PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI -1953

-continuare-

Viata dupã eliberarea din detentie

 Prin anul 1963 a început sa se vorbeasca în penitenciar de o posibila eliberare a detinutilor politici. La Gherla, unde am fost dus din nou, în unele camere unde au fost pusi anumiti detinuti alesi de ofiterul politic, au început sa se dea ziare. Mai târziu s-au dat si în alte celule. S-a rulat si un film, "Partea mea de vina". La prezentarea filmului, ofiterul politic a spus ca în tara s-au facut uriase realizari. Ca de la Aiud unii detinuti au fost dusi sa vada cu ochii lor aceste realizari si nu si-au putut închipui cum s-au facut toate acestea. Ni s-au aratat vederi din diferite orase ale tarii pe care detinutii nu le mai recunosteau. Ofiterul a mai spus ca noi ca detinuti avem o parte de vina, însa regimul întelege sa ne dea posibilitatea de a contribui si noi la recladirea tarii, desigur fiind vorba de cei ce vor sa se încadreze în munca. În primavara anului 1964, prin ziare s-a comunicat ca a aparut un decret de gratiere. Unii au fost pusi în libertate, pentru ca mai târziu eliberarea sa se faca în masa. Cu o zi înainte de data eliberarii, detinutul era chemat de un securist care îi comunica ca va fi pus în libertate. Îl sfatuia sa fie cu rabdare, pentru ca afara multe lucruri s-au schimbat. Unii vor fi socati când vor afla anumite evenimente familiale, precum divort, deces, etc. Toti cei pusi în libertate vor fi încadrati în munca prin grija organelor de Stat, dupa pregatirea fiecaruia. În ziua de 24 iunie 1964, dupa 11 ani de detentie, am fost si eu eliberat din penitenciarul Dej. În dimineata zilei când am fost dusi la magazie sa ne ridicam bruma de efecte ce le mai aveam, ne-am întâlnit cu ofiterul politic, care ne-a întrebat: - "Cei cu voi, ma, de sunteti asa de abatuti, de parca ati merge la puscarie si nu în libertate?" Am asteptat iesirea din închisoare ani multi si grei, fara a pierde nadejdea ca vom ajunge si aceasta zi; unii însa n-au mai ajuns, în deosebi aceia care si-au pierdut orice nadejde sau cei rapusi de boli si care au devenit total degradati fizic. Desi dorita atât de mult, aceasta eliberare, atunci când a venit, ne-a gasit obositi, sceptici, încât nu ne-am putut bucura pe masura asteptarilor. Au trecut mai multe zile pâna ce, macar în parte, ne-am refacut sufleteste. Sotia îmi spunea ca umblu pe strada ca speriat. Toti aveam înfatisari de om speriat. Eram tunsi si slabi încât oricine ne întâlnea, stia ca suntem fosti detinuti. Lumea ne privea cu mirare, dar si cu bunavointa, iar unii dintre cei cunoscuti, chiar cu excese de bucurie. Ajuns acasa la Brasov, a carui gara noua m-a facut sa nu mai stiu unde ma aflam, primul soc ce l-am avut a fost revederea familiei, si în deosebi a fetitelor, pe care le-am lasat mici, de jumatate de an, respectiv de doi ani si jumatate. Mi-au placut întotdeauna copiii si înainte de detentie, ma apropiam cu usurinta de ei, chiar daca nu-i cunosteam. Fata de proprii mei copii ma simteam însa stingher, si ei la fel. Sotia a plecat la serviciu si am ramas acasa numai noi. Ne uitam nedumeriti unul la altul. Înfatisarea mea era deplorabila. Faceam eforturi sa vorbim între noi. Încet, încet situatia s-a ameliorat si am început sa ne apropiem unul de altul. Golul lasat de despartirea de ele în anii primei copilarii l-am simtit însa tot timpul. Si ele au avut un soc. Stiau ca exist, li s-a spus ca sunt la spital bolnav si când ma voi însanatosi, ma voi întoarce acasa. La început mai întrebau când ma voi întoarce, dar mai târziu nu au mai întrebat. Prin copiii din jurul lor au aflat adevarul si au tacut. Erau foarte atasate de mama lor, care le-a crescut cu multa dragoste si gingasie. Acum ca am venit acasa, un strain s-a interpus între ele si mama lor, si din cauza asta au suferit, mai ales Dana. Timpul vindeca toate, dar legatura care se face în primii ani ai copilariei între copii si parinti cu greu se reface, daca se reface vreodata. Pentru ca fetitele sa nu sufere la scoala din cauza ca tatal lor este arestat, sotia a divortat, asa cum au divortat majoritatea sotiilor