarii din strainatate sau din tara.

Doamna Maria Bucur ne-a povestit toata odiseea vietii ei pâna ce a izbutit sa plece din tara, cu sotul ei, atacat de tuberculoza, care-si cauta salvarea în climatul blând al Italiei. Au ajuns în primavara anului 1941, dar boala sotului ei, poetul Ioan Bucur, n-a putut fi oprita, murind în Noiembrie 1941.

Ea era o legionara energica, dispusa la orice sacrificiu pentru Neam si Legiune, desi firava la înfatisare. Era si Stoicanescu de fata la întâlnire. Am stabilit cu totii un sistem de a ne întelege si aviza, folosind tocmai functia ei la Radio-Roma. Ea era locutoare la emisiunea româneasca si, în modul acesta, putea sa intercaleze în cursul programului anumite cuvinte sau fraze care indicau un anumit sens. La Radio Berlin, emisiunea româneasca, aveam un alt vorbitor legionar, Nicolae Smarandeseu si, prin interventiile lor coordonate, aveam la îndemâna un mijloc rapid de a ne informa asupra evenimentelor în curs. Cei doi vorbitori, de la Roma si Berlin ne-au adus mari servicii, fie prin informatiile care ne parveneau fie prin dispozitiile ce le transmiteam prin mijlocirea lor, pentru a fi puse în aplicare.

Stoicanescu s-a angajat sa stabileasca sistemul de comunicatie între cele doua posturi, cu un limbaj conventional si apoi ne-am despartit cu multumirea sufleteasca ca am gasit la Roma un punct de sprijin atât de pretios.

La scurt interval dupa aceea, a sosit la Berlin Mihail Enescu. El fusese trimis de fostul nostru ministru la Madrid, Radu Ghenea, cu o scrisoare de recomandare, indicându-ne ca, prin relatiile si cunostintele lui, ar putea fi util cauzei. Nu-l cunoscusem din tara, nu auzisem nimic de el.

Ne-am întâlnit în aceeasi frumoasa padure de la Berkenbrück si prin acelasi sistem de legaturi. Fusese atasat comercial la Madrid, numit de George Demetrescu, Director al Comertului Exterior. A sosit la Madrid îndata dupa numirea lui Radu Ghenea, la începutul lui Decembrie 1940. Dupa evenimentele din Ianuarie 1941, o demisionat odata cu Radu Ghenea considerându-se legionar, desi prin legatura de familie apartinea cercurilor liberale. Era cult, talentat si versat în problemele diplomatice. Ceea ce l-a determinat sa se ataseze de Miscare, a fost tragica soarta a unui prieten al lui, Ivanovici, tot atasat comercial. Rechemat în tara dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu a fost gasit spânzurat în cabina de Wagon-Lits în care calatorea. Enescu era ferm convins ca Ivanovici a fost omorât de agenti ai Sigurantei, simulându-se o sinucidere. Faptul acesta l-a afectat atât de mult încât s-a decis sa se puna total la dispozitia Legiunii, ajutând-o cu relatiile si cunostintele sale.

Având în vedere ca, dupa defectiunea lui Vojen, nu aveam la Roma pe nimeni care sa ne reprezinte, împreuna cu Stoicanescu, ce era de fata, ne-am gândit ca cel mai bun loc unde Mihail Enescu ar putea fi de folos Miscarii ar fi pe lânga guvernul italian. I-am dat misiunea sa apropie sa se apropie de Mussolini, prin mijlocirea unei personalitati a regimului fascist, pentru a-i explica situatia în care ne aflam, rugându-l sa ne ocroteasca si sa intervina pentru noi, pe lânga Hitler, pentru a ne putea relua activitatea politica, ca oameni liberi.

Stoicanescu a stabilit apoi cu el un sistem cifrat de corespondenta. Mussolini si capeteniile regimului fascist, cât si sefii Germaniei national-socialiste, aveau nume acoperite în scrisorile ce le trimiteau Enescu din Roma si Stoicanescu de la Berlin, încât chiar daca ar fi existat cenzura, nu se putea descoperi nimic.

Mihail Enescu mi-a facut o excelenta impresie si activitatea lui ulterioara în ambientul politic de la Roma a confirmat talentele lui diplomatice si loialitatea lui în serviciul Legiunii.

7. GUVERNUL SPANIOL SE INTERESEAZA DE SOARTA NOASTRA

În timp ce diplomatia italiana, avându-l în frunte pe Contele Ciano, a pastrat tot timpul o atitudine rece si distanta fata de Miscare, sustinând si dându-si asentimentul la toate masurile luate de guvernul german contra legionarilor refugiati pe teritoriul Reichului, nu asa s-a purtat guvernul spaniol. Ministrul de Externe de atunci, Serrano Suner, pus la curent cu întâmplarile din România de catre fostul ministru la Madrid, Radu Ghenea, a decis ca, în masura posibilului si fara a calca uzantele diplomatice, sa ne dea o mâna de ajutor, în împrejurarile grele în care ajunsesem.

În acest scop i-a dat instructiuni ministrului spaniol de pe atunci la Berlin, Jose Finat, Conte de Mayalde, ca sa ia legaturi cu conducerea legionara de la Berlin si sa vada în ce masura ne-ar putea fi de folos pentru a iesi din ghetto-ul la care fuseseram condamnati de cei doi dictatori. Avizata de la Madrid, camarada noastra Tiana Silion a izbutit sa intre în legatura cu Contele Mayalde si cu sotia acestuia, Ducesa de Pastrana. Legaturile Tianei cu familia Mayalde au ajuns asa de strânse încât avea acces oricând la ambasada spaniola si putea sa transmita cu usurinta „tot ce vroiam sa fie cunoscut de guvernul spaniol, referitor la starea noastra.

Gratie acestei legaturi, am putut si eu sa ma întâlnesc cu Contele Mayalde, în iarna anului 1942. A fost într-o noapte geroasa si opaca. Luminile Berlinului erau stinse din cauza camuflajului. M-am întâlnit cu ministrul la un colt de strada dinainte convenit, acesta venind însotit de Tiana. Am intrat într-un local berlinez, unde se bea bere si era mult fum. I-am explicat Contelui Mayalde, care vorbea frantuzeste starea noastra si cum am ajuns prizonieri politici ai Reichului. Era vadit impresionat. Mi-a promis ca ori de câte ori va avea prilejul, va aborda chestiunea legionara cu capeteniile Reichului, pe care le cunostea, între altii, Himmler, Göring si Ribbentrop.

Cu prilejul acestei întâlniri, i s-a întâmplat Contelui Mayalde si un accident. Umblând pe strazile întunecate ale Berlinului, pâna ce a ajuns la locul de destinatie, i-a alunecat piciorul si si-a frânt osul de la glezna. A trebuit sa boleasca câtva timp pâna ce s-a vindecat.

Ca urmare a acestei întâlniri, ne-a comunicat Contele Mayalde, prin canalul Tianei, ca a vorbit cu Himmler de situatia noastra si acesta i-a dat asigurari ca suntem bine tratati si ca el personal, simpatizeaza cu Miscarea.

Tot în cadrul dispozitiilor ce le luase Serrano Suner pentru ajutorarea Miscarii, a fost numit ca atasat comercial la Bucuresti, un camarad de-al nostru falangist, Juan Manuel de la Aldea. Acesta primise misiunea ca, în masura obligatiilor lui diplomatice, sa fie omul nostru de legatura cu Bucurestiul. Într-adevar, în primavara acestui an bogat în evenimente, tot prin Tiana Silion, l-am întâlnit pe Juan Manuel de la Aldea, în aceeasi padure de la Berkenbrück, care devenise un fel de centru conspirativ al Legiunii. Întrevederea a fost cordiala, ca între camarazi. Am stabilit si un sistem de legatura cu el, care a functionat impecabil pâna la internarea noastra în lagar. Juan Manuel de la Aldea ne transmitea stiri din mediul politic al Bucurestiului, iar noi fi indicam puncte de reper ca sa înteleaga jocul perfid al lui Antonescu.

8. UN CURIER DIN TARA

Tot în aceasta primavara, bogata în contacte cu legionarii liberi, a sosit la Berlin un curier din tara. Era o fata cunoscuta de mine înca din prigoana carlista, Titi Gâta. Dupa numeroase peripetii, strabatând pe jos mai multe frontiere, a ajuns la noi. Prin sistemul obisnuit, m-am întâlnit cu ea, calauzita de Tiana si de Stoicanescu, tot sub copacii de la Berkenbrück.

I-am întins mâna cu emotie si bucurie. Crescuta în cetatuile Nicoletei Nicolescu, Titi Gâta era o întruchipare vie a spiritului legionar. Nu se dadea în laturi de la nici o primejdie, când primea o misiune. Era fericita ca a ajuns în fata noastra si ca are prilejul sa destainuiasca rostul venirii ei clandestine la Berlin.

Ne-a spus ca dupa caderea Parintelui Boldeanu, s-au rupt legaturile existente cu organizatia legionara din tara. Cu mare greutate si numai partial, firele taiate au fost refacute de Doamna Liliana Protopopescu, „Împarateasa”, cum o numeau fetele legionare care se adunasera în jurul ei. Dar Doamna Protopopescu, desi îi recunostea priceperea si straduinta în reluarea contactelor cu grupurile legionare libere, nu poate sa domine situatia. Lipseste un om, un barbat, un legionar cu trecut, care sa aiba ascensiune asupra tuturor fortelor libere si sa fie ascultat de toti. Acest legionar de prestigiu, nearestat înca de organele antonesciene, care ar putea sa îndeplineasca misiunea de sef al Miscarii Legionare din tara, exista, este Iosif Costea, fostul prefect al judetului Hunedoara pe timpul guvernarii noastre. Iosif Costea este gata sa-si asume aceasta raspundere, daca primeste împuternicirea cuvenita din partea mea. Dupa aceasta peroratie, Titi Gâta scoate un sul de hârtie si mi-l întinde. Era o hârtie ordinara de toaleta. Nu se vedea nimic scris pe ea. Ne-a spus ca sulul contine un mesaj catre mine din partea lui Iosif Costea.

Am luat sulul de hârtie, ne-am despartit si a ramas sa-i comunic raspunsul dupa ce voi citi mesajul lui Costea.

Ajuns acasa, am tratat hârtia dupa indicatiile lui Titi Gâta si într-adevar a iesit la vedere scrisul lui Costea. Era o scrisoare destul de lunga, în care acesta începe cu o marturisire de fidelitate fata de mine. Explica mai departe ca, în cursul guvernarii noastre, am avut rare ocazii sa ne vedem, ceea ce l-a nemultumit personal si chiar crede ca lipsa noastra de contact a daunat guvernarii. Ar fi putut sa-mi dea anumite sfaturi si sugestii. Fara îndoiala ca avea dreptate. Nu numai cu el, dar cu multi alti legionari de seama n-am avut decât momente sporadice când am schimbat o vorba, mai mult pe la diferite manifestatii.

În continuare Iosif Costea îmi expune situatia legionara din tara: condamnarile la moarte, închisorile pline si permanenta goana a autoritatilor de a pune mâna si a-i imobiliza pe legionarii care n-au învatat nimic din evenimente si continua sa se agite. Miscarea este blocata în interior si doar fuga peste granite, si aceasta cu mare greutate, mai este posibila. El nu propunea nimic, un nou plan de actiune sau o noua politica fata de regim, ci doar îmi cerea aprobarea ca sa reorganizeze sistemul de legaturi si sa asigure autoritatea unui sef dupa disparitia de pe teren a preotului Vasile Boldeanu. El, Costea, nu era urmarit deocamdata, dar totusi traia în clandestinitate la Bucuresti.

Atât pledoaria înflacarata a lui Titi Gâta cât si patetica scrisoare a lui Costea m-au convins sa procedez la schimbarea de sefie din tara, încredintând destinele Legiunii lui Iosif Costea. La a doua întâlnire cu Titi Gâta, i-am comunicat acesteia ca se poate întoarce în tara, comunicându-i lui Costea noua lui însarcinare. I-am recomandat prudenta, ca sa nu ajunga si el dupa zabrele ca Parintele Boldeanu. Paralel, am transmis Doamnei Liliana Protopopescu, pe alta cale, ca l-am numit pe Costea sef al organizatiei legionare din tara, rugând-o sa predea acestuia legaturile ce le are. Nu era vorba de o decapitare. Doamna Protopopescu nu primise nici un mandat de la mine, ci din proprie initiativa, în golul ce exista la conducere, dupa arestarea Parintelui Boldeanu, s-a apucat sa adune în jurul ei un nucleu de legionare din organizatia feminina, pe care le folosea în contactele eu diferite puncte ale tarii. Era un interimat la conducere, caruia i-am pus capat prin numirea lui Costea.

Experienta Iosif Costea, în care îmi pusesem atâtea sperante, n-a dat rezultatele asteptate de mine. Costea îsi imaginase ca poate rezolva problema legionara din tara prin tratative cu regimul. În acest scop a încercat sa ia anumite legaturi cu Presedintia Consiliului, oferindu-se ca interlocutor valabil, dupa ce primise de la mine raspunderea întregii organizatii legionare din tara. Dar cum aceasta chestiune este mai îndepartata în timp, o voi trata într-un capitol aparte, în care voi reveni asupra framântarilor prin care a trecut organizatia din tara dupa episodul Costea.

9. ÎNLOCUIREA LUI LEGATH

Legath era comisarul însarcinat de Reichssicherheisthauptamt cu supravegherea noastra, înca de la venirea primelor grupe de legionari în Germania. Când am sosit eu la Berlin, la începutul lui Aprilie 1941, Legath împreuna cu Rademacher reprezentau cele doua ramuri ale guvernului german care aveau raspunderea politica a prezentei legionarilor pe teritoriul Reichului: Politia si Externele.

Rademacher, desi functionar la Ministerul de Externe, nu avea nimic din finetele unui diplomat. Era o bruta ce simtea o placere deosebita sa ne umileasca. Dimpotriva, Legath, desi apartinând corpului politienesc, era un om cult si manierat. Era constient ca suntem niste victime ale unor împrejurari nefericite, ne asculta explicatiile cu bunavointa si, ori de câte ori putea, intervenea la superiorii lui în favoarea noastra.

De alta parte, pe Legath interesau informatiile ce le primea de la noi, fie din tara, fie din cercurile Legatiei românesti de la Berlin. Mircea Dimitriu, cu care avea contact regulat, îi procura stiri extrem de importante, pe care nu le putea afla prin serviciile proprii. În rapoartele ce le facea superiorilor lui, Legath pleda cauza noastra si dezvaluia intrigile si reaua credinta a guvernului român, care urmarea sa-l împinga pe Hitler sa ia masuri si mai drastice contra noastra.

Cei doi functionari nu se întelegeau. Rademacher, urmând instructiunile lui Ribbentrop, ne tinea mereu sub presiune, azvârlind pe masa, la fiecare întâlnire ce-o aveam, noi acuzatii contra noastra. Legath tacea, dar în rapoartele ce le trimitea lui Himmler înfatisa sub un alt aspect problema legionara, aratând cursul real al evenimentelor trecute în a asa-zisa „rebeliune”. Rademacher era alimentat de la Wilhelmstrasse cu rapoartele ce le trimiteau din tara Legatia germana si care nu ne erau deloc binevoitoare.

Diferenta de vederi dintre cei doi functionari care tratau problema legionara a mers crescând, pâna ce forurile superioare au decis sa puna capat tensiunii. Si cum Germania se gasea în plin razboi în primavara anului 1942, si avea nevoie mai mult ca oricând de trupele românesti, pe care Antonescu, pentru a-si întari pozitia la Berlin, le punea generos la dispozitia lui Hitler, sacrificatul a fost Legath, sustinatorul legionarilor. În balanta razboiului, Legiunea nu putea oferi nimic, în timp ce Conducatorul de la Bucuresti mobiliza noi contingente. Externele câstigasera o batalie fata de Himmler.

În locul lui Legath a fost numit de catre SD, Comisarul Ahrens, cu aceeasi însarcinare si aceleasi prerogative. Acesta primise misiunea sa supravegheze cu mai mare strasnicie grupul legionar din Germania. Schimbarea a avut loc cam pe la mijlocul lunii Iunie 1942. Într-o zi placuta cu mult soare, s-au prezentat la Berkenbrück, Legath si Ahrens. Legath ne-a comunicat ca el a primit o noua însarcinare si Herr Ahrens îi va urma în oficiul ce l-a avut el pâna acum, de contact cu conducatorii legionari, aflati ca refugiati politici în Germania. Legath ne-a asigurat ca nu s-a schimbat nimic în situatia noastra, ca plecarea lui se datoreaza unor necesitati de serviciu si ca D-l Ahrens va asculta tot atât de atent si binevoitor cererile noastre.

Mica cuvântare a lui Legath nu ne-a linistit. Banuiam ca schimbarea se datoreaza unei cauze mai profunde si cum cunosteam relatiile dintre Legath si Rademacher, ne-am facut convingerea ca înlocuirea se datoreaza unei presiuni din partea lui Ribbentrop.

Comisarul Ahrens era un om de circa 40 de ani, servind în politie înca înainte de preluarea puterii de catre national-socialism. Ca si Generalul Müller, Seful Sectiei IV, nu avea o formatie ideologica, nu apartinea noii generatii de politisti, membri ai SS-ului, cum era Legath. Era loial regimului si nu-l interesa decât sa fie un functionar constiincios. Între Ahrens si noi nu exista nici o afinitate sufleteasca si niciodata n-am putut depasi cu el marginea unor conversatii oficiale. Era un politist înnascut, grijuliu sa nu calce ordinele primite si sa nu slabeasca din ochi persoanele ce i s-au încredintat spre supraveghere.

10. O VARA EXCEPTIONALA

Când zic exceptionala, nu ma refer la climat, ci la tratamentul de care ne-am bucurat din partea autoritatilor germane în vara anului 1942. Spre deosebire de sumbrele prevestiri ce ni le facusem dupa înlocuirea lui Legath cu Ahrens, aceasta vara nu numai ca a decurs calma, dar a adus si o îmbunatatirea simtitoare a starii noastre de ostatici politici la Berkenbrück. Nu e vorba de viata materiala a grupului confinat în aceasta localitate, ci de o schimbare de atitudine a serviciilor germane fata de noi. Se observa clar tendinta acestora de a ne scoate din izolarea în care traiam, de a ne da impresia ca suntem camarazi de-ai lor, prin atentiile repetate cu care ne copleseau, prin bunavointa cu care rezolvau toate cererile noastre.

Si acum vreau sa astern pe hârtie câteva din aceste gesturi de bunavointa pentru soarta noastra, al caror tâlc nu-l întelegeam atunci.

1) Îndata dupa numirea lui Ahrens, apare acesta însotit de Geissler, care, cum am aflat abia atunci, lucra la Centrala tot în sectorul legionar, în virtutea functiei ce-o ocupase la Bucuresti. Au stat o zi întreaga la Berkenbrück. Au râs si au glumit cu noi. Mutra posomorâta a lui Ahrens se îndulcise si ea, aratându-ne multa prietenie. Faptul ca Geissler se descoperise a fi superiorul lui Ahrens, ne-a linistit într-o oarecare masura.

2) Întreg grupul de la Berkenbrück este invitat de catre Wolf, seful politiei de la Oder, prin luna Iulie, ca sa viziteze expozitia anticomunista de la Berlin, care fusese de curând inaugurata. Ceea ce ne-a izbit neplacut în cursul acestei expozitii, a fost când am citit pe un panou, care expunea grafic actiunile sovietice în diferite State europene de a provoca tulburari si revolte, si numele României, unde asa-zisa „rebeliune” era trecuta printre faptele imputate Moscovei. Probabil ca sa-i faca placere lui Antonescu, a fost trecut si numele Miscarii între „auxiliarii” comunismului. Cu aceasta mentalitate, în care reaua credinta si imbecilitatea îsi dadeau mâna, nu se putea înfrânge monstrul bolsevic. Ne-am întors acasa tristi si preocupati.

3) Din partea lui Wolf, care avea o dubla functie, politieneasca si administrativa, nu era saptamâna sa nu fim invitati sa-l vizitam acasa. Era casatorit si avea doua fetite. Favoritul era Constantin Stoicanescu, cu care se întelegea foarte bine, deoarece acesta studiase artele frumoase si cunostea bine pictura clasica. Adeseori îl lua la Berlin si cutreierau împreuna muzeele.

De câteva ori, principalii conducatori de la Berkenbrück, eu, Iasinschi, Papanace, Corneliu Georgescu si Gârneata, am avut onoarea sa fim oaspetii lui Wolf. Venea la Berkenbrück, ne lua cu masina si petreceam o seara placuta în familia lui. Chestiuni politice nu se tratau, dar insistenta cu care Wolf îsi arata prietenia fata de noi, ceea ce nu facuse pâna atunci, ne-a lasat nedumeriti. Veniti acasa, comentam cu pasiune „ce poate sa fie”.

4) Mai des am fost eu cu Iasinschi invitati la Frankfurt/Oder. Nimic deosebit, pe plan politic, decât doar o amabilitate crescânda a lui Wolf fata de oaspetii lui. Acest joc de apropiere a continuat fara întrerupere toata vara, fara sa dam de tâlcul lui.

5) În cursul unei astfel de vizite, în casa lui Wolf, la care au fost invitati toti conducatorii mai sus citati, gazda, la întoarcere, când ne aducea de la Frankfurt/Oder la Berkenbrück, a avut proasta inspiratie de a ne arata un lagar de prizonieri polonezi, asezat undeva prin apropiere. Ne-a spus ca face o vizita de rutina. Ne-a îngaduit sa-l însotim. Nu ne-a facut placere. Erau niste custi de metal, cu gratii, ca la Sing-Sing, din New-York, cu un coridor între ele. Wolf pasea înainte, primea raportul si prizonierii polonezi stateau smirna pâna ce trecea.

Ajunsi acasa ne-am pus întrebarea daca Wolf n-a primit cumva ordinul de a ne arata un lagar de concentrare, ca sa ne avertizeze ca am putea si noi ajunge acolo, daca nu suntem cuminti.

