PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI - 1953
- Editia a V - a întregită cu biografii, mărturii si poze
EDITURA MISCĂRII LEGIONARE
Str. Iacob Negruzzi 1, sector 1, Bucuresti
Tel. 223.01.96; 222.52.63; 092.268.457
Tiparit la "Pavel Trading SRL" România 2000
Testament
Sa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mântuitorului! Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata în care vor fi pierdut pe Cristos!
Iar pentru asta sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!
Ion I. Mota
COMUNICATUL COMANDANTULUI
Miscareă Legionară
Comandantul
Pentru Neam si Legiune
Camarazi ,
Din tara ne-a sosit cutremuratoarea veste ca un grup de legionari, plecati de mai multa vreme din rândurile noastre, au cazut în mâinile comunistilor si au fost condamnati la moarte de Tribunalul Militar al Capitalei, în ziua de 13 octombrie 1953. Cu umilinta ne plecam fruntea în fata jertfei lor pentru Neam si Legiune Tanase Alexandru, Comandant Legionar, format în Grupul Studentesc Timisoara, a suferit în închisorile antonesciene, a facut campania din Rusia în batalioanele speciale de la Sarata, iar dupa capitularea României intra ca voluntar în Armata Nationala si se distinge în luptele de pe Oder, fiind decorat cu Crucea de Fier. Dupa un lung prizonierat în Belgia, continua lupta în mijlocul legionarilor din exil, îndeplinind functii de raspundere pâna când pleaca în ultima lui misiune. Samoila Ion, Comandant Ajutor, originar de pe Târnave, a facut parte din organizatia de Prahova, ajungând o figura legendara a prigoanelor. Arestat în timpul dictaturii carliste, reuseste sa evadeze din penitenciarul Ploiesti. Intra apoi în legatura cu echipa lui Miti Dumitrescu. Condamnat sub regimul Antonescu, e trimis la închisoarea Aiud, de unde evadeaza din nou dupa cinci ani de detentie. Se alipeste miscarii de rezistenta, înscriind la activul sau o serie de actiuni îndraznete. Trece granita în Iugoslavia în 1948 numai dupa ce primeste ordin de la Centru, fiind prea urmarit de autoritatile comuniste. Dupa doi ani de pribegie în Austria, în care timp se casatorise si îsi crease o buna situatie materiala prin propria lui munca, se desparte de sotie si copil fara sovaire si se întoarce în mijlocul luptei. Golea Ion, Comandant Ajutor, originar de pe Târnave, si-a facut educatia legionara în Fratia de Cruce, ajungând în anii 1941-1942 sef de Grup FDC1 la Sighisoara. Continua activitatea legionara în cadrul Grupului Studentesc de la Iasi, unde era student la medicina. Dupa invazia sovietica intra în legatura cu legionarii veniti din Germania, ajutându-i în misiunea lor si dovedind exceptionale calitati de luptator si camarad. Acest tânar e de un curaj fara margini, de o temeritate care îngrozeste pe urmaritori. Cazând la Sibiu într-o capcana, cu revolverul în mâna îsi face drum prin zidul de agenti, doborând pe unii, punând pe fuga pe altii. Dupa aceasta întâmplare se refugiaza în Iugoslavia si apoi în Austria, unde nu are alta dorinta decât sa se întoarca în tara.
Popovici Mircea, legionar, originar din Oltenia, sublocotenent în rezerva, a facut campania din Rusia, iar dupa capitularea României a intrat în Armata Nationala de la Viena. Un tânar de mare puritate si distinctie sufleteasca. Viteaz, fara sa se arate, si modest pâna la desavârsire.
Tolan Ion, legionar, nascut în judetul Arad, de profesie mecanic, intra ca voluntar în Armata Nationala si lupta pe Oder. Dupa capitulare lucreaza în cadrul organizatiei legionare din Germania pâna când se întoarce în tara, pe un drum plin de primejdii. Odata cu acesti camarazi rupti din rândurile noastre apar si alte nume legionare în proces, necunoscute noua celor din exil, Dinca Gheorghe, Mihai Vlad Vasile si Buda Ion, care arata cât de adânc traieste Legiunea în constiinta neamului. Acestia sunt solii pe care i-a trimis Miscarea din strainatate în tara. Viteji între viteji, credinciosi si devotati pâna la moarte. Ei si-au ales de buna voie locul cel mai greu în lupta de dezrobire a neamului, acolo unde sângele trece peste capul luptatorului. Ei stiau ca Miscarea traieste atâta vreme cât spiritul de sacrificiu ramâne viu între noi. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viata lui sa si-o puna pentru prieteni", zice Iisus. Ei au ascultat îndemnul lasat de Capitan "Sa va umpleti inimile de foc si de hotarâre în lupta dreapta în care v-ati înclestat si din care avem cu totii porunca sa iesim biruitori sau morti". Sa nu uitam ca tineretul român este expus astazi primejdiei de a fi deformat sufleteste din cauza educatiei comuniste care se prelungeste de ani de zile. Jertfa acestor camarazi a restabilit continuitatea de gândire si simtire între generatii si a dat întregii miscari de rezistenta din tara un sens de afirmare legionar. Numele acestor eroi este rostit de toata suflarea româneasca. Legionarii din tara stiu acum ca noi, cei din strainatate, nu ne-am pus pe asezare si odihna si nu ne-am împacat cu soarta de pribegi, ca suntem cu totii gata sa ne dam viata pentru mântuirea neamului românesc. Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Samoila Ion, Golea Ion, Tolan Ion, înfratiti cu legionarii din tara Vlad Mihai Vasile, Dinca Gheorghe, Buda Ion si cu alti români cazuti în împrejurari asemanatoare, formând o grupa de 13 condamnati la moarte, asteapta împacati ziua când vor fi dusi în fata plutoanelor de executie. Pe acesti eroi sa nu-i plângem dupa masura durerii omenesti, ci sa-i slavim. Oricine nutreste alte gânduri fata de jertfa lor, îsi dezvaluie propria neputinta si saracia sufleteasca. Ei au depus marturie pentru Neam dintr-un imbold interior, mai tare decât viata si mai tare decât moartea. În lunga lor agonie, pâna când Dumnezeu îi va chema în fata judecatii Lui, dragostea noastra sa nu-i paraseasca nici o clipa. Sa-i întovarasim pe drumul Golgotei, sa le cercetam celulele în care zac si sa-i privim cu ochii îngândurati de Marea Întâmpinare. Sa ne retinem de la orice grija, priveliste sau gând care ar putea sa ne abata de la drama lor. Dar sa stie asupritorii ca, rapunând viata acestor camarazi, n-au rapus Legiunea. Din jertfa lor se vor ridica mii si mii de suflete viteze si oricâte morminte ni s-ar deschide în cale, nu vom da un pas îndarat în lupta de dezrobire a neamului.
16 Octombrie 1953 Traiasca Legiunea si Capitanul! Horia Sima
Miscarea Legionară
Comandantul
Ordin de zi
I. Pentru vitejie si hotarâre în lupta pâna la moarte sunt decorati cu "Crucea Alba" legionarii Tanase Alexandru, Golea Ion, Samoila Ion, Popovici Mircea, Tolan Ion, Dinca Gheorghe si Buda Ion
II. Sunt decorati cu "Crucea Alba" cetateanul român de origine germana Erich Tartler si Corlan Aurel din comuna Vladuleni, pentru ca si-au pus viata pentru camarazii nostri, gazduindu-i si ocrotindu-i.
III. Sunt înaintati în grad: Comandantul Ajutor Samoila Ion la gradul de Comandant Legionar. Comandantul Ajutor Golea Ion la gradul de Comandant Legionar. Legionarul Popovici Mircea la gradul de Comandant Legionar. Legionarul Tolan Ion la gradul de Comandant Ajutor.
16 Octombrie 1953
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Horia Sima
Momentul 1953
Coboara Arhanghel cu spada de foc
În fruntea revoltei valahe !
Se scoala mortii si viii din jug
Si suna alarma din crestet de munte
Spre Tetina, Dunare, Tisa si Bug...
E ceasul când neamu-si croieste destin
Strivind tirania pagâna.
Pe ruguri strigându-si credinta spre cer,
Primeste-i jertfa de-a pururi crestina,
Caci neamuri sfarâma catuse ...sau pier!
Dumitru Leonties
SENTINTA
În procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american
"Scânteia"
Marti, 13 Octombrie 1953
La 12 Octombrie Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a pronuntat sentinta în procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american pe teritoriul tarii noastre, pentru a desfasura actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitate subversiva împotriva Republicii Populare Române. Pe baza dosarelor de cercetari, a interogatoriilor acuzatiilor, a depozitiilor martorilor, a corpurilor delicte, a rechizitoriului procurorului si a sustinerii apararii, completul de judecata a stabilit urmatoarele: Acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Bebi Toma au fost recrutati si instruiti de serviciul de spionaj american, dotati cu armament, munitii, aparate de radio emisie - receptie, substante explozive si otravitoare, cifruri, documente false, sume de bani, si parasutati din avioane americane pe teritoriul Republicii Populare Române cu scopul de a savârsi actiuni criminale de spionaj, teroare si diversiune si de a desfasura o activitate subversiva împotriva independentei nationale si a orânduirii de stat a Republicii Populare Române. Acuzatul Tolan Ion, recrutat si instruit de catre serviciul de spionaj, a fost strecurat în mod clandestin pe teritoriul Republicii Populare Române cu aceleasi misiuni criminale. Ajunsi pe teritoriul tarii, acuzatii au trecut la executarea acestor misiuni, pâna la descoperirea si arestarea lor de catre organele de stat. 2. Acuzatii Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Ion Iuhasz si Ion Cosma au adapostit pe spionii si teroristii parasutati de serviciul de spionaj american, le-au dat sprijin activ în desfasurarea activitatii lor criminale, le-au înlesnit legaturi cu alte elemente criminale si le-au dat informatii din diferite domenii de activitate, cu scopul de a fi transmise serviciului de spionaj american. Stabilind ca faptele mai sus aratate sunt deplin dovedite, Tribunalul a pronuntat sentinta prin care: Au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru crima de tradare de patrie: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion. De asemenea au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion si Cosma Ion. Au mai fost condamnati pentru crima de tradare de patrie: Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea totala a averii, acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-a prezentat organelor de stat dupa parasutare, a predat toate obiectele si materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii si a marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-a primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante pentru ca a marturisit la primele cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat cercetarile; Popovici Alexandru pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 20 ani temnita grea, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante.
Oamenii muncii au primit cu profunda satisfactie dreapta sentinta a Tribunalului Militar.
Majadahonda
Jertfa-ati cazut
Idealului sfânt,
În lupta contra-aceluiasi dusman.
Cu sânge ati scris sa piara
Cei tradatori de tara,
Cei vânzatori de neam.
Voi traiti printre noi,
Al hidrei jug sa-l sfarâmati,
Cu glas de trâmbita chemati
Ai Patriei eroi.
Mota, Marin, legionari,
De straja sfânta stati acum,
Dusmanul sa nu-si faca drum
Spre-al Patriei altar.
Un glas se-nalta-n zari,
Strabate munti si mari,
E glasul jertfei sfinte ce-ati adus:
Strigat de lupta pentru neam,
Un crunt raspuns pentru dusman,
Al legionarilor discurs.
Pe-al vostru sânge juram,
Crezul sfânt sa-l împlinim,
Tarii noastre sa îi dam Totul, ori murim.
Pe-a voastra jertfa de eroi
Juram ca nu vom da-napoi
Va vom urma pâna-n mormânt
Caci glasul vostru-i sfânt.