detinutilor politici. Când în închisori soseau comunicarile de divort, detinutii treceau prin momente grele, desi toti ne asteptam la asta si întelegeam situatia. Sotia mea a avut grija ca sa nu mi se comunice divortul, de care am aflat abia dupa eliberare. Nu cunosteam care va fi evolutia situatiei politice în tara, dar stiam ca în viitor vom fi mereu însemnati pentru trecutul nostru, si pentru a nu cauza noi neplaceri copiilor, nu ne-am recasatorit decât în toamna anului 1974, cu o luna înainte de casatoria Danei. În prima zi dupa ce am ajuns la domiciliu, a trebuit sa ma prezint la Securitate pentru a-mi depune viza ca sa pot obtine buletinul de identitate. Securistul pe care l-am gasit acolo mi-a spus ca situatia în tara s-a schimbat, ca regimul este stapân pe situatie si ca lumea în totalitatea ei sprijina si are încredere în regim, ceea ce însa nu înseamna încetarea masurilor de supraveghere. Mi-a spus ca Securitatea stie tot ce se întâmpla în tara si ca asta este menirea ei. Îi stie si pe cei care înca se mai îndoiesc asupra viitorului, ca noi cei scapati din detentie trebuie sa ne încadram în câmpul muncii, sa avem totala încredere în regim care ne va ajuta, iar când vom vedea ca totusi cineva încearca sa ne faca greutati, ar fi de datoria noastra de cetateni în care guvernul, prin eliberarea noastra anticipata si-a aratat încrederea, sa sesizam organele de resort. Mi s-a dat un numar de telefon si am plecat cu indicatia ca sa-l sun de câte ori ar fi cazul, chiar si numai pentru a-i spune cum m-am reîncadrat în munca sau daca am anumite neplaceri si greutati, ei fiind dispusi oricând sa ma ajute. Daca eu nu i-am sunat si nu i-am cautat, în schimb au facut-o ei în nenumarate rânduri, când m-au interogat sub diferite forme. Periodic mi s-au cerut declaratii, iar cei cu care lucram erau si ei pusi sa dea tot felul de declaratii despre mine. Chiar la putin timp dupa eliberare, am fost chemat la Securitate si mi s-a cerut sa-i scriu cumnatului meu Traian Golea, aflat în strainatate, ca am fost eliberat din detentie. Am refuzat categoric sa-i scriu, spunând ca el poate afla asta din ziare. Am refuzat sa am vreo legatura cu ei si am refuzat orice sprijin din partea lor, stiind ca oricând îti pot cere lucruri la care nu te poti preta. Daca eu am refuzat însa orice colaborare cu ei, chiar si în cele mai inofensive probleme, ei au avut grija ca sa-mi puna piedeci în orice fel de actiuni pe care le-am întreprins, oricât ar fi fost ele de legale. Dupa doua luni de la punerea în libertate, am fost angajat la oficiul de plasare a fortelor de munca, ca economist cu probleme juridice, la IISAR (Întreprindere industriala de Stat pentru aprovizionare cu animale de rasa si medicamente de uz veterinar). Întreprinderea era mica, cu cca. 30 de salariati. Mai târziu, când întreprinderea a ramas numai cu aprovizionarea cu medicamente de uz veterinar, aceasta a devenit si mai mica. Faptul ca am fost încadrat la o întreprindere atât de mica a avut repercusiuni asupra salariului, care diferea dupa categoria întreprinderii. Salariul de încadrare a fost cel de stagiar si dupa 13 ani de munca, la data pensionarii, era cu mult inferior salariului colegilor de aceeasi vârsta cu mine. Orice încercare de a ma transfera la o întreprindere mai mare mi-a fost blocata. În 1970 am reusit totusi sa obtin transferarea la întreprinderea comunala de apa, canal, gaze, fara ca la salarizare sa pot obtine un spor însemnat. În general, conducatorii de întreprinderi ezitau sa încadreze fosti detinuti politici, de altfel si multi salariati evitau contactele cu noi. Un fost salariat de la Sfatul Popular Regional care ma cunostea, lucrând la data arestari mele la aceeasi institutie, mi-a spus, când am ajuns la IISAR unde era si el, ca e mai bine sa nu spunem ca ne cunoastem de dinainte. Multi au ramas tot timpul timorati, dar au fost si oameni care mi-au aratat multa încredere fara nici un fel de ezitare. Dupa pensionarea din 1983, am solicitat pasaport, dar cererea mi-a fost refuzata, oricâte contestatii si memorii am facut. Am ramas pentru totdeauna pentru regim o persoana non grata.