6) O singura data m-am bucurat eu, fara prezenta celorlalti atentia speciala a lui Wolf. Am fost luat cu masina împreuna cu sotia lui si am luat masa de amiaza tustrei, într-un restaurant din Berlin. Dupa masa am intrat în hall-ul unui hotel elegant, unde ne-am asezat la o masa si am luat o cafea. Nu prea întelegeam rostul acestei vizite. În curând a venit un domn în civil, de vârsta lui Wolf si mi l-a prezentat, spunându-mi ca este un prieten de-al lui, probabil tot din politie. Am stat circa o ora si apoi ne-am înapoiat la Berkenbrück.

Mai târziu am auzit din tara ca politia româneasca ar fi în posesia unei fotografii de-a mea, asezat într-un fotoliu, într-un local de lux. Sa fi fost fotografiat cu acest prilej si apoi politia germana sa fi strecurat fotografia politiei românesti pentru a-l înfuria pe Antonescu, aratând-o, ca o proba vie, cum traiesc eu la Berlin? Sa fi servit aceasta vizita ca o piesa de santaj contra Conducatorului, pentru a-l obliga sa faca noi concesii economice sau militare? Totul este posibil.

7) În sfârsit, pe la sfârsitul lui August s-a lamurit „misterul” acestei scurte perioade de gratie în relatiile dintre noi si autoritatile germane. Din izvoare sigure aflasem ca în vara acestui an, Generalul Antonescu, acum Maresal, a avut o reusita a bolii de care suferea înca din tinerete. Criza a fost atât de grava încât existau temeri ca ar putea sa si moara. Cercurile germane, în frunte cu Hitler, erau îngrijorate, gândindu-se la aceasta eventualitate. I-au trimis medici specialisti, medicamente si o sora de caritate, care sa se îngrijeasca de Maresal, locuind permanent cu el. Atunci si-au adus aminte si de noi si s-au gândit ca ar trebui sa stearga urmele umilintelor de pâna atunci, schimbându-ne tratamentul. Eram rezerva politicii lor în România pentru eventualitatea ca Maresalul n-ar supravietui. Gratie îngrijirilor avute, Maresalul s-a refacut si si-a reluat ocupatiile obisnuite. În aceeasi masura a scazut si interesul pentru soarta noastra.

11. INTENSA ACTIVITATE LEGIONARA

Grupul de la Rostock dadea semne de oboseala si dezorientare. Dupa aproape doi ani de munca istovitoare în fabrica si coditii de viata apasatoare nici nu era de mirare. Mai întâi, însusi faptul de a locui împreuna sute de insi în dormitoare colective, predispuse la suparari si nervozitati. Hrana era acceptabila, redusa la limita de exigenta a întregului popor german în razboi. Mâncarea se pregatea în comun de catre ai nostri, ceea ce însemna o îmbunatatire substantiala a calitatii ei. Grupul functiona disciplinat. Orele de sculat, de lucru si de dormit, erau reglementate. Legionarii erau încadrati în cuiburi, care tineau sedinte saptamânal si la aniversarile Miscarii se întruneau cu totii la reuniuni pe garnizoana.

Ceea ce provoca tensiuni si nelinisti în grup, era lipsa de legaturi cu tara. Erau interzise nu numai contactele politice, dar si încercarile de a afla ceva despre familiile din tara. Totul trebuia sa se treaca prin filtrul Gestapo-ului. Bineînteles ca mai ajungeau la urechile legionarilor stiri din tara, prin terte persoane venite în Germania. Aceste persoane îi întâlneau pe camarazii nostri ramasi în libertate la Berlin si, pe firul acestora, se mai afla câte ceva referitor la starile din tara sau despre soarta familiilor.

Un alt motiv de neliniste si desigur cel mai important, era nesiguranta în care traia grupul. Cât mai au de gând sa ne tina nemtii astia prizonieri la Rostock? Ce pacate am savârsit ca sa ne trateze atât de vitreg? Am luptat pentru ei, am facut atâtea jertfe si ca rezultat pentru loialitatea noastra, suntem trecuti în categoria inamicilor Reichului, si pentru ce? Pentru a face pe placul unui Conducator descreierat care ofera, pentru a ne prelungi carantina noastra politica, tot sângele nostru, tot sângele unei generatii care de douazeci de ani lupta contra comunismului. Mintile camarazilor nostri din grup se tulburau si nu gaseau explicatia. În tara, inamicii Puterilor Axei guverneaza în România, iar prietenii lor sunt tinuti în surghiun la Rostock.

Informat de aceasta stare de spirit, daunatoare unitatii grupului, mi-am zis ca trebuie sa intervin cu ceva pentru a restabili încrederea în destinul Legiunii, peste vicisitudinile ce s-au abatut momentan asupra noastra. Odata lamurite perspectivele viitorului, viata în comun va fi mai usor de suportat si va scadea si agitatia care-i tulbura pe legionari. Planul meu era ca sa convoc la Berlin grupe de legionari dintre elementele cu mai mare influenta, pentru a sta cu ele de vorba, explicându-le situatia în care ne aflam si imperioasa necesitate ca sa rezistam presiunii la care suntem supusi de coalitia antonesciano-hitlerista. Ce e val, „ca valul trece”, Legiunea va ramâne.

Îmi asumam un risc considerabil. Iscalisem si eu declaratia prin care îmi luam angajamentul de a nu desfasura nici o activitate politica, atârnând asupra mea, ca si asupra tuturor, ca o sabie a lui Damocles, alternativa de a fi extradat. Totusi cum imperativul unitatii legionare mi s-a parut mai important decât eventualele represalii, am pasit la actiune.

Cum am procedat? Am ales ca loc de întâlnire, vechea locuinta a lui Petre Ponta, din Sondershausenstr. 84. Reuniunile cu legionarii adusi de la Rostock se desfasurau noaptea. Eu plecam seara de la Berkenbrück, însotit de unul dintre tinerii camarazi de aici, fie Borobaru fie Smultea, iar grupul ales sa ma întâlneasca cobora în aceeasi seara de la Rostock la Berlin. Dispozitiile le dadusem prin Nicolae Petrascu. El organiza plecarile, cuprinzând 5-6 legionari, alegând, cum am spus, elementele de conducere de la Rostock. Noaptea ne înghesuiam si unii si altii, în modesta locuinta a lui Petre Ponta. Bucuria revederii era mare, caci pe multi nu-i mai vazusem din tara. Nu stiu cum facea Petre Ponta cu sotia lui, Alice, ca sa serveasca si o cina la atâtia oameni care îi calcasera casa.

Întâlnirile colective s-au petrecut din a doua jumatate a lunii Septembrie 1942 si au continuat toata luna Octombrie. Aproximativ de doua ori pe saptamâna ma vedeam cu alti si alti camarazi, încât as putea calcula la vreo suta de legionari pe toti cei ce s-au perindat prin casa lui Ponta. În general, fruntasii legionari de la Rostock manifestau o sanatate sufleteasca robusta. Îi comparam cu o padure de stejari, bine înfipti în pamântul tarii, cu toate ca fusesera smulsi de naprasnicele întâmplari prin care au trecut si transplantati într-un mediu ostil.

N-am dezbatut probleme politice cu ei, pentru a nu trezi sperante desarte. Eu însumi nu vedeam nimic clar în viitorul apropiat. Am facut mai mult apel la forta morala a legionarului care trece victorios prin toate încercarile pe care ni le prevestise Capitanul. Vom trece si prin aceasta mlastina a deznadejdii si vom iesi biruitori la lumina. Trebuie sa suportam cu rabdare, gândindu-ne la razboiul în care sunt angajate Puterile Axei si la jertfele soldatilor de pe front. Am fi vrut si noi sa fim alaturi de ei, chiar în unitati germane, dar ni s-a refuzat cererea pe motive politice, pentru a nu-l supara pe Conducator.

Sedinta se prelungea pâna aproape de ziua si unii motaiau pe scaune. Când începeau sa circule trenurile, ne luam fiecare drumul înapoi. Eu spre Berkenbrück, iar ei cu primul tren se îmbarcau pentru Rostock, pentru a nu lipsi de la apel. Acolo îi astepta munca în fabrici, în timp ce noi, cei de la Berkenbrück, ne puteam odihni pentru a compensa noaptea de veghe.

Aceste întâlniri au dat roadele cuvenite, compensând oboseala si riscurile. Cum mi s-a comunicat dupa încheierea acestor sedinte, s-a produs o reînviorare în grup, o luare de constiinta a pozitiei legionare, ale caror efecte s-au prelungit si când legionarii de la Rostock au fost internati la Buchenwald.

12. COMPLOTUL DE LA ROSTOCK

În vara anului 1941, aflasem ca un ofiter, Argesanu, fiul Generalului Argesanu împuscat la Jilava, s-ar pregati sa vina în Germania, pentru a savârsi un atentat împotriva mea, ca razbunare pentru uciderea tatalui sau. Nu i-am dat importanta, pentru ca cine se încumeta la acest act, nu-si anunta dinainte planul. Ori, stirea aceasta se raspândise atât în tara, cât si în Germania.

Dar difuzarea ei avea un alt tâlc, cum s-a adeverit mai târziu. Nu era vorba de baiatul lui Argesanu, ci de o conspiratie în toata regula, uneltita de Siguranta Româna, în speta de seful ei, Eugen Christescu. Versiunea Argesanu servea numai ca sa justifice atentatul contra mea, în caz de reusita. Nu erau amestecati nici guvernul român, nici organele lui, ci împuscarea mea s-ar datora unui act de razbunare personala.

Antonescu si anturajul lui constatasera ca, cu toate masurile de nimicire ale Miscarii Legionare, cu toata prigoana feroce ce o dezlantuisera, Legiunea rezista, mândra, demna si netematoare. Si atunci au ajuns la concluzia ca destramarea ei nu este posibila atâta vreme cât traieste seful ei. Nu m-au putut prinde în tara, ca sa-mi faca de petrecanie, cum era dorinta lor fierbinte. Am scapat în Germania. Aici traiam într-o semi-libertate si încatusat din punct de vedere politic. Dar masele legionare din închisori, de pe front, din tara, gândeau altfel. Ei vedeau în faptul ca traiam, o speranta a renasterii Legiunii din propria ei cenusa. Doar s-a mai întâmplat acest lucru si pe timpul Regelui Carol. Si cine stie daca Hitler nu are alte intentii cu mine, care se vor dezvalui la momentul oportun! Erau speculatii care nu corespundeau realitatii, dar nimic nu împiedica lumea sa creada în ele. Cu Horia Sima viu, totul este posibil.

Aceste nelinisti si îngrijorari, îl framântau si pe Conducator si oamenii lui de încredere. Nedreptatea ce ne-o facuse, sângele varsat si sperjurul în care traiau permanent, le chinuiau constiinta, daca mai aveau un rest din ea. Dictatura lui Antonescu, chiar dupa un razboi victorios, nu era fara umbre. Conducatorul nu putea dormi linistit, gândindu-se ca s-ar putea produce o schimbare de atitudine chiar la forurile germane. El stia ca erau cercuri ale partidului national-socialist care ne simpatizau, care regretau ruptura si care ar dori sa se refaca întelegerea, ceea ce el refuza categoric, temându-se de consecinte.

Generalul, acum Maresal, facuse câteva încercari nereusite de a capta Miscarea, aducând-o sub ascultarea lui. Nu a întâlnit atasamentul cuvenit, izbindu-se în toate sectoarele Miscarii de întrebarea „ce spune Comandantul”, sau „ar trebui consultat Comandantul de la Berlin.

Cercurile conducatoare de la Bucuresti au ajuns la convingerea ca o supunere totala a Miscarii la ordinele maresalului nu era posibila atâta vreme cât eu traiam. Reprezentam o primejdie permanenta pentru sistem, chiar în situatia precara în care ne aflam. Nu exista decât o singura dezlegare. Sa dispar. Bineînteles ca astfel de planuri nu se expun explicit. Nu este de presupus ca Antonescu l-a chemat pe Eugen Christescu si i-a dat ordin sa rezolve problema. Au fost preambuluri, discutii, aluzii, pe care si le-a însusit Seful Sigurantei, luându-si în final angajamentul sa savârseasca operatia. Dupa toate probabilitatile, Antonescu, Ica Antonescu si alti colaboratori intimi au stiut de operatia întreprinsa în Germania pentru a-mi pecetlui soarta, dar întreaga raspundere cadea, daca s-ar descoperi ceva, asupra lui Eugen Christescu. Iar acesta si-a luat si el masurile de aparare, propagând versiunea Argeseanu.

În ceea ce priveste tehnica loviturii, Eugen Christescu s-a bazat pe existenta unei retele de agenti care se formase la Rostock, chiar de la constituirea grupului. Înca din vara anului 1941, sosisera la Rostock câtiva români pe care nu-i cunostea nimeni ca ar fi legionari. Nu cunosteau cântecele noastre, nu erau familiarizati cu stilul legionar de manifestare, cu sedintele noastre. Erau atenti sa vada ce fac ceilalti legionari si cautau sa se adapteze la viata grupului.

Conducerea grupului si în primul rând Petrascu, stiau ca Gestapo-ul îsi avea informatorii lui la Rostock. De acestia nu se preocupau prea mult, caci nu aveau cu ce sa dauneze Miscarii. Legionarii îsi faceau datoria cu vârf si îndesat în fabrici si birouri si urmareau cu entuziasm victoriile armatelor germano-române în Rusia. Mai periculosi erau agentii trimisi de Siguranta Româna. Era logic de presupus ca guvernul român, în afara de informatiile ce le primea prin Legatie asupra activitatilor legionare, vroia sa afle ce se întâmpla în interiorul grupului de la Rostock. La Berkenbrück nu putea sa-si strecoare agenti, comunitatea fiind limitata la persoane care se cunosteau între ele. Dar la Rostock, situatia era alta. Aici erau îndrumati si acceptati toti fugarii români care se declarau legionari si persecutati politici... Grupul era mare, ajunsese în numar la aproape 400, încât agentii trimisi din tara se puteau pierde în masa lor.

A fost stranie atitudinea Gestapo-ului ori de câte ori conducerea de la Rostock semnala ca un nou sosit în grup nu apartine Miscarii si ca nu putea fi primit în comunitate. Wilms, functionarul de la politia locala însarcinat cu supravegherea legionarilor, refuza orice discutie si ordona sa fie încadrat. În modul acesta nu se putea face o triere, nu se puteau elimina cei suspecti, dupa ce organele de conducere ale grupului constatau ca au de-a face cu niste intrusi care nu cunosc Legiunea. Se întreba lumea daca cu acest procedeu Gestapo-ul nu favoriza infiltratiile de agenti din tara si ce scopuri urmarea?

Eugen Christescu si-a dat seama ca operatia atentatului nu se putea realiza numai cu elemente recrutate în tara si trimise în Germania, ca si cum ar fi legionari. Ei reprezentau ceva strain de grup, de mentalitatea lui si relatiile lor erau limitate. Era greu sa-si recruteze complici. Si atunci a extins sfera complotului, cautând sa acapareze si sa cointereseze si anumiti legionari. Bineînteles, nu legionari de prima linie, nu figuri remarcabile ale Miscarii, caci acestea nu se puteau preta la astfel de acte, dar totusi care ar fi dispusi sa execute atentatul. Acesti legionari s-au încadrat în Miscare abia în 1940, luati de valul de entuziasm al Statului National-Legionar. Nu li se putea tagadui calitatea de legionar, dar nu e mai putin adevarat ca formatia lor spirituala si politica lasa mult de dorit.

Cu timpul s-a produs un fel de osmoza între noii veniti, catapultati direct din tara, cu scopuri subversive, si proaspetii legionari, care aderasera, fara sa stie nimeni, la proiectul lui Eugen Christescu. Petrascu si sefii de cuiburi au observat cu îngrijorare crescânda cum între noii sositi si acestia legionari marginali s-au înnodat relatii de prietenie. De unde si pâna unde aceasta întrepatrundere între doua categorii de elemente care nici nu se cunoscusera înainte? Aveau ceva interese comune?

Organele de conducere ale grupului au observat apoi un alt fenomen îngrijorator. În grupul de la Rostock, ca în orice comunitate, dupa doi ani de munca istovitoare si sedere fortata în acelasi mediu, s-au produs nemultumiri. Legionarii-protestatari nu aveau nimic comun cu cele doua grupe, dar conducerea grupului a constatat ca anumiti indivizi din sânul lor se amestecau în aceste certuri, le sustineau, le atâtau. În special, proaspetii legionari erau foarte activi, jucând rolul de agenti provocatori. Criticau administratia legionara, criticau „politica” legionara, îi acuzau pe sefii nostri de incapacitate, facându-i responsabili ca i-au adus pe legionari în situatia de astazi. Actiunea nemultumirilor, atâtati de elementele aflate în slujba Bucurestiului, a creat la un moment dat o stare periculoasa în grup, ceea m-a determinat în toamna anului 1942 sa intervin, cu colocviile nocturne tinute în casa lui Petre Ponta de la Berlin.

Semnele de agitatie multiplicându-se, conducerea grupului, în frunte cu Petrascu, au luat hotarârea sa-i puna sub urmarire pe presupusii agenti, înca din luna Septembrie 1942. La vremea aceea, când au început cercetarile, se credea ca agentii lui Eugen Christescu si complicii lor aveau doar misiunea sa întreprinda o actiune lenta de destramare a grupului. Dar chestiunea era mult mai grava. Unul din banuiti, Serbu, disparuse la un moment dat din lagar si se aflase ca fusese în calatorie la Varsovia. S-au descoperit apoi în sertarele celor semnalati a fi dubiosi scrisori compromitatoare, care dovedeau legaturile lor cu Siguranta Româna si un sistem de comunicare prin cifru. Dovezi erau suficient de numeroase pentru a nu se mai tolera actiunea de destramare a acestui grup de agenti.

S-a format atunci o echipa de legionari, în frunte cu Popa Emil si Romulus Opris, care au început sa ancheteze cazul. La interogatoriile ce au avut loc, s-au descoperit lucruri mult mai grave decât ceea ce se banuia la început. Exista în interiorul grupului o retea de agenti care întretineau nelinistile si tulburarile. Dar aceste agitatii nu reprezentau decât o fatada, îndaratul careia se pregatea asasinarea mea si a altor fruntasi ai legiunii de la Rostock. Descoperirea complotului, în toata amploarea si grozavia, s-a întâmplat chiar în ziua mortii Capitanului, 29 Noiembrie 1942. Între cei vizati sa fie suprimati, se aflau Petrascu si alte elemente, cunoscute prin intransigenta lor. Atentatul, precedat de nemultumirile anterioare din grup, din ce în ce mai virulente, trebuia sa apara ca expresie a unui sentiment de revolta al unor legionari care nu mai puteau suporta consecintele nefaste ale unei conduceri incompetente. Destule suferinte, în tara si aici. Horia Sima era principalul responsabil si el trebuia sa plateasca dezastrul ce l-a lasat în urma dupa „rebeliunea” de la 21 Ianuarie1941! Momentul psihologic al loviturii era bine pregatit, ca sa asigure o ampla adeziune în sânul Legiunii. În tara s-ar fi aflat ca Horia Sima a fost împuscat chiar de proprii sai camarazi, fara nici un amestec strain, platind propriile lui greseli.

Cercetarile întreprinse de Emil Popa si Romulus Opris, ajutati de Nita Ghimbasanu si Pasca Vasile, au durat de la 30 Noiembrie la 8 Decembrie 1942 si, în cursul lor, s-au descoperit toate complicitatile. Principalele figuri care au avut contact cu Siguranta Româna si care au primit instructiuni direct de la Eugen Christescu, au fost urmatorii:

1) Burducea Ion. Un tânar legionar din Timisoara, care servise în timpul guvernarii ca agent la Chestura din acest oras. Acesta a fugit în Germania, a intrat în grup si s-a remarcat foarte curând ca element de discordie. Nu era multumit cum merg treburile la Rostock. Critica pe toata lumea, comportându-se ca agent provocator. Petrascu nemaiputând suporta atitudinea lui, a cerut autoritatilor locale ale Gestapo-ului sa-l îndeparteze din grup. Acestea au aprobat cererea lui Petrascu, adica sa nu mai locuiasca în grup, dar i-au dat voie sa-si caute o camera în oras. În schimb i-au permis sa lucreze mai departe la biroul desenatorilor din fabrica Heinkel. În modul acesta, Burducea continua sa aiba legaturi cu legionarii si sa-si îndeplineasca misiunile încredintate de Bucuresti, cu avantajul de a scapa de sub controlul grupului.

Burducea se îndeletnicea cu agenti în sânul grupului. Întretinea legaturi atât cu elementele straine de Miscare care se aciuisera în grup cât si cu acei legionari proaspat intrati în Miscare, care cazusera în tentatia de a intra în serviciul Bucurestiului.

2) Serbu Gheorghe. Era un muncitor din Ardeal. Un om simplu, care a cazut în capcana agentilor ce operau la Rostock. Serbu a devenit suspect prin faptul ca disparuse de câteva ori din grup. Dupa propriile lui marturisiri, odata a fost la Varsovia, unde s-a întâlnit cu un comisar al lui Eugen Christescu. Adeseori calatorea clandestin la Berlin. Odata a fugit din grup si s-a întors dupa doua luni fara ca Gestapo-ul sa se sesizeze de disparitia lui. La ancheta – dupa arestarea lui – a declarat ca a fost la Bucuresti, unde a primit instructiuni în vederea atentatului. I-au dat bani si i-au promis o viata usoara în viitor. Trebuia sa faca parte din echipa de executie.

Prin Serbu s-au descoperit toti complicii de la Rostock, atât cei trimisi direct de Siguranta, pentru a se infiltra în grup, cât si cei recrutati dintre legionari.

3) Musat. Pare a fi fost cel mai periculos. Netagaduit ca era trimis de Siguranta Româna. A intrat în comunitatea legionara, dar constatând atmosfera suspiciune ce se crease în jurul lui, dupa un scurt timp a parasit singur grupul, fara a interveni Petrascu sau Gestapo-ul. A stat câtva timp la Rostock, dar parându-i-se ca ar putea fi descoperit, daca ar ramâne în apropierea lagarului de legionari, a preferat sa se mute în alta localitate, nu departe de Rostock. Era un agent de categorie superioara. Istet si bine pregatit în profesia lui. N-a putut fi prins în timpul anchetei de la Rostock si si-a pierdut urma când a simtit primejdia. Apartinea echipei alese de Eugen Christescu sa savârseasca atentatul.