Cuvântul editorului
Cartea "Procesul legionar 1953" a aparut prima data în toamna anului 1953 într-un numar special al revistei "Vestitorii", oficiosul Miscarii Legionare, imediat ce s-au primit din tara ziarele cu relatarile asupra desfasurarii procesului, caruia regimul i-a dat o mare publicitate. Cartea a aparut în limbile româna, germana, franceza si engleza si i s-a facut o larga distribuire. În fiecare an la Madrid se oficia un parastas pentru odihna sufletelor celor condamnati la moarte în acest proces. Si în alte centre legionare se faceau parastase, chiar daca nu cu aceeasi rigurozitate ca la Madrid. În 1973, la împlinirea a 20 de ani de la evenimente, la München s-a oficiat un parastas cu o participare mai larga, de la care redam un text al d-lui Mircea Dimitriu citit atunci. În 1983, la 30 de ani de la proces, a aparut a treia editie a "Procesului" într-o forma îmbunatatita. Prezentam în cuprinsul actualei carti textul aparut în buletinul Miscarii Legionare "Tara si Exilul" cu acea ocazie. Nici regimul comunist din tara nu s-a lasat mai prejos în a marca a 30-a "aniversare". A publicat un articol de o pagina si jumatate, sub titlul " Drumul spre neant al tradarii", în numarul 426, din octombrie 1983, al revistei "Pentru Patrie", editata de Ministerul de Interne pentru trupele sale. Reproducem în întregime articolul atât pentru a ilustra importanta ce-a acordat-o regimul acestei actiuni a Miscarii Legionare în înclestarea ei cu comunismul, cât si pentru datele documentare pe care ni le furnizeaza si pe care altfel nu am avea de unde sa le luam. Articolul aduce mai ales o completare a datelor biografice ale lui Gheorghe Dinca si o relatare destul de instructiva asupra întregii operatii de redactare si multiplicare a manifestelor, actiune întreprinsa de grupul lui Ion Golea cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului Comunist care a avut loc la Bucuresti în august 1953. La Anexe redam în întregime atât textul acestui manifest tiparit în cinci limbi cât si textul manifestului adresat românilor, ambele difuzate printre participanti la o scara care a înspaimântat guvernul. Un ziarist suedez care a participat la Festival, întors acasa, descrie vasta si perfecta raspândire a manifestului astfel: "De te urcai în tramvai, când coborai gaseai în buzunar un manifest." "De te duceai la restaurant, sub farfurie gaseai un manifest." "Când te întorceai la hotel, bagat pe sub usa gaseai un manifest." La acest Festival au participat câteva mii de tineri din toate tarile lumii libere, chemati sa vada "raiul comunist" din România. Toti tinerii au primit manifestul în limba lor pentru a se edifica asupra adevaratelor realitati comuniste din spatele cortinei ce a fost tesuta între participanti si populatia tarii. D-l Aronescu-Baragan, ca student român participant la Festival, a fost personal martor la actiunea întreprinsa de Ion Golea pentru a demasca tinerilor din strainatate reala fata a regimului din tara. În cuprinsul cartii redam si reportajul D-sale. În editia de fata mai împrumutam si un capitol: "Începuturile luptei anticomuniste" din lucrarea lui Teofil Mija "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea", unde el descrie aspecte ale activitatii antibolsevice care au motivat revenirea în tara a lui Ion Golea si Ion Samoila. Teofil Mija a facut parte dintr-un grup de luptatori anticomunisti din regiunea Târnavelor si din Grupul Studentesc de la Cluj, ceea ce implica o valoare documentara deosebita relatarilor sale de o autoritate politica si morala indiscutabila. Cei interesati de mai multe detalii cu privire la biografia lui Ion Golea sunt rugati sa recurga la cartea mai sus amintita a lui Teofil Mija. Deosebit de binevenita este descrierea facuta de d-na Dina Teglariu asupra "Centrului de rezistenta anticomunista din Codrii Fetea", locul unde a fost parasutat grupul Golea-Samoila. Portretele, actiunile, atmosfera si relatiile dintre cei care formau baza permanenta sau care se perindau pe la acest Centru sunt de o valoare documentara unica pentru istoria rezistentei anticomuniste din România. În completarea biografiilor celor care au format lotul personal al lui Ion Golea, redam marturia lui Ilie Banciu, condamnat la 20 ani ,a sotiei sale Tamara Banciu, cât si a Nadejdei Golea, sotia mea, condamnata si ea la 6 ani închisoare si 2 ani domiciliu obligatoriu în Baragan. Tin sa-i multumesc lui Teofil Mija si pentru marturia sa în ce-l priveste pe Ion Bucsan, condamnat în lotul lui Ion Golea. El mi-a fost coleg, camarad si ruda, fratele socrului meu, unul din ultimii oameni de care m-am despartit în septembrie 1948, spunându-i ca vreau sa parasesc tara. I-am propus sa vina cu mine. Mi-a taiat-o scurt, spunându-mi ca "este sub demnitatea mea sa fug acum din tara." În continuare, pentru ceilalti martiri, redam biografia lui Alexandru Tanase, scrisa de Filon Verca, apoi schita autobiografica destul de completa a lui Ion Samoila. În completare dam o depozitie a fostei sale sotii, d-na Maria Muscalu - Baicu. Cu multa bucurie am primit doua contributii biografice mai bogate privindu-l pe Vasile Mihai-Vlad, una de la fratele sau Aurel Vlad, care în prezent traieste la New-York si alta de la Teofil Mija, cu care a lucrat mai mult timp. Despre Gheorghe Dinca am luat un material si o fotografie de la d-l A. N., fost coleg de liceu si de Fratie de Cruce. Trebuie sa marturisesc cu regret ca nu am putut obtine mai multe date biografice despre Dr. Ion Buda si Erich Tartler, în afara de cele ce sunt în marturia d-nei Muscalu si a lui Banciu despre Tartler, cât si în depozitiile lui Mija despre Buda. Cu acelasi regret precizez ca, despre Ion Tolan si Mircea Popovici, în afara de putinele date cuprinse în scrisoarea circulara din 16 octombrie 1953, a lui Horia Sima, nu am reusit sa mai aflu ceva. Fiecare dintre cei condamnati la moarte a avut un lot al sau, care s-a judecat mai târziu si care în unele cazuri s-a ridicat la zeci de arestati. Ei au fost acuzati fie ca i-au adapostit, fie ca nu i-au denuntat sau ca i-au ajutat într-un mod oarecare. Întregirea acestei lucrari cu toate datele ramâne în seama istoricilor. Ei trebuie sa aiba acces la dosarele Securitatii pentru a culege numele si faptele tuturor celor implicati în uriasul proces. Estimez la câteva sute numarul total al celor judecati si în final condamnati la diverse pedepse.
20 Octombrie 1993
Traian Golea
Începuturile luptei anticomuniste de Dr. Teofil Mija
Împrumutat din cartea sa "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea"
În luna septembrie 1944, Nelu a plecat voluntar ca elev sanitar, cu un spital de campanie în Ardealul de Nord. Eu am ramas în continuare la spitalul de zona interioara Medias, unde numarul ranitilor a crescut în urma luptelor pentru eliberarea Ardealului de Nord. Spitalul s-a extins, cuprinzând si internatul unui liceu german. Curând însa Nelu s-a întors. Spitalul sau de campanie a plecat în urma trupelor care au trecut deja în Ungaria. Am început din nou sa lucram împreuna la spitalul din Medias, dar lipseam amândoi destul de mult din spital pentru ca eram foarte solicitati fiecare dintre noi în satele noastre de bastina, unde populatia era periclitata. Au început sa se formeze garzi nationale pentru protectia populatiei. Armatele sovietice jefuiau din plin pe unde treceau, dar cei mai periculosi erau dezertorii lor, care ghidati de lichele si de ticalosi, intrau în gospodariile mai înstarite sau unde erau fete si femei tinere, jefuind si violând. Noi purtam înca uniforma de elevi de scoala militara, aveam arma asupra noastra si am putut astfel ajuta la organizarea si consolidarea acestor garzi nationale care în mare parte erau compuse din invalizii si batrânii satului. Nadejdea lor era în noi, care aveam instructie militara si care mai eram în plus si hotarâti în atitudinea noastra atât împotriva rusilor cât si a comunistilor. Nu ma pot extinde acuma prea mult în descrierea rolului jucat de aceste garzi nationale în protectia populatiei noastre civile în fata pârjolului ruso-comunist. În aceste vremuri în sate ramasesera doar batrânii si copiii, femeile fiind ascunse prin paduri, unde li se ducea de mâncare în locuri numai de noi stiute. În comuna noastra pagubele înregistrate de catre gospodarii au fost imense. Pe de o parte jefuiau rusii, iar pe cealalta parte veneau autoritatile noastre sa sechestreze bunuri pentru împlinirea obligatiilor impuse prin asa zisul armistitiu. Mai greu lovite au fost comunele asezate pe soselele principale, asa cum era si satul meu. Nu ma pot avânta sa descriu în amanunt comportamentul armatelor sovietice învingatoare, deoarece asta ar ocupa prea mult spatiu si as putea fi acuzat ca ma bag în treaba istoricilor. Pentru ei vad o mare sarcina în ce priveste viitorul tarii noastre, ca sa restaureze si sa instaureze adevarul istoric dupa acesti 50 de ani de minciuna, înselatorie, mistificare si mai ales jaf organizat, pus în slujba celei mai abjecte caste de exploatatori pe care i-a cunoscut vreodata neamul nostru. Vreau totusi sa subliniez curajul nostru de a încerca sa ne opunem bestiilor în ciuda posibilitatilor reduse. Desi îmbracat militar, socotind ca asa voi putea actiona mai bine, totusi aceasta uniforma era cât pe-aci sa-mi fie fatala, un plutonier rus considerându-ma, în urma unei confruntari, drept dezertor din armata. Cu foarte multa greutate am reusit sa scap cu viata din mâna lor, dupa ce am ajuns în fata unui polcovnic. Acestuia am reusit sa-i dovedesc cu acte ca sunt elev militar sanitar si ca lucrez la spitalul orasului Medias, la abia 5 km de comuna noastra. Ziua aceste pericole erau mai mari . Noaptea reuseam, împreuna cu cei câtiva batrâni consateni, înarmati si ei, sa-i fugarim pe rusii izolati care se abateau prin diferite gospodarii în cautare de femei sau de posibilitate de jaf . Trageam cu armele dupa ei si-i urmaream pâna la locurile unde erau cantonati. În acei ani, 1944-1945, cât timp a durat acel vacarm de miscari de trupe rusesti înspre Berlin si înapoi, a fost o perioada de cumplite suferinte pentru populatia României. Pot afirma însa ca începuturile luptei anticomuniste în România au coincis cu formarea acelor garzi nationale, care s-au înfiripat în toate comunele din tara. Ele au înmanunchiat pe cei curajosi într-o lupta care a continuat si va continua atâta timp cât va mai exista picior de comunist în tara noastra. Nelu atunci, imediat dupa 23 August, a început sa învete ruseste, gândindu-se ca-i poate folosi la ciocnirile cu navalitorii. Vazând prapadul ce-l fac bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o mitraliera, si cutreiera calare regiunea pentru a-i descoperi pe raufacatori. Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si ucideau, îi soma sa se predea postului de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactica proprie de a-i surprinde, care n-a dat gres niciodata, si mai era ajutat si de faptul ca le vorbea limba. Populatia satelor din jur se simtea ocrotita de acest tânar si când apareau dezertorii, îi trimitea vorba sa vina. Cursurile universitare au fost sistate în aceasta perioada. Au început abia în martie-aprilie 1945 si s-au încheiat în iunie-iulie ale aceluiasi an. Nu-mi amintesc când a luat Nelu legatura cu grupurile din armata nationala parasutate în tara, însa este cert ca asta s-a petrecut pe la sfârsitul anului 1944. Îmi amintesc însa bine cum plin de bucurie a venit la mine sa ma anunte ca se întrezareste o raza de lumina, ca de acum înainte stim ce avem de facut si ca ne vom înregimenta în aceasta armata nationala româna. Si asa a început închegarea grupului de rezistenta activa în regiunea noastra. Baza teritoriala a fost aleasa tot de Nelu, în padurile Fetea, din apropierea comunei Noul Sasesc. În alegerea acestei amplasari ne-am bazat pe urmatoarele considerente: 1. Este cea mai mare întindere de padure din regiunea noastra si chiar din Ardeal, având în jur de vreo 15 comune de refugiu. 