Ica Tanase de Filon Verca

PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI - 1953

-continuare-

ION TÃNASE

Icã Tãnase

de Filon Verca

Extras din volumul "Pe meleaguri straine"

La 31 octombrie s-au împlinit 35 de ani de la asasinarea lui Ica Tanase si a celor 12 camarazi ai lui. Simt ca o necesitate interioara evocarea momentelor care au dus la jertfa lor. În toamna lui 1948, Ion Tãnase evadând pentru a doua oara de la Securitatea din Timisoara, dându-mi seama, mai ales, dupa arestarea tuturor camarazilor mei, la 15 mai al aceluiasi an, ca nu voi mai putea lupta cu eficacitate împotriva regimului comunist care stapânea destinul tarii, m-am gândit sa plec în Occident, ca emisar, unde, dupa guvernul român de la Viena, mai ramasesera înca multi camarazi cu care sa pregatim o actiune de eliberare cu ajutorul lumii libere, care nu va lasa, credeam eu, ca Rusia Sovietica sa se instaureze pe jumatate din Europa. Dupa multe peripetii, în care mi-am riscat viata de mai multe ori, trecând prin lagarul de la Kovacica, mina de amianta din Korlace, în Iugoslavia, fuga spre Grecia, prin frontul comunist grec care ocupa muntii, ce strajuiau Valea Vardarului, lagarul de la Lavrion, unde am fost imobilizat timp de un an si jumatate, ajung în sfârsit în Franta, la Paris, în primavara lui 1950. Aici îl întâlnesc pe Dr. Mircea Musetescu, vechi camarad si pensionar al lagarului din Buchenwald. - De acum s-a terminat cu toate peripetiile, ma întâmpina el. Aici esti în lumea libera si vei putea sa te bucuri din plin de aceasta libertate... - Noi parca mai avem ceva de facut. Nu avem dreptul la odihna, îi replic eu. Stiti bine, daca nu, va voi povesti eu tot ceea ce îndura fratii nostri. Multi au cazut în lupta, altii rezista în munti, iar altii zac din nou în temnite, asa cum au avut parte în cele doua domnii sângeroase, ca cea a lui Carol, care a stropit cu sânge tot pamântul tarii si cea a lui Antonescu, care a ucis cu acelasi sadism sute, mii de camarazi. Noi nu putem sta acum cu bratele încrucisate, bucurosi ca am scapat teferi, sa huzurim de placerile vietii, atunci când tara arde de atâta prapad. Încet frate, sa nu crezi ca noi ne-am asezat pe odihna, reia el. Si începu sa-mi împartaseasca tot ceea ce au întreprins pâna acum. Dupa discursul lui Churchill de la Fulton, în Statele Unite în 1946, urmat de incidente multiple între aliatii de ieri, razboiul putea sa survina. O scânteie este de ajuns. Americanii si francezii au propus Miscarii Legionare sa creeze în tara o retea de rezistenta împotriva comunismului. Ei vor ajuta Miscarea prin instruirea si înzestrarea cu echipament necesar grupele ce vor fi parasutate în tara, în eventualitatea unui conflict pentru a elibera tot estul Europei de bolsevism. Am fi avut o alta alternativa, sa refuzam, sa stam linistiti, sa nu mai riscam nimic, asteptând ca altii sa ne elibereze tara, în timp ce noi sa profitam de viata calma, bine meritata. Puteam noi accepta aceasta perspectiva, atunci când atâtia români sufera si mor, luptând cu ultima energie pentru a supravietui? Ar fi ramas Capitanul insensibil la soarta celor destinati sa piara, în timp ce noi ne-am fi orânduit viata fara griji în Occident, cu riscul de a fi sortiti si noi disparitiei prin asimilare într-un popor strain, care ne-ar accepta sa supravietuim pasnic pâna la adânci batrâneti, uitând ca vreodata am cunoscut, am iubit o tara, tara noastra România? Daca am ales lupta, sa nu o conditionam de un final categoric favorabil. Nici o lupta nu cunoaste de la început soarta. S-ar putea ca angajamentul nostru sa nu poarte rodul sacrificiului consimtit, dar câti din camarazii nostri au cugetat, analizând sansele, înainte de a purcede la lupta, daca vor ajunge sau nu la capatul ei, sa vada victoria? Pretul acestei victorii este jertfa si ei n-au ezitat o clipa a se darui pentru un ideal de Neam. Datoria noastra, daca mai exista o minima sansa de a contribui la salvarea fratilor nostri, este de a o sesiza si daca va fi sa cadem alaturi de cei ce si-au închinat viata acestui crez, Dumnezeu va binecuvânta aceste jertfe, pe temelia carora se va construi mâine o Românie libera. lata ce ma framânta atunci si cu aceasta hotarâre am intrat în centrele de pregatire. Aici am cunoscut pe toti aceia cu care trebuia sa ne întoarcem în tara: Ica Tanase, Mircea Popovici, Ion Samoila, Ionel Golea, Ion Tolan. Se apropia ziua când prima echipa: Ionel Golea-Ion Samoila îsi va lua zborul sa duca ravas spre tara, ca cei ce sufera si gem, nu au fost abandonati. Doctorul Ionel Golea, înainte de a parasi tara, a promis ca se va întoarce sa "ajut la eliberarea tarii mele de sub regimul comunist". Si a venit sorocul sa-si împlineasca o sfânta datorie; a plecat primul, cum si-a promis-o lui însusi. Din ce în ce mai mult ramân la sfat cu Ica Tanase, care se pregatea si el sufleteste, asa cum a facut-o Mota înainte de marea jertfa. "Camarade Filon, daca mai avem ceva de facut în viata noastra, apoi numai acolo o mai putem face." Simtea el ca focul mistuie viata unui popor, departe de noi. Ca aici ne vom pierde în masa altora, ca vom dispare, ademeniti de o viata usoara, de belsugul materiei. Ne vom desprinde de trunchiul natiei, vom deveni straini printre straini. De ar fi chiar sa cadem acolo, si el nu excludea acest deznodamânt, vom apartine de-a pururea Neamului nostru. Ne vom pastra numele în istoria tarii noastre, ca puncte de reper generatiilor viitoare. Avea un medalion ce-i atârna pe piept, o imagine sfintita a Fecioarei. A purtat-o tot timpul campaniei din Rasarit, a purtat-o pe Oder împotriva aceluiasi dusman, apoi în lagarele americane. I-a protejat viata peste atâtea încercari. O desprinde de la gât si mi-o întinde. Un metal modest, un lantisor învechit de sudoarea pielii. Nu avea nici o valoare materiala. El avea însa valoarea unui simbol, a unei vieti oferite Neamului, peste tot acolo unde era amenintata supravietuirea lui. De acum Ica Tanase nu mai avea nevoie de protectie, pentru ca în inima lui decizia era deja luata: se ducea la moarte. Pentru el era o necesitate de a se oferi în toata seninatatea lui jertfei. "De vom mai putea face ceva în viata, numai acolo", rasuna vocea lui. "Fac azi", scrie Mota Capitanului, "ceea ce nu voi mai putea face în tot restul vietii mele". Iata întâlnirea dintre cei doi martiri ai crestinismului, între cei doi ce erau profund români. Sunt momente în viata popoarelor când un singur om, prin pilda lui, zguduie un neam, pâna a-l trezi din adormirea fatala, a-i da puterea de a se depasi, sa înfrunte furtuna care-l ameninta cu moartea. Poporul nostru a avut acest privilegiu sa nasca din rândurile lui, la intervale apropiate, un Corneliu Codreanu, acest profet care a prevestit Românul, omenirea întreaga, de ceea ce-l pândeste. El a creat o avangarda sa întâmpine destinul; un Ionel Mota, eroul crestin, care s-a oferit cu atâta candoare pe altarul jertfei: "Nu este o binefacere de a muri pentru Hristos ?"; Ica Tanase, cavalerul fara teama, constient ca numai acolo, în focul ce mistuie fiinta neamului, vom mai putea face ceva. Da! El a mai facut ceva acolo. A murit cu seninatate si curaj, alaturi de cei 12 camarazi ai lui, constient fiind ca numai asa îsi va putea servi Neamul. M-am despartit de el cu speranta de a-l regasi si eu acolo. O presimtire totusi îmi cutreiera cugetul : ca nu-l voi mai vedea. Eram trist, dar parca eram si fericit de a fi trait alaturi de el un crâmpei de viata. Asa erau de fericiti toti aceia care i-au fost apropiati. Pe câti i-am întâlnit, mai târziu, povesteau cu smerenie dar si cu un legitim simt de mândrie, cum l-au cunoscut, cum s-au simtit atrasi de acest om de o bunatate rara. O atractie interioara era forta lui magnetica. Era acea dragoste sadita de Dumnezeu în sufletul lui. Capitanul spunea: "Vei fi sef peste atâtea fiinte, cât puterea dragostei tale poate cuprinde". Ica Tanase era un mare sef, pentru ca autoritatea lui emana dintr-o dragoste neconditionata. La cursul de fotografie eu serveam de cobai, ne fotografiam unii pe altii. Pastrez o fotografie a lui Ica Tanase pe care am facut-o eu. Privesc imaginea lui, îl vad asa cum era în ultimul ramas bun si de fiecare data o tristete ma stapâneste, o nostalgie neretinuta. Parca ar fi viu înca. Si viu va ramâne în sufletele celor care l-au cunoscut. Procesul lui, atitudinea unui luptator în fata judecatorilor, l-au facut cunoscut Neamului întreg. El va ramâne viu în istorie si pentru aceia care-l vor cunoaste din scris, din gura în gura, dus de legenda peste vremi. lata raspunsul de mare curaj dat judecatorului, care-l interpela: -- Presedintele: "De ce americanii s-au adresat Miscarii Legionare pentru pregatirea de razboi?" - Pentru ca erau siguri ca legionarii prezinta mai multa încredere în aceasta actiune. Pentru ca singura forta din România, care poate mobiliza potentialul revolutionar al poporului român si sa-l azvârle în lupta contra agresiunii comuniste este Miscarea Legionara. Acum, când tara era ocupata de Soviete, era natural ca Miscarea Legionara sa se orienteze spre alte forte capabile sa stavileasca expansiunea comunista si sa elibereze tara. - "Noi n-am schimbat pe stapân", raspunde judecatorului care acuza Legiunea de oportunism politic, referindu-se la alianta cu Germania, "ci fortele anticomuniste din lume s-au schimbat. Fortele din Vest au venit pe linia pe care eram eu când am intrat în Garda de Fier" Iata duelul pe viata si pe moarte dintre calau si condamnat. Din atitudinea lui Ica Tanase reiese clar ca prin jertfa lui, oferita cu atâta curaj, voia sa adreseze un apel Neamului întreg îngenunchiat si umilit, ca mai exista si o alta arma ce a mai ramas demnitatii de om, din resemnare, prin pilda daruirii lui. Era un apel la lupta, la sfarâmarea lanturilor care au imobilizat spiritele, acceptând fatalitatea. Ecoul acestui tribun al libertatii a strabatut vaile muntilor, care au început din nou sa freamate. Pâna în anul 1957 muntii Carpatilor au format un zid de rezistenta împotriva bolsevismului stapân pe tara. Gavrila, Arsenescu si atâtia altii, si-au daruit viata pe linia marilor eroi trasata de Ica Tanase si camarazii lui. Istoria de mâine îi va aseza în Panteonul românesc, figuri ce vor sta acum la temelia noii Românii, daca ea va mai exista vreodata sub o alta forma decât cea de robie.