Dupa datele obtinute de grupul de ancheta, se fixase si ziua când trebuia executat atentatul, 6 Decembrie 1942. Echipa aleasa sa ma ucida, trebuia sa ma pândeasca în padurea ce ducea de la Berkenbrück la Fürstenwald unde îmi faceam plimbarea obisnuita.

În noaptea aceleasi zile trebuiau si la Rostock sa fie ucisi cu cutitele cei pusi pe lista a fi elemente de credinta.

Complotul a sarit în aer, în urma arestarilor si a anchetei celor implicati. Stranie din nou atitudinea Gestapo-ului. Dupa încheierea cercetarilor, cu toate declaratiile obtinute de la agentii interni si externi, lotul celor culpabili a fost predat la Gestapo în seara de 8 Decembrie 1942. Wilms, delegatul politiei pentru grupul Legionar, a reluat cercetarile pe cont propriu. Era nemultumit de descoperirile noastre. Dar în loc sa reia ancheta prezumtivilor complotisti, având toate dovezile la îndemâna, Wilms a inversat rolul si i-a chemat la cercetari pe legionarii ce au descoperit reteaua agentilor si planul lor criminal. S-a alarmat si centrala de la Berlin, care a trimis un comisar special sa-l asiste pe Wilms la interogatoriile ce le lua camarazilor nostri. A sosit la Rostock si un functionar al Ministerului de Externe, cu misiunea de a-i face un raport amanuntit asupra celor întâmplate. Aproximativ un numar de 30 de legionari au trecut prin fata organelor de ancheta ale Gestapo-ului de la Rostock, în frunte cu Petrascu si membrii biroului de ancheta.

De ce aceasta neliniste a cercurilor germane de la Rostock si Berlin? Erau prea putini interesati de ceea ce se întâmpla cu legionarii si erau enorm de interesati sa nu-l supere pe Antonescu, tocmai în acea perioada critica a frontului. De aceea au facut toate eforturile ca sa înabuse afacerea, mergând pâna acolo încât sa afirme ca complotul a fost o înscenare a noastra. În 18 Decembrie 1942, a început exodul legionarilor la Buchenwald. Cu internarea lor în lagar, s-a închis brusc si dosarul conspiratiei urzite de Eugen Christescu.

Dupa marturisirile lui Serbu, atentatul trebuia sa aiba loc în padurea Fürstenwald. Autorul principal trebuia sa fie Musat. Bazat pe aceste informatii, Ovidiu Gaina s-a gândit ca, împreuna cu alti camarazi, sa exercite câteva zile o supraveghere a liniei ferate de la Berlin la Fürstenwald. Dar daca Musat, care nu fusese prins, se gândeste sa traga în Horia Sima? El ar trebui sa ia trenul de la Berlin, sa se dea jos la Fürstenwald si de acolo sa mearga prin padure, în întâmpinarea lui Horia Sima. Gaina a facut o echipa împreuna cu Anchidim Useriu si Mircea Orendovici si fara sa mai ceara permis de la autoritati, au luat trenul de la Rostock la Berlin. Si de acolo la Fürstenwald. Au petrecut o zi întreaga umblând dintr-un tren într-altul, si dimineata si dupa amiaza.

Era o linie locala, si trenurile erau dese. Aveau cu ei si fotografia lui Musat, pentru a-si împrospata figura lui, caci disparuse de la Rostock de câteva luni.

În dupa amiaza acelei zile, Ovidiu Gaina dându-se jos din tren în gara Fürstenwald, l-a vazut pe Musat în multimea care cobora. S-a apropiat de el cu Useriu. Când l-a vazut Musat, a început o goana nebuna prin multime. În zadar l-au cautat. Disparuse.

Au mers atunci spre padurea Fürstenwald, ca nu cumva sa se îndrepte acolo. Au cutreierat padurea în lung si în lat, dar n-au mai gasit pe nimeni. Vazându-se descoperit, lui Musat i-a fost teama sa-si puna planul în aplicare.

O întâmplare asemanatoare am patit-o si eu la Berkenbrück. Faceam plimbari lungi în fiecare zi la Fürstenwald. Erau carari si drumuri de pamânt care taiau padurea în toate directiile. Mergeam însotit de camarazi mai tineri, de obicei Smultea si Borobaru. Într-una din aceste plimbari, zarim cam la doua sute de metri, venind din direclia Fürstenwald, doi indivizi. Mergeau repede, venind spre Berkenbrück. Când i-am vazut, ni s-a parut ca unul dintre ei ar fi Stanicel, iar celalalt, Eugen Teodorescu, care mai fusesera în vizita la Berkenbrück. Pare ca aveau înfatisarea si statura lor. Ne-am bucurat de întâlnire si am grabit pasul. Dar spre mirarea noastra, cei doi presupusi camarazi, când ne-au observat venind spre ei, la un capat de padure, în loc sa-si continue mersul, au facut stânga împrejuri si au luat-o înapoi în directia de unde au venit. Noi, de buna credinta, am crezut ca nu ne-au recunoscut, ca le-a fost teama sa nu se întâlneasca cu altcineva, care ar putea sa-i denunte autoritatilor. Adeseori legionarii din grup veneau la Berlin fara sa aiba permis de la Gestapo. Atunci am alergat tustrei dupa ei, pentru a-i ajunge si a le lua teama ca ar fi altcineva decât noi, cei de la Berkenbrück, cu care probabil vroiau sa se întâlneasca. Cine stie ce stire importanta aveau sa ne aduca. Am început, sa le strigam si numele. Dar ei, în loc sa se opreasca, cum era si firesc, au început sa alerge si ei, nedorind sa dea fata cu noi. Am întetit fuga si strigatele. La o cotitura, cei doi indivizi, marind si ei viteza, au iesit din linia noastra dreapta. I-am descoperit din nou fugind, ca niste apucati. Noi nu ne-am lasat mai prejos. Atunci, spre a-si pierde urma, au intrat în padure si au disparut printre copaci. Ne-am oprit din fuga si ne-am întors acasa.

În acel moment, nu aflasem înca nimic de complotul de la Rostock. Nu i-am dat întâmplarii importanta care i se cuvenea. Presupuneam mai degraba ca sunt niste straini care nu vroiau sa fie recunoscuti. Dupa ce am fost pusi la curent cu ancheta de la Rostock, ne-am dat seama ca ne-am întâlnit cu doi agenti din Bucuresti, care au venit la Berkenbrück sa faca o recunoastere a locurilor, în vederea atentatului planuit.

XI.

FUGA ÎN ITALIA

„Fuga mea în Italia, în 16 Decembrie 1942, a provocat un val de tulburari, atât în relatiile noastre cu Puterile Axei, cât si în sânul Legiunii. Am intrat într-o noua faza a persecutiilor ce le-am îndurat în tara si în exil, sub patronajul acestor puteri, care au dainuit aproape doi ani si s-au încheiat abia în ziua capitularii României, 23 August 1944.”

1. UN PROIECT POLITIC

Plecarea mea clandestina în Italia nu s-a petrecut la întâmplare si n-a fost nici o hotarâre luata necugetat. A fost un proiect de mai mult timp framântat în mintea mea si doar realizarea lui a fost precipitata de anumite elemente.

La despartirea mea de Mihai Enescu la Berlin, i-am dat acestuia însarcinarea de a gasi o portita de patrundere direct la Mussolini, pentru a-i solicita sprijinul sau. De Ministerul de Externe italian nu ne puteam apropia, deoarece seful acestui departament, Contele Ciano, ne era dusman declarat si n-avea afectiune nici pentru poporul românesc. Simpatiile lui erau îndreptate spre poporul maghiar.

Mihai Enescu a realizat acest plan într-un timp record. A gasit repede personajul dispus sa ne deschida calea spre dictatorul italian. Era ziaristul Mario Appelius, agreat al regimului si un intim al lui Mussolini. La plecarea din Berlin, Enescu si Stoicanescu stabilisera un fel de cifru, pe care sa-l folosim în schimbul de scrisori. Mussolini, Hitler, Ciano, Ribbentrop etc., aveau alte nume, încât cine citea scrisorile lor n-aveau de unde sa descopere adevarata identitate. Bineînteles ca si eu ma numeam altfel si fiecare din figurile principale ale Miscarii. Mi-aduc aminte ca interlocutorul lui Enescu, Appelius se numea Chemaru, în schimbul de scrisori dintre Enescu si Stoicanescu.

Mario Appelius avea acces direct la Vila Torlonia, unde locuia Mussolini. Toate informatiile ce le primea din Germania, semnate de Enescu, privitor la starea noastra de prizonieri politici, ajungeau pe masa de lucru a lui Mussolini. Acesta, citindu-le, si-a manifestat indignarea pentru comportamentul germanilor fata de niste camarazi în suferinta, care au ajuns în situatia în care se gasesc gratie sprijinului de care s-a bucurat Antonescu din partea fortelor germane din România. S-a interesat de legionarii refugiati în Italia si a dat dispozitii sa fie sprijiniti material de catre partid. Într-o convorbire avuta cu Appelius pe aceasta tema, Mussolini si-a exprimat dorinta de a se mari grupul legionarilor care se aflau în Italia, pentru a se crea un fel de echilibru politic între el si Hitler, când tratau afacerile interne din România. Vroia si el sa aiba un cuvânt de spus în tara noastra si prezenta unui grup numeros de refugiati români ar fi dat mai mare greutate intereselor italiene în România. Notez ca aceste preocupari s-au manifestat de Mussolini în vara anului 1942 si începutul toamnei, când soarta razboiului nu se deteriorase. Pe toate fronturile Axa era în ofensiva. Profitând de aceasta stare de spirit, Enescu i-a sugerat lui Mario Appelius ideea de a se forma un fel de bloc al tarilor latine de structura nationalista, România, Italia, Franta si Spania, care sa contra-balanseze puterea imensa a celui de-al Treilea Reich. I-a facut si un memorandum, care i-a fost trimis pe aceeasi cale Ducelui. Ideea i-a surâs si lui Mussolini, vazând în Miscare un viitor aliat al ideii lui imperiale, de dominatie fascista, în bazinul mediteranean.

Scrisorile trimise de catre Enescu, de la Roma, lui Stoicanescu, la Berlin, pe mai multe adrese, le citeam cu nesat si eu, bucurându-ma ca din partea celuilalt partener al Axei Miscarea conta pe un anumit sprijin. Nu eram total la discretia diplomatiei nefaste a lui Ribbentrop, ci, la un moment dat si într-o anumita împrejurare, cuvântul lui Mussolini putea sa se auda la Berlin, cerând eliberarea noastra din starea de semi-prizonierat politic în care ne aflam.

Pe atunci, pe la începutul lui Septembrie, a încoltit în mintea mea pentru prima data gândul unei plecari în Italia. Îmi ziceam ca daca Mussolini e interesat sa aiba un lot mai mare de legionari în Italia, pentru a exercita o anumita presiune la Berlin si cum era greu, aproape imposibil ca legionari de oarecare nivel, care se aflau în Germania, sa treaca Alpii sau sa îndrumam elemente din tara direct spre Italia, nu ramâne decât o singura solutie valabila: ca eu însumi sa întreprind acest pas riscant. Prezenta Sefului Legiunii la Roma ar compensa în larga masura lipsa unui grup numeros de legionari în Italia, care sa-i poata servi lui Mussolini ca factor de echilibru al politicii Axei la Bucuresti. Aceasta solutie mi s-a parut cu atât mai binevenita cu cât nu eram agreat la Berlin. Eram considerat ca un fel de balast de guvernul german, ca un tulburator permanent al relatiilor cu Antonescu. Prin plecarea mea în Italia, disparea acest indezirabil si regimul antonescian nu mai putea imputa, zi si noapte, Reichului ca îi gazduieste la Berlin pe dusmanii lui, care uneltesc împotriva Conducatorului, în timp ce el ofera, dintre toti aliatii, cea mai importanta contributie militara la mentinerea frontului din rasarit.

Acestea erau socotelile ce mi le facusem. În acel moment, bazat pe scrisorile lui Enescu, în care acesta explica politica lui Mussolini fata de Miscare. Nu ne considera numai refugiati, ci parteneri si aliati în Noua Ordine Europeana, pentru a îndigui influenta germana, dupa sfârsitul razboiului.

2. ÎNCALCAREA ANGAJAMENTULUI FATA DE GERMANIA

Când am fost adus în Germania, dupa fuga mea în Italia, am fost supus anchetei de rigoare în fata unei comisii ad-hoc. Cu acest prilej, Generalul Müller mi-a imputat ca mi-am calcat angajamentul fata de guvernul german. Formal, asa este. Abia descalecati la Berkenbrück, am fost obligati cu totii sa semnam o hârtie prin care ne luam angajamentul sa nu desfasuram nici o activitate politica si nici sa întretinem legaturi cu tara. Dar Generalul Müller uita ca aceasta semnatura ne-a fost smulsa sub amenintare de represalii. Nu mai eram oameni liberi.

Primii care si-au calcat cuvântul în relatiile dintre noi, au fost germanii însisi. Eu am fost invitat în Germania ca oaspete al lor si mi s-a garantat, înainte de a pleca, libertatea fizica si politica. Ori, ajuns la Berlin m-am trezit prizonierul lor, fapt care s-a evidentiat si prin internarea noastra la Rostock si Berkenbrück.

Înainte de a pleca în Italia, am meditat si asupra acestei probleme. Ma purtam incorect fata de Germania, care ne-a acordat ospitalitate, dupa tulburarile din Ianuarie? Am ajuns la concluzia ca nu savârseam un act neloial fata de guvernul Reichului, deoarece acest guvern se purtase cum nu se poate mai dezonorant fata de noi: uitau ca i-au pus la dispozitia lui Antonescu diviziile stationate în România, pentru a ne constrânge la capitulare; în al doilea rând, când ne-au oferit azil politic în Germania, pentru ca apoi ajungând pe pamântul ei, sa ne trezim degradati la categoria de prizonieri ai lor.

Continuând acest sir de idei, mi s-a parut ca si interesele tarii noastre reclamau o schimbare de atitudine. În definitiv, ce vor nemtii cu noi? Numai sa servim ca piesa de santaj în relatiile lor cu Antonescu? Am verificat de nenumarate ori ca pentru ei nu contam decât ca un instrument de presiune contra Generalului, când acesta dadea semne de emancipare de sub tutela lor de fier. Atunci agitau spectrul Garzii de Fier si Generalul se potolea ca prin farmec, satisfacându-le toate interesele. Cum eram noi prizonierii lui Hitler, tot asa si el era prizonierul lor, deoarece puterea lui în România se datora – contrar aparentelor – exclusiv bunavointei lui Hitler. Acesta a fost pretul ce a trebuit sa-l plateasca, când s-a despartit de noi, atacându-ne si eliminându-ne de la putere.

În consecinta, am ajuns la concluzia ca însesi supremele interese ale tarii reclamau sa iesim din aceasta stare de servitute si sa ne recâstigam libertatea de actiune, pentru a putea întreprinde ceva folositor neamului. Aproape doi ani am asteptat, zi de zi, si clipa de clipa, sa intervina o schimbare în atitudinea Reichului fata de noi. Am urmarit cu multa speranta semnele de bunavointa cu care am fost tratati în vara anului 1942 de catre autoritatile germane, dar si aceste prevestiri au trecut fara sa intervina o îmbunatatire substantiala în statutul nostru.

3. PREGATIRI PENTRU EVADARE

Odata ce am ajuns la concluzia ca nu mai e de stat în Germania si ca însasi interesele neamului reclama sa paraseasca aceasta tara, din timp, adica tot pe la începutul lunii Septembrie, m-am ocupat intens de pregatirile de plecare.

O parasire a teritoriului german, cu consimtamântul Reichului, nu era de conceput. Cu cât razboiul se prelungea, Antonescu devenea mai exigent si mai arogant si cu atâta crestea si însemnatatea zalogului ce-l tinea guvernul german în mâna, adica pe mine si camarazii mei. Aceasta posibilitate exclusa, trebuia sa-mi îndrept atentia spre celalalt partener al Axei, spre Mussolini, pentru a obtine, prin favoarea lui, un mijloc de a disparea din Germania. Primul om pe care l-am pus în cunostinta cu proiectul meu, a fost Constantin Stoicanescu. Nu era numai de o perfecta loialitate, dar era si un element întreprinzator. Stiam ca el îsi va da toata silinta sa-mi procure un pasaport cu care sa pot trece pe nesimtite frontiera pe la Brennero. În primul rând, el i-a scris lui Enescu, cerându-i sa vorbeasca cu Mario Appelius, pentru a-l sonda asupra eventualitatii de a mi se elibera un pasaport prin Legatia italiana de la Berlin. Contactul s-a facut. Mario Appelius a fost pus la curent cu intentia mea de a veni în Italia si i-a prezentat si cererea mea de a obtine un pasaport italian, via Berlin. Mario Appelius a fost bucuros de planul meu de a veni în Italia, dar s-a aratat rezervat asupra eventualitatii de a fi prevazut cu un pasaport italian. A cerut timp ca sa sondeze terenul în sferele partidului. Dupa putin timp, l-a convocat pe Enescu si i-a comunicat ca n-a putut obtine aprobarea necesara nici de la Vila Torlonia – Secretariatul lui Mussolini – si nici de la vreun for al partidului. L-a solicitat pe Enescu sa-mi transmita sa trec muntii în Italia prin mijloace proprii si odata ajuns la Roma, va avea el grija sa primesc „soggiomo” de refugiat. Guvernului italian îi era teama ca daca se descopera complicitatea lui, sa nu vina în conflict cu Hitler.

Cazând aceasta solutie, n-am renuntat la proiect. L-am însarcinat pe Stoicanescu sa-mi procure un pasaport de la vreun român, care poate sa obtina cu usurinta o viza în Italia si e dispus sa mi-l cedeze. Mai departe, era treaba lui Petre Ponta, desenator tehnic, care ne-a ajutat si alta data, schimbând fotografia adevaratului posesor cu a mea. Stoicanescu s-a ocupat intens de aceasta chestiune, dar, de câte ori venea de la Berlin, îmi comunica numai vesti negative. Cu toate cercetarile lui, nu reusise sa obtina un document care sa întruneasca toate conditiile cerute pentru trecerea frontierei. Tensiunea provocata de cautarea unui pasaport valabil a durat tot cursul lunilor Octombrie si Noiembrie, fara sa fi ajuns la o dezlegare acceptabila. Eram napaditi de neliniste si eu si Stoicanescu.

4. CE LAS ÎN URMA

Nu m-am decis cu inima usoara sa fac acest pas. Ma gândeam la consecintele lui, la reactia germana, dar si la tulburarea ce se va produce în sânul grupului legionar. Eram mai putin preocupat de atitudinea autoritatilor germane: cine stie daca disparitia mea nu-i va conveni lui Hitler, nemaiexistând pe teritoriul Reichului aceasta piesa de santaj, adica propria mea persoana, în relatiile cu Antonescu. Eram mai îngrijorat de agitatia ce se va produce în grup, la auzul fugii mele în Italia.

Punctul critic al expeditiei era Papanace. Cum va încasa aceasta stire? Cum îi cunosteam firea si apucaturile înca din vara anului 1940, va începe din nou campania de agitatie contra mea, declarându-ma inconstient si iresponsabil? Totul depindea de fermitatea lui Mussolini; daca Ducele îmi va acorda protectia necesara, potolind irascibilitatea germana, agitatia de oriunde ar veni, nu se va putea întinde, lipsindu-i terenul de propagare.

În partea anterioara a lucrarii, am pomenit de întâlnirile ce le-am avut cu legionarii de la Rostock în casa lui Petre Ponta, în cursul lunilor Septembrie si Octombrie 1942. Aceste reuniuni, cum am explicat în capitolul respectiv, au avut o alta origine. Prin exhortatiile mele vroiam sa întaresc unitatea grupului Rostock, amenintat de fenomene de dezagregare. Cum aceasta perioada a coincis cu pregatirile mele pentru evadarea în Italia, aceste întâlniri au servit paralel si la pregatirea morala a grupului Rostock sa reziste presiunilor ce s-ar putea exercita de catre autoritatile germane, în momentul când as disparea în Italia. Bineînteles ca n-am facut nici cel putin aluzie la acest plan în întâlnirile mele nocturne, ci le-am vorbit exclusiv de starea noastra precara si de necesitatea de a ne mentine strâns uniti în fata încercarilor prin care trecem.

5. UN RASPUNS AMBIGUU

În luna Noiembrie, cum pregatirile de plecare (procurarea passului) pareau sa mearga spre o dezlegare favorabila, prin Enescu i-am transmis aceasta stire lui Mario Appelius, cu rugamintea de a mai cere înca odata avizul lui Mussolini.

Acesta l-a vizitat imediat pe Duce, transmitându-i vestea primita de la Berlin. Pe aceeasi cale, am primit urmatorul raspuns:

„Din punct de vedere militar, momentul nu este cel mai potrivit. Dar, din punct de vedere revolutionar, e bine sa fie aici”.

Ca sa întelegem talcul acestui mesaj, trebuie sa luam în considerare ce întelegea Mussolini prin „momentul militar”. El se referea la debarcarea anglo-americana în Africa de Nord, în 8 Noiembrie 1942, care ameninta însasi securitatea Italiei în Mediterana. Peisajul militar se schimbase de la o zi la alta cu aceasta debarcare. Din Vest si din Est fortele aliate înaintau spre centru, urmarind sa prinda ca într-un cleste slabele efective italo-germane.

Mussolini era preocupat în acest moment de consecintele invaziei pentru Italia si pentru regimul fascist. Momentul militar nu era favorabil, deoarece Ducele era avizat mai mult ca oricând la ajutorul german. Totusi, nici în acest ceas de cumpana pentru destinul Italiei, el nu si-a uitat cuvântul spus înainte. Mussolini a fost la începuturile lui un revolutionar si simtea atractie fata de toti oamenii de aceasta formatie si de toate întreprinderile riscante si temerare. De aceea a adaugat „din punct de vedere revolutionar, e bine sa fie aici”.