2. Aici aveam cea mai sigura baza de existenta pentru un timp mai îndelungat oferita de familia Ursu, a colegului nostru Aurel Ursu din comuna Noul Sasesc. Aceasta familie, de la mic la mare, era cu trup si suflet alaturi de noi. Avea multe rude în comuna si în satele din jur, tot oameni de isprava ca si ei. 3. Dar cel mai convingator argument a fost existenta si prezenta familiei lui Zaharia Ursu, fratele mai mare Aurel, cioban, locuind într-o casa care se gasea chiar în mijlocul acestei regiuni împadurite. În plus, beneficiam de ascendentul moral ce-l avea Nenea Zaharia asupra celorlalti gospodari risipiti în întreg acest teritoriu, printre care una din familii era chiar a matusei sale, matusa Navodar Susana. Comunele din jurul codrului Fetea erau toate la o distanta între 6 si 15 km de centrul sau. Ele erau : Biertan, Richis, Pelisor, Zlatna, Apus, Coves, Ighis, Vard, Agnita, Ruja, Iacobeni, Stejeris, Malâncrav, Copsa Mare, Noul Sasesc si Rondola. Aproape în fiecare din aceste comune am creat puncte de sprijin, antrenând în actiune multi oameni dispusi sa ne ajute, gata oricând sa se alature luptei noastre. Casa primitoare din Noul Sasesc a familiei Ursu era deschisa la orice ora din zi si din noapte pentru noi, cu adapost si mâncare, precum si cea a lui Nenea Zaharia din Fetea, care de altfel au fost cei doi stâlpi de baza ai rezistentei noastre împotriva comunistilor. De aceste doua familii, a lui Zaharia senior si cea a lui Zaharia junior, respectiv familia Ursu, trebuie sa se tina seama atunci când se va scrie si se va vorbi despre luptele rezistentei armate anticomuniste din inima Ardealului, atât în faza de început cât si mai târziu când s-a trecut la luptele de partizani. Aceste centre de actiune au reprezentat primele începuturi de rezistenta eroica a neamului nostru împotriva comunismului. Sper ca împreuna cu colegul si bunul prieten Aurel Ursu, supravietuitor si el al închisorii Aiud, sa putem reda mai în amanunt toate aceste fapte si acte eroice din aceasta regiune a epopeii rezistentei armate anticomuniste din perioada 1944-48. De codrul Fetea, respectiv catunul Fetea de pe harta, sunt legate cele mai importante evenimente ale grupului nostru de rezistenta din perioada 1944-48. La constructia buncarelor pentru alimente si armament am folosit oameni care nu erau de prin partea locului, cu exceptia familiei Ursu. De fapt tot greul la construirea acestor adaposturi a fost lasat pe seama membrilor familiei Ursu. Pe lânga faptul ca ea a fixat alegerea pozitiilor care erau cel mai greu de depistat de catre inamici, tot ei au fost aceia care, cunoscând cel mai bine terenul, caile de acces si având si atuul de a putea cutreiera oricând caile hotarului fara sa fie suspectati de activitati subversive, si-au luat si sarcina sa duca la bun sfârsit aceste operatii. Si dintre ei, cei mai de nadejde, fara ajutorul carora nu am fi putut realiza atâta, au fost fratii Nicolae si Ieronim Ursu. Alaturi de ei nu-l putem uita pe bunul prieten al lui Ieronim, pe consateanul sau Toma Bogdan, un om de mare încredere si daruire, care a ajutat mult atât la construirea adaposturilor cât si la aprovizionarea lor. Toma Bogdan a avut însa un tragic sfârsit. Arestat, si-a dat sufletul în mâinile jandarmilor în timpul batailor la care a fost supus. Plutonierul de jandarmi poreclit Cocoselul a fost autorul acestei crime, ajutat de un tigan din sat, activist de partid. La vârsta de numai 30 de ani, Toma Bogdan a fost asasinat atât de barbar de calaii blestematului partid comunist. Camarazii veniti din afara comunei Noul Sasesc care au luat parte la construirea buncarelor au fost urmatorii: Broscateanu din Blaj, zis si Pruncu, ca fiind cel mai tânar, Ion ( Nelu ) Popescu zis si Pufi, învatator într-o comuna de pe Târnava Mica, Gavrila Lepadatu din Medias, Axente Pacurariu din Coves, Corbeanu, elev din Coves, Aurel Ursu si cu mine, Teofil Mija. Chiar de la început ni s-a alaturat si un neamt foarte tânar, Klaus, descendent al unei familii de aristocrati din Germania, al carui tata a avut functii importante, fost ministru, si care aici era ocrotit de noi sa nu cada în mâna vânatorilor de nazisti. Aceasta echipa care a lucrat saptamâni în sir la construirea adaposturilor, în fiecare seara se retragea cu multe precautii în sat. Se evitau caile de circulatie publica pentru a nu stârnii suspiciuni. Retragerea la casa lui Nenea Zaharia, în Fetea, era mai usoara, putându-se ajunge acolo la adapostul padurilor, dar si la el ca si spre celelalte baze, nu ne deplasam decât noaptea. Pe lânga adapostul padurii îl mai aveam si pe acela al întunericului. În toata aceasta perioada în cele doua case, a lui Zaharia Ursu batrânul în Noul Sasesc si a lui Zaharia tânarul din Fetea, gaseam adapost si masa întinsa, cu mâncare îndestulatoare, în fiecare seara. Oricâta bunavointa as depune acuma ca sa redau tot ce aceste doua familii au facut pentru noi si pentru cauza noastra, nu as putea reusi s-o fac nici macar fragmentar. Este peste putinta mea de a ma exprima în asa fel ca sa cuprind întregul lor efort si sacrificiu pentru neamul românesc. Crestin fiind, trag totusi nadejdea ca Dumnezeu, care le stie pe toate, are puse pe rabojul Sau toate aceste daruiri ale familiei Ursu pentru Neam si pentru El. Pentru ca, cine va fi vreodata în stare s-o înteleaga pe sora lui Aurel, pe Ana, care si-a sacrificat tineretea si toata viata ei în slujba Miscarii Legionare, ea fiind stâlpul casei din Noul Sasesc, la acea vreme mama lor gasindu-se paralizata? Ana gatea pentru toti si nimeni dintre noi nu si-a pus vreodata întrebarea, de unde mai reusea ea sa procure cele necesare pentru atâtea persoane, familia ei fiind destul de numeroasa, la care ne mai adaugam zilnic si noi vreo 4-5 insi. A fost alaturi de noi în toate încercarile grele care s-au abatut asupra noastra. A reusit sa supravietuiasca totusi comunismului si sa treaca la cele vesnice în 1990 la Brasov, împacata sufleteste ca si-a facut datoria fata de neam. Dumnezeu sa-i rasplateasca marea jertfa ! De asemenea pentru noi toti va ramâne în frumoasa amintire sotia lui Nenea Zaharia, tataisa Cornelia, cum îi spuneam noi toti câti am trecut prin aceasta casa plina de atâta bunavointa si cumsecadenie. Doar neamtul Klaus avea dificultati sa-i spuna tataisa, el pronunta mereu dadaisa Cornelia. Tataisa Cornelia a ramas pentru noi ca o icoana luminoasa de adevarata mama si sotie, pentru ca putine familii românesti pot sa prezinte o atât de uriasa baza morala si capacitate de sacrificiu precum aceasta familie Ursu, al carei stâlp era tataisa Cornelia. Apoi cine va fi în stare sa redea portretul lui Nenea Zaharia, acel cioban luminat, plin de întelepciune si de curaj, care impresiona pe oricine de la prima vedere prin vorbele lui cu tâlc si încrederea ce-o inspira în tot ce întreprindea? Este aproape de necrezut cum acest cioban a putut în vara anului 1948 sa-i îmbrobodeasca pe securistii care venisera sa-l aresteze, si care pâna la urma s-au multumit sa-l oblige sa duca pâna la Medias, cu caruta lui cu cai, marea cruce de mesteacan pe care o ridicaseram noi, în Fetea, în august 1946, pe locul unde planuiseram pentru mai târziu o catedrala si o "Casa a Neamului". În însemnarile lui Nelu gasesc ca el dorea ca "Românii sa se roage pentru toti cei cazuti pe linia idealurilor românesti aici slujindu-se slujba martirajului national si crestin. În Casa Neamului vor gasi românii o alinare a durerilor lor si un drum nou spre marele "mâine". Vom da prin asta un ritm nou vietii românesti din jur, un ritm necesar dupa atâta dormitare nationala. Rugându-ne lui Dumnezeu, El va fi cu noi si ne va ajuta!" Este greu de explicat acum, si nici noi cei care am participat continuu la aceste actiuni de rezistenta anticomunista, nu ne putem da seama cum de am reusit sa trecem prin atâtea eforturi, uneori la limita puterilor noastre omenesti, prin nesfârsite precautii si simulari, sa îndeparta orice banuiala a satenilor, si mai ales a jandarmilor, despre prezenta noastra în acest teritoriu. Nelu a trebuit sa-si asume rolul de medic voluntar al comunei pe timpul zilei, ca apoi sa poata supraveghea nopti în sir construirea si camuflarea buncarelor si legaturile acestui centru cu restul tarii cât si cu cei de peste hotare. Legatura cu strainatatea era încredintata lui Marusca, zis Sarpele, care avea în dotare aparatul de emisie-receptie cu cifrul respectiv. Prezenta lui Marusca trebuia sa fie bine camuflata, cu paza de încredere gata oricând de lupta. El avea în permanenta o zona întinsa de deplasare în toata regiunea Târnavelor pentru a nu fi depistat usor locul acestui post de emisie pe timpul când transmitea, de catre organele militare de supraveghere goniometrica a teritoriului. Deplasarile lui Marusca, însotite mereu de paza sigura, se faceau de regula noaptea, fie la Medias, fie la Bratei sau în alte comune din regiune, pentru a evita întâlniri cu politia sau cu jandarmeria. Dar cum lucrurile nu se întâmpla întotdeauna cum sunt planuite si dorite, aici am avut si accidente, unul din acestea chiar cu urmari grave. Este cazul unuia dintre cei mai curajosi si mai devotati membri ai acestui centru, Broscateanu, zis Pruncu, care în timpul unei deplasari pe o noapte foarte întunecoasa prin padure, a cazut pe pistolul mitraliera ce-l avea atârnat pe umar. Piedica pistolului a fost lovita, descarcând un cartus în plexul brahial al mâinii sale drepte. Nelu, care-l însotea, a rupt din camasa de pe el o fâsie de pânza cu care i-a pansat plaga si i-a facut hemostaza de urgenta. Apoi a fost transportat imediat de Nenea Zaharia cu caruta la spitalul din Sighisoara însotit si de Nicolae. Pruncu a fost supus unei interventii chirurgicale, dar anumite complicatii nu au putut fi evitate si asa a ramas cu pareza mâinii drepte. Cum au reusit sa salveze aceasta situatie Nenea Zaharia si cu Nicolae, ca sa nu trezeasca banuieli asupra modului cum s-a produs accidentul, numai ei stiu. Dupa terminarea construirii si dotarii buncarelor, dintre care unul era pentru alimente si celalalt cu armament, o parte dintre membrii echipei au putut pleca la rosturile lor, ramânând de paza doar Nelu si Pruncu, împreuna cu membrii familiilor Ursu. În aceasta perioada s-au perindat prin Fetea oameni de legatura, prieteni si prietene, unii urmariti de politie si jandarmerie. Aici toti îsi gaseau adapost sigur. Printre cei urmariti de politie erau Pufi si Samoila, amândoi evadati de la Aiud. Fetele cautate de politie au putut sta aici în toata siguranta. Ele au fost Dina Teglariu si Xenia Mihailescu, studente la Cluj. Dintre camarazii veniti din Germania care si-au gasit aici adapost de mai scurta sau mai lunga durata, au fost Bucur Secu, Popa Aurel, Ion Cristea, Mocanu Sebastian, Marusca, Constantin Oprisan si Nistor Chioreanu. Aceste nume se afla însirate toate în însemnarile lui Nelu. Bineînteles ca lista nu-i întreaga, fiind mentionati doar cei angajati în sistemul de actiune al rezistentei, caci daca se ia în considerare numele tuturor acelora care s-au perindat prin acest centru, se ajunge la ordinul sutelor. Din toti acestia au ramas putini supravietuitori. Pentru restul, plecati acolo "unde sunt cei ce nu mai sunt", avem datoria sfânta: sa veghem si sa luptam sa nu se astearna valul uitarii peste faptele si sufletele lor de eroi, caci doar un neam traieste si va trai mereu prin martirii sai! Datele despre adaposturile cu alimente si cu armament, pregatite pentru o lupta de partizani, nu le cunosteau decât cei care au lucrat efectiv la construirea si dotarea lor, oameni de totala încredere. Dar totusi nu a fost chiar asa, pentru ca puterea de rezistenta a unora, sau poate slabiciunea altora, a permis Securitatii din 1948 sa afle câte ceva din secretele noastre. Asa se face ca, în 1948, Serviciul Sigurantei din Medias, dupa arestarea grupului de rezistenta din Sighisoara, condus de Virgil Totoescu si Grigoras, a aflat de existenta buncarelor din Fetea, padurea Belgheroaia. În plus, în decembrie 1945, când s-a convenit sa se dea politiei armamentul si munitiile de care dispuneam, nu s-au predat toate câte au fost depozitate în buncare. Cei de la Sighisoara stiau de existenta armelor, caci au fost procurate în iarna 1944-45 chiar de la Legiunea de Jandarmi din Sighisoara, prin intermediul ofiterului legionar Havrilescu Vasile. Munitia si armamentul au fost aduse atunci la Fetea de catre Nelu, ajutat de Nicolae, cu o caruta cu caii nostri, condusa de Broscateanu - Pruncu. Toti trei aveau uniforme militare. Armele nepredate au fost ascunse sub cuptorul de pâine în gospodaria lui Nenea Zaharia din Fetea. Mai târziu Aurel le-a luat de aici si le-a îngropat, bine ambalate, în padure, nu departe de casa lui Nenea. Pe baza declaratiilor grupului arestat la Sighisoara, Siguranta din Medias, al carei sef era o bestie umana, Moga, cel care l-a asasinat pe Dr. Emil Muresan, a gasit armele ascunse în padure si l-a obligat pe Nenea sa le transporte cu propria caruta la Medias, pe o distanta de vreo 30 km. Cu aceasta ocazie Nenea le-a jucat politistilor o farsa de pomina, încât au ramas convinsi ca el n-a fost cu nimic implicat în afacerea buncarelor, ca este un taran redus, care nu întelege nimic din aceasta lume în afara de oile si de caii lui. Nu cred ca un artist scolit într-o piesa regizata de o mâna mestera ar fi putut juca mai bine rolul lui Nenea. Cu aceasta ocazie a fost dusa la Medias si Crucea de mesteacan, de care a fost vorba mai înainte. O precizare: Nelu, dupa ce a ales acest loc ca centru de rezistenta în regiunea noastra, tot el a fost acela care a condus si supravegheat zilnic, toate actiunile anticomuniste din acest teritoriu, pâna în decembrie 1945, când a trebuit sa predam armamentul Politiei în schimbul intrarii în legalitate a luptatorilor anticomunisti din Armata Nationala. Atât Nelu cât si eu, am fost tot timpul alaturi de grupurile de luptatori drept pentru care nu am frecventat în acel an cursurile universitare, considerând ca este mai necesara prezenta noastra lânga unitatile Armatei Nationale, care nu cunosteau bine situatia si oamenii din regiune. Problema luptei anticomuniste era mai importanta pentru noi decât interesele personale. Despre actiunile pe care le-am întreprins în aceasta perioada nu pot spune prea multe acum. Au fost momente foarte grele, mai ales pentru grupurile venite din Germania, carora noi trebuia sa le asiguram adaposturi, acte, legaturi sigure exterioare si interioare. Aproape toata iarna Nelu a petrecut-o în padurea Fetea împreuna cu aceste grupuri, miscându-se doar noaptea dintr-o comuna într-alta. As putea caracteriza acea perioada de timp ca pe una de "asteptare de ordine", care însa nu au venit. Împreuna cu unul din cei opt frati ai lui Aurel, Marian, de o vârsta cu mine si bun prieten, ne miscam mai mult, noua revenindu-ne sarcina de a face aprovizionarea si a asigura baza materiala. Chiar daca rusii ne-au schimbat o pereche de cai buni pe altii obositi si rablagiti, am reusit totusi în scurta vreme sa-i refacem si sa-i putem folosi la caruta în deplasarile noastre. Cu toate ca întreg teritoriul era întesat de rusi, reuseam totusi sa ne strecuram printre ei. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare data sa nu fim depistati, nici atunci când treceam prin posturile lor de control, având asupra noastra obiecte zise compromitatoare. Nu pot încheia acest capitol fara sa consemnez contributia imensa adusa de familia Nicolae Florea în toata aceasta perioada de lupta anticomunista. Casa lor, situata în Medias, pe strada Târgului, la marginea orasului, înspre Bratei, a fost de asemenea primitoare, deschisa zi si noapte tuturor camarazilor câti au activat din 1944 si pâna la arestarea din 1948. Florea Nicolae era functionar la primaria orasului. Avea o tinuta morala ireprosabila, bucurându-se de multa încredere si stima atât din partea colegilor de la serviciu, cât si din partea cetatenilor orasului. Nu era cunoscut ca legionar, ceea ce i-a permis sa poata activa fara teama de a fi urmarit. Si astfel casa lui a fost transformata în cel mai important punct de legatura între tot Ardealul si restul tarii, si asta mai ales dupa sosirea grupurilor din Germania. Ca si la familia Ursu, si aici îsi gasea fiecare camarad un adapost sigur si o masa pusa la orice ora din zi si din noapte cu draga inima. Cred ca n-a fost zi în care usa acestei familii sa nu fi fost deschisa de unul sau altul dintre cei multi angajati în lupta anticomunista. De mare însemnatate a fost serviciul lui Nicolae Florea mai ales ca el ne procura acte de identitate pentru cei întorsi din Germania. Si tot în aceasta casa a stat bolnav Ion Cristea, pe care îl cunosteam din liceu, el fiind elev în clasa a VI-a, eu în clasa a II-a la Dumbraveni. Originar era din comuna Cergau, de lânga Blaj, reîntors acum si el din Germania. Era iubit si stimat de toti pentru calitatile lui de bun organizator si luptator neînfricat. Facea parte din elita legionara, una din sperantele Miscarii Legionare. Desi a beneficiat de un tratament la domiciliu din partea unui medic specialist de la spitalul din Medias, consatean cu N. Florea, totusi nu a putut fi salvat, deoarece a facut un stop cardiac pe fondul unei pleurezii masive. Stingerea lui a fost pentru toti un moment foarte greu, cea mai mare pierdere suferita de noi atunci. Cu acte false procurate de dl. Florea, l-am îngropat dupa toata rânduiala crestineasca în cimitirul din Medias. Slujba a fost tinuta de catre parintele Stoian Valeriu, cel care a oficiat si înmormântarea medicului Muresan Emil de la spitalul Medias, asasinat de politistul Moga în 1948. Parintii au fost anuntati de deces si tatal sau a venit la mormânt. De aceasta înmormântare clandestina Securitatea a aflat abia dupa arestarile din 1948. Despre familia Florea, ca si despre atâtea familii care au fost angajate în acea perioada alaturi de noi în rezistenta anticomunista va trebui sa se scrie mult, sa se scoata la iveala toate sacrificiile lor, pentru a ramâne exemple de demnitate umana si de simtire româneasca generatiilor ce vin. Dl. si d-na. Florea au fost pentru mine ca a doua familie datorita griji parintesti ce ne-o purtau. Arestat în 1948, dl. Florea a fost considerat ca unul dintre cei mai bravi si mai rezistenti la anchete, ceea ce i-a determinat pe politistii din Medias, în frunte cu acel odios Moga, sa-l supuna la cele mai bestiale chinuri. A fost condamnat la 15 ani, maximum de pedeapsa ce se putea da la ora aceea. Când a ajuns la penitenciarul Aiud, era doar o umbra care se mai misca. Aici s-a îmbolnavit de toate formele posibile de tuberculoza, ramânând pentru întreaga perioada de detentie în sectia de bolnavi, fara însa sa i se aplice vreun tratament, închis în celule care semanau mai de graba a morga. Este o adevarata minune cum de a putut supravietui acest om. Tot Dumnezeu cu puterea Sa cea mare a intervenit si l-a salvat. Pentru a întelege si dovedi pe deplin dârzenia si vitejia sa, voi relata întâlnirea dintre noi doi, prilejuita sub forma de confruntare, în prezenta vestitului colonel Craciun si a statului sau major, confruntare care a avut loc în biroul din poarta închisorii Aiud în ajunul Rusaliilor din 1963. Domnului Florea îi expirase termenul de condamnare si trebuia sa fie pus în libertate. Dar aceasta eliberare era conditionata de o proba prin care el trebuia sa dea dovada ca este reeducat si nu mai prezinta nici un pericol pentru societatea comunista dupa ce va fi eliberat. Am fost pusi amândoi fata în fata: dl. Florea o aratare de om, un schelet ambulant, iar eu scos dupa ani de zile de izolare la celulele din zarca, ajuns distrofic, cântarind doar 47 g la 173 m înaltime. În jurul nostru erau Craciun si cu aghiotantii sai care nu mai încapeau în uniformele de securisti din cauza osânzei depuse si care-i facea sa arate ca niste porci pusi la îngrasat. Colonelul Craciun l-a întrebat pe dl. Florea: - Ia spune, ma, îl cunosti pe banditul asta?, aratând cu degetul spre mine. - Nu-l cunosc!, a raspuns el cu glas domol si blând. - Uita-te bine la el, nu mai face pe eroul, ca imediat te întorc de unde te-am adus si aici o sa-ti putrezeasca oasele. - Nu-l cunosc si puteti face cum doriti. A urmat apoi un ropot de înjuraturi la adresa noastra a amândurora cum numai securistii de talia lui Craciun erau capabili sa rosteasca. Dupa care l-a mai întrebat: Cum nu-l cunosti pe banditul asta cu care ani de zile ai uneltit împotriva clasei muncitoare? Uita-te bine la el, este doctorul Mija. Dl. Florea s-a întors mai hotarât spre Craciun si a raspuns: Daca asa arata acum doctorul Mija este normal sa nu-l mai recunosc. Asa s-a comportat atunci ca si întotdeauna si cât va mai trai acest om neegalat de nici unul dintre noi prin rezistenta si curajul sau. Ca prin minune, el supravietuieste înca. Si asa cum marturisea într-un interviu Petre Tutea, numai Dumnezeu l-a salvat. În încheiere, ma simt obligat sa amintesc si despre participarea consatenilor mei, a familiei mele, a colaboratorilor mei Macarei Dionisie si Totoescu Ilie, a familiilor de sasi si a altor cetateni ramasi pâna acum în anonimat, la actiunile centrului de rezistenta anticomunista de pe Târnave. Prin organizarea garzii nationale, care trebuia sa ne apere împotriva dezertorilor rusi, am ajutat si uneori am salvat chiar pe cei de la postul de jandarmi. Am asigurat fetelor si femeilor tinere ascunzisuri prin paduri din fata puhoiului bolsevici si am ocrotit, pe cât s-a putut unele femei din familiile sasilor, ca sa poata scapa de deportare în Rusia. Dintre ele câteva au fost ascunse chiar în locuintele familiilor noastre. Ajutorul a fost reciproc, pentru ca mai târziu, în 1948, când aveam treaba prin Bratei, am fost gazduit de familia Grossman. În primavara si în vara anului 1945, casa noastra a fost deschisa zi si noapte, celor care erau periclitati si aveau nevoie de un adapost mai sigur. Brateiul, fiind la numai 6 km de Medias, legatura cu familia Florea era foarte usoara de tinut. În ce priveste vizitele mai frecvente la noi acasa decât la alte familii din sat, nimeni nu-si punea întrebari pentru ca ma stiau de student care în împrejurarile razboiului îsi face practica medicala la spitalul din Medias. De altfel aveam vecini buni iar faptul ca acordam asistenta medicala gratuita oricui din comuna a creat un fel de obligatie morala si respect atât pentru mine cât si pentru familia mea, ceea ce ne-a fost de mare ajutor. Ca sa asigur conditii de adapost camarazilor mei de lupta, am primit ajutor de la familiile de sasi cu care am fost si am ramas în cele mai bune relatii. Dintre acestea, nu putem uita familia Radler, Schenker, Fronius, Schmidt, Grossman, Graef, Neckel si Schuster, ca sa nu mai însir decât pe cele care m-au ajutat cel mai mult. Când Sarpele se afla la Bratei, locuia la noi, însa aparatul de emisie îl mutam mereu la alte familii de sasi, care bineînteles ca nu stiau ce facem noi în camera pe care ne-o puneau la dispozitie. Dupa deportarea în Rusia a sasilor, la noi în Bratei nu mai ramasesera decât copiii sub 16 ani si adultii peste 45 de ani. M-am ajutat foarte mult cu acesti copii si mai ales cu cei ai familiei Schenker si în mod deosebit cu varul lor, Stefan. Persoana care organiza totul a fost o colega si buna prietena, Radler Medi. Ea a reusit sa scape de deportare casatorindu-se cu o ruda de-a mea, Gheorghe Vladut, de aceeasi vârsta cu tatal ei. Bineînteles ca a fost doar o casatorie de forma, iar dupa un an au si divortat. Familia Radler a fost cea mai bogata din sat si i-a ajutat material pe toti, fie ca erau rudele celor deportati, fie ca erau expropriati. Se poate afirma ca si sasii au avut mult de suferit în acea epoca blestemata de instalare a comunismului la noi în tara. Nimeni dintre consateni nu va putea uita vreodata suferintele si exemplul personal de demnitate al preotesei sasilor, învatatoarea Scheerer, ramasa fara nici un ajutor material dupa deportarea sotului ei, în decembrie 1944. Avea în îngrijire pe cele doua fiice, amândoua sub 5 ani, si numai Dumnezeu stie cu ce greutati si sacrificii de mama a strabatut aceasta perioada. Una dintre fetite s-a îmbolnavit de rinichi, iar eu am tratat-o cu ce se mai gasea pe atunci, si a scapat fara complicatii. Preoteasa singura îsi lucra gradina, - atât îi mai ramasese - singura îsi ducea la piata zarzavaturile cu un carucior pe doua roate, pe care îl tragea 6 km dus si 6 km întors, de la Bratei la Medias. În plus, îsi îndeplinea si rolul de preot - învatator al sasilor ce-au mai ramas în comuna. A fost o adevarata mama pentru toti consatenii, un exemplu de luptatoare anticomunista pentru generatiile viitoare. Medi ma informa despre toti soldatii din comuna noastra care se reîntorceau din Germania si care erau fie raniti, fie bolnavi sau aveau nevoie de ajutor medical. Tot prin relatiile ei am luat legatura cu grupurile de militari germani rataciti de pe front ascunsi pe la diferite familii de sasi, asteptând o ocazie potrivita sa ajunga în Germania. Întrucât nu au reusit sa ma aresteze în mai 1948, a fost arestata Medi si tatal ei, considerati prieteni ai mei. Ei au trecut destul de bine prin ancheta si în curând au fost eliberati. Si acesti consateni, câti vor mai fi supravietuitori dintre ei, merita întreaga noastra recunostinta. În toamna anului 1945, dupa reusita evadare a lui Nelu din casa capcana de la Medias, salvarea si refugiul imediat al lui, a fost casa noastra de la Bratei. Cum Nelu cunostea bine hotarul si drumurile noastre, dupa iesirea din Medias s-a strecurat prin padure pâna a intrat în curtea noastra. Când a aparut în casa, mama, care-l cunostea foarte bine, si-a dat seama ca e vorba de o situatie cu totul neobisnuita. L-a poftit în casa de dinainte, i-a facut ceva de mâncare, apoi a venit la o ruda unde stia ca ma gaseste pe mine si chemându-ma acasa, mi-a spus: - Du-te direct în casa de dinainte, unde te asteapta Nelu. E tare nelinistit. Vezi ce-i cu el. Am ramas câteva zile împreuna la Bratei, apoi într-o noapte, pe drumuri stiute numai de noi, am ajuns "sus" la Nenea. Închei acest capitol, cu gândurile testament ale lui Nelu cu privire la ceea ce a fost si va trebui sa ramâna Fetea pentru noi: "Ca prim pas spre realizarile noastre "sus", imediat ce vom avea mai multa vreme, vom amenaja un mic parc sportiv, cu toate cele necesare. Aceasta ca o prima treaba, pentru a ne recrea cu folos noi si altii care vor merge acolo..." "Trebuie sa începem cu lucruri mici, cu realizari practice, necesare pentru un început cât si pentru ca cei care vor trece pe acolo, sa îndrageasca regiunea. Numai daca o vor îndragi, vor putea sa se angreneze cu toata fiinta lor în mecanismul de elaborare si realizare a ceea ce noi vrem sa facem "sus". "Pentru copii lui Nenea va trebui sa avem o deosebita grija". Am întrerupt aici drumul a ceea ce a fost si va ramâne pentru noi toti idealul si rostul vietii noastre. Aici ne-am înscris cu tot ce am avut mai bun în noi, mai frumos, mai arzator de dorinte, de împliniri pe linia destinului Neamului nostru. Doamne al Puterilor, fii cu noi! Doamne ajuta-ne!