Calvarul Tamarei Banciu

    La 6 septembrie 1954, dupa executarea unui an de detentie la care am fost condamnata de Tribunalul Militar Teritorial MAl pentru omisiune de denunt la crima de înalta tradare, am fost pusa în libertate de penitenciarul Jilava, împreuna cu alti detinuti, barbati si femei. De la penitenciar pâna la soseaua nationala am mers pe jos, apoi am luat un autobuz pentru Bucuresti. Cum nu aveam bani, ne-am dus cu totii la o familie cunoscuta de unul dintre noi. Aceasta familie ne-a dat la fiecare banii necesari pentru a ne deplasa la cunostintele din Bucuresti. Eu m-am dus la tanti Vasea (Vasilisa Marian) în Baneasa. Ea mi-a dat banii de tren si am plecat apoi înspre Brasov, unde am ajuns a doua zi dimineata. Acasa la Brasov am gasit fetele si pe mama, împreuna cu sora-mea Lili Poenaru si cei doi copii ai lor, toti într-o singura camera. Aici o mica paranteza: În mai 1952 din Brasov au fost evacuate fortat mai multe familii, între care si familia Zârnoveanu. Locuinta acesteia ne-a fost repartizata noua de Sfatul Popular Regional, încheind contract de închiriere cu fiul celor deportati, Nicolae Zârnoveanu. Dupa arestarea noastra, locuinta compusa din 2 camere, bucatarie si pivnita, a fost ocupata de Securitate. Numai cu greutate a reusit mama sa reocupe locuinta împreuna cu fetitele de doi ani si jumatate, respectiv 6 luni. În 1954 familiilor evacuate li s-a spus sa revina la oras. Familia Zârnoveanu, sot si sotie, au revenit la locuinta lor. Au cazut de acord cu mama sa le elibereze o camera si bucataria ,iar mama cu copii sa ocupe o camera si bucataria din pivnita. Aceasta era situatia locuintei la înapoierea mea. Mentionez ca între proprietar si mama s-a încheiat un nou contract de închiriere, desi repartitia locuintei era pentru familia noastra. Când am ridicat problema ca acest contract este ilegal, mi-au raspuns s-o dau în judecata pe mama. În aceasta locuinta, care avea WC - ul în curte si apa în strada, am stat pâna în anul 1963, când am schimbat camera cu o garsoniera (camera, baie si bucatarie) la bloc, întrucât imobilul vechi a fost vândut. Aici se încheie paranteza. Desi am lipsit atâta de acasa si fetita mai mare, Dana, avea doar 2 ani si jumatate la plecare, când m-am întors din închisoare si ea a deschis ochii din somn, m-a recunoscut imediat si m-a luat în brate, rostind "mamica mea". Cea de a doua fetita, Doina, care a avut sase luni când am lasat-o, spunea la toata lumea mama, numai mie nu. Mie a început sa-mi spuna mama abia în 1958, când s-a îmbolnavit tare rau. Prima obligatie dupa ce am fost eliberata si am ajuns acasa, a fost sa ma prezint la Securitate. O buna parte din timp a trebuit sa fac aceasta prezentare saptamânal. Prin cunostintele ce le aveam, în luna noiembrie 1954 am fost angajata ca muncitoare la fabrica de produse zaharoase Dezrobirea. Munceam la norma, plecând dimineata si întorcându-ma seara pe jos, abia reusind sa câstig 180 lei lunar, suma enorm de mica, stiut fiind ca aveam de crescut doi copii, iar pensia mamei era si ea foarte modesta, mai mult simbolica si nu puteam conta efectiv pe ea pentru întretinerea noastra Într-una din zile m-am dus cu fetita la consultatie la dispensar. Doctorita m-a întrebat daca n-am facut liceul la Eparhial la Chisinau si daca nu cumva sunt din Basarabia. Am negat tot timpul. Nu doream sa ma cunoasca si sa ma recunoasca nimeni. Ea însa n-a renuntat la dorinta ei de a sti cine sunt. Ea era Tamara Stirbu, casatorita cu medicul Nedelcu si care ma cunostea bine si stia si situatia noastra. Aceasta familie m-a ajutat apoi enorm de mult tot timpul cât a lipsit sotul meu. Prin ea fetitele au fost primite la caminul întreprinderii, desi cea mai mica nu avea înca vârsta necesara; acolo fetitele primeau trei mese pe zi, ceea ce pe mine ma ajuta enorm. Prin dr. Nedelcu Aurel si dr. Bologa Emil, care-l cunosteau pe sotul meu, am fost acceptata sa ocup postul de registrator medical la spitalul dermato-venerian. Administratorul spitalului era Caftanat, basarabean, care nu ma cunostea dar care a fost pus la curent cu situatia mea. Acesta era seful personalului. Mi s-a dat sa completez un chestionar. Cei care m-au recomandat, m-au sfatuit sa nu scriu ca as fi fost arestata si ca sotul meu este înca detinut. Cum