Mesajul lui Mussolini m-a pus pe gânduri. Desi el nu opunea nici o obiectie directa la trecerea mea în Italia, „momentul militar” putea sa aiba consecinte asupra relatiilor mele cu guvernul acestei tari. Se puteau ivi complicatii neprevazute la data când am primit prima aprobare de la Mussolini. Presiunea germana putea sa se intensifice în asa masura, încât Mussolini, fortat de situatia militara, sa ma abandoneze. Intrase în jocul destinului un nou factor, care putea rasturna toate calculele politice ce mi le facusem, cu saltul meu în Italia.

6. O VESTE ULUITOARE

Stoicanescu, noapte de noapte, calatorea la Berlin ca sa gaseasca o solutie cu „passul” meu. Câte n-a încercat bietul om si de câte ori se întorcea zdrobit de oboseala, anuntându-mi o noua încercare nereusita. Parca era un facut. Ajunsesem la marginile disperarii.

Timpul trecea. Intrasem în luna Decembrie. În mijlocul acestor încordari zilnice, care ne macinau nervii, cade peste noi o alta nenorocire. Din sursa sigura aflam ca, în scurta vreme, vom fi mutati de la Berkenbrück, undeva prin sudul Germaniei, prin Turingia. Wolf, seful regional al Gestapo-ului de la Frankfurt/Oder, caruia apartineam administrativ, l-a informat confidential pe Stoicanescu de aceasta schimbare de domiciliu. Stoicanescu si Wolf ajunsesera buni prieteni. Wolf era o fire de artist si n-avea nimic comun cu tipul de politist al regimului si chiar suferea din cauza angrenajului în care era prins. Cum am spus mai înainte, cutreieram împreuna muzeele din Berlin pentru a admira comorile de arta din ele. În cursul unei astfel de vizite, Wolf s-a scapat la vorba si din prietenie si compasiune, i-a comunicat lui Stoicanescu ca probabil aceasta va fi ultima calatorie ce o vor face împreuna la Berlin, deoarece forurile superioare au decis schimbarea domiciliului nostru. La întrebarea lui Stoicanescu daca vom fi tratati în aceleasi conditii, Wolf a stat pe gânduri, nu i-a dat nici o asigurare, dar din tristetea cu care îl privea, Stoicanescu a dedus ca situatia grupului se va înrautati. O alta agravare nu era posibila decât ca ne vom pierde libertatea de miscare.

Situatia era alarmanta. Toate planurile noastre de a face saltul peste munti pentru a cauta ocrotire politica sub autoritatea lui Mussolini, se spulberasera. Si n-aveam nimic pregatit. „Passul” dupa care alerga disperat Stoicanescu, se îndepartase în neant, ca „fata morgana”. Se apropia si iarna cu pasi repezi, ceea ce excludea o evadare pe alte cai.

7. O ÎNTRECERE CU TIMPUL

Stoicanescu reusise sa scoata de la Wolf si o alta informatie, tot atât de importanta, si anume, când va avea loc stramutarea noastra de la Berkenbrück?

Ahrens i-a spus lui Wolf ca a staruit la forurile de la Berlin ca evacuarea sa se faca cât mai repede, într-o saptamâna maximum, ca sa nu se filtreze vreo indiscretie. Acestei propuneri i s-a opus Geissler, superiorul lui Ahrens, din consideratii umanitare. Sa fim lasati sa petrecem Craciunul în pace si îndata dupa sarbatori sa fim ridicati si transportati la noul domiciliul. Aceasta înseamna ca am câstigat mai bine de doua saptamâni de ragaz, în care timp puteam sa facem toate sfortarile pentru a gasi „passul” salvator. Dupa Craciun, asadar, trecerea mea în Italia, nu mai era posibila. Dupa toate posibilitatile, în noua resedinta, ni s-ar fi taiat toate legaturile cu exteriorul, cel putin pentru grupul de la Berkenbrück.

Stoicanescu, împins din spate de scurtul interval în care se decidea soarta noastra, alerga ca un nebun pe la Berlin sa gaseasca persoana dispusa sa-mi cedeze „passul”. Eu sufeream enorm, dar el suferea mai mult, caci, vrând-nevrând, era responsabil de reusita expeditiei. Numai el putea sa ma salveze de la captura Gestapo-ului, înainte de a se închide cercul de fier în jurul nostru. Acum, toate celelalte consideratii cazusera. Era mai mult decât evident ca guvernul german îsi batea joc de noi, de trecutul si sacrificiile noastre pentru Puterile Axei, considerându-ne o simpla piesa de sah în jocul din ce în ce mai straniu cu Antonescu. Ca sa-i ofere o noua satisfactie acestuia, era dispus sa ne închida în cine stie ce lagar, pentru a nu-i mai da acestuia prilejul sa-l bombardeze cu note de protest privitor la ingerintele legionarilor în relatiile dintre cele doua tari.

8. VLADIMIR CLAIN

În întunericul ce ne înconjura acum din toate partile – aveam senzatia ca sunt alungat din spate de muma padurii din povestile românesti – se iveste o luminita. Stoicanescu descopera o persoana dispusa sa-mi cedeze „passul”.

Vine cu acest „pass” si mi-l arata. Titularul era un student în arheologie, originar din Bucovina, Vladimir Clain. Facuse studii la Roma si acum se afla la Berlin, tot pentru a urma cursuri în aceeasi specialitate. Pentru prima oara auzisem de el. Dar pasaportul ce-l avea, emis de autoritatile românesti, nu era numai pe numele lui. Îl avea împreuna cu sotia lui, fiind casatorit. O complicatie neasteptata, pentru ca nu putea intra în functie Petre Ponta pentru a schimba fotografia lui cu a mea.

Ce este de facut? Era ultima oportunitate ce mi se oferea înainte de termenul fatal. M-am decis sa folosesc pasaportul asa cum e, fara nici o schimbare. Dar trebuia sa-mi gasesc o tovarasa de calatorie, care sa semene cât de cât cu sotia lui Clain. Ea nu ma putea însoti fiind în stare înaintata de sarcina. Am recurs atunci tot la admirabila noastra camarada Tiana Silion de la Berlin, care a acceptat fara nici o sovaire oferta de a figura ca sotie în calatoria mea la Roma.

Pentru a calatori în Italia, era nevoie de o viza care se obtinea cu greutate. Cererea se transmitea la Roma si de acolo se obtinea aprobarea dupa câteva saptamâni. Dar noi nu aveam timp de asteptat. Dupa Craciun, dispaream în necunoscut. Salvarea a venit de la Doamna Clain. În starea în care se afla, nemaiexistând nici un dubiu asupra nasterii, s-a prezentat la Legatia italiana din Berlin, solicitând o viza de favoare care sa nu mai treaca prin formalitatile obisnuite. Vroia sa-i nasca copilul la Roma, oras de care se simtea legata. Consulul italian, emotionat de dorinta ei, i-a eliberat viza fara nici o dificultate.

Fireste ca persistau înca mari riscuri. Controlul de la frontiera. Nu numai eu, dar nici Tiana nu era în regula cu fotografia. Un ochi de vames vigilent ar fi putut descoperi ca semnalmentele reale nu coincid cu cele de pe fotografia comuna. Trebuia sa ne lasam în voia Domnului, caci nu mai puteam da înapoi.

9. ÎN FAZA FINALA

Cum timpul era limitat, am început fara întârziere pregatirile de plecare. Mai întâi am facut o calatorie la Berlin, pentru a ma întâlni cu Tiana si a examina împreuna pasaportul. Ne-am consultat si asupra micilor ajustari ce trebuiesc adaugate fizionomiei noastre, pentru a corespunde cât de cât fotografiei.

Apoi l-am cautat pe Petre Ponta, pentru a-l înstiinta asupra apropiatei mele calatorii în Italia. I-am dat instructiuni cum sa se comporte la un eventual interogatoriu al politiei. El nu stia nimic, ceea ce de altfel corespundea realitatii, caci nu participase în nici o forma în actiunea întreprinsa de Stoicanescu, în cautarea unui „pass”.

L-am avizat apoi pe Nicolae Petrascu sa vina la Berlin. Cu el am avut o lunga consfatuire, examinând ce reactii va produce în grupul de la Rostock fuga mea în Italia. Numai el trebuia sa stie de planul meu, ferindu-se sa faca o indiscretie. A fost înduiosatoare despartirea noastra, presimtind amândoi ca nu ne vom vedea pentru multa vreme.

Dar cum sa afle Enescu ziua sosirii mele la Roma? Stoicanescu stabilise un ingenios sistem de informare reciproca între Berlin si Roma. Vorbitorii emisiunilor de radio în limba româna de la Berlin si Roma erau camarazi de-ai nostri: Nicolae Smarandescu la Berlin si Doamna Maria Bucur la Roma. Adeseori, când vroiam sa comunicam ceva la Roma, o stire urgenta, foloseam acest canal si invers, de la Roma la Berlin. Într-o schimbare în finalul emisiunii, dupa o întelegere prealabila, cei doi vorbitori puteau transmite o stire de interes pentru noi. Procedeul l-am folosit înainte si functiona perfect. Dupa ce am fixat ziua sosirii mele la Roma, Stoicanescu i-a dat lui Smarandescu mesajul ce trebuia sa-l intercaleze la sfârsitul emisiunii. Smarandescu nu era informat de plecarea mea în Italia, dar cum realizase de mai multe ori aceasta operatie, nu banuia ce se ascunde în spatele cuvântului-cheie, introdus în emisiune.

Din grupul conducatorilor de Ia Berlin nu l-am avizat decât pe Vasile Iasinschi. Dar, în acelasi timp, l-am dezlegat de obligatia de a recunoaste ceva, daca va fi supus vreunei anchete.

Cu Borobaru Traian aveam un alt plan. El trebuia sa dispara odata cu mine de la Berkenbrück, pentru a încerca sa treaca pe la Villach în Italia. N-am gasit nici un document potrivit pentru el, încât n-am avut alta solutie decât sa-l las sa-si încerce singur norocul.

10. O CALATORIE FARA INCIDENTE

Pe cât de încordata si dramatica a fost existenta mea în aceste trei luni de lupta pentru a-mi gasi o iesire din prizonieratul german, pe atâta de calma a fost calatoria mea în Italia. Totul a decurs, cum ar zice neamtul, „planmässig”, fara cel mai mic incident.

O problema ce trebuia rezolvata înainte de plecare era cum ma desprind de grupul camarazilor mei de la Berkenbrück, înainte de a se descoperi lipsa mea. Nu era vorba numai de a ma urca în trenul cu destinatia Roma, ci de a calcula exact timpul de care aveam nevoie pentru a trece frontiera de la Brennero. Odata scapat în Italia, puteam fi dat lipsa la apel.

Trenul Berlin-Roma pleca pe la orele 8 seara. Ajungeam la Brennero a doua zi, pe la orele 13. Controlul la vama e de presupus ca ar fi durat o ora. Deci, la orele doua dupa amiaza trenul se punea în miscare în directia Bolzano-Florenta-Roma. Sosirea la Roma era prevazuta pentru orele 12 noaptea. Acesta era itinerarul.

Am fixat ziua plecarii în 15 Decembrie 1942. La cumpararea biletelor, pentru mine si Tiana, am preferat sa luam o cabina wagon-lits, pentru a fi singuri, evitând eventual a fi identificati de cine stie ce însotitori. Seara, la ora 8, trebuia sa fim la gara Alexander Platz, de unde pleca trenul spre Roma. Dar cum sa ajung aici în timp util, când masa ni se servea la ora 6, de la care nu putea lipsi? Geniul Stoicanescu a rezolvat si aceasta problema. A vorbit cu doi prieteni de-ai nostri, scriitorul Sorin Pavel, care lucra la Legatie, si cu Inginerul Grigorescu, de la Camera de Comert germano-româna din Berlin, ca la orele 7 seara sa fie cu masina (Grigorescu avea masina), pe Autobahnul care trecea pe lânga Berkenbrück, ca sa ma îmbarce si cu cea mai mare viteza sa ma depuna la Alexander Platz. Înainte de a veni la Berkenbrück, cei doi însotitori trebuiau sa o ia pe Tiana de la casa ei.

Dupa masa de seara, luata în cea mai mare graba, am iesit din casa ca si cum nimic anormal nu s-ar fi întâmplat. Aveam obiceiul ca, însotit de cineva, sa fac câte o plimbare prin sat. De asta data avându-l cu mine pe Borobaru. Am alergat spre sosea si, într-adevar, trasa la marginea ei, am descoperit masina lui Grigorescu. Stoicanescu si Tiana erau înauntru. Ne-am urcat repede si masina si-a luat zborul spre Berlin. Cu câteva minute înainte, am ajuns în statie si ne-am urcat în trenul spre Roma, instalându-ne în cabina noastra. De pe peron, Stoicanescu, Borobaru, Sorin Pavel si Grigorescu ne faceau semne de adio. Trenul s-a pus în miscare ducând cu el un fragment de istorie legionara.

Înainte de a pleca, m-am înteles cu Iasinschi ca el sa nu dea alarma asupra absentei mele decât începând de la masa de amiaza de mâine. Atunci numai sa înceapa sa se nelinisteasca, întrebând unde pot sa fiu? Neaparând, se va adresa lui Hartig, spunând ca n-am venit nici la dejun si nici la prânz. Îi va comunica ca odata cu mine, a disparut si Borobaru. Odata trecuta ora doua, din ziua de 16 Decembrie, trenul iesea din raza de actiune a autoritatilor germane.

Tot ca o pregatire a fugii mele i-am scris o scrisoare lui Himmler, în care îl anuntam ca plec în Italia. Nu trebuia sa creada ca am luat directia spre tara sau ca am dezertat la vreun inamic al Axei.

Îi explicam motivul plecarii mele, fara sa pomenesc ceva din corespondenta noastra cu Mario Appelius, prin nesiguranta în care ma aflam dupa descoperirea complotului de la Rostock. Eram amenintat în existenta mea fizica, iar autoritatile germane nu pareau dispuse sa ma apere de agentii trimisi de Siguranta Româna.

În final i-am comunicat ca las sefia Legiunii lui Vasile Iasinschi, conformându-ma dorintei exprimate de atâtea ori de catre Ministerul de Externe german. I-am multumit pentru ajutorul ce mi l-a dat pentru ca atât eu cât si camarazii mei sa-si poata gasi refugiu în Germania. Am stabilit cu Stoicanescu ca scrisoarea catre Himmler sa fie pusa la posta abia de a doua zi dupa plecarea mea, pentru a fi primita dupa ce ajunsesem în Italia.

Pe drum, îndata dupa plecare, a venit conductorul trenului, ne-a cercetat biletele, le-a gasit în regula si ne-a urat noapte buna. Am trecut cu bine cea dintâi proba si cea mai usoara. Am încercat sa atipim pe canapea, dar nu s-a lipit somnul de noi. Ne uitam cu îngrijorare unul la altul, ginindu-ne la frontiera. Acolo va trebui sa ne dam jos si sa trecem pe la control. Si era ziua, orele unu, când se trecea pe la control, dupa mersul trenurilor. Nu mai e departe ceasul când va trebui sa ne înfruntam cu cerberii de la vama. Sunt functionari obisnuiti sau controlul calatorilor se face sub supravegherea politiei? Am trecut în Austria, oprindu-ne la Innsbruck si apoi trenul lua directia Brennero. Nu mai e mult, dar si îngrijorarea noastra crestea. Trenul intra molcom în gara. Ne uitam pe geam. Forfota pe peron. Uniforme germane si italiene. În acest moment Tiana are o inspiratie. Conductorul tocmai venise pentru a ne anunta sa coborâm. Tiana adusese în bagajele ei o bucata mare de slanina, de tip bacon, ca merinde de drum. I-o ofera conductorului si îl roaga sa ne ia el pasaportul si sa-l treaca la control, noi fiind obositi. Conductorul n-a vazut nimic anormal în cererea Tianei, parându-i-se ca suntem oameni de treaba. I-a dat pasaportul din mâna si n-a uitat bucata de slanina. Serviciul, prompt si constiincios. Înainte de a suna plecarea trenului, conductorul vine în compartimentul nostru si ne întinde pasaportul stampilat, atât de germani cât si de italieni. Se vede ca avea el legaturile lui.

Ce surpriza pentru noi! Noi care treceam prin toate frigurile ne-am trezit cetateni onorabili, care n-au nevoie nici de a da ochi cu vama, gratie unei bucati de slanina. Lumea din Germania suferea de foamete.

Am respirat usurati când am vazut ca trenul se pune în miscare. Ce se mai putea întâmpla cu noi? Nu ne gândeam ca pe drum mai pot interveni alte controale, când, dupa Florenta, se urca un domn în civil si ne cere pasaportul. Sa se fi petrecut vreun denunt? Din nou ni s-a accelerat pulsul. Ia pasaportul, îl examineaza, vede viza italiana si ni-l restituie. Era un control de rutina la care erau supusi toti calatorii. Ne-am uitat lung unul de altul si am zis: „Uf, am scapat si de asta”.

Se apropie ora 12 noaptea. Roma nu mai e departe. Nu vedeam nimic caci era camuflaj. În sfârsit trenul intra în gara. Dar gara propriu-zisa cazuse victima unui bombardament aliat. Când ne-am dat jos din tren, am vazut niste baraci de scânduri. Mai trebuia sa trecem ultima proba: sa fim asteptati la gara. A înteles Maria Bucur semnalul de la Berlin si i-a transmis si lui Enescu vestea sosirii noastre în acea seara?

În sfârsit si aceasta enigma se lamureste. Enescu si Maria Bucur ne asteptau la poarta pe unde ieseau calatorii. Bucurie si îmbratisari. Ni se parea ca e prea frumos ca sa fie adevarat. Germania lugubra, cu mizeriile si umilintele ei, ramasese în urma. Aici respiram un alt aer. Desi era Decembrie, o boare dulce ne învaluia, dându-ne o senzatie de libertate si fericire. Dar a fost numai un vis care a durat prea putin.

11. PRIMA ZI LA ROMA

O prima chestiune ce trebuia rezolvata, era unde sa locuiesc în timpul sederii mele la Roma. Nu ma puteam duce la hotel si nici o camera particulara nu puteam închiria, caci se cereau peste tot hârtii. Era vreme de razboi. Enescu Mihai mi-a oferit generos propria lui locuinta, dar aceasta avea inconvenientul ca era cunoscuta la Berlin. Pe urmele adresei lui Enescu, puteau sa vina emisari ai Gestapo-ului si în loc de chirias, ar fi dat peste mine. Am respins aceasta solutie.

Tot Doamna Maria Bucur a salvat situatia. Mi-a oferit camera ei, iar ea îsi va gasi un loc de dormit la niste cunoscuti de-ai ei. Ziua va veni sa vada ce fac si daca nu am nevoie de ceva. În modul acesta am taiat si cea mai îndepartata legatura cu Berlinul. Daca m-ar fi cautat cineva, s-ar fi gândit la Enescu sau la ceilalti camarazi din grupul legionar de la Roma si putin probabil ca ar fi controlat-o pe Maria Bucur.

Dar cum sa procedez fata de legionarii din Roma? Intru în contact cu ei, ma arat, sau ramân ascuns pâna se va lamuri situatia mea? În discutia avuta cu Enescu, acesta a fost de parere ca e mai prudent sa nu ma arat nimanui, deoarece exista primejdia de a se strecura vreo indiscretie pâna la Legatie si aceasta ar putea sa alarmeze Bucurestiul înainte ca guvernul italian sa ia o decizie. M-am alaturat parerii lui si asa se face ca prezenta mea la Roma n-a fost stiuta de grupul legionar din Roma, din care faceau parte Profesorul Gazdaru, Coseriu, Caranica Nicolae, Stoica, Rauta, Uscatescu, Popovici, Mircea Popescu, Serban Germani si altii. Profesorul Gazdaru era seful politic al grupului, iar Caranica, seful garnizoanei.

O singura exceptie am facut cu studentul Gheorghe Caraiani, originar din Bulgaria. Acesta venise la Roma în toamna anului 1942 si era cunoscut de Enescu si Doamna Maria Bucur ca om de încredere si caracter. Aveam nevoie de un însotitor, deoarece atât Doamna Maria Bucur cât si Enescu erau ocupati cu treburile lor, pe la Radio, pe la Legatie si contactele ce le aveau cu cercurile politice italiene. Nu puteau lipsi nici macar sa-i vada pe românii din colonie, doar pentru a afla eventualele stiri cât si pentru a nu trezi banuieli prin absenta lor îndelungata.

Caraiani mi-a fost un tovaras nepretuit în scurta mea sedere la Roma. Am cutreierat pe jos o multime de locuri, vrednice de a fi vazute, între care Forul si Columna lui Traian. Seara ma conducea acasa si a doua zi reluam vizitele pe colinele Romei. În fiecare zi descopeream alte si alte frumuseti ale Cetatii Eterne, renascând parca la o alta viata.

Existau lipsuri alimentare în Italia, dar totusi, lumea nu suferea de foame. Situatia economica era mult mai buna decât în Germania. Mi-aduc aminte ca în cursul peregrinarilor noastre, am flamânzit. Caraiani m-a invitat sa intram într-o cofetarie. Am ramas surprins când am vazut ca puteam comanda câte prajituri vrem, ceea ce în Germania nu exista. Doar sa platim... Ne-am înfruptat amândoi cu vreo duzina de prajituri.

Timpul era caldut si aceste excursii, în lungul si în latul Romei, mi-au ramas în suflet ca o oaza de lumina în mijlocul framântatei mele vieti.

12. ÎNTOARCEREA TIANEI LA BERLIN

Dar ce facem cu Tiana? A fost de un nepretuit ajutor pâna la sosirea mea la Roma, dar nu putea ramâne aici. Trebuia sa se întoarca la Berlin pentru a sterge urmele expeditiei. Absenta ei de la serviciu ar fi trezit banuieli si apoi pasaportul trebuia restituit sotilor Clain. Nu puteam sa-i expunem pe acestia urmaririlor, dupa ce si-au asumat riscul de a ne împrumuta pasaportul lor.