Decembrie 1988

Ion Golea

ION GOLEA

Poet si luptator

de Horia Sima

La o noua editie a poeziilor lui Ion Golea, gândul meu se întoarce, sfios si îndurerat, cu atâtia ani în urma, pentru a prinde ceva din taina acestui om. L-am cunoscut abia câteva luni, când am fost împreuna în Germania, în vara anului 1951, unde se pregatea sa-si ia zborul spre tara. Ceea ce mi-a ramas mai puternic în amintire din întâlnirile si conversatiile cu el, era o voiosie cristalina, care tâsnea din el ca dintr-un izvor de munte. Parea o imagine vie a eternei primaveri. Niciodata nu l-am vazut crispat la fata, muscat de nelinisti, sau cel putin îngândurat de ce avea sa se întâmple cu el, daca se întoarce în tara. Parea ca nici nu are senzatia primejdiei. Era un viteaz de cea mai pura esenta, dar fara morga, fara sa acorde vreo importanta deosebita gestului sau. Ion Golea mergea la lupta ca si cum ar trage o chiuitura la o petrecere. Cred ca n-a iubit mai mult alte versuri din poezia legionara decât acelea care aseamana moartea pentru Capitan cu "cea mai scumpa nunta dintre nunti..." Ion Golea a fost un haiduc al vremurilor noastre. Era înrudit sufleteste cu Iancu Jianu si cu toti razvratitii din neamul nostru care s-au ridicat împotriva orânduielilor straine. Primejdia, departe de a-l înspaimânta, îl atragea, îi dadea fiori de bucurie, îl facea sa se simta în elementul lui. Dupa patru ani de lupta cu poterele dusmanului care ne cotropisera tara, a izbutit sa ajunga în lumea libera. Trecuse prin atâtea încercari - biografia lui este marturie - încât nimeni nu i-ar fi putut lua în nume de rau daca si-ar fi statornicit definitiv rosturile în exil. Îsi facuse datoria fata de tara si îsi cucerise libertatea cu arma în mâna, participând la cele mai temerare actiuni. Si totusi primul lui gând de când a pasit pragul lumii libere a fost sa se întoarca pe potecile muntilor lui dragi. Grija de neamul înlantuit si chinuit si de camarazii închisi era mai mare decât grija pentru siguranta personala. Ion Golea era eroul pur, care nu se întreba de rentabilitati sau de oportunitati politice. Avea în sânge gustul marilor întreprinderi. El stia doar atât, ca masele populare, dupa marile arestari din 1948, aveau nevoie de o noua încurajare, de suportul unor noi actiuni eroice, ca sa nu-si piarda speranta si sa reziste cotropitorului. "Spiritul Dobrinei" îi cerea sa se întoarca în tara "ca sa bage spaima în dusman". "Traiane," îi spunea Ion fratelui sau la plecare, "gândul asta, de a ma întoarce în tara pentru a continua lupta, s-a nascut si a crescut în sufletul meu ca o floare. Acuma s-a desfacut si eu sunt gata de duca..." Cu fratele lui de suferinta, Ion Samoila, si-a luat zborul spre România în toamna anului 1951. De asta data, si-a fixat câmpul de activitate chiar în inima dusmanului. Au operat pe axa Brasov - Bucuresti. Aici au lovit cu putere chiar în capul hidrei. Prin mii de manifeste, despre care nu stia nimeni de unde vin, au tinut guvernul în permanenta încordare si neliniste. În august 1953, se tine la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului. Regimul voia sa îndulceasca imaginea cruzimilor ce le savârsea, oferindu-i Occidentului un alt aspect, o tara în sarbatoare, care primeste tineretul din lumea întreaga, fara deosebire de ideologie. Ce teroare sa fie într-o tara în care tineri din toate continentele joaca "Hora Uniri" si fraternizeaza cu tineretul român? Atunci s-a gândit Golea ca e momentul unui contra-atac viguros. Regimul trebuia demascat, aratându-se participantilor din tarile libere ca tineretul României, adevaratul ei tineret, tineretul legionar, e absent de la marea sarbatoare, zacând în bezna închisorilor. Au redactat un manifest în acest sens si l-au difuzat între oaspetii straini. Efectul a fost fulgerator. Guvernul a fost surprins nu numai de continutul manifestului, bazat pe o reala cunoastere a situatiei interne din România, dar si de precizia raspândirii lui. Aria lui de difuzare demonstreaza existenta unei organizatii bine puse la punct. Nu se putuse descoperi nimic, nici un fir, nici înainte si nici în cursul operatiei, desi o bariera de agenti izolau pe congresisti de restul populatiei. Manifestul aparea cu regularitate acolo unde se aflau concentrati strainii. Un ziarist suedez, invitat la Festival, în reportajul ce l-a facut la întoarcere acasa, scria urmatoarele: - Daca te urcai în tramvai, la coborâre, cautându-te prin buzunare, dadeai de un manifest. - In restaurante, la mesele rezervate strainilor, sub farfurie gaseai un manifest. - La hotel, când deschideai camera, jos pe dusumea gaseai un manifest. Mai mult de doi ani, Golea si Samoila au tinut guvernul în alarma, dând lovituri si apoi disparând. Dar totul merge pâna la un timp. Dupa Festival, regimul mobilizase întreg aparatul de Stat ca sa-i prinda si cercul se strângea în jurul lor. Legaturile cu Occidentul se rupsesera, dar ei nu s-au descurajat o clipa. Cu aceeasi energie se rup de urmaritori, se strecoara printre retelele lor si poposesc la alte gazde. Pâna-ntr-o zi... Nu stim în ce împrejurari au cazut. Sunt fel de fel de versiuni, dar ne imaginam imensa satisfactie a fiarelor bolsevice când au pus mâna pe ei. Ce chinuri groaznice. La ce torturi au fost supusi de specialisti în materie, formati la înaltele scoli ale Moscovei. Moartea a fost pentru ei o eliberare. Când oasele lor zdrobite au primit lovitura de gratie, sufletul lor nemuritor s-a urcat la cer, pentru a se întâlni cu cohortele de legionari cazuti înaintea lor si pentru a da raportul Capitanului... Aceasta e viata luptatorului. Dar Ion Golea mai are si o viata intima, ancorata în viziunea poetica a neamului. Haiducul îsi tragea seva din basmele, legendele si doinele noastre "De vorba cu neamul" si-a întitulat singur colectia de poezii. Sunt putine, dar suficiente pentru a patrunde în lumea lui de visuri si idealuri. În ele se reflecta aceeasi aspiratie fundamentala a sufletului sau de a fi în viata un crainic al neamului sau, fie când pune mâna pe arma, fie când îsi exprima sensibilitatea poetica. Fiinta lui interioara nu se scindeaza, nu curge paralel pe doua planuri, ci o gasim întreaga si imaculata atât în lupta cât si în creatiile poetice. Poetul si luptatorul sunt cele doua tulpini care rasar din acelasi falnic stejar al neamului.