Centrul de rezistenta din Codrii de la Fetea
de Dina Teglariu
Dupa 23 august 1944 aliatii nostri din Rasarit au intrat în tara nu ca prieteni, ci ca jefuitori. Au pus stapânire treptat pe bunuri, pe pamânt si pe sufletele noastre. Comunismul si-a aratat imediat coltii: au început suferintele materiale si morale, iar cu ajutorul tancurilor sovietice comunistii au acaparat toata puterea. În aceasta situatie, Miscarea Legionara n-a putut ramâne indiferenta. Steagul ridicat împotriva comunismului în 1919 a fost reînaltat si lupta cu acest flagel satanic a fost revigorata. Tineretul român a strâns rândurile ca sa apere Neamul si Biserica lui Hristos. Studentimea legionara s-a aruncat si ea în lupta cu tot elanul tineretii. S-au reîntors în tara camarazii din exil, unii parasutati, iar altii strabatând pe jos linia frontului, cale lunga, ca sa ajunga acasa si sa ia parte la rezistenta si lupta anticomunista. Toti împreuna am încercat sa oprim suvoiul comunist care, mai puternic decât noi, s-a revarsat asupra tarii întregi. Dar noi n-am disperat, nu ne-am lasat înfrânti, ne-am opus si am rezistat cu trup si suflet timp de decenii, prin lupta si jertfa, fiindca am crezut neabatut în destinul crestin al neamului nostru. În drumul nostru de rezistenta din 1944-45 pasii ni s-au îndreptat spre dealurile împadurite si spre minunatele plaiuri ale Târnavelor, gasind loc de popas între comuna Noul Sasesc si Agnita, în codrul Fetiei, unde-i asezata si padurea Bergheroaia. Acolo, pe un adevarat plai, "pe o gura de rai", se afla un platou, o poiana mare înconjurata de padure. În mijlocul acestei poieni sunt însirate câteva gospodarii cu ciobani cu turme de oi si care formeaza asa numitul catun Fetea. Pe aceste plaiuri haladuia Nenea Zaharia cu turma lui de oi si câinii lui ciobanesti, cu o pereche de cai fara egal la acea ora în tot judetul. Un cioban desprins ca din legenda, întrupând toate caracteristicile strabunilor luptatori ardeleni: dragoste de glie si de neam, credinta în Dumnezeu si multa darnicie, încoronate de o impresionanta bunatate. Erau adunate în el toate aceste calitati, ca sa întruchipeze prin viata sa toata întelepciunea seculara si tot umorul poporului român - un reprezentant autentic al neamului nostru. Copil fiind, a fost dus de parinti la liceul din Dumbraveni ca sa învete carte, dar el fuge de acolo, se întoarce acasa nu fiindca nu ar fi putut face fata la învatatura, ci asa cum i-a marturisit tatalui sau, care a ramas mirat de aceasta isprava îndrazneata a feciorului sau cel dintâi, ca el vrea sa ramâna în sat si sa duca mai departe viata parintilor si strabunilor sai. Si asa a devenit acest om "Nenea Zaharia"(cum îi spuneam noi), un cioban de frunte. Era îndragostit de oile, de caii si de padurile din jur ca nimeni altul. Dupa eliberarea din armata - facuta la calarasi cu schimbul - si-a întemeiat o "adevarata familie". Sotia lui, Lelita Cornelia, era jumatatea sotului în familie: harnica, credincioasa, cu multa dragoste de neam si frica de Dumnezeu. Si pe buna dreptate se poate spune ca aceasta familie era binecuvântata de Dumnezeu, si un rod al acestei binecuvântari au fost cei trei copii atât de dragi parintilor, cât si noua, tuturor celor ce i-am cunoscut: Zaharia, Cornelia si Iancu. În linistea acestui camin copiii cresteau frumos, ocrotiti de grija si dragostea parinteasca. Aceasta familie, acesti oameni cu adevarat, s-au devotat cu întreaga lor fiinta luptei împotriva comunismului. Au fost pentru noi leagan si scut. Casa lor ne-a adapostit, fiindu-ne deschisa la orice ora din zi si din noapte. Cu umorul sau înnascut, Nenea Zaharia întretinea o atmosfera optimista si ne înveselea cu snoavele lui, povestindu-ne cu mult talent întâmplari din viata ciobanilor din jur si a fostilor sai consateni din tinerete. Era un sfetnic bun si delicat. Cu întelepciunea ce-l caracteriza din plin, adeseori se folosea de snoave si de parabole pe socoteala noastra pentru a ne da sfaturi. Nu tot la fel era tatal sau, Nenea Zaharia din Noul Sasesc. Acesta ne aparea ca un unches dârz, parca cioplit din piatra, de o seriozitate impunatoare, care nu suporta neghiobia, si de ce sa n-o spunem: adeseori ne mustra pentru o oarecare superficialitate a noastra, mai ales în alegerea oamenilor cu care urma sa colaboram. În astfel de situatii devenea foarte categoric si ne certa ca pe adevaratii sai copii. Ne pretindea sa dam dovada de maturitate, sa nu gresim si "sa nu ne jucam cu focul. Într-o asemenea hora trebuie sa-ti asumi toate riscurile si sa lasi copilaria la o parte". Dumnezeu sa-l odihneasca în pace pe acest dac ce ne-a trezit de multe ori la realitate. Cei mai multi dintre cei ce-am trecut pe aici, pe la acest Centru de rezistenta anticomunista de pe Târnave, eram tineri, în majoritate studenti de la Universitatea din Cluj. Ne perindam prin Fetea cu diverse treburi. Se putea asista aici la adevarate dezbateri pe diverse teme, de la care Nenea Zaharia nu lipsea si întotdeauna lua parte la discutii. Din gura lui ieseau numai vorbe întelepte, ca de la un adevarat îndrumator spiritual. Adeseori, prin ironii pline de grija si dragoste, nu se lasa pâna nu îndrepta greselile ce le observa la unii dintre noi. Acesta era pentru noi climatul din Fetea, iar în rarele ore de ragaz tineam pasul cu lectiile ce ar fi trebuit sa le audiem fiecare la Universitatea clujeana. De abia asteptam ocazia sa mergem la Fetea, unde ne simteam cu adevarat ca la noi acasa. Cu timpul Nenea i-a dat numele centrului nostru de aici "Facultatea de la Nicaierea", bineînteles noi alegându-l pe el decanul acestei facultati. Multe am avut de învatat de la acest decan al nostru precum si de la camarazii nostri mai vârstnici ce se perindau în acea perioada prin codrul Fetea. Si trebuie sa recunoastem ca Facultatea de la Nicaierea si-a meritat cu prisosinta numele de "Facultate", fiind pentru noi o adevarata scoala a caracterelor. Au fost si situatii când frecventarea sediului (casei) Facultatii era interzisa. Atunci ramâneam cu totii în padurea din apropiere, asteptând un semnal convenit cu Nenea ca pericolul a trecut deocamdata. În zilele însorite si senine era o adevarata delectare sa ramânem în mici poienite din padure ; mai greu era iarna si în zilele cu ploaie. Oricum ar fi fost însa timpul, noi ne simteam ca într-o adevarata vacanta: discutam, glumeam, citeam si toata lumea era a noastra. Inconvenientul era ca trebuia sa ne obisnuim sa vorbim încet, sa facem mereu de paza, ca sa nu fim surprinsi sau sa ne întâlnim cu persoane nedorite. Daca uneori ramâneam si noaptea în mijlocul padurii, paza era întarita, ciulind urechile în toate directiile. Ajunsesem sa putem surprinde si deosebi orice zgomot, din orice directie si de la distante ce ne asigurau o retragere fara nici un pericol. La marginea padurii, într-un loc bine ales, o asteptam de multe ori pe Ana, sora mai mica a lui nenea Zaharia, care locuia în Noul Sasesc. Era cu putin mai în vârsta decât noi, dar mult mai matura, mai curajoasa si de o bunatate rar întâlnita. Ea venea la noi ca sa ne aduca mâncare calda. Profita de obiceiul din sat de a duce boii la pasune si cu acest pretext Ana pleca din sat dis-de-dimineata, înca întuneric fiind, cu caruta cu boi înspre locul unde trebuia sa ne întâlnim. Când o auzeam îndemnând boii "hai boulean, hais boulean ", noi alergam spre caruta ca niste copii ce-si asteapta parintii venind de la târg cu daruri. Deveneam nerabdatori sa vedem ce ne-a adus de mâncare, dar mai ales sa ne spuna vesti bune din sat sau din regiune. Ana dejuga boii si apoi descarca desaga cu mâncare. Bucurosi ne asezam cu totii în jurul mâncarii calde, iar placintele calde umplute cu urda - specialitatea casei - nu le vom uita niciodata. Si în timp ce noi mâncam cu pofta, Ana ne povestea despre ce mai e nou prin lume si ne transmitea informatii primite de la Centru prin punctul de legatura din Noul Sasesc. Întâlnirea noastra dura putin, atât cât sa terminam de mâncat, apoi Ana îsi punea vasele în desagi, le ascundea bine în caruta si pleca sa pasca boii în alta parte a hotarului. Noi ne retrageam în liniste iarasi în padure, la locurile alese si bine asigurate de noi, gândindu-ne la sacrificiile si riscul ce si-l asumase Ana de a ne aproviziona. Toti o iubeam pentru bunatatea si caldura ei sufleteasca . Astazi Ana nu mai e printre noi; a plecat pe celalalt tarâm, lasându-ne amintirea ei ce nu se va putea sterge niciodata din sufletele celor ce au cunoscut-o în acea perioada în Codrul Fetea. De la o vreme am observat cum pe nenea Zaharia îl framânta ceva ce noi nu reuseam sa aflam. În cele din urma Nenea si-a deschis sufletul si ne-a spus o vorba despre grija parinteasca fata de cei trei copii, toti înscrisi de acum la scoala în primele clase; si cum toamna deja venise, acesti scolari ar fi trebuit sa fie dusi la bunicii lor din Noul Sasesc pentru a frecventa de-acolo scoala. Cum Nenea îsi dadea bine seama ca acesti copii n-ar putea fi în stare sa pastreze secretul despre tot ce vedeau ca se petrece în casa lor din Fetea, a hotarât ca în acel an scolar acesti trei copii sa întrerupa cursurile si sa ramâna izolati în Fetea. A ales aceasta solutie convins ca e mai sigura decât aceea de a interzice copiilor sa nu discute cu nimeni despre "Studentii de la Facultatea de la Nicaierea". Ne-am oferit sa-i scolarizam noi în particular, însa Nenea s-a opus, motivând în fata copiilor ca "asa a hotarât tata, ca e mai bine sa ramâna acasa în acest an." Bineînteles ca noi totusi ne-am ocupat de instruirea copiilor si suntem convinsi ca au câstigat mai multe cunostinte în raport cu colegii lor ce au frecventat scoala în acel an. Toti îi îndrageam pe acesti trei frati, iar ei nu de putine ori ne-au marturisit în taina ca stiu ce se petrece în casa lor si în jur, dar ca "nici pasarea nu trebuie sa afle secretele noastre." Si le simteam bucuria lor de a ne marturisi secretul, ei parca plutind în al noualea cer. Îmi amintesc cum odata Zaharia III, baiatul cel mai mare, mi-a marturisit cum fara sa vrea a gasit pe patul din "casa de dinainte tot un rând de perine si un rând de arme, si iar un rând de perine si un rând de pistoale, tot asa pâna-n grinda." La sfârsitul anului scolar Nenea, înduplecat de insistentele noastre, i-a luat pe cei trei scolari în caruta si i-a dus la scoala din Noul Sasesc, unde învatatorul i-a examinat si i-a promovat în clasele urmatoare. Si viata din Fetea îsi continua cursul, care pentru noi devenise ceva normal, ducând mai departe luptele de rezistenta anticomunista în regiunea Târnavelor. Un alt frate de-al lui Nenea Zaharia, Nicolae, urma si el cursurile de la facultatea cu decanatul în casa lui Nenea. Îmi amintesc bine de ultima noastra întâlnire, într-o situatie foarte trista. În vara anului 1948, ma dusesem la Agnita într-o zi de târg ca sa-l întâlnesc pe Nenea Zaharia sa-i transmit unele informatii în legatura cu noul val de arestari ce începuse dupa 15 mai 1948. Eram aproape sigura ca Nenea va coborî cu caruta cu caii la Agnita ca sa vânda cas si brânza si sa cumpere cele necesare gospodariei. Dar zadarnic l-am cautat pe Nenea Zaharia peste tot, ca în acea zi el nu mai coborâse la târg. Eram deci obligata sa ma furisez pâna sus la Fetea ca sa aflu vesti despre cei de acolo. Când sa ies din piata, apare în fata mea Nicolae cu parul ravasit, cu fata plina de vânatai, tumefiata, aproape de nerecunoscut, abia tinându-se pe picioare, între doi agenti de politie care îl tineau fiecare de câte o mâna. Probabil ca acesti agenti îl cautau si pe