formularul avea întrebari precise asupra situatiei fiecaruia, nu am putut sa mint si am început sa plâng si am dat formularul înapoi, declarând ca ma voi întoarce mai degraba la fabrica. Dl. Caftanat mi-a spus sa arat situatia reala si el va raspunde de faptul ca a dat de lucru unei mame pentru a-si putea creste copiii. Am fost înteleasa si ajutata mult în timpul cât am lucrat la acest spital. Pentru ca nu puteam sa-mi duc copiii la camin dimineata si sa fiu la orele 7 la serviciu, mi s-a aprobat sa lucrez de la orele 10 la 18, acoperind astfel la fisier ambele schimburi. Plecam dimineata de acasa cu copiii, ducând-o pe cea mica în brate si uneori chiar si pe cea mai mare, si ma întorceam seara. Drumul îl faceam pe jos, ajungând la serviciu transpirata si tremurând ca varga, oricât de frig ar fi fost afara. Aici am gasit multa întelegere din partea colegilor, care cam toti aveau situatii dificile fata de regim, (unul fost ofiter, altul fost procuror, etc.). La prânz, neducându-ma acasa, nu mâncam, nici la cantina nu ma duceam ca sa nu cheltuiesc banii. O colega de serviciu, dna Chiritescu, sotia fostului director de banca de la Chisinau, când venea la serviciu în turele de dupa masa, mi-aducea într-un sufertas mâncare calda. Administratorul spitalului ma trecea pe statele de prime foarte des. Când i-am spus ca ceilalti colegi nu privesc cu ochi buni acest lucru si l-am rugat sa nu ma mai treaca, mi-a raspuns ca el raspunde de aceasta si am continuat sa primesc prime mai departe. Pentru a putea face fata cheltuielilor cu salariul meu de 250 lei, mai mic decât cel al unei femei de serviciu, fiindu-mi insuficient, am început sa bat la masina de scris de la serviciu dupa orele de birou, diferite lucrari pentru medici. Faceam câte 9 copii, ceea ce era foarte obositor pentru ca trebuia sa bat tare, si totusi copiile erau slabe. Eram nevoita sa lucrez pâna noaptea târziu. Cu toate aceste eforturi însa, fara ajutorul celor din jur, cunoscuti si prieteni, nu m-as fi putut descurca. M-au ajutat cu alimente, haine pentru copii, bani. În special tin sa-mi exprim recunostinta fata de surorile Margareta Pop si Claudia Cadiu. Sprijinul moral ai celor din jur a fost neprecupetit. Foarte mult m-a sprijinit si Iosif Lazar, prieten al familiei si fost coleg al sotului meu. O perioada de timp am îndeplinit si functia de casier la Asociatia pentru ajutor reciproc a functionarilor, datorita dnei Ripanovici. În felul acesta mi s-au înlesnit mai multe împrumuturi când eram la mare nevoie. În tot acest timp am fost mereu verificata de Securitate. Într-o zi, un securist mi-a spus sa ma duc la un hotel sa stam de vorba. I-am raspuns ca nu am ce cauta la hotel; daca sunt chemata la Securitate, ma duc, caci n-am de ales, dar la hotel nu ma duc. - Nu va jenati sa veniti la Securitate? m-a întrebat. - Nu, pentru ca nu vin decât când sunt chemata. În toamna anului 1955, m-am dus la vorbitor la sotul meu, la penitenciarul din Lugoj. Am luat cu mine bagaj mai mult, îmbracaminte si alimente. Am ajuns în gara la Lugoj noaptea. Pe drum, un tânar m-a întrebat unde ma duc cu atâta bagaj? I-am raspuns ca sotul meu este arestat. Dupa ce m-a ajutat la bagaj, m-a întrebat daca nu am vreo cunostinta la care sa stau. I-am raspuns ca voi ramâne în gara, pentru ca nu am unde sa ma duc. Mi-a spus ca ma conduce el la un hotel. Am refuzat, pentru ca nu aveam bani. Atunci mi-a propus sa plateasca el hotelul. Am refuzat. Atunci a spus ca va ramâne cu mine întreaga noapte în gara, deoarece nu poate sa ma lase singura. Apoi am acceptat sa ma conduca la un hotel unde el a platit camera si a plecat. Nu stiu cine a fost acest om. A doua zi m-am dus la penitenciar la vorbitor. N-au vrut sa-mi primeasca bagajele, spunându-mi sa le pun la posta. Eu nu aveam la mine nimic cu ce sa fac colete. Nestiind ce sa fac, m-am dus la posta si le-am povestit situatia. Au sarit cu totii, au adus cutii de ambalat, sfoara si ce ne-a mai trebuit ca sa facem pachetele si le-au expediat ei fara sa ma coste ceva. N-am cunoscut acesti oameni, dar erau vremurile când toti se aflau alaturi de cei vitregiti de regim. În iarna anului 1956/57, am avut vorbitor la penitenciarul Gherla, unde sotul meu a fost transferat între timp. Am ajuns la penitenciar în zori. Era umed si