13 Septembrie 1975

ION GOLEA

- Schita biografica -

Ion Golea se tragea dintr-o familie de tarani fruntasi din comuna Bachnea, judetul Târnava Mica. S-a nascut în 5 decembrie 1922, fiind ultimul din cei cinci copii ramasi în viata ai familiei. Atât strabunicul, Gemu batrânul, cât si bunicul si tata, înca pe timpul dominatiei maghiare, au fost primari în sat, desi aproape jumatate din sat era format din unguri si cu toate ca tot aici îsi avea mosia si resedinta unul din grofii Bethlen, o ramura a vestitei familii care a dat atât Transilvaniei cât si Ungariei conducatori de seama. Tatal lui Nelu, Nicolae Golea, în cartea sa de amintiri "O viata închinata unui sat", aparuta în editura "Studii Istorice Românesti" a lui Traian Golea, ne da în istoricul satului scene si întâmplari din trecut cu rolul grofilor Bethlen în viata satului. De mic copil, Nelu era istet si vorbaret, fiind iubit nu numai de parinti si neamuri, ci si de vecini. Unde aparea el, era numai joaca, râsete si veselie. Dupa ce a sfârsit scoala primara în sat, gimnaziul la Târnaveni, a terminat liceul la Dumbraveni, si între timp a avut si o bursa la Colegiul Carol I din Craiova. Dupa bacalaureat se înscrie, în anul 1942, la Facultatea de Medicina din lasi, desi înclinatiile lui personale îl îndreptau mai mult spre Litere si Filozofie. Ion Golea descopera Miscarea înca de pe bancile liceului. Fratele de Cruce Ion Vintila, într-o scrisoare adresata lui Traian, îsi aduce aminte de el din anul scolar 1940/41, când conta ca unul din fratii de cruce de nadejde ai liceului. Împreuna am facut câteva marsuri de zi si de noapte... La rebeliune a participat la Blaj. Dupa parerea mea, Ionel facea parte din Miscare mai de demult, deoarece dupa rebeliune, reorganizându-se Fratia de Cruce din Dumbraveni, el a ramas în continuare, cu toate ca atunci au fost scosi toti noii membrii. Momentul psihologic al intrarii sale în Miscare, Ionel îl considera ca a fost "rebeliunea", când a pus mâna pe pistol si s-a dus la Blaj. De atunci Nelu a ramas cu el în mâna pâna la moarte. Dupa invazia bolsevica, în august 1944, începe sa învete ruseste, gândindu-se ca-i poate folosi la ciocnirile cu navalitorii tarii. Vazând prapadul ce-l fac bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o arma mitraliera si calare cutreiera regiunea pentru a descoperi pe raufacatori. Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si ucideau, îi soma sa se predea, îi dezarma si apoi îi preda postului de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactica proprie de a-i surprinde, care n-a dat gres niciodata, ajutat si de faptul ca le vorbea limba. Populatia din satele din jur se simtea ocrotita de acest tânar, si când apareau dezertorii, îi trimeteau vorba sa vina. În acelasi timp Ion Golea s-a angajat si în sistemul de lupta subterana contra armatei de ocupatie si a uneltelor lor din România, sistem organizat de legionarii care au venit din Germania. Între alti legionari, a lucrat cu Secu Serban de la Dumbraveni si Ion Cristea de la Medias. Tot de pe atunci l-a cunoscut si pe Ion Samoila, cu care s-a întors în tara si a împartasit aceeasi soarta. Pentru a fi mai aproape de casa, dupa încorporarea Ardealului de Nord, Ion Golea s-a mutat de Ia lasi la Facultatea de Medicina din Cluj, unde a urmat cursurile pâna în ultimul an. Ca toti legionarii care faceau parte din organizatia clandestina a Miscarii, Ion Golea a fost permanent hartuit de autoritati în perioada 1944-48. Gratie curajului sau legendar si istetimii lui înnascute, a reusit sa scape teafar din toate cursele în care a cazut si sa treaca frontiera în 1948. Ca sa ne dam seama de extraordinara lui prezenta de spirit, în împrejurari care pe altii i-ar fi pierdut, vom povesti doua episoade din viata lui din aceasta perioada. Faptele se petrec în Medias, 1945. Ion Golea pleaca la Medias pentru a face legatura cu un camarad care actiona în aceasta regiune. S-a dus la casa unde se întâlneau de obicei, fara sa stie ca, între timp, locuinta fusese descoperita de politie. Legionarul care sedea aici, fugise, dar nu avusese timp suficient ca sa-i anunte pe toti camarazii care frecventau aceasta casa. Când a intrat în odaia unde locuia prietenul lui, - care era o camera închiriata - a gasit înauntru o persoana necunoscuta. - Buna ziua! - Buna ziua! - Ion, se recomanda Golea. - De unde vii? întreaba necunoscutul. - Din jur. - În numele legii, esti arestat ! Necunoscutul scoate un pistol pe care-l îndreapta spre pieptul lui Golea. Golea nu îsi pierde prezenta de spirit. Avea si el pistol si cauta sa-l scoata. Agentul se apropie de el, cu pistolul în mâna, somându-l sa se predea, dar Golea nu se înfricoseaza. Desi statea în bataia tevii revolverului, începe sa-i vorbeasca, facându-l las, om de nimica, o cârpa de om, care s-a pus în slujba bolsevicilor si tremura în fata unui om neînarmat. Agentul e uluit de îndrazneala lui. Profitând de un moment de neatentie al agentului, pune mana la brâu sa scoata pistolul. Agentul îl someaza -Ia mâna ca trag! - Voiam sa scot numai ceasul, îi raspunde linistit Golea. Se îndreapta atunci spre fereastra, cu gândul sa sara în curte. Agentul din nou îl someaza, dar Golea descopera atunci ca pistolul agentului era gol, caci de abia în acel moment agentul introduce pe teava pistolului un cartus. Daca ar fi stiut, de mult ar fi terminat cu el. Tinându-l pe Golea sub bataia revolverului, agentul cheama pe proprietara casei, o femeie în vârsta, de origine germana, si îi spune sa mearga la politie si sa cheme ceva agenti. Ion Golea îsi da seama de situatie. Daca veneau întariri, nu mai putea evada. În graba îsi schimba planul. Îi spune agentului ca se preda si accepta sa mearga cu el la politie. Acesta, foarte satisfacut, este de acord. Se gândea ca meritul lui, în fata superiorilor, va fi cu atât mai mare cu cât reusise sa aresteze singur pe un legionar atât de periculos. Casa unde locuia camaradul avea doua iesiri si el le cunostea, iar treptele care coborau în strada erau repezi. Pe la jumatatea treptelor, administreaza agentului o lovitura zdravana si bine calculata; acesta si-a pierdut echilibrul si s-a rostogolit pe trepte pâna în strada. Profitând de acest moment, Ion Golea a iesit pe partea cealalta care dadea într-o strada paralela. Politistul se scoala, scoate revolverul si începe sa-l urmareasca. Dupa un colt de strada, Golea da de un gardian care vrea sa-l opreasca. Cu revolverul în mana, trage câteva focuri deasupra capului gardianului care se culca la pamânt. Golea sare peste el si fuge. Agentul nu îl slabeste. Se tine aproape de el, tragând focuri în directia lui, dar fara sa-l atinga. Un taran îi taie calea. Vazând ca fuge si este urmarit, crede ca e un raufacator si începe sa-l ameninte cu biciul. Golea, cu revolverul în mâna, îi face semn sa-i lase calea libera. Taranul se retrage înfricosat si Golea reuseste sa iasa din oras si-si pierde urma în padurile din jurul Mediasului. Cum s-a aflat mai târziu, cazul luase proportii. Agentul a raportat la Comisariat ca a urmarit pe un mare comandant legionar, ca a reusit sa-l raneasca si ca probabil se ascunsese în padurile din jur. Imediat s-au organizat potere, dar Ion Golea, iute de picior, parasise regiunea si îsi gasise adapost în alta parte. A doua ciocnire a lui Ion Golea cu politia se petrece în august 1948, la Sibiu. În acest an avusesera loc marile arestari de legionari. Putini mai ramasesera liberi si latul se strângea tot mai mult în jurul celor care scapasera din razia de atunci. Ion Golea, împreuna cu legionarii Bubu Pintea si Axente Pacurariu, urmariti la Cluj, ajung sa