Tiana trebuia sa plece cât mai neîntârziat. Dar înapoierea peste munti nu se putea face fara a avea o viza germana. Eroina acestei ispravi a fost tot Doamna Maria Bucur. Cum ea lucrase la Legatia Româna si avea cunostinte pe acolo, a reusit sa obtina de aici „o nota verbala”, cum se obisnuieste de la un consulat la altul, când se cere o viza urgenta. Cu aceasta nota verbala, chiar în dimineata de 17 Decembrie a însotit pe Tiana la Legatia germana, obtinând de aici, de la serviciul consular, viza de întoarcere în Germania. Tiana n-a dormit decât o noapte la Roma. În cea mai mare graba, si-a facut pregatirile de plecare si chiar cu trenul de seara, care pleca în aceeasi zi, 17 Decembrie, a luat directia Villach în loc de Brennero. Alesese ruta Viena-Berlin. În ziua de l8 noaptea era la Viena, unde l-a cautat pe Dr. Iosif Dumitru, care-si avea resedinta obisnuita în acest oras. În ziua de 19, era la Berlin si s-a prezentat la lucru, la serviciul de informatii al Dr. Dietrich.

A fost o performanta exceptionala. Pasaportul lui Clain a facut minuni. Ne-am plimbat cu el de la Berlin si Roma si de la Roma la Berlin, fara cel mai mic incident. Tiana l-a restituit posesorilor lui legitimi si era în asteptarea evenimentelor.

13. ENESCU ÎL INFORMEAZA PE MARIO APPELIUS

Tot în aceeasi zi când Tiana îsi lua zborul spre Berlin, 17 Decembrie 1942, Enescu a cerut telefonic sa-l vada pe Mario Appelius, pentru a-i comunica o veste importanta. Acesta l-a primit îndata în casa lui, unde avea obiceiul sa se întâlneasca cu el ori de câte ori acesta vroia sa-i vorbeasca.

Mihai Enescu l-a pus în cunostinta pe Mario Appelius de sosirea mea la Roma, rugându-l sa transmita Ducelui stirea. Mario Appelius a plecat imediat la Vila Torlonia, pentru a-l anunta pe Duce de prezenta mea la Roma. S-a întors cu raspunsul ca Mussolini nu se afla la Roma si ca va întârzia câteva zile. Dar Appelius a avut grija sa-i lase o nota, pe care Secretarul lui a pus-o pe masa lui de lucru. Ducele ne va aviza ce avem de facut îndata dupa întoarcere. Pâna atunci nu putem face altceva decât sa asteptam. Mario Appelius avea telefonul lui Enescu, încât îl va aviza imediat ce primeste vreun semnal de la Vila Torlonia.

Pentru câteva zile, asadar, eram un fugar si la Roma. Rupsesem contactul cu guvernul german si nu-l înnodasem nici cu guvernul italian. Nutream însa cele mai mari sperante ca Mussolini ma va ajuta si în scurta vreme ma voi bucura de ocrotirea regimului fascist.

14. SITUATIA CRITICA A FRONTULUI

Cât timp am ramas în Germania, aflasem de debarcarea anglo-americana în nordul Africii, dar stiam prea putin de luptele de la Stalingrad. Comunicatele militare germane nu împartaseau populatiei situatia exacta a frontului: strapungerea liniilor germane de catre diviziile sovietice si încercuirea armatei a VI-a a lui Paulus, între Don si Volga. În conversatiile cu Enescu, acesta mi-a vorbit cu îngrijorare de frontul din rasarit. Perioada de succese si victorii germane s-a terminat. Hitler a suferit o grea înfrângere pe Volga si în Caucaz. Doua armate românesti ar fi încercuite de avalansa sovietica.

Stirile acestea m-au întristat. Alianta României cu Puterile Axei nu daduse roadele asteptate: înfrângerea definitiva a Rusiei comuniste. De acum Reichul va trebui sa reziste si asaltului din rasarit în timp ce anglo-americanii se pregateau sa debarce în Apus. Hitler nu reusise sa evite lupta pe doua fronturi. Care va fi soarta României în câtiva ani?'

Situatia militara a lui Mussolini mi s-a parut si mai grea. Italia nu poseda resursele industriale si umane ale Germaniei. Va rezista regimul fascist ofensivei aliate în Mediterana?

Un lucru era cert: Mussolini era mai mult ca oricând avizat la ajutorul dat de Hitler. EI îsi pierduse libertatea de miscare si trebuia sa se supuna directivelor de la Berlin.

În aceasta situatie, de partener minor al coalitiei, cum va reactiona la auzul stirii ca ma aflu la Roma? Îsi va întinde mâna ocrotitoare asupra mea sau va ceda presiunilor de la Berlin, care, banuiam, nu vor întârzia sa se produca, fara a sti în ce forma. Iata cum dezastrul de la Stalingrad, combinat cu amenintarea din Mediterana, vor afecta, presupuneam si situatia mea personala. Se va tine Mussolini de cuvânt, punând pe primul plan interesul revolutionar al Europei nationaliste sau va prevala în decizia lui factorul militar fi politic, determinându-l sa se alipeasca si mai strâns de Hitler, unica lui salvare?

Zilele ce le-am mai petrecut în libertate la Roma mi-au fost adumbrite de aceste consideratii politico-militare, care puteau avea repercusiuni si asupra sortii mele si a întregii Miscari.

15. UN SEMNAL NELINISTITOR

Din Germania nu primisem nici o stire. Nu stiam ce s-a petrecut dupa plecarea mea. De altminteri nu aveam nici când si nici cum. Rupsesem toate legaturile, iar Tiana de abia ajunsese la Berlin.

Ceva totusi am aflat si nu de bun augur. În fiecare noapte ascultam la radio emisiunea româneasca de la Berlin. În seara de 17 Decembrie n-am mai auzit glasul de bariton al lui Nicolae Smarandescu, iar în seara de 18 am auzit o alta voce, când, în mod normal, trebuia sa fie tot el vorbitorul. Nae Smarandescu disparuse de pe ecran. Nici în serile urmatoare emisiunea n-a mai fost transmisa de el. Era un indiciu ca Smarandescu cazuse în dizgratie si daca el, care exercita o functie inofensiva, fusese eliminat, ce s-a, putut întâmplat cu ceilalti?

Sederea mea la Roma începuse sa devina incomoda. Dupa vestile rele de pe front, suspendarea lui Nae Smarandescu de la radio era un eveniment nelinistitor. Fusese el singur epurat, pentru a-i da satisfactie lui Antonescu sau cazuse victima unor represalii mai extinse?

16. O VIZITA NEASTEPTATA

Cum am spus, eu nu locuiam la Enescu, ci în camera ce mi-o cedase Doamna Maria Bucur, pe alta strada. Dar care nu i-a fost surpriza lui Enescu când, într-o zi, sa fi fost prin 22 Decembrie, bate la usa Costi Stoicanescu, însotit de o alta persoana, de un neamt blond. Acesta nu era altul decât comisarul Wolf de la Frankfurt/Oder, care, cum am spus, avea grija administrativa a grupului confinat la Berkenbrück.

Venisera cu avionul si vroiau sa mai întâlneasca pentru a ma convinge sa ma întorc de bunavoie în Germania. Eu nu eram la locuinta lui Enescu, iar acesta le-a comunicat ca nu stie unde ma aflu si n-are nici un mijloc sa-mi dea de urma. Evident, Stoicanescu nu credea cele spuse de Enescu, dar nu putea face mai mult deoarece fusese arteficiul principal al fugii mele. Nu putea sa-l ia la rost pe Enescu, fortându-l sa spuna adevarul. El credea, si pe buna dreptate, ca am intrat în contact cu Mussolini si am reusit sa obtin ocrotirea acestuia, ceea ce i-ar fi împiedicat pe germani sa-si exercite represaliile.

Cum i-a declarat Wolf lui Enescu, în caz ca nu ma întorc, o serie de elemente apropiate mie sau complice la fuga mea vor fi împuscate. Fireste ca primul pe lista ar fi fost Stoicanescu. Dar împreuna cu el ar fi fost executati Iasinschi, ca sef al grupului de la Berkenbrück, Traian Borobaru, Nicolae Petrascu si alti câtiva. Ceilalti ar fi internati în lagare de concentrare. Severitatea aceasta ar fi determinata de faptul ca auzind Antonescu de fuga mea din Germania, l-ar fi amenintat pe Führer ca-si retrage trupele de pe front, pentru a putea face fata unei revolutii interne. El credea ca eu m-am îndreptat spre România, unde planuiam sa rascolesc lumea. Întoarcerea mea e imperios ceruta de situatia frontului din rasarit, unde au loc lupte grele.

Enescu s-a mentinut ferm pe pozitia ca el nu stie unde ma gasesc si nu poate interveni cu nimic pentru a satisface cererea guvernului german. Discutia a durat mult si a fost penibila. Wolf era interesat personal sa obtina revenirea mea în Germania, deoarece el însusi era amenintat de a fi pus pe lista neagra de catre Kaltenbrunner, acuzat de neglijenta în serviciu.

Enescu mi-a trimis vorba sa nu mai trec pe la casa lui, de teama sa nu fie supravegheata. Când ne-am întâlnit, mi-a povestit senzationala întâmplare. Ei plecau a doua zi, tot cu avionul daca nu primeau un raspuns pozitiv.

Ce sa fac, Doamne? Afacerea luase o întorsatura grava. O serie de camarazi de-ai mei, dintre cei mai buni, erau amenintati sa fie împuscati.

M-am gândit si m-am framântat toata noaptea. Am ajuns la concluzia ca cu toate primejdiile, nu puteam parasi proiectul politic pentru care venisem în Italia. De la Vila Torlonia nu venise înca nici o stire. Cum l-a informat Appelius pe Enescu, Ducele nu se întorsese înca în capitala. M-am decis sa nu fac nici un pas, pâna ce nu cunosc decizia ce o va lua Mussolini referitor la persoana mea. Daca ma voi bucura de ocrotirea lui si acest lucru se va sti la Berlin, cu certitudine ca nu va cuteza nici guvernul german sa-si puna în aplicare masurile lui de represiune. Erau inutile, deoarece principala piesa de care aveau nevoie nu se afla în mâinile lor. I-am comunicat lui Enescu sa se mentina pe pozitia initiala si sa-i comunice lui Wolf si Stoicanescu, ca el nu stie unde ma aflu si nu-i poate calauzi sa ma întâlneasca.

17. UN FUNCTIONAR AL DUCELUI

În sfârsit, mult asteptata veste se anunta la telefon. Era a doua zi de Craciun, 26 Decembrie 1942. Mario Appelius îi comunica lui Enescu ca un functionar al Ducelui îl va întâlni pe D-l Horia Sima pentru a-i comunica acestuia raspunsul lui Mussolini. Întâlnirea va avea loc chiar în casa lui, pe la orele 12.

Cu emotie si îngrijorare, ne pregatim amândoi pentru a fi punctuali la întâlnire. Dupa neasteptata vizita a celor doi amici din Germania, ne întrebam amândoi daca guvernul german n-a facut presiuni asupra lui Mussolini si ce urmari vor avea. Aveam presimtiri rele. Emisarul lui Mussolini vine dupa amenintarile ce ni le transmisese Wolf, în caz ca nu ma întorc în Germania.

Cu inima grea, am intrat la Mario Appelius. Avea o casa frumoasa. Ne-a primit într-un salon mare, cu numeroase ferestre si cu mobila de pret. Dupa ce s-au facut prezentarile, Appelius ne-a spus ca emisarul Ducelui e pe drum si va veni dintr-un moment într-altul. Conversatia nu parea naturala. Appelius era vadit stânjenit, ca un om cu constiinta încarcata. Vorbele îi erau masurate si se uita mereu pe fereastra, ca sa vada daca nu sosesc ceilalti oaspeti.

În sfârsit, vad ca se opresc în fata casei doua masini negre. Appelius se ridica si deschide usa. Intra un domn de statura mijlocie, brunet, cu ochii negri si priviri iscoditoare. Mario Appelius se simte din ce în ce mai prost în rolul sau. Casa lui servise de capcana. Emisarul Ducelui nu era altcineva decât Senise, chestorul politiei din Roma. Fara a se mai înnoda vreo conversatie, ma invita sa cobor si sa iau loc în masina cu el. Nici o explicatie. Îi întind mâna lui Appelius. Bietul om nu împlinise decât un ordin al Ducelui. M-a privit cu tristete la despartire.

Am intrat în masina alaturi de Senise. Enescu venea cu cealalta. Am ajuns la Chestura Romei. Aici Senise m-a condus într-un birou, în care erau mai multi functionari, care lucrau pe la diverse mese. Abia aici mi-a comunicat ca am fost reclamat de guvernul german si trebuie sa ma întorc în Germania. Mâine va veni un trimis de la Berlin, pentru a ma conduce mai departe si voi pleca cu avionul. Pentru noapte nu-mi poate oferi un hotel. Trebuie sa stau în acest birou pazit de agenti.

Pe Enescu nu l-am mai vazut decât în trecere. Se aratase la un geam si ne-am facut semn cu mâna. Cum am aflat mai târziu, lui nu i s-a întâmplat nimic si nici Doamna Maria Bucur n-a avut de suferit din partea autoritatilor italiene. A ramas mai departe la Radio.

Mai spre seara, m-am asezat la o masa, am cerut o hârtie si un condei si i-am scris o scrisoare Contelui Ciano, Ministrul de Externe al Italiei. Îi ceream scuze pentru dificultatile ce le-am creat guvernului italian prin venirea mea în Italia. Vroiam, cu aceasta scrisoare, sa-l scot din cauza pe Mussolini, aratând ca toata întâmplarea mi se datoreaza mie, fara nici un amestec italian. Fara îndoiala ca el nu stia nici de legatura noastra din Germania cu Ducele, prin intermediul lui Mario Appelius. M-am mentinut pe aceasta pozitie pâna la capat si niciodata n-am pomenit în anchetele din Germania, numele lui Mussolini.

18. ÎNTOARCEREA PRIZONIERULUI

Ciudata coincidenta. Dupa indiscretiile lui Wolf, echipei de la Berkenbrück i se acordase un termen de gratie, pâna dupa Sarbatorile Craciunului, înainte de a fi stramutati în alta parte. Cu fuga mea în Italia, m-am bucurat doar eu singur de aceasta „vacanta”, care a coincis într-adevar, cu „dupa Sarbatorile Craciunului”. În 26 Decembrie, am fost capturat de politia italiana si asteptam sa fiu readus în Germania, pentru a împartasi soarta celorlalti camarazi, sau poate mai rau.

Noaptea de 26/27 Decembrie 1942, am petrecut-o la Chestura atipind ba pe câte un scaun ba cu capul pe o masa, în biroul în care am fost sechestrat. Am fost pazit permanent de agenti ai politiei din Roma.

A doua zi dimineata, mi s-a comunicat ca voi fi condus la aeroport. Într-adevar am fost urcat într-o masina cu agenti si am strabatut din nou Roma, dar într-o alta dispozitie sufleteasca decât la venire. Atunci, câte iluzii si sperante, acum tristetea neagra a despartirii, cine stie poate chiar de viata. Când am intrat în sala unde asteptau pasagerii pentru Germania cursa Roma-München am dat de mutra necrutatoare a lui Ahrens, care mi-a comunicat ca a fost însarcinat de Generalul Müller sa ma însoteasca la Berlin. Nu mi-a facut nici o placere aparitia lui. Alegerea lui ca însotitor al meu se datora faptului ca dintre politistii care ne aveau sub supraveghere, a fost singurul care a cerut sa nu se întârzie cu mutarea noastra, pentru a evita riscurile unor evadari. Avusese dreptate si acum se bucura de o faima deosebita între superiorii lui. Ahrens avea ochi de politist si din mâinile lui nu scapa nimeni.

Intrând în avion, tot el mi-a aratat locul ce mi-l rezervase. El sedea ceva mai în spate decât mine si pe latura cealalta, ca sa ma poata supraveghea. Stiu ca, la un moment dat, mi-am adus aminte de niste adrese de la Roma, notate în carnetul meu. L-am scos si m-am uitat sa vad daca nu e vreuna ce-ar putea compromite siguranta persoanelor cunoscute de mine. N-am întâlnit nici un nume susceptibil sa fie anchetat în legatura cu escapada mea la Roma. Lui Ahrens, nu i-a scapat din vedere operatia si se uita cu atentia atât la carnet cât si la mine.

Am trecut Alpii înzapeziti. Un spectacol grandios. Dar eu ma gândeam la o disparitie în aceasta zapada nesfârsita. Daca as fi gasit o fereastra sau o usa deschisa n-as fi ezitat sa ma azvârl în lintoliul alb, atât îmi era de lehamite sa ma mai întorc în mâinile Gestapo-ului. Presupusii nostri camarazi, pe parcursul anilor petrecuti în Germania, îsi schimbasera firea si apucaturile, devenind dusmani ai propriilor lor coreligionari. Ce stranie politica ducea cel de-al Treilea Reich! Înfrângerile suferite nu erau decât pretul ce-l platea pentru erorile lui monumentale. În România lasasera frâu liber tuturor dusmanilor Axei, iar pe noi, pe adevaratii lor prieteni, ne târau din lagar în lagar. Am coborât la München si de aici am luat un alt avion pentru Berlin. În seara de 27 Decembrie, am fost condus la sediul central al Reichssicherheitshauptamt, în Alexanderplatz. Ahrens m-a introdus în biroul Generalului Müller, Seful Sectiei a-IV-a si s-a retras. Generalul mi-a spus câteva cuvinte, dojenindu-ma pentru fuga mea si pentru greutatile ce i le-am creat Führerului, tocmai în acest moment de mare cumpana pe front. Voi ramâne la sediul lor central, pâna ce Führerul va decide soarta mea. Din tot ce observasem la sosirea mea, din atitudinea ostila a Generalului si a colaboratorilor lui si severitatea masurilor de paza, am tras concluzia ca numai doua alternative îmi ramâneau deschise: sau ma predau lui Antonescu sau ma împuscau.

19. LA SEDIUL GESTAPO-ULUI DIN ALEXANDERPLATZ

Dupa scurta întrevedere cu Generalul Müller, am fost condus într-un birou amenajat sa-mi serveasca si de dormitor provizoriu. Într-un colt era un pat. În camera mai era o masa si mai multe scaune. Ferestre largi, care dadeau spre interiorul cladirii. Strada nu se vedea.

Personalul de paza era format din echipe de agenti care se schimbau din 8 în 8 ore. Veneau întotdeauna doi si au ramas permanent aceiasi, în tot cursul detentiei mele. Erau cam de vârsta mea, tineri simpatici, care s-au purtat corect cu mine, fara sa manifeste vreo dusmanie. Mai mult chiar. Nu se simteau bine în rolul ce li s-a încredintat de superiori lor. Mi-au povestit multe întâmplari din viata lor de politisti, în lupta cu agentii comunisti si spionii aliati. Erau devotati lui Hitler si credeau în victoria finala a Germaniei.

Generalul Müller venea din când în când ca sa ma întrebe de sanatate. Ma îndemna sa manânc si sa dorm.

Într-o zi, îndata dupa Boboteaza, sunt chemat în biroul Generalului Müller. Erau mai multi domni adunati. Am remarcat prezenta unei dactilografe. Mi s-a comunicat ca Reichsfufirerul Himmler a ordonat o ancheta în legatura cu evadarea mea în Italia, pentru a servi ca baza informativa Führerului, în vederea deciziei ce o va lua. Era prezent si un Volksdeutsche, care servea de Dolmetscher. Între cei prezenti, se afla si un reprezentant al Ministerului de Externe, un domn brunet, bine îmbracat, dar prea putin atent la interogatoriul ce se desfasura. Parea plictisit si la un moment dat l-am surprins atipind.

Generalul Müller punea întrebarile, care se refereau precumpanitor la motivele fugii mele în Italia. Am evitat sa amestec numele lui Mussolini, pentru a-mi usura soarta, determinându-i sa fie mai indulgenti. M-am referit exclusiv la complotul de la Rostock, la nesiguranta în care traiam si la pericolul de a cadea victima unui atentat. Nu am crutat nici Ministerul de Externe german, explicându-le ca am suferit nenumarate presiuni directe si indirecte pentru a renunta la conducerea Legiunii. Având în vedere ca guvernul german nu mai avea încredere în mine, considerându-ma „personna non grata” în politica lui externa, iar, de alta parte, simtindu-ma amenintat de agentii Sigurantei Române, m-am decis sa-mi asum acest risc, plecând în Italia. Nu credeam ca disparitia mea din Germania va provoca o reactie de aceste proportii. Dimpotriva, socoteam ca trecerea mea peste frontiera, într-o tara amica, va aduce o usurare în relatiile cu Antonescu. În acest scop, am si lasat conducerea Miscarii lui Iasinschi, pentru a ma conforma si dorintei Ministerului de Externe german, care, de nenumarate ori, mi-a cerut sa ma retrag de la sefie.

Pledoaria mea s-a desfasurat fragmentar, dupa întrebarile ce mi se puneau. Dar, în linii generale, corespunde declaratiei de mai sus. Am observat ca declaratiile mele nu au ramas fara efect, mai ales asupra Generalului Müller si a însotitorilor lui din SS, prezenti la interogatoriu. O parte din vina cadea si asupra Ministerului de Externe german, caci pâna acum toate fulgerele lui Hitler au cazut asupra lui Himmler, facându-l direct responsabil de fuga mea în Italia.

Când am ajuns la sfârsitul întrebarilor notate pe o hârtie, Generalul Müller m-a privit cu o severitate extrema, spunându-mi pe un ton aspru si taios:

„Domnule Sima, ai rasplatit cu nerecunostinta ospitalitatea germana”.

S-a ridicat în picioare. Sedinta se încheiase. Am fost condus în camera mea.

20. „DIE ENTSCHEIDUNG WIRD FALLEN”

În închisoarea mea de la Alexanderplatz mi se îngaduia sa citesc gazetele. Îndata dupa ancheta la care am fost supus, citesc în Völkischer Beobacher, în litere mari, proxima vizita ce o va face Maresalul Antoneseu Führerului Adolf Hitler. Era fixata în ziua de l2 Ianuarie si se anunta ca se va trata situatia frontului si problemele economice pendinte între cele doua tari.