frig. Mi s-a spus ca numai la ora 9 am începe vorbitorul, care dura zece minute, dupa un drum de zile. Am plecat pe strada zgribulita, cu bagajul dupa mine. Dintr-o curte a iesit o batrânica si vazându-ma, m-a întrebat, ce-i cu mine. I-am spus ca am venit la penitenciar, la vorbitor. M-a adus imediat în casa, mi-a dat lapte cald, mi-a pus cald la picioare si nu stia ce sa mai faca ca sa-mi revin. N-am cunoscut-o si nu stiu cine a fost, dar comportarea unor astfel de oameni te întarea mult sufleteste când erai în nenorocire. La sosirea din detentie, mama mi-a spus ca dupa ce s-a aflat de arestarea noastra în 1953, un locuitor din comuna Feldioara, Brasov, Petre Hubes, a venit la Brasov si a cerut mamei sa-i încredinteze lui cele doua fetite sa le creasca, asigurând-o ca le va îngriji ca pe copiii lui. Avea deja trei copii sub 12 ani. Petre Hubes a fost deportat în URSS, la Donbas, în 1945, de unde s-a înapoiat în primavara anului 1948. Averea si casa i-au fost expropriate, sotia cu trei copii a ramas singura. În casa lui a locuit câtiva ani viitorul meu sot împreuna cu mama lui, femeie în vârsta, de peste 70 ani. Cunoscând situatia grea a sotiei lui Hubes, viitoarea mea soacra a ajutat-o cât a putut. Familia Hubes cu cei trei copii, de acum mari, au plecat mai târziu în Germania. În septembrie 1958 fetita cea mai mica, Doina, s-a îmbolnavit grav de rinichi. A avut la început o forma usoara de scarlatina, care a trecut neobservata si ca urmare a facut o infectie la rinichi. Nu am observat decât când a început sa urineze cu sânge. A fost internata de urgenta la spitalul de copii din Brasov. Atunci avea 5 ani. Doctorita Oprisescu a spus sa fie tinuta la pat cu caldura tot timpul. Sa nu fie coborâta din pat nici pentru nevoile personale. Boala agravându-se, mi-a facut si mie internarea în spital. Atunci am putut observa ca indicatiile date de doctor nu erau respectate, dimineata fiind dusa desculta si numai în camasuta pe coridorul care era rece, pentru a fi cântarita. Am ramas câteva zile în spital cu fetita, mama stând acasa cu Dana, care începuse sa mearga la scoala primara. Boala Doinei progresând repede, mi s-a spus ca situatia a ajuns foarte grava si ca sunt putine sanse de salvare. S-a constituit o comisie medicala cu specialisti veniti de la Cluj, care a propus sa fie operata. Doctorita Tamara Nedelcu, fosta mea colega de la Chisinau, de la Eparhial, mi-a spus ca operatia este foarte grea si ca sansele de reusita fiind reduse, crede ca eu ar trebui sa ma opun operatiei. Fetita era toropita de febra, ureea în sânge crestea mereu si ajunsese nici sa nu mai poata urina. Am crezut ca din moment ce fetita nu mai poate fi salvata, de ce sa mai fie chinuita cu operatia? Daca tot timpul de când ea s-a îmbolnavit eu am fost foarte îngrijorata si necajita, acum când mi s-a spus ca Doinita nu mai poate fi salvata, m-a cuprins o stare de indiferenta, de prostatie. Dr. Emil Bologa, seful spitalului dermato-venerian, care ne cunostea situatia familiei, ca de altfel toti medicii de acolo, m-a sfatuit sa plec cu Doinita la spital la Bucuresti. I-am spus ca nu plec, pentru ca nu am nici bani si nici nu cunosc pe nimeni acolo si atunci ce rost are sa ma duc cu ea între straini. Bologa mi-a raspuns ca daca mai este o sansa de unu la un milion, nici atunci nu am dreptul sa renunt. Fara sa mai tina seama de parerile mele, a luat legatura cu spitalul Emilia Irza din Bucuresti si, fara sa mai pot trece pe acasa sa ma schimb, sa iau ceva cu mine, am fost dusa cu salvarea la aeroport, urcata într-un avion mic, sanitar, Aviasan, si trimisa cu fetita la Bucuresti. Cu noi a plecat si dr. Nicolae Pridie, care a tinut fetita în brate în avion lânga pilot, nemaifiind alte locuri. La aterizare în Bucuresti ne astepta masina salvarii care ne-a dus la spital. Aici medic de garda era o doctorita evreica, dr. Dona...., care a luat fetita în primire, spunând: - Vedeti de mama, ca de fetita ma îngrijesc eu! Eu eram distrusa, obosita, nedormita, neschimbata de mai multe zile, disperata... Diagnosticul de glomerula nefrita era grav si starea fetitei era rea. Nu putea urina iar ureea în sânge crestea si cazuse într-o stare de somnolenta. Doctorita mi-a spus ca va trebui sa înceapa un tratament intensiv, foarte dur, de injectii, iar