se refugieze la Sibiu. Aici îsi gasesc refugiu la o familie legionara bine cunoscuta. Au ajuns spre seara si gazdele i-au chemat la cina. Nici nu începusera bine sa manânce si deodata se deschid usile în laturi cu putere si intra un grup de 5-6 agenti cu pistoalele în mâna. Încep legitimarile. Primul este legitimat Pacurariu, apoi este perchezitionat si trecut în antreu sub paza. Urmeaza la rând Pintea, care avea asupra sa si un pistol ruginit, de care nici nu se putea folosi. Era doar pentru intimidare. Agentii încearca sa-i ia pistolul. Pintea se opune si se naste o busculada. În acelasi timp un alt agent îl legitimeaza pe Ion Golea. Acesta ofera calm legitimatia, dar în timp ce agentul o cerceteaza, scoate de la brâu revolverul Walter si trage asupra lui doua focuri. Agentul se prabuseste. Ceilalti agenti, surprinsi, încep sa traga si ei în nestire. În acel moment lampile se sting, probabil din cauza împuscaturilor. În camera se face întuneric, iar agentii se trântesc la pamânt. Ion Golea, din coltul lui, vede ca o umbra se strecoara pe coridor. Crede ca e unul din camarazii lui. Se ia dupa el, fugind afara în strada. Dar de pe trotuarul celalalt doi agenti îl asteapta si trag asupra lui. Totusi reuseste sa fuga. Agentii se iau dupa el, tragând mereu. Golea fuge ca un vârtej si le raspunde tragând si el din fuga, pâna ce reuseste sa-si piarda urma pe niste strazi laterale si sa-si gaseasca adapost la o alta familie legionara. Mai târziu s-a aflat ca legionarul Pacurariu a reusit sa se salveze. În schimb, Pintea a fost ranit, arestat si dus la Siguranta, de unde nu s-a mai întors viu. Funia se strânsese în jurul parului mult de tot. Ion Golea a fost identificat si era urmarit de acum pe întreaga tara. Dupa arestarile masive din mai 1948, legaturile se îngreunasera. Tot mai putini oameni erau dispusi sa îsi riste viata pentru a ascunde pe fugari. În aceste împrejurari Ion Golea si-a dat seama ca nu mai poate fi de nici un folos miscarii de rezistenta din interior si s-a hotarât sa paraseasca tara. Fratele lui, Traian Golea, mânat de acelasi gând, îsi aranjeaza un concediu de boala la baile de la Lugoj, ca sa fie aproape de frontiera si sa poata studia posibilitatile de trecere si reuseste chiar sa-si procure prin intermediul lui Ion Bucsan, coleg de facultate si ruda, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti, o delegatie de inspector fito-sanitar pe judetul Timis. Se si deplasase pe frontiera pentru cercetari, trimis de Minister. Scopul sau a fost sa gaseasca locul de trecere în Iugoslavia. În acest moment vine Ionel si spune ca trebuie sa paraseasca tara în cel mai scurt timp, fiind pus în urmarire cu alarma de gradul I pe întreaga tara. Atunci apare si Boris Bucsan, fratele Nadejdei, sotia lui Traian, student la agronomie la Timisoara, care traia în clandestinitate de câteva luni. În noaptea de 7 spre 8 septembrie 1948, cei trei, Ion, Boris si Traian trec frontiera în Iugoslavia pe la Jamul Mic. O noapte întunecoasa, îmbracati în negru, descaltati, cu câte o legaturica de rufe de schimb în spinare, cu pistoalele în mâna si cu indicatii exacte asupra frontierei, fara nici un incident au trecut frontiera. Era pe vremea când înca nu se instalasera sârma ghimpata si sisteme de alarma pe frontiera. Au fost arestati de militia sârba în gara la Kikinda si dusi la închisoarea din Kovacica, unde se gaseau si alti refugiati din România. De acolo au fost dusi, cu un asa zis lot studentesc la minele de plumb din Trepcea, în apropiere de Srbska Mitrovica, unde au fost pusi la munca grea, la extras minereu de plumb de la 800 metri sub pamânt. Cum munca era foarte istovitoare si multora li se facuse rau, întreg lotul a declarat greva foamei. La doua zile dupa greva, au fost scosi de acolo si dusi la minele de carbuni de la Kosovo Polje, pe Câmpia Mierlei, în sudul tarii, aproape de Grecia si Albania. Si acolo era rau. Dupa alte greve ale foamei, autoritatile i-au scos de la lucrul din mina si i-au dus la Pristina, capitala provinciei Kosmet, vecina cu Albania, cu 85% locuitori mahomedani, unde numai administratia si militia erau sârbi. Ion Golea a fost repartizat sa lucreze la spitalul local, al carui sef se nimerise sa fie tot un român din Timoc, numit medic în Kósmet pentru a nu lucra în regiunile românesti ca sa vada ceilalti români din Yugoslavia ca si dintre români ajung sa fie medici. Ia Pristina lotul studentesc a stat din decembrie 1948 pâna la Pasti 1949. Atunci mare parte din acest lot s-au hotarât sa evadeze. Cu legitimatii furate, cu stampile si nume falsificate, un grup de 14 insi au plecat spre gara Kosovo Polje, nod de cale ferata, pe unde trecea linia Atena - Belgrad. Dar cum soseaua de la Pristina la Kosovo Polje era patrulata de militieni, au trebuit sa mearga peste araturi si asa se face ca au ajuns cu câteva minute dupa plecarea trenului, care trecea pe acolo doar o data pe zi. Cei 14 legionari au fost nevoiti sa se întoarca la Pristina. Politia a sesizat aceste miscari si disparitii în grupul refugiatilor români si i-a luat la politie. Dupa ancheta, câtiva dintre ei au fost declarati capi de rebeliune. Printre ei era si Ion Golea. Dupa câtva timp, el este dus la Nis si de acolo, într-o noapte, împreuna cu alti doi colegi studenti au fost aruncati peste frontiera în Bulgaria. Au scapat vigilentei granicerilor bulgari, care i-ar fi dus din nou în România. Au reusit sa se retraga în interior, asteptând noaptea si au trecut din nou înapoi în Iugoslavia, unde au fost arestati si închisi la Nis. Fratii Golea au fost astfel despartiti. Între timp Traian reuseste sa treaca în Austria în toamna anului 1949. Aflând ca fratele sau este în viata si tot în Iugoslavia, a facut nenumarate cereri pe la Crucea Rosie Internationala sa intervina pentru eliberarea lui Ion. Astfel de cereri au fost trimise la toate ambasadele si consulatele iugoslave din capitalele lumii libere, cât si la Ministerul de Interne de la Belgrad pentru eliberarea lui. Scopul actiunii a fost sa faca cunoscut autoritatilor sârbesti ca se stie de soarta lui Ion Golea si ca cineva se intereseaza de existenta lui, de care nu vor putea dispune în tacere. Nu se stie daca datorita acestor cereri, sau din alte motive, dar Ion Golea a fost eliberat din închisoare si trecut de granicerii sârbi în Italia, la Trieste. În vara anului 1950, cu prilejul Anului Sfânt, se organizeaza un pelerinaj al refugiatilor români din Austria si Germania la Roma, sub conducerea Parintelui Johann Mueller, catolic originar din Cobadin, Constanta, un anticomunist activ si foarte bun prieten al românilor. Prin corespondenta, Traian stabileste cu Ion sa se întâlneasca la Florenta, în Piata Catedralei, unde va gasi în ziua si la ora respectiva, autobuzul de Salzburg. Cei doi frati s-au regasit si apoi au facut drumul împreuna pâna la Roma. Cum Ion Golea nu avea pasaport de nici un fel si cu atât mai putin o viza austriaca pentru a trece frontiera, la întoarcerea grupului, cu ajutorul Parintelui Mueller si cu complicitatea unor prieteni ai sai din Conegliano, care cunosteau bine terenul, în timp ce autobuzul îsi urma cursul pe sosea si a trecut prin formele de control al pasagerilor, Ion Golea, dupa indicatiile primite a trecut frontiera si ne astepta, tolanit pe iarba de pe marginea soselei la câteva sute de metri în interiorul Austriei, fumând o tigara. Asa au ajuns la Salzburg, la Caminul din Elisabethstrasse 38, care apartinea ca proprietate Miscarii Legionare si functiona sub numele de Misiunea Catolica - Româna, care furniza alimentele pentru cantina Caminului, Miscarea asigurând administratia.