Am avut un cutremur. La aceasta întâlnire se va hotarî si soarta mea. Pâna atunci sunt tinut în acest provizorat, caci Gestapo-ul nu stia încotro voi fi îndreptat: spre România, spre a fi luat în primire de calaii lui Antonescu sau dus în fata unui pluton de executie german, cine stie, poate chiar în curtea cladirii în care ma aflam, unde auzeam uneori împuscaturi.

Cum era si firesc, dupa acestei informatii, am intrat într-o perioada de agitatie. Nu numai zilele ce ma desparteau de aceasta data fatala, dar si orele, dar si minutele, devenisera pentru mine un calvar. Când ma gândeam ca n-am facut nici cel mai mic rau acestor oameni, ci, dimpotriva numai binele. Pe Antonescu l-am ridicat la putere, iar lui Himmler i-am deschis drumul unei penetratii pacifice în România, asigurându-i dominatia în sud-estul european. Si acum sunt tratat ca inamicul lor, care tulbura, cu viata lui, armonia dintre cei doi Sefi de State. Pentru mine situatia era tragica, dar pentru ei era grotesca. Iata cu ce probleme se ocupau ei când erau busculati pe toate fronturile de fortele sovieto-anglo-americane. Normal ar fi fost sa se întâlneasca pentru a gasi o noua formula de colaborare în România între Miscarea Legionara si Conducator.

Eram la un pas de moarte. Cine ar putea sa ma apere? Ma întrebam daca Mussolini, când i-a restituit lui Hitler prizonierul, nu i-a pus conditia sa nu se atinga de viata mea, cum era firesc din partea unui sef revolutionar de talia Ducelui, care facuse acest serviciu colegului sau? În asemenea situatii, oamenii se leaga si de cele mai firave sperante.

Generalul Müller mi-a confirmat temerile mele. Venind la mine, cu o zi înainte de vizita lui Antonescu la Berlin, mi-a spus pe un ton glacial si dur ca la aceasta întâlnire „Die Entscheidung wird fallen”, referindu-se la persoana mea. N-a mai adaugat nimic. Nici el nu putea sa prevada „ce decizie va cadea”.

21. INTERNAT ÎN LAGARUL BUCHENWALD

Nu stiam cum a decurs întrevederea Hitler-Antonescu, – în afara de comunicatul oficial – dar asupra mea urmarile n-au fost cele asteptate de mine: Maresalul nu s-a întors la Bucuresti nici cu promisiunea ca voi fi extradat si nici ca voi fi executat pe pamântul Germaniei. Mai târziu, când s-au publicat documentele germane, am aflat ce s-a petrecut între cei doi dictatori, când au tratat chestiunea mea. Dar aceasta este istorie, iar eu scriu acum memorii.

La câteva zile dupa întoarcerea lui Antonescu la Bucuresti, Generalul Müller ma anunta ca voi pleca de la ei într-o alta localitate, unde ma voi putea reface dupa zguduirile prin care am trecut în aceste zile. Nu-mi venea sa cred. Eram convins ca numai cele doua alternative îmi stateau în fata. Îmi ziceam ca Generalul Müller nu-mi spune adevarul pentru a-mi cruta convulsiile finalului.

Dar n-a fost asa. Dupa ce mi-am facut bagajul si eram gata de plecare, cine apare în pragul usii? Traian Borobaru! Si el se afla arestat în Alexanderplatz si forurile superioare decisesera ca sa-mi fie tovaras de drum si apoi sa stea cu mine în „noua locuinta”. Evident ca datorita aparitiei lui Borobaru, gândurile mele negre s-au mai risipit si am început sa cred si eu ca nu eram destinat sa pier imediat. Câstigasem, daca nu salvarea definitiva, cel putin un ragaz, pâna când mi se va aplica totusi una din cele doua alternative. Eram într-o situatie provizorie, fiind convins ca Antonescu va da un nou asalt ca sa-l determine pe Hitler sa ma lichideze, santajându-l cu situatia frontului. Decizia finala nu cazuse. Se amânase doar pronuntarea ei.

Am plecat cu doua masini spre noua noastra destinatie, în Turingia. Bine paziti. Eu cu Borobaru într-o masina, urmata de o alta masina cu agenti. Amicul nostru Ahrens nu aparuse de asta data. La locul de destinatie am intrat într-o padure, înconjurata de sârma ghimpata si santinele. Mai mergând putin am descoperit poarta lagarului Buchenwald.

Ne-a luat în primire Colonelul Pister, Comandantul lagarului. Ne-a salutat cu prietenie, ne-a strâns mâna si ne-a spus ca noi nu suntem „Haftlinge”, cum sunt aceia ce se plimba cu haine vargate în interiorul lagarului, ci „Ehrenhaftlinge”, adica prizonieri de onoare, ceea ce e cu totul altceva.

Mare ne-a fost surpriza când am fost condusi de Pister nu într-una din baracile lagarului, ci într-o vila, situata la marginea lui, pe un delusor cu copaci. Era o cladire cu etaj, înconjurata bineînteles cu sarma ghimpata. Afara pazeau santinelele. Aveam la dispozitie întreg etajul, cu dormitoare si o sala de mese. Dupa aspect, ne aflam mai degraba într-un loc de odihna decât internati într-un lagar de concentrare.

Ni s-a pus l-a dispozitie si un soldat neamt de ordonanta, care se îngrijea de curatenie si sa ne aduca masa. Nu ne asteptam la acest tratament, prea bun în comparatie cu antecedentele care pledau mai degraba pentru un deznodamânt funest.

Ce s-a petrecut la întâlnirea dintre Antonescu si Hitler? Cei doi sefi de Stat au ajuns cumva la concluzia ca situatia razboiului reclama o reexaminare a pozitie legionare, din perspectiva luptei de rasarit? Si mie si lui Borobaru, aceasta explicatie ni s-a parut cea mai plauzibila. Ni s-au ridicat din nou, cum s-ar zice, actiunile politice. Sa fi fost si mâna lui Mussolini la mijloc? Trebuie sa asteptam, sa vedem cum se va rezolva misterul.

Traian Borobaru, în vila de la Buchenwald, mi-a povestit patania lui cu fuga. În seara când am disparut eu de la Berkenbrück, a luat si el trenul spre Viena. De aici, cu un alt tren s-a îndreptat spre Villach, de unde spera sa treaca frontiera spre Italia. Dar n-a apucat sa ajunga la Villach. A fost recunoscut si capturat chiar în tren de catre agenti de politie, înainte de a coborî în gara. A fost readus la Berlin si tinut sub paza tot în cladirea de la Alexanderplatz. A suferit si el anchetele de rigoare.

La Buchenwald au fost adusi si un mare numar de legionari de la Rostock, de a caror existenta n-am aflat niciodata nimic. Noi credeam ca suntem singurii români internati în acest lagar.

22. ÎN ÎNCHISOAREA LAGARULUI SACHSANHAUSEN-ORANIENBURG

Zilele treceau, saptamânile treceau, lunile treceau si noi continuam sa ne întrebam asupra semnificatiei tratamentului de care ne bucuram, dupa furia ce le-am provocat-o nemtilor cu fuga mea în Italia. Intrasem în primavara si sederea noastra privilegiata în vila de la Buchenwald parea sa se eternizeze.

Dar ne înselam. Pe la sfârsitul lui Martie, ni se comunica de catre Colonelul Pister ca vom parasi locuinta unde ne aflam pentru a fi internati în alt lagar. Iarasi neliniste si bataie de cap. Ni se agrava situatia si ce concluzii politice trebuie sa tragem din terminarea „lunii de miere” a detentiei noastre? Din nou emotii si somn agitat.

Într-o dimineata apare la vila noastra cine altul decât Ahrens. El a fost însarcinat de Generalul Müller sa ne conduca în noul lagar. Ni s-a spus doar ca e undeva în apropiere de Berlin. Vroia guvernul german sa ma aiba mai aproape, pentru orice eventualitate, buna sau rea? Mutarea noastra într-un alt lagar, când stateam asa de bine aici, ni s-a parut de rau augur. Din nou „câinele rosu” si-a aratat coltii la Berlin vroia sa ne sfâsie?

Am parasit lagarul Buchenwald cu doua masini. Într-una soferul, Ahrens si noi doi, adica eu si Borobaru. O alta masina ne urma la mica distanta, pentru a ne taia gândul ca am putea sa evadam. Drumul a fost lung. Din Turingia pâna la Berlin e o distanta. Mi-aduc aminte ca pe drum ori de câte ori îi ceream voie lui Ahrens sa ma cobor, pentru anumite necesitati, el, statea aproape cu mâna pe pistol, iar ceilalti ne supravegheau de la o mica distanta.

Nu ne-am oprit la Berlin, ci am luat o alta ruta, care ducea direct la lagarul destinatiei noastre. Am intrat pe poarta lagarului si acum ne întrebam daca ni s-a rezervat si în incinta lui o locuinta particulara, de felul celei de la Buchenwald. Am fost întâmpinati de Seful lagarului, un ofiter mai marunt de stat, dar amabil si binevoitor. Acum unde vom poposi? Nu am fost condusi în lagarul mare, care forfotea de haine vargate, ci am intrat pe o portita scunda în interiorul unei cladiri care avea aspect de închisoare. Erau celule zidite, una lânga alta, la nivelul pamântului si toate împreuna formau un patrulater, cu o fatada si doua aripi. De jur împrejur era o curte, unde se plimbau detinutii. Din exterior, cladirea si curtea erau aparate de un zid înalt cu sârma ghimpata deasupra. Probabil ca era încarcata cu electricitate.

Am fost condusi în celulele rezervate noua, care se gaseau la capatul aripii drepte, privita cladirea din interiorul curtii. Singura concesie ce ni s-a facut a fost ca ni s-au pus la dispozitie sase celule, între care se putea comunica. Doua formau prânzitorul si una lunga ca spalator. La mijloc era un coridor. De cealalta parte, spre curte, erau alte trei celule, destinate sa serveasca de dormitor.

Aici mi-am petrecut aproape doi ani din viata mea, din Aprilie 1943 pâna la sfârsitul lui August 1944. Din ce am aflat mai târziu, am fost evacuati de la Buchenwald nu din alte motive, ci pentru ca vila unde locuiam noi fusese rezervata unor înalti oameni politici din Franta, între care Blum si Daladier.

XII.

O PRIGOANA ÎN PRIGOANA

„Titlul acestei parti apartine lui Nita Ghimbasanu, care a notat într-un jurnal din aceasta perioada, toate întâmplarile de la Rostock si Buchenwald.

Legionarii sufereau de doi ani una din cele mai crâncene prigoane din istoria Miscarii. Închisorile erau pline de tineret. Pe front erau trimisi cu ordine speciale ca sa nu se mai întoarca vii, „pentru reabilitare”. În Germania, cele câteva sute de legionari care reusisera sa fuga peste hotare erau tratati ca inamici ai Reichului, pentru a da satisfactie lui Antonescu. Chiar si în restul Europei aflate sub controlul lui Hitler, erau pusi sub supraveghere si împiedicati sa se manifeste. Dupa fuga mea în Italia, s-a adaugat o noua prigoana, care s-a abatut asupra noastra în cadrul prigoanei pre-existente. Deci, o prigoana în prigoana. Nu eram destul de loviti si napastuiti pâna acum de coalitia antonesciano-hitlerista. Cei doi dictatori s-au decis sa ne administreze o noua lectie, pentru a ne scoate definitiv din circulatia politica si a nu mai tulbura bunele raporturi între Reichul german si România.”

1. O NOUA PRIGOANA

Prigoana existenta s-a întetit dupa fuga mea în Italia. Cronologic, se poate spune ca fapta ce-a provocat agravarea situatiei legionarilor atât în tara, cât si peste hotare, se datoreaza evadarii mele peste pasul Brennero. Acum, am explicat în partea precedenta, ca internarea noastra în lagarul de la Buchenwald se întâmpla independent de actul savârsit de mine. Am aflat chiar din gura politistului Wolf de la Frankfurt/Oder ca stramutarea noastra de la Berkenbrück era iminenta, ceea ce m-a determinat sa grabesc pregatirile de plecare.

Ramâne un semn de întrebare daca aceeasi masura s-ar fi aplicat de Gestapo si camarazilor din Rostock. Zvonurile care circulau pe la Rostock în toamna anului 1942 pareau sa confirme ca se pregatea o evacuare a lor foarte curând, în sudul Germaniei. Sa fi existat un plan general ca, odata cu noi, cei de la Berkenbrück, total sau partial, sa fie si ei stramutati într-un loc mai sigur”?

De alta parte, aflându-se în mijlocul camarazilor de la Rostock ca noi, cei de la Berkenbrück, am fi fost ridicati si dusi undeva departe, fara a li se comunica noul nostru loc de confinare, s-ar fi putut dezlantui o criza în relatiile cu autoritatile germane. Pentru a stinge si acest focar de neliniste dupa toate probabilitatile, s-ar fi procedat la internarea elementelor mai recalcitrante. Progresiv, prin însasi natura lucrurilor, Gestapo-ul ar fi fost silit sa întreprinda alte arestari, pentru a-l potoli pe nebunul din tara. Nu trebuie sa uitam ca guvernul român, prin agentii lui din mijlocul nostru, era perfect informat despre starea de spirit a legionarilor din Germania.

În tara, situatia era alta. Incontestabil ca fara fuga mea în Italia, nu s-ar fi ajuns la convoiul de legionari internati în lagarul de la Târgu-Jiu. Aici responsabilitatea între cele doua acte este clara. Dar puteam eu sa-mi închipui ca bestialitatea regimului va merge atât de departe încât sa-i culeaga din tara pe ultimii legionari ramasi liberi, pentru a-i azvârli între sârmele ghimpate? Eu nu-mi facusem planul sa fug din Germania, pentru a trece frontiera în România. Tara era în razboi si aceasta realitate impunea respect tuturor, chiar celor, cum eram noi, care sufeream cele mai mari nedreptati si cruzimi. Atunci, de ce aceasta reactie furibunda? La scurt interval dupa fuga mea din Germania, se aflase cu precizie ca ma aflam în Italia. Deci, era exclusa interventia mea în România, caci nu posedam darul ubicuitatii. Si atunci de ce acest ordin dement, de pe urma caruia chiar a doua zi de Craciun, erau ridicati de la casele lor sute de legionari pentru a-i interna în lagarul de la Târgu-Jiu? Pentru Antonescu si anturajul lui aceasta fuga era un prilej binevenit ca sa dezlantuie o prigoana în prigoana, a carei recolta trebuia sa fie un nou val de morti „pentru patrie”, în cunoscutele conditii. Când a intrat convoiul de legionari pe poarta lagarului de la Târgu-Jiu, eu fusesem readus cu forta, cu câteva zile înainte, în Germania. Deci Antonescu stia ca presupusul pericol revolutionar nu mai exista din informatiile guvernului german si totusi a persistat sa azvârle în lagar sute de oameni nevinovati. Nu pentru a se apara de o razvratire interna, ci pentru a dispune de un nou pretext, pentru a trimite pe front, în prima linie a razboiului, alte sute de tineri.

2. AM FACUT O GRESEALA PLECÂND ÎN ITALIA?

Problema trebuie examinata sub toate aspectele si implicatiile pentru a avea un raspuns plenar. Mai întâi, motivul principal al fugii mele la Roma a fost de natura eminamente politica, fiind vorba de destinul Legiunii, de lupta ei pentru a crea neamului românesc o soarta mai buna. Dupa ce trecuse vara lui 1942 si semnele de dezghet n-au dus la rezultatele asteptate de noi, am fost napadit de grija de a sti daca mai putem continua sa vegetam în situatia de pâna acum: devenisem o simpla piesa de santaj în angrenajul politico-militar al Marelui Reich German. De câte ori Hitler vroia sa obtina o noua concesie de la Antonescu, fie pentru front, fie de natura economica, agita spectrul Garzii de Fier, a carei amenintare si-o faurise Conducatorul însusi, prin lovitura de Stat din 21 Ianuarie 1941. Ne gaseam într-o stare insuportabila pentru onoarea si demnitatea Miscarii.

Dar pentru a iesi din aceasta stare aveam nevoie si de un sprijin extern. Cine ne putea ajuta? Era clar ca nu puteam iesi din cadrul Puterilor Axei. Era declaratia Capitanului din 1937, care indica României drumul care sa-l urmeze în politica externa si care ne obliga sa o respectam si sa o urmam. Si atunci nu puteam aspira la un ajutor din alta parte decât de la celalalt partener al Axei, care era Mussolini.

Relatiile ce le stabilise Enescu în Italia cu Ducele, prin mijlocirea lui Mario Appelius, ne-au trezit sperante în posibilitatea unui sprijin din partea Italiei fasciste, pentru a scapa de sub apasatoarea tutela national-socialista. Soarele Italiei parea ca rasare si pentru noi.

Între timp, pâna a gasi hârtiile necesare calatoriei mele în Italia, s-au ivit doua complicatii: mai întâi, debarcarea aliata în Africa si apoi raspunsul ambiguu al lui Mussolini, când a aflat de intentia mea de a-mi cauta refugiu în tara lui. Aceste neprevazute, evident ca m-au pus pe gânduri, întrebându-ma daca trecerea mea la celalalt partener al Axei nu va avea urmari negative pentru Miscare. Dar în aceasta faza de nedumerire din cursul lunii Noiembrie a explodat ca o bomba stirea filtrata de la Gestapo, prin mijlocirea lui Wolf, ca se pregateste stramutarea noastra în alta parte a Reichului. Undeva prin sud, unde nu putea fi decât mai rau decât aici. Câstigasem un termen de gratie pâna dupa Craciun. În acest rastimp trebuia sa iau o decizie. Desi ultimul raspuns al lui Mussolini nu era prea încurajator, m-am decis sa urmez calea revolutionara indicata de el. Era ultima oportunitate de a iesi din pozitia umilitoare în care ne aflam în Germania. Dupa Craciun eram amenintati sa ne pierdem si minimul de libertate de care ne bucuram pâna atunci, devenind, cine stie, niste prizonieri anonimi, într-un lagar de concentrare.

Stirea ce-am primit-o prin Wolf a fost decisiva pentru plecarea mea în Italia. Peripetiile acestei calatorii le-am povestit pe larg în partea precedenta încât nu mai revin asupra lor. Ajuns la Roma, a intervenit o alta „neprevazuta”: de abia acolo am aflat de situatia critica a frontului din rasarit, de nimicirea armatei a VI-a germane la Stalingrad. Evident, criza de pe frontul rusesc va afecta relatiile dintre cei doi conducatori, Hitler si Mussolini, determinându-l si pe Antonescu sa iasa din pozitia de vasal si sa irumpa cu pretentii si incriminari fata de Hitler, la proximele lui întâlniri. Înfrângerea de la Stalingrad distrusese mitul invincibilitatii armatei germane si bazat pe aceasta schimbare de perspectiva. În soarta razboiului, Conducatorul se va crede suficient de tare sa-i ceara lui Hitler rezolvarea problemei refugiatilor legionari din Germania, în sensul dorit de el, adica anihilarea dusmanilor lui care si-au gasit ospitalitate pe teritoriul Reichului.

Mussolini, încoltit de realitatile razboiului, cu aliatii la portile Italiei, a cedat presiunilor de la Berlin, consimtind sa fiu arestat si sa iau cale întoarsa spre Germania. Din contactele ce le avusesem pâna atunci cu Ducele, pe linia Enescu-Mario Appelius, era greu de presupus ca, ajuns în Italia, nu ma voi bucura de nici o protectie, ci voi fi tratat ca o moneda de schimb în relatiile dintre cei doi dictatori. Trebuie sa recunosc ca decizia lui Mussolini a fost puternic influentata de Ciano, Ministrul de Externe al Italiei, care, desi apartinea regimului fascist, nu nutrea nici o simpatie pentru miscarile nationaliste. Mussolini n-a opus nici o rezistenta, când i s-a cerut de la Berlin sa restituie prizonierul la locul de unde a venit. Cine putea sa prevada capitularea lui Mussolini într-o chestiune care nu ma privea numai pe mine ca persoana, ci viitorul întregii Europe nationaliste?

Si daca nu as fi plecat în Italia, ce s-ar fi întâmplat? Am fi poposit cu totii, întreg grupul de la Berkenbrück, la Buchenwald, în modul cel mai discret posibil, fara sa stie nimeni; în afara de paznicii nostri. S-ar fi aflat mai târziu ca am fost evacuati de la Berkenbrück. Prin fuga mea în Italia, tot acolo am ajuns, tot la Buchenwald, dar într-un mod spectacular. Vestea despre internarea mea a facut circuitul continentului. Prieteni si dusmani au aflat de escapada mea în Italia si au comentat evenimentul, dându-i versiunile ce le conveneau. Conducatorii direct interesati, Hitler si Mussolini, au trecut prin momente de mare încordare, pâna ce „cazul” a fost rezolvat în conformitate cu interesele lor. În România, furia lui Antonescu n-a mai cunoscut margini. Nu-l mai interesa soarta razboiului si nici situatia precara a frontului, ci cum sa ma rapuna. Tara întreaga s-a cutremurat din nou, în urma sutelor de arestari de legionari, care au patimit apoi în lagare. As putea zice dintr-un fapt anonim, realizat cu discretia caracteristica politistilor, s-a ajuns la o proiectie europeana a internarii noastre în lagar. Reactia guvernului german a luat dimensiuni neobisnuit de mari prin prigoana dezlantuita contra legionarilor de la Rostock si de pe întreg teritoriul Reichului. Si acestia au fost tratati cu cruzime, trimisi sa-si petreaca restul exilului între sârmele ghimpate. Un fapt aparent secundar, fuga mea în Italia, a dezlantuit o furtuna care n-a afectat numai Miscarea, ci întreg complexul european dominat atunci de Puterile Axei.