daca fetita va rezista, ar putea fi o sansa de salvare, dar ca pentru moment nu-mi poate spune nimic altceva. La câtva timp de la începerea tratamentului, fetita a urinat un lichid negru ca pacura. Tratamentul a continuat, facându-i si injectii intra-venoase la mâini, la degete, la cap, încât nici nu mai stia unde sa i le faca. Când doctorita venea la spital dimineata, înainte de a se dezbraca, venea sa vada fetita si zicea: "Mi-e destul sa ma uit la mama ca sa-mi dau seama de starea fetitei." Doina era foarte cuminte si ascultatoare. Niciodata nu se opunea la injectii. Punea mânutele ca la rugaciune si spunea: "Da Doamne sa nimereasca!", iar când termina injectia, spunea: "Multumesc!". Doctorita a spus ca a avut multi copii la tratament, însa ca acesta, care dupa ce a fost chinuit cu injectiile intravenoase sa mai si multumeasca, n-a mai întâlnit. Când o vedea ca se roaga înainte de injectie, spunea ca ea nu crede în Dumnezeu, dar ca de-acum îi vine si ei sa se roage. Situatia s-a îmbunatatit usor si doctorita mi-a spus ca de acum a început sa aiba sperante. Aceasta stare de sperante cu clipe de deznadejde, pentru ca boala avea si ea oscilatiile ei, a fost groaznica. Bolnava a trebuit sa fie hranita, însa tot ce înghitea, vomita. Eram foarte îngrijorata si mai ales foarte înspaimântata, însa Doinita spunea: "Nu plânge mamico, ca manânc din nou." Tratamentul a durat foarte mult si eu am stat mereu în spital. Când si eu m-am îmbolnavit de gripa, mi-a luat locul sora mea, Lili. Nu mi-am putut imagina niciodata ca medicii pot depune atâta interes pentru salvarea si vindecarea unui bolnav. Dupa spitalizare, adusa acasa, a început o lunga perioada de convalescenta, timp în care trebuia sa urmeze un regim alimentar foarte strict, fara grasimi si fara sare. Mi s-a recomandat sa-i dau portocale. Cum acest articol nu se gasea pe piata, le puteam procura doar de la un restaurant de lux, de la Aro, la un pret foarte mare. Din ele extrageam sucul pe care-l dadeam Doinitei. Niciodata nu am avut nici cea mai mica greutate din partea Doinitei cu respectarea acestui regim alimentar. Mânca ce i se dadea si daca pe masa era o mâncare care ei îi placea foarte mult si eu îi spuneam ca ea nu trebuie sa manânce din ea, nu mânca, fara sa faca vreun moft oarecare. Desi de la spital nu mi s-au cerut bani pentru întregul tratament al Doinitei, totusi am avut mari goluri banesti de umplut, la care, fara ajutorul si sprijinul celor din jur, nu as fi putut face fata. Tuturor acestor binefacatori ai mei le multumesc si pe aceasta cale si îl rog pe Dumnezeu sa-i rasplateasca.

 Tamara Banciu

Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura Încet repovestita de straina gura. Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost.

M. Eminescu - "Melancolie"

Marturia Nadejdei Golea

Peste viata senina a Basarabiei a cazut ca un trasnet ultimatumul dat de rusi la 28 iunie 1940, de cedare si evacuare în decurs de doua zile. Foarte putina lume a putut sa se refugieze într-un timp atât de scurt, iar cei care au ramas, au platit scump. Asa l-am pierdut pe tatal meu, care a fost arestat la scurta vreme dupa intrarea rusilor si a fost deportat undeva în fundul Siberiei. Am primit de la el o carte postala, si dupa aceea nimic... Peste un an Basarabia a fost reluata si armata româna a urmarit dusmanul împreuna cu armatele germane, adânc în interiorul Rusiei. În 1944 s-a întors roata. De acum rusii erau aceia care-i alungau pe români si pe germani. Tradarea de la 23 august le-a usurat mult invadarea. Multe jertfe au fost si multi ostasi si-au pierdut viata în aceste confruntari. Pentru cei care vroiau sa paraseasca Basarabia s-a organizat acum, în 1944, evacuarea, punându-se la dispozitie trenuri, în majoritate marfare, care faceau zile întregi pâna la destinatie. Noua ne-a trebuit o saptamâna de la Chisinau pâna la Timisoara. În tara, cei care au fost functionari de stat au fost repartizati pe la diferite posturi în tot cuprinsul României. Mama fiind învatatoare, a fost repartizata la Beregsau lânga Timisoara, unde organele locale au înfiintat o cantina pentru refugiati, în care alimentele erau date de comuna, iar refugiatii faceau cu schimbul la gatit. Dar rusii nu s-au marginit sa ocupe numai Basarabia, ci au invadat