Ultima si suprema jertfã

- memoriei eroului Ionel Golea -

de Ovidiu Vuia

În loc de motto: Am pastrat pe "mâni si pâni", ca-n unele versuri cotrusiene, pentru a da poemului primitivitatea scrisului iesit de sub mâinile batatorite si brazdate de vine groase ale unui taran din satul de origine a lui Ion Golea, stranepotul lui Horia, fratele batrânului sau tata, "Unchesii" pictorului St. Dumitrescu. Cu gândul la fapta Iui Ionel Golea, iata cu cine a voit sa se identifice umilul si încercatul meu suflet. Asadar, nu am facut altceva decât sa rastalmacesc murmurul tainic, glasul venit de departe, din vesniciile neamului:

În transee fratii tai au fost ucisi

Sub cerul Apocalipsei rosii, unul câte unul, pe rând,

Dusmanii au trimis sa le sfârtece inima, haite de câni.

Ai ramas tu si codrul lui Eminescu, pustiu si plângând,

Singur, cu steagul tarii tale în mâni.

Privesti înapoi, sa fugi te opresc mortii

Si strabunii coborâti din Istorie,

Caci toti nu mai sunt pe vatra lor stapâni.

Înapoi te-asteapta bejenie fara glorie,

Singur, cu steagul tarii tale în mâni.

Înainte vezi cum se desfasoara

Armatele calailor, furiilor, hoatelor...

Închinându-te satului de pe Târnave si sfintei pâni,

Pornesti cu pieptul gol contra gloantelor,

Singur, cu steagul tari tale în mâni.

Te-au doborât, sfârsindu-ti

Calvarul Groapa fara cruce sub sângerosul cnut.

Din trupul tau, încet, va creste altarul Învierii Românilor, din nou în casa lor stapâni.

Si veciile ca soarele vor straluci pe locul unde ai cazut

Singur, cu steagul tarii tale în mâni.