Nenea, dar cu alte intentii diabolice. Bunul Dumnezeu ne-a dat în acel moment puterea necesara ca nici Nicolae si nici eu sa nu schitam nici cel mai mic gest care sa ne schimbe expresia fetei. Am trecut unul pe lânga altul ca doi straini. Agentii m-au privit totusi cu insistenta, cu suspiciune profesionala, dar n-au lasat prada din mâna ca sa ma legitimeze. Oricum, posedam acte de identitate si alibiul îmi era bine pus la punct. De atunci nu l-am mai vazut pe Nicolae, ramânându-mi în minte doar aceasta ultima imagine a sa, de om la limita puterilor fizice, dar neînfrânt. Cu durere în suflet am luat drumul spre Fetea, loc atât de îndragit si de bine cunoscut de mine. Puteam ajunge aici pe orice drum, chiar si pe întuneric. Ma grabeam sa ajung la Nenea înaintea politistilor. La apropierea de casa m-a întâmpinat Iancu, al doilea copil al familiei, strigând de bucurie cât îl tineau corzile vocale : "Haideti ca a venit domnisoara ! " În graba mare au iesit din casa Nenea Zaharia si Matusa Cornelia, ne-am îmbratisat cu lacrimi de bucurie cu totii, apoi intrând în casa, am stat de vorba pe îndelete, anuntându-i chiar de la început despre întâlnirea din Agnita cu Nicolae. Ei mi-au spus ca agentii de politie trecusera deja prin Fetea, le facusera obisnuita perchezitie, dar ca deocamdata n-au gasit nimic compromitator. Din Fetea, pe carari bine stiute de noi, am reusit sa ma strecor pâna în Noul Sasesc, s-o întâlnesc pe Ana, cu întreaga ei familie Zaharia Ursu I. Acolo l-am întâlnit si pe Marian, unul din acesti minunati opt frati ai acestei familii, ce de acum înainte va fi greu încercata de regimul ateo - comunist prin slugoii sai, elemente tiganesti si alti netrebnici din comuna. Marian era de vârsta noastra. Era dotat cu mult simt practic, priceput în ale comertului si al aprovizionarii cu de toate. Aceasta ultima calitate a sa ne-a fost de mare folos si noua tuturor celor ce am frecventat Facultatea de la Nicaierea. Pe drept cuvânt, trebuie sa o spunem si sa o recunoastem ca tot ceea ce nu reuseam noi, reusea el sa duca la bun sfârsit. Avea multe legaturi, nu numai pe Târnave, ci în toata tara, datorita talentului sau de a cultiva prietenia. Mostenise din plin din zestrea familiei de a fi bun si sincer, saritor la nevoie pentru oricine, calitati ce l-au ajutat sa scape mai usor de supravegherea si urmarirea copoilor politisti. Se mai întâmpla uneori sa ne dea emotii, caci datorita atâtor relatii nu reusea întotdeauna sa ajunga punctual la întâlniri . Aparea însa întotdeauna si motivarile sale ne linisteau. În ziua urmatoare Marian ne-a însotit pâna la gara Danes, strabatând pâna acolo alte trei comune ( Rondilea, Laslea si Danes ), un drum de circa 25 km. Dupa o viata de zbucium si o boala necrutatoare, Marian a trecut si el de timpuriu în lumea celor drepti. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Si acum a venit timpul sa vorbesc despre cel mai tânar student de la Facultatea de la Nicaierea. Acesta a fost Ghita Broscateanu. Noi toti îi ziceam Pruncu. Era de loc din Blaj, locuinta sa parinteasca fiind prima casa dupa podul ce leaga Blajul de catunul Veza (azi cartier marginas al acestui oras ). Era un tip mai scund, dar cu o musculatura bine dezvoltata, ceea ce îi dadea o forta si o rezistenta deosebita. Ochii-i pareau ca seninul cerului, iar parul ca de aur. A facut parte din Fratiile de Cruce ale Blajului, ceea ce i-a adus o condamnare de mic copil pe timpul lui Antonescu. Era devotat cu trup si suflet Legiunii, gata oricând de sacrificiul suprem si era tare bucuros si mândru ca se afla alaturi de noi. Îmi amintesc de o noapte întunecata si trista: ne aflam amândoi într-o caruta în care transportam arme si munitii la adaposturile noastre de la Fetea. Întrucât trebuia sa evitam drumul obisnuit pe sosea pentru a nu ne întâlni cu patrule de jandarmi, ne-am angajat pe un drumeag de lânga o vale cu salcii. La un moment dat a început o ploaie strasnica. Am acoperit încarcatura cu tot ce aveam la îndemâna pentru a nu patrunde ploaia la arme si munitii. Tunetele si fulgerele care luminau ca ziua s-au întetit, iar boii s-au speriat, încât de-abia i-a mai putut tine Pruncu pe loc. Aveam în fata un spectacol feeric. Doar la câtiva metri de noi un traznet a lovit o salcie care s-a aprins si apoi s-a carbonizat. De abia atunci ne-am dat seama din ce mare pericol am scapat, fiind în apropierea materialelor metalice, în preajma salciilor si a apei. Încet, încet furtuna s-a potolit si noi am ajuns cu bine acasa la Facultate, multumind lui Dumnezeu ca ne-a mai salvat înca o data de la moarte. Dar se vede ca totusi încercarile grele nu l-au ocolit pe Pruncu. Într-o noapte, când facea de planton în padure la "buncare", el a auzit niste strigate de ajutor. Era tot o noapte fara luna si fara stele, iar în padure domnea un întuneric bezna. Sufletul sau nu putea ramâne indiferent. A trezit imediat pe camaradul ce urma sa-i ia locul de planton, spunându-i ce se întâmpla, îndreptându-se apoi spre locul de unde se auzeau chemarile de ajutor. Toti ne-am trezit, dar în zadar am încercat sa-l convingem sa nu se îndeparteze de adapostul nostru pâna ce nu vom gasi o lanterna care sa-i lumineze cararea într-acolo. El a motivat ca nu poate pierde timpul, ca si asa va ajunge târziu ca sa dea ajutor celui în primejdie, asa ca a pornit singur prin întuneric. Ca un înger pazitor, din urma l-a ajuns Ion Golea cu o lanterna, însa a fost deja prea târziu. Pistolul mitraliera pe care îl purta Pruncu fiind încarcat, la o trecere peste o buturuga Pruncu a cazut, iar arma nefiind asigurata, i s-a descarcat în axila dreapta, lezându-i plexul brahial si producându-i o hemoragie grava. Ion Golea, student medicinist, fiind foarte aproape de el, la auzul împuscaturii i-a sarit în ajutor si fara a pierde prea mult timp, i-a si facut un pansament improvizat, care i-a fost salvator pâna a ajunge la spital. L-am scos din padure pâna la un loc unde s-a putut apropia de Nenea cu caruta cu cai si în miez de noapte, împreuna cu Nicolae, l-au transportat cât au rezistat caii de repede, la spitalul din Sighisoara. Ranitul având asupra sa acte în buna regula (bineînteles, false ) a fost retinut la sectia chirurgie, unde i s-a extras glontul din brat, oprindu-i-se si hemoragia. Nenea si cu Nicolae au declarat ca l-au gasit din întâmplare lesinat pe marginea drumului. Au disparut apoi repede amândoi de la serviciul de garda al spitalului de teama de a nu fi identificati. Bineînteles ca a doua zi un medic al spitalului, bun camarad, l-a luat sub ocrotirea sa, ajutându-l în tot ce a avut nevoie pe timpul spitalizarii. Dar cu tot tratamentul si îngrijirile medicale de specialitate, Pruncu a ramas cu mâna dreapta paralizata. Nu si-a pierdut însa nici veselia tinereasca si nici speranta în reusita luptei noastre. A ramas în continuare cu noi acelasi bun camarad, blând si gata de orice sacrificiu. Stiu ca în vara anului 1948 a fost arestat si torturat de Securitatea din Blaj, renumita în crime si bestialitati. Cu mult drag mi-aduc aminte si de Pop Cornel (Puiu), student medicinist la Cluj, transferat acum si el la Facultatea de la Nicaierea. Fiu de preot greco-catolic din comuna Lopadia de lânga Aiud, a primit înca din familie o educatie aleasa crestin-nationalista, pe care usor s-a altoit cea din Fratiile de Cruce din Blaj, continuata ca elev în închisoarea Alba-Iulia si Aiud în timpul regimului lui Antonescu. De statura potrivita, cu o fata maturizata prematur, serios, vorbea mai putin decât noi, iar când râdea, era o adevarata sarbatoare. Avea un suflet mare si bun. El si-a închinat toata viata Legiunii. Toti îl iubeau si-l respectau. Ni se parea ca dintre noi toti el este cel mai aproape de Dumnezeu. Cred ca nu greseam considerându-l un viitor element al elitei noastre legionare. Era prezent întotdeauna acolo unde era mai mare primejdia si nevoia. Uneori îl surprindeam foarte obosit. Îmi aduc aminte cum într-o noapte în primavara anului 1945, pe Târnave sedeam amândoi pe marginea unui drum ce ducea la Fetea, asteptând o caruta cu provizii de alimente si armament. M-a rugat sa ramân eu de veghe, ca el este atât de restant cu dormitul si atât de obosit încât trebuie sa atipeasca macar câteva clipe, dupa care e convins ca se va trezi mai refacut. L-am lasat vreun sfert de ora sa doarma, apoi l-am trezit si am pornit împreuna la drum. Atunci l-am surprins cum mergea dormind, eu fiind nevoita sa-l trezesc mereu, caci numai el îl cunostea pe cel ce trebuia sa vina cu caruta la întâlnire. Am mai avut apoi si alte ocazii sa-l vad obosit frânt, dar si sa-i constat îndârjirea cu care persevera în îndeplinirea misiunii noastre. Altadata eram tot pe aproape de casa lui Nenea un grup mai mare, si toti ne uitam în urma lui cum reusea sa mearga dormind. Pâna în 1948 a fost student medicinist în Centrul Studentesc Legionar Ion Mota din Cluj. Dupa 15 mai, data arestarilor masive printre studenti, ne-am mai reîntâlnit ca "fugari" la Cluj, Arad, Turda si Bucuresti. Ramasese acelasi bun si devotat camarad, prezent în aceasta noua prigoana dezlantuita de dusmanii lipsiti de neam si Dumnezeu împotriva celor mai buni fii ai neamului românesc. Oriunde era nevoie de sacrificiu si jertfa, se angaja si acum pâna la epuizarea fortelor sale fizice, fara calcule si fara rezerve. A detinut functiuni de conducere în Fratiile de Cruce din Ardeal, facându-si pe deplin datoria oricând si oriunde. Îl caracteriza si îl ajuta în lupta o vointa de fier, o nemarginita credinta în Dumnezeu si o dragoste deplina fata de Legiune si camarazii sai. Dupa arestarea sa a ajuns în închisoarea iad de la Pitesti. Calaii si tortionarii de aici au pus din primul moment ochii pe el. Sentinta i-a fost hotarâta. Trebuia exterminat, dar nu oricum, ci prin metode NKVD-isto-securiste, de la care nu mai exista scapare cu viata. Si astfel, dupa ce i-au zdrobit firavul trup, i-au distrus si sufletul, i-au paralizat constiinta si i-au spalat creierul. Au reusit sa-l transforme într-un robot al raului. Bineînteles ca drumul de la dârzenia si neînfricarea sa si pâna la capatul Golgotei a fost foarte lung si greu, dar în final au reusit sa-l nimiceasca pe deplin, pe el, unul dintre cei mai buni dintre noi. Si ca sa dispara pentru totdeauna o marturie înca vie, l-au condamnat la moarte si l-au executat la Jilava alaturi de criminalii de la Pitesti. Acum este prea târziu, când adevarul începe sa iasa la iveala, ca nu el trebuia sa fie condamnat la moarte, ci generalul NKVD Nicolski împreuna cu toti consilierii sai straini de neamul românesc, ei care au ordonat si au savârsit infernul de la Pitesti. Noi toti camarazii care l-am cunoscut pe Puiu, îi pastram în suflete chipul sau de luptator ce a pasit în scurta sa viata alaturi de noi. Dincolo de mormântul sau necunoscut de nimeni, rugam pe bunul Dumnezeu sa-l odihneasca în pace. Un alt camarad al Centrului de Rezistenta din Fetea a fost învatatorul Popescu Ioan (Pufi), din comuna Jidvei, de pe Târnava Mica. Crescut si educat si el în Fratiile de Cruce din Blaj, facea parte dintre elevii care au facut puscarie înca de pe timpul regimului lui Antonescu. Era de statura mijlocie, bine legat, blond, cu ochii verzi. Singurul scop al vietii sale era sa-si slujeasca Neamul si Legiunea. Deosebit de curajos, neînfricat, cu o mare putere de daruire si dragoste pentru camarazii sai, starile de veselie si buna dispozitie se împleteau cu cele meditative. Iubea mult copiii, un adevarat învatator prin har si vocatie. Trasatura sa esentiala de caracter îi era