întreaga tara si au mers chiar mai departe. Dupa ocuparea tarii de catre rusi, a început jaful cel mare organizat de armata: sute de vagoane pline cu grâu, lemne si petrol luau calea Rusiei. În unele locuri au scos si sinele de cale ferata si le-au dus în Rusia. Dar jaful nu s-a marginit numai la marfuri. Ei vroiau sa-i ia pe toti cei nascuti în Basarabia pe care îi considerau ca cetateni sovietici. Organele de stat ale administratiei românesti întocmeau liste cu cei nascuti în Basarabia pentru a-i "repatria". Mama a fost si ea chemata la inspectoratul scolar din Timisoara unde i s-a pus în vedere sa mearga la biroul alaturat, sa se înscrie pentru plecare. Dar mama a iesit pe o alta usa si s-a întors la Beregsau. Am avut noroc ca în acest timp, la Beregsau, a venit din armata fratele meu Boris si cu Traian Golea cel care în scurt timp dupa aceea mi-a devenit sot. El era ardelean din Bachnea, de pe Târnava Mica, ceva mai sus de Târnaveni. Pe Traian l-am cunoscut când eram înca în Basarabia, pentru ca desi ardelean, a facut Agronomia la Chisinau, unde a fost coleg de an cu unchiul meu Ion Bucsan, fratele mai mic al tatii, caruia noi îi spuneam Gioni, cu care de altfel am copilarit, caci era numai cu patru ani mai mare ca mine. Prin el l-am cunoscut pe Traian si pe multi alti colegi de-ai lui, care deseori veneau la Durlesti, lânga Chisinau, unde locuiam noi. Traian avea una din surori, Otilia, casatorita în Blaj. Sub amenintarea arestarii si "repatrierii" noastre ne-am hotarât sa plecam în Blaj. Ne-am facut urgent bagajul si cu un tren de marfa am si plecat. Acolo baietii au cunoscut niste functionare de la primarie si cu ajutorul lor au confectionat acte false, ca fiind nascuti în Transilvania, ceea ce ne-a scapat de "repatriere". Mama a primit un post de învatatoare lânga Blaj si asa a putut trai familia noastra, mama, eu si cu cele doua surori mai mici, Lidia si Tamara. Între timp Traian, care fusese lasat la vatra, a fost numit administrator al mosiei Brukenthal din Micasasa, a doua statie din Blaj catre Medias, unde în septembrie 1945 ne-am si casatorit. Erau timpuri când nu puteai face multi purici într-un loc. Asa ca am ajuns în 1946 la Nanov, lânga Alexandria în Teleorman, de unde peste un an am revenit în Ardeal, la Feldioara, Brasov, unde Traian a fost sef de ocol agricol. Aici munca lui era strâns împletita cu a pretorului Ilie Banciu, care mai târziu mi-a devenit cumnat, casatorindu-se cu sora mea mai mica, Tamara. În ianuarie 1948 la Felioara a izbucnit o epidemie de febra tifoida. Traian, în drumurile pe care le facea zilnic prin comunele din jur, a baut pe undeva apa infectata Si asa a ajuns la Brasov, în spitalul de contagiosi, pentru doua luni, pâna prin 20 Martie. Între timp a facut si o complicatie de flebita (inflamatia venelor la picioare). Cum situatia interna devenea din ce în ce mai critica, ne gândeam si noi ca ar fi bine sa plecam din tara. Boala i-a înlesnit lui Traian un concediu la baile Buzias, lânga Timisoara. Lânga Buzias, la Bacova, locuia sora mea Lidia, între timp casatorita si ea cu un inginer agronom, Ilie Poenaru, seful statiunii viticole de la Bacova. Fiind noi la Buzias, într-o noapte a venit fratele lui Traian, Ionel, student la medicina în Cluj în ultimul an, si ne-a spus ca situatia lui este critica, fiind urmarit cu alarma de gradul întâi pe toata tara, astfel încât trebuie sa gaseasca o cale de a parasi România cât mai repede. La Sibiu atunci se întâmplase ciocnirea cu politia, din ghearele careia Nelu a scapat dupa ce a doborât cu pistolul pe un politist si i-a culcat la pamânt pe ceilalti. La Bacova mai statea ascuns si fratele meu Boris, fugit de la Cluj unde era student la agronomie, pentru ca era urmarit. Planul lui Traian si al meu era ca, de la Buzias, sa ne pregatim trecerea peste frontiera pe îndelete, cu atât mai mult cu cât cumnatul meu Ilie Poenaru cunostea niste oameni care faceau treceri peste frontiera în schimbul unei sume de bani. În circa o saptamâna se putea ajunge la Viena fara prea multe riscuri. Dar au intervenit evenimente neprevazute care au schimbat aceste planuri. Aproape de Arad a cazut un grup care voia sa treaca în Ungaria. Au fost arestate si calauzele care îi conduceau. Oamenii pe care îi cunostea Ilie Poenaru nu