3. ASALTUL DE LA MARIENEHE

De plecarea mea au stiut autoritatile germane în 16 Decembrie 1942. Cu o repeziciune fulminanta, aproape isterica, si-au descarcat mânia nu numai asupra camarazilor din grupul Berkenbrück, ci si împotriva legionarilor de la Rostock, care nu puteau fi învinuiti de complicitate pentru fuga mea în Italia. De ce aceasta furie oarba contra unor oameni care s-au purtat loial si corect pâna atunci, contribuind cu munca lor neprecupetita la efortul de razboi al Germaniei? Dupa toate probabilitatile, ca sa-i demonstreze lui Antonescu ca guvernul german nu are nimic comun cu evadarea mea – cum era si real – si este dispus, dupa aceasta întâmplare, la cele mai aspre masuri contra refugiatilor legionari, pentru a-i tine sub cel mai sever control, împiedicându-i sa savârseasca alte acte daunatoare întelegerii de baza germano-române. Guvernul german se astepta din partea guvernului român la o reactie neobisnuit de dura si pentru a-si demonstra buna lui credinta, potolindu-l pe nebun, i-a luat-o înainte, ordonând arestarea si internarea legionarilor în lagare. Nici nu se aflase în tara ce era cu mine, unde am plecat si daca nu m-am îndreptat spre România, când la Rostock s-a dezlantuit urgia autoritatilor germane.

În 19 Decembrie 1942, la orele 5 dimineata, în fata baracilor unde locuiau legionarii, în cartierul Marienehe, îsi face aparitia Gestapo-ul cu o companie de soldati. Pun paza la toate iesirile la toate baracile. La orele 5 jumatate, locatarii se scoala si se pregatesc sa plece la lucru, cum era obiceiul. Dar soldatii de paza îi opresc sa iasa, spunându-le pe un ton poruncitor sa ramâna în casa. Pe baza unei liste sunt declarati arestati 50 de legionari, în frunte cu Petrascu. Restul camarazilor sunt lasati liberi sa plece la lucru. Cei arestati sunt concentrati în sala de mese. De aici, fiecare legionar, încadrat de doi agenti, e condus în dormitorul sau. Dupa ce i se face perchezitie, i se îngaduie sa-si ia lucrurile personale si sa coboare din nou în sala de mese.

La orele 11, legionarii arestati, cu calabalâcul la spinare, sunt îmbarcati în autobuze si transportati, cu puternica paza militara, la restaurantul „Sportpalast”. Aici sunt încartiruiti în sala cea mare a restaurantului. Usile sunt pazite de soldati.

Dupa masa, pe la orele 5, intra pe usa, în sala cea mare a restaurantului, un alt grup de legionari, în frunte cu Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter. Bucurie, aparând fete cunoscute de camarazi, dar si consternare, caci nimeni nu stie carei cauze se datoreaza aceasta brusca schimbare în atitudinea autoritatilor germane. În total, numarul legionarilor arestati s-a marit acum la 130, aproape jumatate din efectivul camarazilor internati la Rostock. Agentii politiei locale trec apoi la operatia de identificare a legionarilor arestati. Fiecare trebuie sa-si declare datele personale si sa predea legitimatia ce-a primit-o de la fabrica Heinkel.

La ora 11 noaptea, li se comunica de catre seful Gestapo-ului din Rostock ce se va întâmpla cu ei. „Mâine dupa amiaza, la ora 15,30 vor pleca spre gara. Vor fi îmbarcati în trei vagoane. Trenul lor va pleca la 6 si un sfert. Vor calatori pâna în Turingia. Acolo vor fi internati într-un lagar. De ce s-au luat aceste masuri, li se va comunica acolo. Cel ce va cauta sa fuga, va fi împuscat. Camarazii ramasi la Marienehe vor veni mai târziu”.

În 20 Decembrie 1942, dupa amiaza, întreg grupul legionar arestat la Sportpalast iese în strada, unde îi asteapta mai multe autobuze. De jur împrejur, soldati cu pusca în pozitie de tragere, supravegheaza îmbarcarea. În fiecare autobuz iau loc si câtiva soldati. Nu sunt condusi la gara de calatori, ci la gara de marfuri. Aici legionarii sunt îmbarcati în trei vagoane de clasa a III-a. Un compartiment din marginea vagoanelor este ocupat numai de soldati. Compartimentele rezervate legionarilor sunt ferecate. Ei banuiesc ca sunt atasati unui tren de marfa. Conform celor anuntate, convoiul se pune în miscare îndata dupa orele 6.

În dimineata de 21 Decembrie, trenul trece prin statia Magdeburg. De aici începe Turingia, locul lor de destinatie. Pe la amiaza, trenul intra în statia Weimar. Se anunta coborârea în aceasta statie. Se deschid usile si cei 130 de legionari, cu bagajele în spinare, se aliniaza pe peron, încadrati de soldati. Din nou autobuze, care, dupa ce ies din oras, trec printr-o padure interminabila. Dar iata ca autobuzele sunt interceptate de mai multe bariere pazite de soldati. În sfârsit, autobuzele se opresc în fata unor baraci cladite în mijlocul acestei paduri. E Buchenwald.

Aici o alta lume. Coborând legionarii din masini, vad oameni îmbracati în haine vargate. Acum îsi dau seama ca vor trebui sa vietuiasca si ei, nu se stie cât timp, în aceleasi conditii. Sunt internati într-un lagar de concentrare.

În fata unei baraci, legionarii formeaza un careu. Vine Comandantul lagarului, un colonel SS, care le comunica:

„Dumneavoastra nu sunteti arestati. Sunteti adusi aici pentru paza. Veti locui aparte de ceilalti detinuti. Unde veti fi gazduiti, va veti putea organiza D-voastra în deplina libertate. Mâine, vi se va comunica motivul principal pentru care ati fost adusi aici”.

Se întunecase bine afara, când legionarii sunt condusi în baraca ce le-a fost destinata ca locuinta, înconjurata de retele de sarma ghimpata. E prima noapte petrecuta de ei în lagarul Buchenwald, 21/22 Decembrie 1942.

4. DE LA BERKENBRÜCK LA BUCHENWALD

Grupul legionar de la Berkenbrück a suferit cel dintâi clocotul de mânie al Gestapo-ului pentru fuga mea în Italia. Îndata ce-a avut certitudinea ca eu am disparut de la caminul de pe marginea râului Spree, Generalul Müller si-a trimis trupele la Berkenbrück ca sa-i puna sub arest pe cei ramasi. Bineînteles ca au fost anchetati unul câte unul ca sa scoata de la ei cum am plecat si unde ma aflu. Au fost mai sever tratati, amenintându-i chiar cu împuscarea, Iasinschi si Stoicanescu, banuiti a fi complici la organizarea complotului. Borobaru fusese arestat în tren, înainte de statiunea de frontiera Villach. Adus la Berlin, a fost si el supus unui interogatoriu strâns, considerându-l imediatul meu colaborator. El a spus tot ce stia referitor la persoana lui si misiunea ce-a primit-o de la mine, fara sa cunoasca prea multe amanunte despre expeditia propriu-zisa în Italia. Iasinschi si Stoicanescu au fost dusi la Berlin, la Alexanderplatz, si acolo, mai multe zile în sir au fost supusi la fel de fel de cercetari si confruntari. Iasinschi era seful administrativ al grupului de la Berkenbrück, omul de legatura al nostru cu autoritatile germane si ca atare considerat responsabil de ce se întâmpla în mijlocul nostru. Cum am scris în partea anterioara, Iasinschi l-a anuntat pe Wolf în 16 Decembrie ca eu n-am aparut nici la dejun si nici la prânz si nu stie ce s-a întâmplat cu mine. El a dat o prima alarma, conform întelegerii ce am stabilit-o cu el, în momentul în care stia ca eu trecusem frontiera. De Stoicanescu stiau autoritatile ca el era intimul meu, omul de legatura cu Berlinul, prin care primeam informatiile si raspundeam la diferitele chestiuni care priveau siguranta si lupta noastra. Ei au fost hartuiti mai mult si siliti sa spuna mai tot ce stiau, sub amenintarea de a fi împuscati. Ca rezultat al acestei anchete, s-a organizat calatoria în doi, a lui Stoicanescu si Wolf la Roma, pentru a ma întâlni pe mine si a ma convinge sa ma întorc de bunavoie în Germania.

Grupul de la Berkenbrück, cu exceptia celor doi de mai sus, care au zabovit în celulele de la Alexanderplatz, a fost transportat în graba la Buchenwald. Au fost încartiruiti într-o cladire în afara lagarului mare, în paduricea denumita Fichtenhain, si unde mai târziu s-a construit un lagar special, populat exclusiv de legionari, cunoscut sub numele de lagarul de la Fichtenhain. În 27 Decembrie, Mile Lefter anunta grupul legionar recent internat la Buchenwald ca toti comandantii legionari de la Berkenbrück sunt aici în lagar. Locuiesc în alta parte si n-au voie sa ia contact cu noi. Mai târziu au fost evacuati de aici si închisi la Dachau. În locul lor, a fost adusa mai târziu aici Principesa Mafalda, fiica Regelui Italiei, luata prizoniera si adusa în Germania.

În legatura cu stramutarea grupului legionar de la Berkenbrück la Buchenwald sunt doua fapte importante de mentionat.

1) Când au intrat pe poarta noii lor resedinte, în mijlocul padurii personalul de paza i-a întâmpinat pe legionari cu exclamatia: „V-am asteptat de trei saptamâni. Totul a fost pregatit pentru primirea D-voastra. Cum de veniti asa de târziu?”. Era o confirmare a confidentei facute de Wolf ca se hotarâse cu mult înainte internarea noastra în lagarul de la Buchenwald si ca numai din consideratii umanitare se întârziase, acordându-ni-se un fel de „Galgenfrist”. Corneliu Georgescu a auzit clar vorbele cu care au fost salutati legionarii la intrarea în cladirea rezervata lor la Fichtenhain si mi-a comunicat întâmplarea când ne-am întâlnit la Viena.

2) Daca nu as fi plecat în Italia, probabil ca întreg grupul, în frunte cu mine, ar fi ramas în cladirea ce ni s-a rezervat la Fichtenhain, pâna la sfârsitul captivitatii noastre. Dar, la 24 August 1944, lagarul Buchenwald a suferit un teribil bombardament al aviatiei engleze. În cursul lui, a cazut o bomba chiar pe cladirea unde era tinuta ostatica Principesa Mafalda. Casa a fost pulverizata, iar Principesa si-a gasit sfârsitul, lovita de o schija. Daca am fi ramas noi toti acolo, am fi avut aceeasi soarta, murind pâna la unul. Cine stie daca plecarea mea în Italia n-a determinat autoritatile germane sa ne împrastie în mai multe lagare pentru a ne supraveghea mai bine?

5. GOANA DUPA LEGIONARI

Guvernul german, în speta Gestapo, nu s-a multumit cu arestarea „manu militari” a legionarilor de la Rostock, ci a extins raza operatiilor asupra întregului teritoriu german si chiar asupra anumitor tari ocupate în cursul razboiului. Ordinul dat de Himmler era ca sa fie descoperiti si ridicati toti legionarii aflati în libertate, fie în Berlin fie în alte orase ale Reichului si internati la Buchenwald. Asa se face ca, rând pe rând, populatia legionara din acest lagar si-a marit efectivele cu alte grupe de camarazi strânsi din diferite puncte ale teritoriului german.

Astfel, la 9 Ianuarie 1943, sosesc în lagar 12 legionari care locuiau pâna atunci în libertate în capitala Reichului. Printre ei se aflau Petre Ponta, Arnautu, Nae Smarandescu, Sorin Pavel, Mircea Dimitriu, Adrian Bratianu. La 12 Ianuarie îsi fac intrarea pe poarta lagarului 6 legionari culesi de la Viena, printre care era si Dr. Iosif Dumitru. Ei se stabilisera în acest oras pentru motive de sanatate. Mai erau în Germania câtiva razleti pe la bai sau locuri de odihna, trimisi cu certificat medical. Si acestia au fost umflati de Gestapo, fara a tine seama de starea sanatatii lor. Între altii, Toader Ioras, scriitorul Gheorghe Racoveanu. Pe masura ce se faceau trierile politienesti si autoritatile locale descoperisera alte elemente dure, de la Rostock au venit alte grupe. În 20 Ianuarie 1943, soseste un grup de zece legionari în frunte cu Ilie Olteanu. La începutul lui Februarie, un alt transport de 9 tineri, între care Costache Oprisan, Emil Popa si Romulus Opris au fost retinuti de Gestapo, pentru a da lamuriri în legatura cu complotul. Au petrecut aproape trei luni în închisoarea din Rostock. În 25 Februarie 1943, îsi fac si ei aparitia în fruntea unui grup de 14 camarazi. Grupul studentilor legionari din Berlin, pâna atunci a fost crutat de represalii, având toti pasapoarte românesti. Totusi sunt dibuiti doi dintre ei, însfacati de Gestapo si adusi la Buchenwald, în 22 Aprilie 1943. În 12 Iunie 1943, apare Ghita Stoia, adus cu duba de la Rostock, facând zece zile pe drum, prin diverse închisori.

Politia germana primeste ordine sa rascoleasca si mediul românesc de la Paris, unde se aflau câtiva legionari. Sunt arestati si adusi sub paza la Buchenwald legionarii Graur si Zaharia, care si-au gasit mai târziu o moarte tragica în bombardamentul din 24 August 1944. Desi numarul legionarilor din Franta era mult mai mare, acestia n-au avut de suferit nimic fiind ocrotiti chiar de politia franceza din timpul ocupatiei.

În Italia, nu s-au semnalat rapiri de legionari. Cel putin atât a facut regimul fascist, ca nu a tolerat imixtiunea Gestapo-ului în afacerile lor interne. În ce priveste Spania, unde legionarii refugiati acolo se bucurau de libertate si desfasurau o propaganda intensa, aceasta tara nu cadea în raza de imixtiune a Reichului german.

6. ODISEEA TIANEI

Camarada Tiana Silion, tovarasa mea de drum pâna la Roma, s-a întors într-o forma precipitata la Berlin. Nimeni nu putea banui ca a facut aceasta calatorie fulger peste munti. Noi am ajuns la Roma în noaptea de 16 Decembrie si a doua zi, seara, 17 Decembrie, ea îsi luase zborul înapoi spre Germania. În 18 Decembrie era la Viena si în 19 Decembrie s-a prezentat la lucru, la serviciul de presa al Dr. Dietrich. Tiana iesise de la postul de Radio-Berlin, emisiunea româna, lasând locul de vorbitor lui Nicolae Smarandescu, iar ea si-a gasit un alt loc, la serviciul de presa pentru strainatate de la Ministerul Propagandei.

Temându-se totusi ca ar putea fi cautata, Tiana n-a calcat în casa ei, ci a dormit la niste cunostinte ale sale. A trimis-o pe sora lui Giosan, acasa la ea, sa faca o explorare. Aceasta s-a întors cu rezultatul ca n-a venit nimeni sa se intereseze de ea, cum spunea gazda ei. Încurajata de aceasta informatie, a revenit în locuinta ei. Aici a fost arestata în ziua de 24 Decembrie 1942 si condusa de agenti la Centrala Gestapo-ului din Alexanderplatz. A fost supusa unui interogatoriu sever. Anchetatorii aflasera din alta parte de rolul ce l-a jucat în fuga mea în Italia si i-au cerut sa spuna tot. Ea n-a declarat nimic la început, sustinând ca n-a lipsit de la locuinta ei. În cele din urma Generalul Müller a confruntat-o cu Vasile Iasinschi, care era si el arestat si se afla într-o celula la subsol. Au fost pusi fata în fata într-un birou si Vasile Iasinschi a rugat-o pe Tiana, cu lacrimi în ochi, sa spuna tot ce stie, caci altfel va fi rau de toti. În fata acestei situatii, n-a mai avut încotro si a facut declaratii complete. Era un ordin de la un Comandant Legionar si Seful grupului de la Berkenbrück.

În cursul anchetei de la Alexanderplatz, Tiana a avut onoarea sa stea fata în fata si cu Kaltenbrunner, urmasul lui Heydrich la Reichssicherhetshauptamt. Acesta a rugat-o sa nu ascunda nimic, caci sunt interesele militare ale Reichului în joc. Antonescu a amenintat ca-si retrage trupele de pe front, daca nu se clarifica problema legionarilor din Germania.

Dupa ce a spus „tot ce stia”, Tiana Silion a fost condusa la închisoarea Charlottenburg, unde a stat vreo doua luni, izolata de ceilalti camarazi, într-o celula. A fost apoi readusa la Alexanderplatz pentru câteva zile, cu scopul de a i se face formalitatile de internare în lagar. A fost trimisa în lagarul de femei Ravensbrück, unde a fost tinuta, sub paza severa, mai bine de patru luni. În sfârsit, în vara anului 1943 i s-a aprobat cererea sa fie si ea adusa la Buchenwald, alaturi de toti legionarii internati în acest lagar.

7. SCHIMBAREA LA LEGATIA ROMÂNA

Furtuna politica provocata de fuga mea în Italia a mai facut o victima, în afara de mediul nostru. Raul Bossie, Ministrul României la Berlin, a parasit postul lui. Se pare ca au fost presiuni de la Bucuresti pentru a-si da demisia, fiind socotit de guvernul antonescian un excelent diplomat de scoala veche, dar putin înclinat sa-i urmareasca pe legionarii refugiati în Germania cu energia necesara. Bossie nu era un diplomat-politist, nu era dispus sa se transforme într-o unealta a regimului. Dupa toate probabilitatile, i-a convenit si lui sa plece de la Berlin dupa dezastrul de la Stalingrad. Vazând ca partida este pierduta pentru Hitler, s-a gândit sa se retraga din acest punct critic al diplomatiei românesti, pentru a nu fi surprins de evenimente.

În locul lui Bossie a fost numit, ca Ministru al României la Berlin, Generalul Ion Gheorghe, o figura necunoscuta în politica româneasca si complet stearsa si din punct de vedere militar. Alegerea Generalului Ion Gheorghe corespundea însa intentiilor si planurilor celor doi Antonescieni. Era un militar obtuz, dispus sa execute toate dispozitiile ce le primea de la Bucuresti în materie de... urmarire a legionarilor. Îi ura pe legionari si strasnicia lui antilegionara a fost factorul determinant al numirii lui la Berlin. Maresalul stia ca are acum un om de nadejde în Germania, care nu se lasa înduiosat sau acaparat de alte consideratii decât de „datoria lui patriotica”, de a semnala guvernului german orice neregula în tratamentul aplicat acestor „rebeli”.

Generalul Ion Gheorghe, în cursul celor doi ani de serviciu diplomatic la Berlin, 1943-1944, s-a remarcat printr-o intensa supraveghere a sectorului legionar. Nu scapa nici un legionar din raza spionajului sau. Unde descoperea vreun legionar liber, îl semnala în Wilhelmsstrasse si bietul om era îndata însfacat de agentii Gestapo-ului si se trezea în lagar. În aceasta privinta, Generalul Ion Gheorghe era neîntrecut. Ca un ofiter de pe front urmarea miscarile „inamicului” si unde observa o aparitie suspecta în cadrul comunitatii românesti din Germania, nu se lasa pâna ce nu obtinea satisfactiile de la autoritatile germane. Alti generali au câstigat trofee pe front; el si-a câstigat stima si onoarea guvernului român prin numarul de legionari ce-i bagase în lagar. Lupta contra Miscarii s-a desfasurat cu atâta bravura, încât legionarii l-au poreclit „temnicerul din Germania”.

În afara de aceasta notabila activitate în urmarirea „dusmanilor” regimului antonescian, Generalul Ion Gheorghe n-avea alte preocupari diplomatice. În tot timpul cât a functionat ca Ministru al României la Berlin, s-a limitat la chestiuni de rutina. În problema principala, ce îl interesa în acea vreme pe Hitler, ce se întâmpla în România si daca se poate conta pe loialitatea lui Antonescu si a oamenilor sai, gura lui a ramas muta. Desi dispunea de multe informatii si îsi dadea seama ca ceva se coace în România, niciodata n-a avertizat guvernul Reichului de primejdia unei rasturnari interne, cu consecinte grave pentru întreg sud-estul european. El era un devotat al lui Antonescu si n-avea alta grija mai mare decât cum sa ramâna în gratiile acestuia. Generalul Gheorghe era considerat la Berlin filo-german, sotia lui fiind de origine germana, încât avea acoperire si fata de guvernul Reichului. Singurul lui câmp de activitate unde desfasura un zel nemarginit era cum sa combata mai eficace Miscarea Legionara.

Generalul Gheorghe trebuie considerat responsabil de ruptura de la 23 August 1944, nu prin participare, ci prin omisiune, prin tacerea lui vinovata, când putea sa atraga atentia forurilor competente germane asupra straniilor întâmplari din România.

8. ZGUDUIRI ÎN SÂNUL SS-ULUI

Cutremurul provocat de fuga mea în Italia nu s-a limitat la suflarea româneasca fie din Germania, fie din tara, ci a zguduit însasi organizatia lui Himmler. Seful SS-ului, Reichsführer Himmler, a suferit o severa dojana din partea lui Hitler, considerându-l responsabil de actul savârsit de mine. În acelasi timp, Ribbentrop care întotdeauna ne-a acuzat în fata lui Hitler, sustinându-l cu vigoare pe Antonescu, a iesit triumfator din acest conflict. El avusese dreptate si nu Himmler, care considera carnea legionara ca o rezerva în mâinile Germaniei.

La rândul lui, Himmler a cerut socoteala Generalului Müller, seful Sectiei a IV-a, care comanda întreg aparatul politienesc, cunoscut sub numele de Gestapo. Generalul Müller a luat cu repeziciune fulminanta toate masurile de internare ale legionarilor în lagar. Dar atât pentru acoperirea proprie cât si pentru a da un exemplu, Generalul Müller a facut si cercetarile de rigoare pentru a stabili care din subalternii lui, însarcinati cu supravegherea noastra, s-au facut vinovati de neglijenta. Cel mai rau a cazut comisarul Geissler, care, din motive umanitare, a amânat internarea grupului de la Berkenbrück, pâna dupa Craciun. Îndata dupa interogatoriu, a poposit într-un lagar de concentrare. Hartig, ofiter SS, gazda noastra de la caminul de pe malul Spreei, a facut câteva saptamâni de închisoare în celulele de la Alexanderplatz. În ceea ce-l priveste pe Wolf, comisarul de la Frankfurt/Oder, se pare ca nu i s-a putut imputa nimic. El a venit, împreuna cu Stoicanescu la Roma, ca sa ma întâlneasca si sa ma convinga sa ma întorc de buna voie în Germania.