Marturia lui Ilie Banciu

Într-una din zilele lunii noiembrie 1951, întorcându-ma acasa de la birou, am gasit-o pe sotia mea, sosita cu putin timp înainte, stând de vorba cu un tânar. - Nu-l cunosti ? m-a întrebat sotia, zâmbind. Ma uit mirat. - Nu ! - E Nelu! - Dar Nelu e plecat! - Plecat si înapoiat, îmi raspunde noul venit, Ion Golea, fratele lui Traian Golea, cumnatul meu. Da, îmi aduceam aminte. În anul 1948, la Feldioara, judetul Brasov, unde functionam ca pretor, l-am cunoscut pe Nelu, fratele inginerului agronom Traian Golea, seful ocolului agricol al plasii Feldioara. Era student la medicina la Cluj si în trecere prin Feldioara. Stiam ca în acelasi an (1948), împreuna cu fratele lui, Traian, si fratele sotiei mele, Boris Bucsan, student la facultatea de agronomie din Cluj, au plecat din tara. Si acum era din nou între noi. Mirarea nu a disparut. - Unde sunt ceilalti?, am întrebat. - Ei n-au venit ! a fost raspunsul. În aceea seara de noiembrie 1951, ne-a povestit amanuntit cum au plecat din tara prin Iugoslavia unde au stat un an de zile mai mult prin închisori si lagare, cum apoi despartiti unul de altul au ajuns în Apus, Traian fiind la aceea data în Austria, iar Boris în Franta unde îsi continua studiile, desi nu i-am putut trimite actele cerute mai înainte. L-am întrebat pe Nelu daca stie ca situatia din tara s-a înrautatit, ca pericolul de a fi arestat e mai mare, ca Securitatea este peste tot si legitimeaza lumea la fiecare pas. Toate acestea le cunostea. Situatia lui era însa grea, abia venise în tara parasutat lânga Sighisoara si acum statea provizoriu la cineva, avea nevoie de locuinta si buletin de identitate pentru a circula. Noi locuiam într-o singura camera, si eram cinci persoane: eu, sotia, un copil de sapte luni, mama si soacra mea. Deci a ramâne la noi nu era chip. Noaptea aceea a ramas la noi, fara sa doarma, urmarind mereu ceasul si având în permanenta revolverul la îndemâna. Stiind si el cât de periculos este sa te întorci acasa în astfel de conditii, l-am întrebat daca n-ar fi fost mai bine sa ramâna în Apus sa-si termine studiile si apoi, ca medic sa se întoarca în ajutorul celor pe care a fost nevoit sa-i paraseasca. "Daca crezi ca am plecat din tara ca sa-mi salvez pielea, te înseli. De rusi si de comunisti nu ne vor salva fostii mosieri sau industriasi refugiati în Apus, ci tineretul care este gata oricând sa-si riste viata pentru salvarea tarii." Un raspuns care nu accepta nici o replica. Toti cei din tara asteptau ca scaparea de comunisti sa vina din partea Apusului, de la americani. Expresia "Vin americanii" era pe buzele tuturor. Ca termen în fiecare an se dadea primavara viitoare, dat fiind faptul ca iarna îi favoriza pe Rusi. "De rusi trebuie sa ne scapam noi, contând cel mult pe ajutorul americanilor, dar nici ei si nici altii nu ne vor scapa fara actiunea noastra. Iata de ce sunt aici", mi-a spus Nelu în continuare. La toata aceasta discutie a luat parte si sotia mea, Tamara. La plecare, în dimineata urmatoare, a spus ca mai trece pe la noi, noi neavând unde îl cauta. Ne-a cerut ca de sosirea lui în tara sa nu-i spunem nimic cumnatei sale, Nadejdea Golea, sora sotiei mele. Dupa plecarea sa ne-au coplesit gândurile. Cum am putea sa ajutam un om în clandestinitate când situatia este atât de încordata? Odata cu înfiintarea Securitatii în 1948, s-a emis un decret privind securitatea Statului, si o serie de actiuni anticomuniste erau de acum sanctionate cu pedepse care mergeau pâna la cea capitala, precum: agitatie, uneltire, spionaj, tradare, etc. Legea prevedea obligatia de a denunta pe cei care s-ar fi facut pasibili de aceste infractiuni, sub sanctiunea pedepsei pâna la 10 ani. Despre denuntare la Securitate nu i-a trecut prin minte nici unuia dintre noi. Desi pedeapsa pentru omisiune de denunt era mare, prea putini s-au gasit atunci în România sa informeze Securitatea, dovada fiind numarul mare de condamnari pentru aceasta infractiune. În închisoare fiind, un coleg de celula, Santa, din regiunea Baia Mare, înapoiat în patrie clandestin, mi-a spus ca s-a dus la Iasi la o adresa primita la plecarea spre tara, unde locuia o persoana de încredere. Gasind persoana în cauza, i-a relatat situatia în care se afla. Aceasta i-a raspuns ca nu-l poate ajuta si pentru a nu se expune la o condamnare grava, se vede nevoit sa se duca la Securitate sa-l denunte. I-a spus sa faca ce va sti pentru ca dupa o ora va anunta Securitatea. În ora de ragaz acordata, cel sosit a parasit localitatea. A fost prins mai târziu si la interogatoriu a fost întrebat, când a luat legatura cu cel ce l-a denuntat. Declaratiile fiind de acord cel în cauza nu a avut nimic de suferit. Au fost desigur si oameni care au denuntat. Mai târziu informatorii Securitatii erau pretutindeni si comunicau cele mai neînsemnate întâmplari. Unii dintre ei au fost cunoscuti de catre cetateni, altii nu, listele lor nu s-au dat publicitatii si probabil ca nici nu se vor da. Din contra, SRI (noua Securitate), a adus la cunostinta publicului (în 1990, n. r.) prin ziarele locale, numerele de telefon la care cetatenii "de buna credinta" pot suna pentru a da informatiile despre care cred ca pot servi autoritatilor. Desigur ca vechii informatori vor fi reactivati. Nelu a mai trecut pe la noi, pe neasteptate, si când pleca, cauta sa fie însotit de câte o persoana, cu care discuta, astfel fiind mai putin suspect. N-am stiut unde statea, dar de regula îl însoteam înspre zona Brasov-Bartolomeu. În februarie 1952 s-a adoptat reforma monetara, fiecare persoana majora putând sa schimbe suma de 10.000 lei în raport de 20 la 1. Neavând 40.000 de lei în casa, (salariul meu era de circa 10.000 lei) i-am schimbat si lui Nelu niste bani. Într-una din zile când a venit la noi, ne-a spus ca vrea sa se duca la Bucuresti si în acest scop trebuie sa ia legatura cu Ing. Ion Bucsan, unchiul sotiei mele, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice. Am dat diferite telefoane la Institut pentru a-l chema la Brasov, însa nu l-am putut gasi, fiind mereu în deplasare. I-am lasat vorba, însa nu m-a contactat. Cum nu aparea deloc, am fost nevoit într-o sâmbata sa plec la Bucuresti, urmând ca a doua zi sa ne întoarcem împreuna, iar Nelu sa ne astepte. Spre surprinderea mea, când am ajuns acasa la el, m-a întrebat: - S-au întors baietii? - Numai unul. - Care? - Nelu În aceeasi seara a venit la Ing. Bucsan un student, care s-a prezentat Vasile Vlad si a cerut sa doarma acolo. Bucsan mi-a spus ca tânarul nu are un domiciliu stabil si ca la el vin mai multi cunoscuti aflati în aceiasi situatie si profitând de faptul ca proprietarul casei este o persoana discreta, ramân peste noapte. Cum de obicei acesti vizitatori sunt strâmtorati baneste, îi mai ajuta cu bani si manânca împreuna. A doua zi dimineata am plecat spre Brasov toti trei. La obiectia mea ca nu pot duce în casa o persoana straina când Nelu este la noi, Bucsan mi-a zis ca pentru asta raspunde el. La sosire, Nelu ne astepta. Cum aveam o singura camera, s-au retras toti trei într-un colt si au stat de vorba. La un moment dat Nelu a venit la mine si m-a rugat sa nu ma supar, dar este mai bine sa stiu cât mai putin de activitatea lui pentru a nu ma expune la un risc prea mare. Nelu a plecat duminica seara, iar Bucsan si Vlad luni dimineata. Tot în primavara lui 1952, Nelu mi-a spus ca este gazduit la un sas si ca proprietarul are o problema, de care urmeaza sa ma interesez si eu . Acesta doreste sa se însoare cu o tânara sasoaica, ce sta la el, însa nu se pot casatori deoarece fata a fost condamnata la cinci ani închisoare pentru ca în 1944 a gazduit un soldat german. A evadat si acum este în clandestinitate. A vorbit cu avocatul Mircea Stanescu sa deschida o actiune de rejudecare a procesului, dar acesta tot amâna punerea pe rol a cauzei. Îmi cere mie, care-l cunosc pe avocat, sa ma interesez de situatie. Si Nelu are tot interesul ca aceasta situatie sa se rezolve. Trebuie sa fac o precizare. L-am cunoscut pe Traian Golea în toamna anului 1947, pe când functionam ca pretor la plasa Feldioara, Brasov, el venind în postul de sef al ocolului agricol. Cum agricultura, pe atunci necolectivizata, trebuia sa asigure hrana necesara populatiei, noile organe ale puterii de Stat se ocupau intens de însamântari, de recoltare, de strângerea cotelor de cereale si în aceasta problema au fost angajate si organele administrative, ca notarii si pretorii. Astfel activitatea mea ca pretor era strâns legata de cea a lui Traian Golea, seful ocolului agricol, amândoi având aceleasi probleme de rezolvat. Am colaborat cu Traian Golea pâna în august 1948, când a plecat pentru tratament la bai, la Buzias, în Banat, în urma unei boli de febra tifoida. Fiind în plin sezon agricol, cei de la Serviciul Agricol judetean (fosta Camera Agricola), prin telegrame l-au rechemat la serviciu. De la Buzias s-a comunicat însa ca acesta a plecat din statiune. Cum la Feldioara nu s-a înapoiat nici el si nici sotia sa Nadejdea Golea, a fost dat în urmarire. Ing. Apostol de la ferma experimentala Satu Nou-Halchiu a spus organelor agricole sa nu-l mai caute pentru ca sigur a plecat din tara prin Iugoslavia. La aflarea stirii ca Golea a plecat din tara, subinginerul Turcanu de la ocolul agricol, originar din Basarabia, s-a speriat si a parasit localitatea. A ramas ca de ocolul agricol sa ma ocup eu, ca unul care cunosteam problema îndeaproape. Au venit organele judetene si au verificat situatia. Cum o mica suma de bani n-a putut fi justificata prin fuga subinginerului Turcanu, lui Traian Golea i s-au confiscat bunurile din casa si o vaca. În procesul intentat a fost judecat în lipsa si condamnat la 3 luni închisoare corectionala, cu suspendarea executarii pedepsei, dat fiind faptul ca nu a mai fost condamnat. Cu ocazia prezentei în Feldioara a lui Traian Golea, am cunoscut-o pe sotia acestuia, Nadejdea, pe soacra sa Eudochia Bucsan si pe fiica ei Tamara Bucsan, cu care m-am casatorit în decembrie 1949. Cum soacra si cumnata locuiau în incinta ocolului agricol, au fost obligate sa elibereze locuinta si atunci s-au mutat la Codlea, la familia lui Nicolae Modval, notarul comunei, care era frate cu Eudochia Bucsan nascuta Modval. Odata cu raionarea teritoriului republicii, plasile s-au desfiintat si eu am fost trecut ca avocat-jurist consult la Comitetul provizoriu al Sfatului popular al Regiunii Stalin. În aceasta situatie ma gaseam la venirea lui Nelu în tara. Având legatura zilnica cu instantele de judecata, mi-a cerut sa iau legatura cu avocatul Stanescu. Acesta mi-a raspuns ca a facut cererea de revizuire, însa el urmareste sa ajunga la un anumit