modestia. Dupa terminarea Scolii Normale din Blaj, se înscrisese ca student la Drept. Facuse aceasta alegere mai mult pentru a-si completa cunostintele, caci nu concepea sa-si paraseasca datoria de dascal. A cutreierat si el împreuna cu noi drumurile de pe Târnave, am petrecut zile si nopti ascunsi prin padure si s-a bucurat si el de spiritualitatea decanului nostru de la Facultatea de Nicaieri. Plin de initiative, se gasea întotdeauna în primele rânduri ale luptei noastre. Dupa 15 mai 1948 a ajuns fugar în Bucuresti, unde, pâna la arestare, a dat dovada de aceeasi dârzenie si daruire. În închisoarea Aiud, unde a fost expus exterminarii alaturi de elementele de elita ale neamului românesc, a avut aceiasi tinuta dârza si demna, protestând de mai multe ori prin greva foamei împotriva tratamentului bestial la care au fost supusi detinutii politici aici. Ne rugam lui Dumnezeu pentru odihna sufletului sau bun! Pe legionarul Ionel Cristea, ( Patrut ), reîntors parasutat din Germania în toamna anului 1944 în fruntea unei unitati din Armata Nationala, care s-a raspândit aproape pe tot teritoriul tarii, l-am cunoscut tot la Centrul de rezistenta din Fetea. Înainte de a pleca în exil în Germania, în 1941, el a condus Fratiile de Cruce din Blaj. Cei ce au avut norocul sa lucreze cu el în Fratiile de Cruce, nu-l vor uita niciodata pe "seful" lor care întruchipa toate calitatile de sef: bun organizator, cu mult tact pedagogic si plin de dragoste camaradereasca. Pe noi ne domina prin gândirea sa matura si înfatisarea sa de luptator calit în batalii legionare. Fratii de cruce pregatiti de el au avut un model reusit de urmat si bineînteles ca nu s-au dezis, Fratiile de Cruce din Blaj fiind cele care au dat elemente de elita în Miscarea Legionara. În jurul sau simteam întotdeauna dragoste camaradereasca, dar si respectul ce-l datoram noi toti acestui caracter integru, cu suflet mare, credinta tare si un curaj deosebit. Vorba lui era întotdeauna bine gândita, cumpatata, cinstita si plina de demnitate. Locul sau în elita legionara era pe deplin meritat. Avea metode si un deosebit simt psihologic care îl ajuta sa se apropie de fiecare camarad în parte, având mereu în obiectiv salvarea cinstei si demnitatii legionare. Dar a avut o soarta neînduratoare, un destin ce nu-l putem întelege si greu putem sa-l acceptam, cu atât mai putin atunci când am aflat vestea mortii sale la Medias, în vara anului 1945, la vârsta de numai 28 ani. A fost rapit brutal, pe neasteptate dintre noi. Probabil ca organismul sau supus la atâtea încercari si privatiuni. atât în tara cât si în lagarele din Germania, nu a mai avut puterea de a se apara de o tuberculoza galopanta, desi a beneficiat de un tratament de specialitate, atât cât se putea atunci în acea conjunctura nefavorabila noua. Pe crucea sa din cimitirul din Medias exista o inscriptie care spune doar atât: "Ing. Tudor", caci a trebuit sa-l înmormântam cu actele din clandestinitate. A fost pentru noi toti atunci un moment de grea încercare, de jale si de durere greu stapânita si toti l-am plâns si l-am jelit ca pe fratele nostru cel mai mare si cel mai bun. Atât am putut face atunci pentru el. Camarazii blajeni supravietuitori, care au pierdut pe cel care le-a daltuit caracterul si i-a convins ca scopul nostru nu este viata, ci Învierea Neamului, vor sti ce au de facut în viitor ca sa asigure trairea si dainuirea fiintei spirituale a acestui erou al neamului românesc. Cât vom trai îl vom purta în inimile noastre si-i vom datora vesnica recunostinta. Când ne aducem aminte acum de Central de rezistenta anticomunista din Fetea, ne apare în prim plan, în flancul din dreapta, figura de student haiduc a medicinistului Ioan Golea. El a pus bazele depozitelor de armament si alimente din Fetea, luând parte la toate actiunile de aici. A fost aproape nelipsit mai bine de un an din padurile Fetei, coordonând si îndeplinind aici îndrumarile de la grupurile de comanda pe tara. Si cred ca a fost singurul care a avut frecventa completa, nelipsind de la nici un curs al Facultatii de Medicina. Era un baiat dârz, curajos, luptator de elita, patruns pâna în ultima sa fibra de dragostea de Neam si Tara. În plus era dublat de o sensibilitate care reusea sa emotioneze pâna la lacrimi când descria sau povestea scene de vitejie din trecutul legionar. Sunt convinsa ca între timp a si încercat sa scrie câte ceva din vibrarea corzilor sale sufletesti. Citea mult si cu placere. De Nenea Zaharia, decanul nostru, se simtea foarte legat sufleteste. Îi sorbea vorbele si în lipsa lui Nenea ni le reproducea cu mult talent. Era foarte activ, bun gospodar, având la îndemâna solutii la orice situatii. Nenea îi spunea "neastâmparatul". Repede saritor în ajutor la oricine si oricând. În timpul când eram în casa la Nenea, îti era mai mare dragul sa-l auzi pe Nelu cântând, mai ales doine de pe Târnave. Stia multe cântece, iar cu cele legionare îsi încheia întotdeauna repertoriul. Stia pe de rost multe poezii ale poetilor nostri clasici, iar pentru Goga si Cosbuc avea un adevarat cult. Cu firea lui plina de energie ajungea uneori în conflict cu tatal lui Nenea, cu Zaharia I, din Noul Sasesc, care tocmai fiindca îl iubea foarte mult, îsi permitea sa-l mai si mustre parinteste, ca pe proprii sai copii. Nenea Zaharia din Fetea, care cred ca a tinut la Nelu cel mai mult dintre noi toti, îi lua întotdeauna apararea în astfel de împrejurari si cu umorul sau caracteristic reusea sa transforme o înfrângere în biruinta. În padure Nelu ne întretinea cu povestile lui, din care nu puteau lipsi snoavele lui Nenea. Îmi amintesc cum în primavara anului 1945 stateam toti într-o noapte pregatiti pentru aterizarea unui avion. Din timpul zilei pregatisem materialele si lemnele de foc pentru semnalizare, pe un platou, la o distanta destul de îndepartata de casa lui Nenea. Timp de doua saptamâni, ziua ramâneam în padure, iar noaptea ieseam si faceam de straja în aceasta poienita, asteptând avionul, cursa care între timp a fost contramandata din motive de ordin politico -militar. Dupa ce am reusit sa refacem legatura prin radio cu Armata Nationala, ne-am reîntors la poiana noastra din Bergheroaia, în apropierea adaposturilor construite de noi. La începutul anului 1946 Nelu Golea si-a reluat cursurile la Facultatea de Medicina din Cluj. Aici ne-am reîntâlnit aproape toti câti frecventasem anul scolar universitar 1944/45 la Facultatea de la Nicaierea. În Centrul Universitar legionar Cluj stiu ca Nelu Golea a avut functia de raspundere, fiind un colaborator apropiat al Comandamentului legionar din Ardeal. Când îl întâlneam, era numai voie buna, plin de dragoste camaradereasca, ceea ce îl facea îndragit de noi toti. Desi vremurile erau grele, iar pentru noi ca studenti legionari si mai grele, consecintele pierderii razboiului simtindu-le din plin, plus si anul de saracie generala datorita secetei din Moldova, totusi acea perioada, pâna la 15 Mai 1948, ramâne pentru generatia noastra cea mai frumoasa perioada din viata studenteasca, cu cele mai frumoase amintiri de adevarata camaraderie si ajutor reciproc legionar. Nelu avea foarte multi prieteni la Cluj, cu legaturi în toate paturile sociale, iar colegii sai de an de Facultate îl iubeau si-l respectau, caci prin tinuta si comportamentul sau el reprezenta cu adevarat studentul legionar din acea perioada. Din Cluj Nelu Golea ori de câte ori avea ocazie si clipa de ragaz, facea câte un drum spre Fetea, unde lasase o parte din sufletul sau, din viata sa de legionar. Reîntâlnirile lui cu familia lui Nenea Zaharia erau prilejuri de adevarata sarbatoare. Dupa 15 Mai 1948, a ramas si el în ilegalitate, "fugar" prin Ardeal. Când ne-am despartit pentru ultima data, el a luat-o înspre Sibiu, iar eu spre Alba Iulia. Dupa o lupta cu politistii din Sibiu, care încercuisera casa în care se afla împreuna cu alti câtiva colegi medicinisti si buni camarazi, a scapat totusi nevatamat, fiind nevoit sa ia calea exilului. Numai el stie prin ce pericole a trecut si cât de grea i-o fi fost viata printre straini. N-a ramas însa mult în Apus dincolo de Cortina de Fier, caci în 1951, cu o echipa de camarazi la fel de viteji, printre care si bunul sau prieten Mircea Samoila, au revenit în tara parasutati chiar în Codrul Fetea, pe care amândoi îl îndragisera atât de mult si-l cunosteau foarte bine. Doreau sa continue lupta de rezistenta anticomunista acasa, pe pamântul românesc. Si a fost aceasta lupta a lor foarte grea, pâna la jertfa suprema, lupta pe care istoria neamului din aceasta perioada va trebui sa o scrie cu litere mari pentru generatiile viitoare, de la care li se cuvine respect si recunostinta. Lupta lor a durat pâna în toamna anului 1953, când, probabil prin aceiasi mârsava tradare cuibarita în creiere bolnave si suflete vândute ale unor renegati ai neamului nostru, aceasta lupta a fost întrerupta prin arestarea unui numar mai mare de legionari si alti români si oameni de bine ce au ajutat. Toti au fost arestati si supusi la crime inimaginabile în beciurile Securitatii din tara. Justitia tradatoare, pusa în slujba dusmanilor si a strainilor de neam, i-a condamnat la moarte si i-a executat la Jilava. Mormintele lor au ramas necunoscute, dar sufletele lor sunt în cer alaturi de ale celorlalti eroi si martiri ai neamului si ai Miscarii Legionare. Dumnezeu sa-l odihneasca si pe Nelu în pace si sa-i dea linistea de care atât de putin a avut parte în cei 30 de ani ai vietii sale pe pamânt. Alaturi de Ion Golea trebuie sa ni-l amintim si pe Ion Samoila, zis Mircea, din comuna Ighisul Vechi, comuna curat româneasca, situata la marginea codrului Fetea. Mircea era putin mai în vârsta decât noi. O buna parte din viata sa si-o petrecuse pâna atunci în lagare si-n închisori alaturi de elita legionara. În vara anului 1945 a evadat de la colonia de munca Galda de Jos a închisorii Aiud si si-a gasit loc de refugiu si siguranta la Fetea. Era înalt de statura, brunet, cu ochii foarte expresivi, cu niste sprâncene bine arcuite, cu o fata ce trada dârzenie si o hotarâre caracteristica numai oamenilor integri si neînfricati. Viata lui se confunda cu viata Legiunii. Traia pentru a o servi. Era ager la minte, abil si reusea sa se descurce cu bine si în cele mai grele situatii. Îsi iubea camarazii, îi stima si-i ocrotea. Avea un suflet mare si bun, sensibil, care uneori îl punea în conflict cu disciplina înteleasa de noi. Dupa plecarea din Fetea, si-a stabilit domiciliul la grupul legionar de la Rastolita -Mures. S-a angajat cu acte false la fabrica de tanin de aici. A ajuns unul din componentii de baza ai centrului de rezistenta anticomunista de aici. În 1948, organele de represiune ale comunistilor îl surprind acolo, dar el reuseste sa-i dezarmeze si sa se retraga în padurile din acei munti împreuna cu alti trei camarazi la fel de viteji. La scurt timp reuseste si el sa treaca frontiera si sa ia calea exilului spre Apus. Nu ramâne nici el prea mult linistit în exil, caci în 1951 se reîntoarce în tara împreuna cu Nelu Golea, parasutati amândoi în Codrul Fetea, pe care amândoi îl îndragisera atât de mult. Pâna în toamna anului 1953 a activat în regiunea Brasovului, reorganizând reteaua de lupta anticomunista din Ardeal. A fost arestat împreuna cu unii dintre cei mai buni camarazi care reusisera sa scape pâna atunci de chinurile si bataile securistilor si a calailor din închisorile comuniste. Justitia aservita regimului l-a condamnat la moarte si a fost executat si el la Jilava în luna noiembrie 1953. Nici el nu a avut parte de mormânt, însa jertfa lui pentru Neam si Biserica lui Hristos va ramâne pentru totdeauna înscrisa în istoria neamului nostru. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Mi-a ramas întiparita adânc în minte si în suflet imaginea acestui "muschetar român", care a mers neabatut pe drumul Legiunii pâna la sacrificiul suprem, nedorind altceva de la viata decât Biruinta Legiunii, a neamului românesc, a binelui contra raului ce s-a abatut prin comunismul sovietic ca sa ne distruga. El si-a petrecut tineretea în lagare, în închisori si în ilegalitate. Numai copilaria traita pe dealurile Târnavelor, în vecinatatea codrului Fetea, i-a oferit un strop de libertate. Doar atunci, copil fiind, a putut sa se simta liber, dupa voia lui. Apoi el a oferit Patriei ceea ce a avut mai scump pe lume, propria viata, convins ca ea poate fi o caramida la temelia unei tari "ca soarele sfânt de pe cer" Un alt candidat la admitere la Facultatea de la Nicaierea a fost studentul Gheorghiu (Pustiul). A evadat odata cu Samoila, de la închisoarea Aiud. Ambii s-au îndreptat spre Codrul Fetea ca niste haiduci de alta data, convinsi ca aici vor gasi cel mai bun si mai sigur adapost pentru ei. El era de loc din Constanta, fusese student la Politehnica din Bucuresti, iar în urma evenimentelor din ianuarie 1941, a fost arestat, condamnat si încarcerat la Aiud. Era de statura potrivita, cu parul saten deschis, ochii caprui, mereu vesel, plin de viata si de dor. S-a acomodat mai greu cu regimul nostru de viata din padurea Fetea. Îi venea greu sa se reobisnuiasca sa manânce cu cutit si furculita dupa perioada petrecuta la Aiud unde se folosea numai lingura. Pustiul iubea mult copiii lui Nenea, cu care s-ar fi jucat ziua întreaga, încercând adesea sa-i obisnuiasca si cu situatii bruste, neprevazute. Era devotat Legiunii si era gata oricând de jertfa suprema, straduindu-se sa-si asigure un echilibru sufletesc, o armonie interioara. Nu s-a despartit de Samoila, l-a însotit la Rastolita - Mures. Cu acte false a fost si el angajat la aceeasi întreprindere pe un post de carutas. În vara anului 1948, plecând cu o misiune la Târgu-Mures, a fost arestat si împuscat fara sa fi fost judecat, procedeu folosit în acea vreme de catre organele de represiune comuniste. O soarta trista, o crima de neiertat fata de un tânar cu un suflet curat ca lacrima, om de omenie, angajat cu tot elanul tineretii lui în lupta împotriva comunistilor tradatori de Neam si Tara. Dintre legionarii care s-au întors din Germania, unul care a gasit ajutor la Fetea a fost Ion Marusca, (zis Sarpele). El era cel mai înalt din grupul nostru, brunet, cu o fata cu trasaturi armonioase, cu ochii ca de vultur, patrunzatori, curajos peste masura, o vointa de fier, cu o prezenta de spirit ce friza uneori tupeul, calitate pe care i-am considerat-o absolut necesara, caci el era radio - telegrafistul nostru. Dublat de o forta fizica herculeana, purta într-o mâna, ca pe o servieta, ambalajul ce ascundea si camufla bine aparatul de radio emisie - receptie, care avea o greutate de vreo 15 kg. Dadea impresia ca ar avea în mâna o usoara servieta de diplomat cu acte de valoare. Îmi amintesc cum într-o noapte, trebuind sa schimbam locul de emisie al aparatului TFF, l-am însotit mai multi camarazi care eram gata sa aparam acest aparat cu orice pret pentru ca ne era absolut necesar. În drumul nostru am observat apropiindu-se de noi o patrula de jandarmi. Cum o parte dintre noi nu eram nici cu actele de identitate prea în regula, Marusca a dispus ca numai doi dintre noi sa ramâna în caruta, iar ceilalti sa coboare si sa mearga pe lânga caruta cântând si fara grija. Când jandarmii au ajuns în dreptul nostru, ne-au oprit, iar noi am început sa cântam si sa glumim. Am simulat astfel ca suntem foarte bine dispusi, ca ne întoarcem de la o petrecere colegiala. Jandarmii au fost convinsi ca asa stau lucrurile si ne-au rugat sa facem mai putina galagie pentru ca e noapte si sa nu trezim lumea care doarme si astfel au renuntat de a ne mai legitima si de a controla ce transportam în caruta. Altadata, urmarit de armata care înconjurase doua sate pentru a depista persoane si locul de unde se faceau emisiuni TFF, el si-a luat aparatul la brat, a iesit în sosea, a oprit chiar unul din camioanele cu militari dintre cei ce-l urmareau tocmai pe el, si pe un ton poruncitor le-a cerut sa-l duca imediat pâna la Sfatul comunal din satul vecin. Militarii l-au poftit în cabina soferului si s-au scuzat ca nu pot sa-l duca chiar pâna la sfatul comunal pentru ca ei sunt în misiune speciala si trebuie sa urmeze un alt drum. Marusca li s-a prezentat ca activist de partid, câstigând astfel încrederea militarilor, care i-au si spus pe cine cauta în comunele care erau încercuite. La despartire, Marusca le-a multumit pentru transport, convenind cu ei ca "reactiunea trebuie sa fie distrusa". si asa, în mod aproape incredibil, si-a mai salvat înca odata atât viata cât si miraculosul aparat. Ne-am revazut pentru ultima oara într-o clinica din Cluj, unde eram internata ca sa-mi refac sanatatea. Surpriza mi-a fost cu atât mai mare cu cât de aceasta data aveam în fata pe teologul Marusca cumintit, dar parca arata mai falnic în vesmântul preotesc. Devenise de acum un stralucit student teolog, ceea ce confirma ca numai situatiile exceptionale ne-au obligat sa punem mâna pe arme. La scurt timp dupa aceea am aflat ca a fost arestat de Rusi si multa vreme nu s-a mai stiut nimic de el. A scapat însa si de la NKVD cu bine, dar nu a mai putut scapa de arestarea securistilor români, care odata ce l-au avut în mâna, i-au aplicat un regim de exterminare si pâna astazi nu avem o stire sigura despre soarta sa. Un alt coleg medicinist al lui Ion Golea care a frecventat si el cu regularitate Facultatea de la Nicaierea, a fost Axente Pacurariu. Pe lânga Facultatea de Medicina din Cluj, el frecventa si Facultatea de Litere si Filosofie, devenind astfel coleg si cu mine. În cele din urma a optat pentru Medicina si Teologie. De loc era din comuna Caves - Agnita, situata la una din intrarile în Codrul Fetea. Era un baiat blând, tacut, dar cu o mare putere de munca, antrenat fiind si la muncile câmpului ca fiu de taran. Era gata oricând pentru orice misiune, care putea ajunge pâna la sacrificiul suprem. În vara anului 1948 a fost si el surprins împreuna cu Ion Golea si cu alti camarazi într-o locuinta conspirativa din Sibiu. A fost o lupta ca în filme, studentii medicinisti reusind sa-i tina la distanta pe politisti. Toti fiind asediati, au reusit totusi sa scape din încercuire datorita în primul rând lui Ionel Golea care a reusit sa-l raneasca si sa-l imobilizeze pe cel ce avusese curajul sa intre în camera în care erau adapostiti acesti camarazi. Pe Bubu Pintea, alt medicinist care luase parte la aceasta încaierare, politistii l-au urmarit si l-au împuscat în picior, încât usor l-au putut prinde. L-au dus la Blaj si fara nici o judecata l-au împuscat pe malul Târnavei. La scurt timp dupa aceea a fost arestat si Axente Pacurariu. Stiu ca dupa aceasta prima arestare a reusit sa evadeze, însa din nou a fost descoperit, arestat si împuscat tot fara nici o judecata în curtea Securitatii din Sibiu. Relatând acum ca o simpla marturie aceste incalificabile crime si bestialitati savârsite de securisti împotriva tineretului român ce nu avea alta vina decât aceea de a-si iubi Neamul si pe Dumnezeu, împotriva carora se coalizase toata suflarea ateo -iudaico- comunista, ni se înfiora sufletele. Am lasat la urma amintirile si relatarile despre Serban Secu. El este cel care a stat si a ramas pentru noi toti ca cei mai bun dintre noi, în el concentrându-se toata speranta noastra de viitor, fiind un legionar de mare elita. Era un luptator neînfricat, înzestrat cu o inteligenta sclipitoare, plin de dragoste si de daruire pentru Miscarea Legionara, deosebit de calduros si apropiat de noi toti; era mai interiorizat decât noi. S-a întors si el în toamna anului 1944 din Germania. Avea un deosebit talent diplomatic, procedând cu multa grija în legaturile noastre cu restul populatiei. Era dublat de o cultura generala demna de invidiat. Dumnezeu l-a înzestrat cu toate calitatile de care are nevoie un adevarat conducator, atât în vremuri de liniste cât si în cele de primejdie. Îsi întrerupsese studiile la Politehnica din Bucuresti în ianuarie 1941, când a luat calea exilului, dar în 1946, dupa intrarea în legalitate a legionarilor care s-au întors din Germania, si-a completat si el studiile si si-a luat diploma de inginer. Arestarile din 1948 l-au obligat din nou sa intre în ilegalitate. Ne-am întâlnit în aceasta perioada de mai multe ori, eu fiind oarecum stabilita în judetul Alba, iar el preluând conducerea Miscarii Legionare dupa ce fusesera arestati Comandantii Patrascu, Chioreanu si Vica Negulescu. Serban Secu îsi stabilise domiciliul în Bucuresti, dar era mai mult pe drumuri, când la noi Ardeal, când la Iasi, când la Timisoara, încercând sa salveze ce se mai putea salva din calea uraganului comunist pustiitor dezlantuit cu atâta furie si ura împotriva elitei neamului românesc. Cine oare va fi în stare sa înteleaga ce pierdere colosala si mai ales ireparabila a suferit Neamul românesc prin exterminarea acestei elite, începând de la elevi, studenti, si pâna la cei cu parul albit, toti arzând de dragoste pentru Neam si Tara. Noi, cei ce-am supravietuit, ne straduim ca macar sa transmitem urmasilor nostri faptele de vitejie ale acestor suflete curate ca de crin, ca sa nu ramâna sterse din istoria adevarata. Pe la Facultatea de la Nicaierea au mai trecut multi altii, care sper ca ma vor întelege de ce nu i-am amintit aici cu numele. Si-au scaldat si ei privirile pe dealurile însorite ale Târnavelor si au cutreierat si ei padurile din Fetea, poposind ca la o oaza la depozitele de armament si alimente din padurea Bergheroaia, asteptând ca pe ziua de Pasti ziua izbavirii neamului din robia comunista. Dupa câtiva ani de la eliberarea mea din închisoare, nu am mai putut rezista dorului de familia lui Nenea si riscând orice, am plecat la Brasov unde am aflat ca s-a stabilit, dupa ce a fost obligat sa paraseasca Fetea, care i-a fost atât de draga. Reîntâlnirea cu decanul nostru la Brasov mi-e imposibil sa o redau cu toata fidelitatea. Dupa ce ne-am secat de lacrimi, ne-am depanat împreuna doar amintirile si am retrait intens trecutul nostru cu toate bucuriile, amaraciunile si tristetile lui. Nenea se simtea un om dezradacinat, ca si un brad pe care îl furi din padure si-l aduci ca sa-l sadesti într-o curte pustie. La scurt timp dupa aceea am aflat ca a murit si Nenea si Lelea Cornelia. Dumnezeu sa-i numere cu dreptii pe acesti adevarati eroi ai neamului românesc. Am amintit aici pe cei de care stiu ca nu mai sunt printre noi, care sunt adica acolo "unde sunt cei ce nu mai sunt". Sa nu-i uitam! Sa le pretuim cum se cuvine jertfa pentru Neam si credinta în Dumnezeu. Sa le urmam pilda în drumul spre mai bine atât noi cât si urmasii nostri. Am pomenit aici doar pe cei executati, pe cei exterminati în închisorile comuniste, pe cei cazuti în credinta legionara. Ei dorm sub glia strabuna fara cruci, fara slujbe de înmormântare, desi s-au scurs trei ani de la asa zisa eliberare a tarii din robia comunista. Trebuie sa fim lasati, daca nu noi, macar copii si nepotii nostri, ca sa-si îndeplineasca o datorie crestineasca fata de acesti eroi, caci ei sunt marturia sigura peste veacuri ca patria noastra nu s-a lasat calcata în picioare de catre cei fara - de - lege.