Dintre politistii însarcinati cu paza noastra, Ahrens a primit cele mai mari elogii de la superiori lui pentru simtul lui de prevedere, fiind unicul care a cerut ca mutarea noastra la Buchenwald sa se faca fara întârziere. Ecoul acestei afaceri nu s-a stins mult timp. Raporturile dintre Hitler si Himmler au ramas reci si distante, pâna ce evenimentele de pe front au restabilit încrederea reciproca.

9. URGIA DIN TARA

Concomitent cu furia ce s-a dezlantuit în Germania contra refugiatilor legionari, în România s-a abatut aceeasi furtuna. Maresalul Antonescu nu s-a lasat mai prejos decât Hitler. Cu o energie spectaculara si-a trimis hoardele de politisti si jandarmi sa-i culeaga de pe întreg cuprinsul României pe legionarii care, din diverse motive, se bucurau înca de libertate si pe toti aceia care scapasera pâna atunci cu viata. Si erau înca multi, caci legionarii erau o generatie, si oricât i-ar fi macinat pe front cu ordine speciale, mai scapasera dintre ei. Toti acestia, desi individual nu li se putea imputa nici o vina, n-au scapat de acest nou val de prigoana, dându-se ca justificare fuga mea din Germania. Unde a fugit Horia Sima? Dar daca a intrat clandestin în România si tulbura iar ordinea publica, tocmai acum când suntem într-o situatie grea pe front? Trebuie luate masuri energice pentru a-l împiedica sa-si gaseasca complici în sânul legionarilor care mai traiesc liberi în tara. Antonescu si anturajul lui tremurau la auzul acestei vesti, dar la data când au pus în aplicare ordinul de ridicare a legionarilor de la casele lor, aceasta teama se risipise. În zilele de Craciun 1942, când s-au operat arestarile de legionari, Antonescu primise asigurari de la Berlin ca eu nu m-am îndreptat spre Româna, ca fugisem în Italia si aici fusesem capturat si sunt pe punctul sa fiu readus în Germania. Asadar nu mai exista justificarea unei pretinse înapoieri a mea în România pentru „a face revolutie”, încât în mod normal ordinul de detentie masiva a legionarilor trebuia revocat. Dar Maresalul gândea altfel. Sima nu mai reprezenta un pericol intern. Nemtii au avut grija de el. Dar fuga lui ne ofera un prilej binevenit sa lichidam si ce-a mai ramas din falnica Legiune de odinioara.

Asa se explica de ce disparând cauza, n-a disparut efectul. Mii de legionari au avut din nou de patimit, unii în închisori, altii în lagare, altii trimisi în graba pe front, în locurile cele mai expuse. O avalansa de arestari s-a abatut asupra tarii, fara sa existe nici cel mai usor indiciu ca legionarii ar conspira contra regimului. Cine se putea gândi, care era nebunul sa creada ca, în plin razboi contra comunismului, eu sau Miscarea din tara n-am avea altceva mai bun de facut decât sa pregatim o lovitura pentru rasturnarea ordinii în Stat? Teama de la început, repede risipita, s-a transformat într-un pretext infam pentru a adauga noi suferinte la cele suportate pâna acum de legionari.

Nicu Iancu ne-a lasat în amintirile lui o pagina memorabila a acestui nou acces de prigoana în cadrul prigoanei existente din tara. Nu mai am nimic de adaugat, caci vifornita de la Craciunul anului 1942, a fost magistral înregistrata si expusa de acest neîntrecut mânuitor al condeiului si observator perspicace. Din cartea lui, aparuta în exil, Sub Steagul lui Codreanu, reproduc paginile în care îsi povesteste propriile lui suferinte, îndurate în lagarul de la Târgu-Jiu.

L a g a r u l d e l a T â r g u J i u

În 26 Decembrie 1942 (a doua zi de Craciun), din ordinul Maresalului Antonescu am fost ridicat (din pat) si condus la politie... pentru a da o declaratie. Declaratie, care pâna în ziua de azi n-am mai dat-o, din simplul motiv ca nimeni nu mi-a cerut-o, în schimb, fara sa-mi dau bine seama cum, m-am trezit tocmai în lagarul de la Târgu Jiu, alaturi de alti batuti de soarta ca si mine, care, la timpul lor, în loc sa se înscrie la liberali, la taranisti sau în orice alt partid „cumsecade”, avusesera „nefericita inspiratie” de a deveni... legionari.

De ce ne-au dus în lagarul din Târgu Jiu, n-au gasit necesar sa ne spuna. Nici chiar în ziua când, dupa câteva luni de mizerie si teroare petrecute aici, ne-au dat în sfârsit drumul, sub conditia de a ne prezenta la regiment, pentru a fi trimisi pe front. Scornise Antonescu aceasta noua metoda de a scapa, în masa, de legionari, metoda oarecum „eleganta”, în acelasi timp însa foarte promitatoare de rezultat: trimiterea noastra, a tuturora, cu sau fara cuvenita instructie prealabila, în prima linie de foc a celor mai aspre sectoare ale frontului, cu nobilul scop de a ne... reabilita (pe lumea cealalta)!

Exceptând zvonurile contradictorii, dinadins lansate de însasi administratia lagarului (din ordin, desigur), nu s-a putut afla nimic precis asupra motivelor care l-au determinat pe Antonescu la aceasta masura arbitrara. La drept vorbind, prea multa bataie de cap nu ne-am facut noi din cauza acestei nestiinte; eram doar obisnuiti, înca de pe timpul guvernarilor „democratice” si a dictaturii regelui-calau Carol, cu astfel de procedee barbare.

Locuitorii oraselului Târgu Jiu îsi vor aduce aminte înca multa vreme de acel tren lung, încarcat pâna la refuz cu legionari, care, într-o zi mohorâta de iarna, s-a oprit în mica gara pentru a-si deserta încarcatura adunata de pe întreg cuprinsul Tarii Românesti. Cu acel prilej, un batrânel curios si-a luat inima în dinti si 1-a întrebat pe unul dintre jandarmii ce ne escortau de unde au strâns atâtia comunisti? „Ce comunisti, mosule, i-a raspuns jandarmul, astia nu-s comunisti, astia-s legionari cu mult mai rai decât comunistii!”

Frumoasa parere pe care o aveau jandarmii despre noi, legionarii, se datora acelui „brain washing” ce le-a fost administrat, în mod constant, atât lor, cât si politistilor, din ordinul guvernelor ce s-au perindat la cârma tarii noastre. Datorita acestui lavaj cerebral, ca sa-i spunem astfel, majoritatea slujbasilor sigurantei si ordinii publice românesti ne priveau, în mod fatal, ca pe niste raufacatori de cea mai periculoasa speta.

Repet: majoritatea, nu toti, fiindca si în politie si jandarmerie au existat oameni inteligenti, capabili de a discerne negrul de alb; acestia au refuzat a privi lucrurile prin ochelarii deformati prescrisi de oficialitate. De la un maior de jandarmi – despre care am amintit în alta parte a acestei lucrari – mi-a fost dat sa aflu, cu lux de amanunte, despre modul în care erau îndoctrinati jandarmii în scopul de a se dezlantui în sufletele lor o adevarata explozie de ura împotriva legionarismului. În acelasi fel s-a încercat, de altminteri, influentarea întregii opinii românesti, cu ajutorul acelei „anumite” prese, lipsita de scrupule si straina de durerile si aspiratiile neamului nostru. De-a lungul anilor, atât pe vremea guvernelor zise democratice, ca si în timpul dictaturii regelui-calau Carol, am fost prezentati, potrivit cu necesitatea momentului, drept „neispraviti”, „huligani”, „falsificatori de bani”, „teroristi”, „tradatori, vânduti nemtilor”, „agenti în slujba comunistilor” etc. În sfârsit, dupa lovitura de Stat a lui Antonescu din 1941, am mai dobândit alte doua mândre titulaturi, si anume acelea de „rebeli” si „borfasi”, ce ne-au fost conferite de însusi Conducatorul Statului, în semn de speciala recunostinta pentru jertfele pe care – în incorigibila noastra buna credinta si elan idealist – le adusesem pentru a-l înscauna la cârma tarii... Mai este de mirare daca acel jandarm din escorta ne vedea, cu mintea lui obtuza, „cu mult mai rai decât comunistii”?

Printre noi, cei care fuseseram adusi la Târgu Jiu, se gaseau oameni de toate vârstele si de toate categoriile sociale. De la tarani si pâna la profesori universitari. Si nu numai civili, ci si militari: ostasi si ofiteri, între care unii cu piepturile stralucind de înalte decoratii câstigate pe câmpurile de lupta din Rasarit, în razboiul împotriva bolsevismului. Si, pentru ca acest tablou degradant, pe care Conducatorul gasise de bine sa-l ofere tarii, sa câstige în elocventa, iata si un mare mutilat de razboi! Dupa toate semnele, „recunostinta Patriei” nu întârzia sa se manifeste nici fata de bravii nostri ostasi, care întru recucerirea gliei stramosesti rapita de inamic, îsi lasasera bucati din trupul lor pe câmpiile înghetate de dincolo de Nistru, daca nu într-un alt mod, cel putin sub forma unui „concediu” de odihna si reculegere sufleteasca între sârmele ghimpate de la Târgu Jiu...

Primiram, în sfârsit, ordinul ca sa ne încolonam.

Scurt dupa aceea, uriasul convoi de „proscrisi”, pazit pe ambele flancuri de jandarmi înarmati pâna în dinti, porni la drum peste colinele înzapezite, ca într-o procesiune.

Domnea un ger naprasnic si un vânt ascutit batea dinspre munti. Cei din capul coloanei luptau din greu cu nametii ce acoperisera drumul. Coborâram într-o vâlcea. Apoi începuram a urca din nou.

Dupa un timp oarecare, coloana se opri. De ce oare...? Am încercat sa aflam motivul, dar la întrebarile noastre nu ni s-a dat nici un raspuns. În realitate nici nu stiam încotro eram mânati. Nimeni n-a vrut sa ne spuna.

Am asezat în zapada boccelele, ranitele ori cuferele ce le caram cu noi si în care luasem strictul necesar, asa cum ni se ordonase la plecare, si ne-am pus pe asteptat. Într-un târziu aflaram, din om în om, ca înaintea coloanei ar fi ajuns la portile lagarului si ca „formalitatile de intrare” merg foarte încet.

Dupa aproape o ora, întoiegiti de frig, am pornit din nou, dar dupa câteva minute de mers, iarasi am fost opriti. Alta asteptare, de vreo jumatate de ora, în frig si în vânt...

Nu mai tin minte cât a durat acest „pohod-na-Sibir” peste câmpuri înzapezite si înghetate, pâna ce, în fine, am ajuns si noi, cei care ne gaseam mai la coada coloanei, în dreptul portii lagarului.

– Asta-i lagarul, fratilor, nu saga! Mare cât un sat, îsi dadu parerea un camarad la vederea acelei multimi de cabane ce se însirau la dreapta noastra, pâna hat departe, pierzându-se sub zabranicul cenusiu al amurgului.

– Si ce mai padure de sârma ghimpata...!, observa un altul.

– Asta e pentru a ne apara de bataia crivatului, încerca sa glumeasca Colonelul Gheorghe Rizescu, care desi bolnav si cu febra, nu-si pierduse înca humorul.

Formalitatile la poarta lagarului mergeau încet. Dar cui putea sa-i pese ca eram lihniti de foame si tepeni de frig...?

Camaradul Branea, care marsaluise alaturi de mine, începuse sa împarta cu cei din jur un mar si o bucata de pâine pe care le luase în buzunarul hainei. Purta uniforma de ofiter; asa îl arestasera. Pe piept îi atârnau cele doua decoratii câstigate la Sevastopol: Steaua României si Crucea de Fier....

Câtva timp domni tacere. Ne cadea greu sa mai vorbim. Fiecare din noi era cufundat în propriile lui gânduri, care, fara îndoiala, nu erau de fel trandafirii. Pâna ce un camarad în spatele meu, un bucovinean, începu sa cugete cu glas tare, în limbajul caracteristic provinciei în care se nascuse:

– Iaca, ma, tati câti ghin la cârma tarii ni urasc di moarte...? Care cum ghini, tat în noi da, – liberalii, taranistii, Carol, Antonescu – tati ni-o bagat în temniti, ni-o batut, ni-o calisit ni-a usis. Prisep ca ni urasc di moarte comunistii, prisep: ca ni blastama jidovii, ca ni-a învatat Capitanul sa fasem si noi românii negot si sa nu ni mai lasam jacmaniti si batjocoriti de dânsii, dar nu pot prisepe, bre, ca în pieptul de ostas român al lui Antonescu – care pi deasupra a mai îmbracat si camesa verde – sa bata asa inima de hiara...

* * *

Nu am intentia de a descrie viata ce-am dus-o în acest lagar, ultimul prin care au trecut legionarii înainte de a pune comunistii stapânire pe tara noastra. De altminteri, conditiile de viata din lagarul Târgu Jiu n-au diferit de acelea oferite de lagarele anterioare,

Exceptând decorul extern, Târgu Jiu a fost pentru mine cel putin – o repetare a Vasluiului, prin care trecusem cu sase ani înainte si de unde, cu voia lui Dumnezeu, am scapat cu viata.

În timp ce, însa, închisorile si lagarele prin care fusesem târâti pâna aici le indurasem din cauza ideologiei si a convingerilor noastre politice, în completa disonanta cu acelea aparate de regimurile politice de care s-a bucurat tara noastra pâna la alungarea lui Carol – cel corupt si sângeros – de asta data, era însusi regimul nationalist de dreapta al Maresalului Antonescu care ne trimisese între sârmele ghimpate de la Târgu Jiu, alaturi si în aceleasi conditii cu cei mai aprigi dusmani ai regimului: comunistii.

Într-adevar, la câtiva metri de cabanele noastre, dincolo de sârme, se aflau acelea ale comunistilor. În zile cu soare îi puteam vedea plimbându-se de-a lungul sârmelor ghimpate, discutând problemele ce-i preocupau. Ei cel putin stiau pentru ce se gaseau în acest loc, noi însa nu. I-am privit în repetate rânduri: pareau linistiti si încrezatori în viitorul ce-i astepta.

În ce ma priveste, nu-l cunosteam pe nici unul dintre acei, de altminteri putini corifei ai partidului comunist român în clandestinitate, internati aici, si pe care aveam din când în când ocazia de a-i vedea în mod fugitiv, dincolo de sârmele despartitoare. Un camarad mi l-a aratat într-o zi pe Bujor si, daca nu ma însel, pe Gheorghiu-Dej,

Vrednic de mentionat si nu mai putin semnificativ îmi pare astazi faptul ca în timp ce legionarii internati la Târgu Jiu, cel putin o treime au fost trimisi de Antonescu – ce e drept, într-o forma aparent ireprosabila – în lumea celor drepti, comunistilor în schimb li s-a rezervat privilegiul de a iesi nevatamati si completi la numar din acest lagar, pentru a putea sarbatori mai târziu intrarea trupelor sovietice pe pamântul României si – ca ironie a sortii – pentru a asista, în continuare, cu explicabila satisfactie, la executarea Maresalului”.

(Din cartea Sub Steagul lui Codreanu, pp. 147-152).

Dar substanta criminala regimului antonescian nu s-a multumit cu internarea a sute de legionari, în plina iarna, în lagarul de la Târgu Jiu. Spiritele negre care îl povatuiau au imaginat ceva si mai monstruos: cum sa scape dintr-o lovitura de toti legionarii concentrati aici, printr-un semn al destinului. Nicu Iancu povesteste în cartea lui o miseleasca uneltire a oamenilor regimului, un episod înspaimântator, ce trebuia sa aiba loc în acest lagar si care ar fi convertit acest loc într-un fel de Katyn al României.

Personalul de baza al lagarului, spune Nicu Iancu, era format în mare parte din soldati si ofiteri de rezerva. Raspunzator de cabana unde erau concentrati o parte din legionarii internati, unde se afla si Nicu Iancu, era un ofiter de rezerva, mai în vârsta, de profesie învatator. Se purta rau cu internatii, rastindu-se la ei si facându-le mereu observatii.

Într-o seara, la inspectie, locotenentul-învatator venise ametit. Împreuna cu el era si grupul reglementar de soldati, care se clatinau si ei pe picioare. Locotenentul avea ochii plânsi. Unor camarazi, în care avea mai mare încredere, le-a comunicat o stire stranie:

„În cursul noptii avioane britanice se vor rataci pe aceste locuri, lasând câteva bombe, din care unele vor lovi, din nefericire, tocmai careul de cabane în care sunt adapostiti legionarii”. La urma a adaugat: „Ca om, ca român, n-a putut sa nu ne-o spuna. Dumnezeu sa ne aiba în paza...! Totusi sa nu ne pierdem capul, mai ales sa nu fugim descoperiti peste aria din fata cabanelor, caci mitralierele instalate prin împrejurimi, îsi vor executa fara crutare misiunea primita...'

Aceasta stire ar fi putut parea o gluma de prost gust, daca în cursul zilei n-ar fi avut loc niste preparative curioase. Dincolo de sârmele ghimpate si mai ales pe povârnisul ce domina lagarul se instalasera arme si se vedeau grupuri de soldati.

Însasi faptul ca locotenentul si soldatii care îl însoteau erau în stare de ebrietate, demonstra ca se pregateste ceva. Nelinistea se observa si printre soldati. Li se daduse de baut ca, atunci când vor trage în legionari, care, sub teroarea bombelor, îsi vor cauta salvarea peste sârmele ghimpate, sa execute ordinul fara ezitari si mustrari de constiinta. Apoi, versiunea cu avioanele britanice, care vor zbura deasupra lagarului, ratacindu-se, se potrivea cu realitatile razboiului. Începând cu anul 1943, tot mai multe avioane britanice îsi faceau aparitia pe cerul României, bombardând diferite obiective. Conducatorii lagarului legionar au ajuns la convingerea ca stirea comunicata de locotenent, „Sub cel mai mare sigiliu”, trebuia luata în serios. S-au sfatuit si au luat masurile de aparare, ca eventualele victime sa fie reduse la minimum.

„Dumnezeu din ceruri, încheie Nicu Iancu povestirea acestui episod uluitor, a avut grija sa nu se savârseasca aceasta miseleasca crima. Se vede ca a intervenit în ultimul moment ceva, vreun fapt neprevazut, menit a zadarnici dracescul plan”.

10. NICI FEMEILE N-AU FOST CRUTATE

Furia antonesciana nu s-a marginit la barbati, ci, unde a putut, a lovit cu sete si în amarâtele de femei, ai caror soti legionari, traiau în refugiu în Germania, în conditiile binecunoscute.

Cum era de asteptat, organele de securitate ale regimului si-au pus ochii, în primul rând, asupra sotiei mele. Ea locuia în casa Doamnei Iasinschi, din strada Olari si când au aflat de disparitia mea din Germania, îndata s-au înfiintat la locuinta ei niste agenti ai Sigurantei, care i-au notificat ca are domiciliu fortat si ca va sta permanent sub paza lor, pâna la noi ordine. Nu avea voie sa iasa din casa si toate treburile gospodariei trebuia sa le faca prin Doamna Iasinschi. Ce si-or fi închipuit Antonescienii, e greu de priceput. Poate s-au gândit ca eu având intentia de a veni în România, patrunzând în tara si ajungând la Bucuresti ma voi abate pe la casa ei si atunci fiind acolo, vor pune mâna pe mine. O mai mare nerozie nici nu se putea imagina. În cazuri de acestea, când esti urmarit si oricine stie ca primul lucru ce trebuie evitat, e contactul cu familia. În sfârsit, când li s-a comunicat de la Berlin ca am fost capturat si readus în Germania, le trecuse si lor teama si daduse ordin ca agentii sa plece de la locuinta sotiei mele. Sechestrul fusese ridicat.

Mai rau a suferit sotia lui Petrascu. Ea avea un copil mic de sân, care trebuia alaptat. Fara sa se gândeasca brutele de politisti ca pun în pericol viata copilului, au ridicat-o pe Doamna Petrascu si au internat-o în lagar. Cu mare greutate, dupa ce s-au facut nenumarate interventii, care au ajuns pâna la Presedintie, Doamna Petrascu a fost eliberata si a putut sa se întoarca acasa. Au fost multe cazuri de femei de legionari, ale acelora refugiati în Germania, care au suferit agresiuni în viata lor particulara, ca urmare a noii prigoane dezlantuite de Antonescu.

11. MITRALIERE LA ÎNCHISORI

În ajunul Craciunului din 1942, deodata au aparut la toate închisorile din tara, unde erau detinuti legionari, întarituri speciale de jandarmi, înarmati cu mitraliere. Pe la Alba Iulia, Aiud, Suceava si alte orase, mitraliere au fost puse în pozitie de bataie, pe ziduri, cu directia spre curtea interioara a celulelor. S-a interzis iesirea din celule, fara sa li se dea vreo explicatie. Unii gardieni simpatizanti nu s-au putut abtine si au spus în soapta unor legionari în care aveau încredere, ca masurile luate se datoreaza faptului ca „Horia Sima a intrat în România si probabil a ajuns la Bucuresti. Cine stie daca nu veti fi liberi în curând”.

Aceasta stare de tensiune în închisori a durat vreo doua saptamâni si apoi s-a revenit la regimul normal. Fara îndoiala ca Antonescu, speriat de perspectiva întoarcerii mele în România, cum îsi imaginase în primul moment, s-a gândit si la masa de legionari închisi, care puteau constitui o rezerva de actiune a Miscarii, în cazul unei lovituri interne. Acestia trebuiau sa fie în mod special paziti, pentru a nu încerca sa evadeze si sa se asocieze „rebelilor” din afara. Evident ca Maresalul, obsedat de problema legionara, îsi pierduse controlul realitatilor si sub orice frunza ce se misca în tara, vedea ascuns un inamic.

Când Hitler l-a asigurat ca Horia Sima a fost readus în Germania si se gaseste sub cheie, s-a potolit si Maresalul, revocând masurile luate în închisori. Nu tot asa a procedat cu lagarul de la Târgu Jiu. Legionarii internati aici au fost tinuti prizonieri iarna si primavara, iar când au fost finalmente eliberati, majoritatea dintre ei au fost expediati pe front cu ordine speciale „sa nu se mai întoarca”.

-continuare-