complet de judecata. În primavara anului 1952 s-a judecat procesul. A asistat si Nelu. Pe salile Tribunalului am schimbat chiar câteva cuvinte. La începutul dezbaterilor procurorul (o femeie nou numita), a acceptat revizuirea procesului, dar a cerut ca inculpatul sa se prezinte ca prizonier. Cum cea în cauza era evadata, a cerut amânarea procesului pentru ca aceasta sa se prezinte în instanta sub stare de arest, conditie ceruta de lege. Avocatul a cerut instantei sa procedeze la audierea martorilor care sunt prezenti si sa se pronunte asupra incidentului de forma ridicat de procuror odata cu judecarea fondului. Martorii audiati au declarat ca persoanele gazduite de inculpata nu au fost nemti, ci sasi de-ai lor. Instanta a amânat pronuntarea sentintei pentru câteva saptamâni, pentru ca în final sa admita cererea de revizuire si sa achite pe inculpata de orice pedeapsa. Deci cazul s-a rezolvat favorabil. Dupa arestarea lui Nelu si a sasului la care locuia, casatorit între timp cu cea care, fiind achitata, a putut sa apara în fata autoritatilor, avocatul Stanescu a fost declarat arestat în biroul procurorului. Profitând de un moment de neatentie, acesta s-a aruncat pe fereastra de la etaj si a murit. Când s-a întâmplat acest lucru eu eram arestat si nici pâna astazi nu stiu care a fost cauza. Cumnata-mea, Nadejdea Golea, dupa plecarea din tara a sotului ei, s-a stabilit la Codlea la unchiul ei, Nicolae Modval si ulterior a intrat în serviciu la întreprinderea "Tesatura". Venea destul de des la Brasov la noi sa-si vada mama si sora. Cum Nelu nu venea niciodata anuntat, într-o zi în primavara anului 1952, când cumnata-mea a intrat în casa l-a gasit pe Nelu. Aflând ca a sosit de mai multa vreme fara sa o anunte, s-a suparat foarte tare. I-am explicat ca întâlnirea cu cumnatul ei era periculoasa si ca ar putea avea mari neplaceri, motiv pentru care el nu a luat legatura cu nici un membru la familiei sale. Ulterior s-au întâlnit de mai multe ori si dupa ce Nelu a plecat la Bucuresti, obisnuia sa ne anunte când venea la Nadea la Brasov pentru a se întoarce împreuna la Bucuresti, sa nu calatoreasca singur. Mi-a spus ca are un aparat de transmisie si ca vrea sa-l duca la Bucuresti sa-l repare. Într-o seara m-am dus cu Nadea lânga statia CFR Brasov-Bartolomeu unde l-am întâlnit pe Nelu si împreuna am adus aparatul la noi acasa. Locuiam în Scheiul Brasovului. Apoi, însotit de Nadea, a dus aparatul la Bucuresti. Dupa arestare am aflat ca inginerul Gheorghe Dinca a reparat aparatul. A fost si el condamnat la moarte împreuna cu Nelu, Erich Tartler, gazda lui Nelu de la Brasov-Stupini, si alti inculpati, constituiti într-un lot si judecati în proces public, în 10-12 Octombrie 1953. În vara anului 1953, cu ocazia unei veniri la Brasov, Nelu mi-a spus ca se pregateste sa plece din nou din tara, prin Iugoslavia, caci de acum autoritatile au ajuns sa-l caute peste tot. Într-o zi pe salile Tribunalului Brasov ma acosteaza un necunoscut si adresându-mi-se pe nume, ma întreaba daca Ion a plecat în strainatate. Fiindca am ramas surprins de întrebarea lui, mi-a spus ca Ion a stat la ei, si deci cunoaste situatia familiei noastre, a unchiului sotiei de la Codlea. I-am raspuns ca nu stiu daca Ion a plecat si ca nu am în prezent nici o legatura cu el. În tot timpul cât a fost în tara, Nelu nu ne spunea unde locuieste sau cum l-am putea gasi. M-am întrebat, de unde ma cunoaste cetateanul care s-a interesat de Ion? Mai târziu am aflat de la Hans Tartler, gradinar din Stupini, Brasov, ca Nelu a stat la fratele sau Erich, condamnat la moarte în lotul principal si ca la Tribunal a stat de vorba cu Erich. La jumatatea lunii august 1953, m-am dus în concediu la o verisoara de-a mea, în Cârtisoara, Fagaras, împreuna cu toata familia - mama de 78 de ani, cu un picior fracturat, sotia si doi copii, unul de doi ani si cea mai mica de sase luni. În dimineata zilei de 26 august 1953, de la primaria comunei, un copil m-a anuntat ca cei de la regiune ma cheama înapoi la serviciu. Intrigat de aceasta chemare, m-am dus la primarie sa iau legatura cu telefonica cu regiunea. Centrala telefonica de la Arpasul de Jos mi-a spus ca nu poate obtine legatura cu Brasovul, linia telefonica fiind foarte ocupata. Dupa ce m-am întors acasa, a venit din nou copilul si mi-a spus ca a sosit o masina sa ma duca la Brasov. Îmbracat cu un costum de pânza, m-am dus la Primarie, sa vad despre ce este vorba. La intrarea în curtea Primariei era un Jeep. Fiindca nu cunosteam masina si nici pe însotitori, i-am întrebat daca ma cauta pe mine. Mi-au spus ca sunt de la Sfatul Popular a Raionului Fagaras si ca au primit ordin de la Sfatul Popular Regional sa vina dupa mine. Nefiind pregatit, le-am spus ca ma duc acasa sa ma îmbrac. Mi-au raspuns ca merg si ei cu masina. M-au urcat si pe mine în spate, m-au întrebat daca sunt înarmat si daca am cutit, anuntându-ma ca sunt arestat. M-au obligat sa ma las jos pe banca, pentru a nu fi observat de trecatori. La iesirea din comuna erau mai multi oameni la aria de treierat, care m-au vazut totusi în masina si au anuntat ca am fost luat. În comuna în zilele acelea era o mare agitatie. Se daduse ordin sa se aduca cerealele din câmp la aria din marginea satului sa se treiere acolo. Oamenii s-au opus. În mod normal, cerealele se transportau din câmp în suri unde se treierau . Prin treieratul la arie era nevoie de o munca dubla, si în plus, cerealele erau expuse intemperiilor si se risipeau multe boabe. In mod tacit, intr-o noapte oamenii au dus cerealele în suri. La somatia militiei de a le duce la arie, s-au opus si au plecat toti la primarie pentru a li se aproba sa treiere în suri, dar n-au ajuns la nici o întelegere cu autoritatile comuniste, care nu dadeau înapoi în fata opozitiei satenilor. La venirea noptii, lumea adunata la Primarie a plecat acasa. Îndata au început arestarile. Aflând de masurile luate, oamenii s-au ascuns, însa zilele urmatoare au început sa duca cerealele la arie. Aceasta era situatia în comuna. În drum spre Brasov, masina în care eram dus a trecut prin fata oficiului de telefoane din Arpas, unde mai asteptau doua masini. La iesirea din Arpas, Jeep-ul în care eram, s-a oprit, soferul a desfacut capota de la motor, simulând un defect. Îndata a trecut pe lânga noi o masina, iar a doua a oprit în urma. Prima s-a oprit la câtiva metri înaintea noastra si cei dinauntru au întrebat daca am fost adus. M-au trecut în prima masina si însotit de celelalte doua m-au dus la Securitatea de la Brasov. Aici am intrat într-o sala de conferinte si mai multi ofiteri au început sa ma întrebe tot felul de lucruri. Îndata ce mi s-a spus ca sunt arestat, mi-am dat seama ca este vorba de Nelu si am dedus ca si cel ce m-a acostat la Tribunal ar putea fi arestat prin el aflându-se de mine. Întrebându-ma de cumnatul meu, Traian Golea, le-am spus ca din 1948 nu mai stiu nimic de el. Când a venit vorba de fratele lui, de Ion Golea, le-am spus ca îl cunosc, ca stiu ca este student la medicina la Cluj si ca din când în când trece pe la noi pe la Brasov unde uneori ramâne pâna a doua zi. Întrucât m-au întrebat cu insistenta unde este acum, mi-am dat seama ca înca nu este arestat. În seara zilei de 26 August m-au transportat cu catuse la mâini la Bucuresti, pe strada Uranus. A doua zi au început anchetele. Toate declaratiile mele s-au axat pe cele sustinute la început, adica îl stiam pe Nelu student la medicina la Cluj si nu-i cunosteam o alta activitate. Întrucât cele declarate de mine corespundeau eu cele declarate de Tartler, l-a început m-au considerat de buna credinta. Insistau tot mai mult sa-l descriu pe Nelu. Când au încetat sa ma întrebe despre el, mi-am dat seama ca l-au arestat. Într-o zi anchetatorul mi-a spus ca desi nu au dovezi despre vinovatia mea, nu voi fi pus în libertate, ci mi se va da o condamnare de cinci ani, închisoare administrativa. În ziua de 14 Septembrie 1953 un nou anchetator (mentionez ca anchetatorii se schimbau des) mi-a luat o noua declaratie, foarte detaliata. La un moment dat s-a oprit si mi-a spus ca doua saptamâni m-au crezut, însa acuma situatia nu mai este aceia pe care le-am relatat-o eu. Mi-a spus ca Ion Bucsan, pe care eu l-am adus de la Bucuresti spre a se întâlni cu Nelu la noi în casa, este arestat, ca mai sunt arestati Nicolae Modval, unchiul meu, Nadejdea Golea, cumnata-mea si Tamara Banciu, sotia. Acum sa stabilim adevarul. A trebuit sa recunosc ca l-am adus pe Ion Bucsan însotit de Vasile Vlad, spre a se întâlni cu Nelu la noi acasa, sa recunosc ca am stiut de plecarea lui Nelu din tara. Acum aveau suficiente dovezi pentru a ma gasi vinovat de favorizare. Grija mea era ca sotia sa nu fie si ea încadrata la favorizare, încadrare grava. Ea trebuia sa ramâna numai cu omisiune de denunt. Orice ajutor dat lui Nelu, trebuia sa fie recunoscut ca fiind dat de mine. În luna octombrie un nou anchetator, care s-a purtat frumos si omenos cu mine, mi-a spus ca voi fi martor în procesul celor judecati în lotul principal si mi-a formulat depozitia pe care trebuia sa o sustin în fata instantei. Cum ezitam sa fac unele precizari deoarece nu stiam ce anume lucruri sunt cunoscute de anchetatori, a scris singur declaratia, deducând din cuprinsul ei ce anume se cunostea cu precizie si recunosc ca se cunosteau multe lucruri pe care eu nu le declarasem. S-a stabilit sa mai fiu chemat la ancheta pentru definitivarea declaratiei. Si cum nu s-a mai adus vorba despre ea într-una din zile când am fost chemat, am întrebat care este situatia. Mi s-a spus ca s-a renuntat la aceasta declaratie. De la arestare si pâna în octombrie am fost tinut singur în celula. În octombrie 1953 am fost mutat într-o celula cu alti doi detinuti, un cetatean francez, Louis Houte, inginer la filatura Jilava înca de dinainte de razboi, ramas în tara dupa 1948 si un avocat Filipescu, proaspat arestat în legatura cu parasutistul Mircea Popovici pentru omisiune de denunt, care, în timpul judecari procesului lotului principal de parasutisti si favorizatori, a fost liber în Bucuresti. De la acesta am aflat primele amanunte asupra procesului. Pe la jumatatea lunii noiembrie 1953, am fost judecati într-un lot format din ing. Ion Bucsan, llie Banciu, Ion Stanica, cumnatul inginerului - Gheorghe Dinca, Galut Ion si Galut Emil, frati din Banat, Weber din Medias, Golea Nadejdea, Nicolae Modval, Dicescu, sotii Cupceag si altii pe care nu-i mai retin. Procesul s-a tinut cu usile închise si cu avocati din oficiu, s-a judecat foarte repede, iar dupa încheierea dezbaterilor, la un sfert de ora de la retragerea magistratilor pentru deliberare, s-a pronuntat urmatoarea sentinta:

Ion Bucsan, 25 ani munca silnica

Ilie Banciu, 20 --------"----------

Ion Stanica, 20 --------"----------

Cupceag, sotia, 15 --------"----------

Emil Galut 10 --------"----------

Nicolae Galut 10---------,,-----------

Weber, 10 --------"---------

Nadejdea Golea, 6 ani închisoare

Nicolae Modval, 5 -------"-----------

Dicescu, 5 --------"----------

Cupceag, sotul, 3 --------"----------

Valentin Popa, 3 --------"----------

Banciu Tamara 1 --------"----------

De la Tribunalul Militar Teritorial M A l Bucuresti am fost transferati la Jilava. Aici, stând de vorba cu ceilalti din lot, am aflat ca Nelu a intentionat cu adevarat sa se întoarca din nou în Apus, prin Iugoslavia. Prin Vasile Vlad a cunoscut doi soldati: pe Galut Nicolae, care avea casa parinteasca în Banat, pe malul Dunarii si pe camaradul Weber din - Medias. Împreuna cu acestia doi, îmbracati militar toti trei, trebuiau sa se duca la familia Galut în Banat si de acolo cu Galut Emil, fratele mai mare al lui Nicolae, sa treaca Dunarea înot, tot necesarul fiind pregatit, inclusiv actele. Plecarea întârziind din cauza Festivalului, cei în cauza au fost arestati. Se stie ca în august 1953 la Bucuresti, a avut loc Festivalul Mondial al Tineretului. Nelu, ajutat de sotia lui Cupceag, asistent la Facultatea de filologie din Bucuresti, a facut mai multe manifeste în limba româna, franceza, germana si engleza, care au fost distribuite strainilor veniti la festival. Am aflat ca ing. Ion Bucsan a fost arestat la 30 august la Iasi, iar sotia mea si Nicolae Modval, unchiul ei, au fost arestati la 5 septembrie în Codlea. Cum sotia sosise la Codlea de la Cârtisoara cu cele doua fetite - de 2 ani si respectiv de 6 luni - noaptea când au venit securistii sa-i ridice, sotia a spus ca ea are copii si ca nu poate pleca fara ei. Un securist si-a dat cuvântul de onoare ca merge numai pâna la Securitate sa dea o declaratie si se va întoarce. S-a întors dupa un an de detentie, copiii fiind salvati de soacra mea Eudochia Bucsan care, anuntata telegrafic la Odobesti, unde era la o alta fiica a ei, Lidia Poenaru, s-a întors la timp lânga copii. Când s-a dus cu copii la locuinta din Brasov, a gasit-o ocupata de securisti si numai cu greu a putut ramâne în ea. Mama mea, Elena Banciu, de 76 ani, infirma, a ramas la verisoara mea din Cârtisoara, unde a murit în luna ianuarie 1954 în urma unei gripe. Împotriva sentintei de condamnare am facut cu totii recurs, însa au fost respinse în întregime. S-a admis recursul Procuraturii împotriva mea, a sotiei si a cumnatei mele, Nadejdea Golea. Acesta s-a judecat în cursul lunii august 1954 de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti si a fost respins, ramânând toti la vechile pedepse. Mentionez ca recursul Procuraturii nu a fost motivat nici în scris si nici verbal în instanta. S-a afirmat simplu ca pedepsele sunt prea mici. Motivul real al recursului contra noastra era prezenta în Apus a lui Traian Golea, fratele lui Ion, condamnat la moarte. În luna septembrie 1954, sotia a fost pusa în libertate si s-a înapoiat la copii. În luna iulie 1955 am fost transferat de la Jilava la închisoarea Lugoj, unde am ramas pâna în februarie 1956, când am fost transferat, cu un popas de câteva zile la Aiud, în penitenciarul Gherla. Aici sa facem o paranteza: La 4 iulie 1958, în jurul orei 11, s-au auzit strigate si obloanele de la camera mare dinspre oras a cladiri principale a penitenciarului, de la ultimul etaj, au fost aruncate jos. Bataile în usile de metal ale camerelor faceau sa vibreze tot celularul. Se striga: "Jos teroarea lui Goiciu!", (comandantul penitenciarului cu gradul de maior, fost hamal în portul Galati), "Vrem legaturi cu familia!". În camera respectiva, unde erau cca. 100 paturi suprapuse, erau detinuti nou veniti, cu pedepse mici de 2-3 ani, condamnati în deosebi pentru tentativa de trecere a frontierei. Penitenciarul Gherla era considerat unul din penitenciarele destinate executarii pedepselor mari, cu un regim aspru, fara drept de a avea legaturi cu familia. Aceasta s-a petrecut mai ales dupa revolutia din Ungaria si i-a nemultumit pe nou venitii. Actiunea începuta în camera respectiva s-a extins si la celelalte camere, unde în cea mai mare parte obloanele au fost aruncate jos, se batea insistent în usi, iar detinutii se urcau la ferestre si strigau. Penitenciarul fiind situat la marginea orasului în apropierea soselei Gherla-Dej, a atras atentia locuitorilor din împrejurimi si a trecatorilor. Posturile de paza au fost imediat dublate, iar mitralierele au fost îndreptate spre cladirea închisorii, care vibra ca un viespar. În mai putin de o ora închisoarea a fost înconjurata de tancurile unei unitati militare din Dej. Dupa orele 5 p.m. în celular a intrat o multime de gardieni si militieni înarmati cu arme automate si drugi de lemn sau de fier. Detinutii din camera unde a început actiunea au blocat usa cu paturi. Aceasta a fost fortata si detinutii scosi afara si trecuti printre siruri de gardieni din penitenciar si de militieni nou adusi, care-i loveau cu ciomegele si rangile unde si cum nimereau, au fost coborâti la parterul cladirii si culcati pe ciment. S-a trecut apoi la celelalte camere care au aruncat obloanele jos si, la întâmplare, au fost scosi o parte din detinuti si dusi la parter, loviti unde se nimerea si umpluti de sânge. Apoi a început pansarea celor raniti, unii cu mâini rupte sau capete sparte. Penitenciarul s-a scufundat, odata cu lasarea întunericului, într-o tacere sinistra, întrerupta numai de gemete. Din dimineata zilei urmatoare a început în întreg penitenciarul adevarata teroare. Diversi detinuti, multi la numar, au fost scosi din camere si dusi la parter, la dusuri, bagati cu picioarele în gratarele de lemn si astfel imobilizati au fost batuti cu parul de catre gardienii care faceau cu schimbul când oboseau. Multi detinuti au fost adusi înapoi în camere pe paturi, nemaiputându-se tine singuri pe picioare. Au fost dusi si batuti si detinuti bolnavi scosi din infirmerie. Maiorul Goiciu a participat si el la aceste batai. Era o namila de om, înalt si gros. Adesea batea personal detinutii . În celula în care eram eu cu înca 15 oameni, era si unul "Nagy", care a luptat în Vietnam în legiunea franceza. Cazut prizonier, a fost adus în tara prin China si URSS si condamnat la 11 ani închisoare pentru tradare. Era bolnav si facea dese crize de epilepsie, încât nu putea fi tinut de catre ceilalti detinuti din camera decât daca era legat cu cearceafuri de pat. Într-o zi a fost scos din camera, dus si batut si adus din nou pe patura si aruncat în camera. Un învatator, Munteanu, bolnav fiind, a avut într-o zi un conflict cu medicul închisorii, Sin, svab din Banat, caruia i-a reprosat ca nu i se acorda tratament medical. A fost scos din camera si batut cu parul. La aceasta bataie a participat si dr. Sin personal. Luni de zile a continuat aceasta teroare, si nu numai în penitenciarul Gherla; ea s-a extins în toate penitenciarele. Cei ce treceau dintr-un penitenciar într-altul, ajungeau în mod obisnuit si prin Jilava. Aici erau batuti atât la sosire cât si la plecare fara nici un motiv si fara nici o discriminare. La sfârsitul lunii iulie 1958, detinutii condamnati pentru înalta tradare am fost transferati la penitenciarul Pitesti, unde am ramas timp de doi ani, supusi unui regim de înfometare, încât la plecare cea mai mare parte erau distrofici. Aici la Pitesti, pentru cea mai mica abatere, reala sau fictiva, detinutul era pedepsit cu izolarea într-o camera de ciment de 2/4 m., unele având o tineta, iar noaptea o rogojina. Mâncare primea o jumatate de portie la doua zile. Celula fiind foarte rece în timpul iernii, cei pedepsiti se întorceau bolnavi, multi dintre ei nemaiputând sa-si revina. Cum între detinuti erau multi care au executat ani grei de detentie, nu au mai rezistat regimului atât de aspru si au murit. La penitenciarul Dej, unde am fost mutati de la Pitesti, pentru cele mai mici abateri eram pedepsiti cu izolarea si cu regim alimentar redus. Apoi s-a introdus bataia. În asistenta comandantului si a medicului închisorii (o doctorita), detinutului i se aplicau 25 de lovituri la spate. Pentru a nu se mai auzi în celule racnetele celui batut, se dadea drumul la gazul metan din soba care facea zgomot mare când ardea la maximum. În august 1958 am fost transferat la Pitesti, unde au fost concentrati detinutii condamnati pentru înalta tradare. În vara anului 1960 am fost mutat la penitenciarul Dej, pentru ca în 1962 sa fim transferati la Gherla, de unde am fost pus în libertate la 24 iunie 1964 printr-un decret de amnistie. În cursul detentiei la Gherla l-am întâlnit pe Galut Emil, care mi-a spus ca în vara anului 1954 a fost dus la Securitatea din Brasov, unde a fost confruntat cu Nelu. Acesta era de nerecunoscut. Avea un dinte lipsa si în timp ce Galut nu recunostea anumite fapte, acesta continua sa sustina cele declarate înainte, la ancheta. Când si unde a fost executat Ion Golea? Nu stiu.