stiau în ce masura polita nu a aflat si de existenta lor ca "trecatori" si astfel sa fie pusi în urmarire, încât un timp oarecare trebuiau, sa nu întreprinda nimic care sa-i faca suspecti. Pentru ca situatia lui Nelu era urgenta, iar Boris era si el urmarit, dupa discutii lungi s-a vazut ca nu este alta cale decât fuga din tara noaptea peste frontiera în Iugoslavia. Daca la început, când se pusese problema ca trecerea frontierei sa se faca cu ajutorul unei calauze, eram de acord sa ma duc si eu cu ei, dar acum, sa trecem numai noi singuri, fara calauza prin necunoscut, mi se parea greu de realizat. Riscurile, dupa cum le vedeam eu, erau prea mari, de aceea ma chinuiam, plângeam si nu eram în stare de nici o decizie. Vazând Traian nehotarârea mea, m-a sfatuit sa ramân, ca si asa lucrurile nu vor dura prea mult si într-un an se vor întoarce si ei acasa. Ei au plecat si eu am ramas, dar cât am putut sa regret aceasta ramânere! Abia dupa plecarea lor parca ma trezisem si abia acum îmi dadeam seama cât de rau am facut. De atâta parere de rau ma îmbolnavisem de-a-binelea. Am avut o cadere nervoasa si o perioada de timp nu m-am putut tine pe picioare, mergeam sprijinita de pereti. Am ramas la sora mea. Mama a trebuit sa plece la Feldioara unde aveam toata gospodaria: pasari, mai cumparasem si o vaca cu lapte, etc. La Feldioara, resedinta sefului de ocol se compunea din locuinta noastra, grajdul în care erau doi armasari frumosi si tineri ai ocolului, iar în fundul curtii era o casuta unde locuia singura fosta proprietara a acestei curti, o sasoaica cumsecade, cu care ne-am înteles foarte bine. Când m-am întors eu la Feldioara si am intrat în curte, aceasta femeie m-a întâmpinat si mi-a spus: - De ce ati venit, Doamna? Plecati cât mai repede ca va cauta. Mi-a mai spus scurt ca au ridicat tot ce era ca mobila, îmbracaminte, vase de bucatarie, pasarile, vaca, în sfârsit, absolut tot ce-am avut. Mi-a spus ca mama s-a dus la fratele ei, Nicolae Modval, care fusese mai multi ani notar la Codlea. Acum era secretar la sfatul popular din Codlea. Nici nu stiu cum am iesit din curte. Nu stiam ce sa fac si cum sa dispar mai repede ca sa nu apuce sa ma vada mai multa lume, caci se facuse mare vâlva la Feldioara din cauza disparitiei lui Traian. Un refugiu imediat l-am cautat în casa prietenilor nostri Claudia si Leonida Gheorghiu, amândoi ingineri agronomi, el fiind directorul Scolii de Agricultura din Feldioara. Am batut la usa dar nu mi-a raspuns nimeni. Am mai asteptat putin si între timp a aparut servitoarea lor, care mi-a zis ca dânsii sunt la Brasov si nu se întorc decât seara. Ce puteam face? Gara era aproape dar din grija sa nu întâlnesc pe cineva, am luat-o direct peste câmp spre Bod, urmatoarea gara. Mi-am luat bilet pentru Codlea si asa m-am prezentat la casa unchiului meu, unde era si mama. Ei m-au sfatuit ca, pâna se mai linistesc lucrurile, sa plec undeva mai departe, si asa am plecat înapoi la sora mea Lidia, care între timp se mutase la Timisoara, sotul ei fiind numit asistent la catedra de Viticultura. La ei am stat pâna în 1951, când m-am întors din nou la Codlea în casa unchiului meu. Între timp lucrurile s-au mai potolit în ce ne priveste, încât în 1951 am putut intra functionara la fabrica de tesaturi" Codlea". În aceasta perioada sora mea, Tamara, care se casatorise cu pretorul Ilie Banciu, era la Brasov, el fiind numit jurisconsult la Sfatul Regional Brasov. Mama locuia acum cu ei, sora mea având primul copil, o fetita, pe Dana, care era de vreo 8-9 luni. Eu lucram la Codlea, dar veneam foarte des la Brasov sa-i vad. Într-o sâmbata, în vara anului 1952, când eram acolo, s-a deschis deodata usa si a aparut Nelu. Am ramas ca împietrita: - Tu aici? De unde te-ai luat? Unde-i Traian? La asta el mi-a raspuns ca Traian e bine, sanatos si munceste. Apoi l-am întrebat: bine, dar ce ti-a spus pentru mine? La asta Nelu a zis: - Nimic, pentru ca eu nu trebuia sa te întâlnesc pe tine. Tu ai fi fost prima la care Securitatea s-ar fi gândit în legatura cu mine. Mi-a cazut greu acest raspuns. Am asteptat atât de multe de la si despre sotul meu... Nelu nu trebuia sa ia legatura cu familia si totusi a fost nevoit pentru ca, facându-se stabilizarea monetara în vara anului 1952, a ramas complet fara bani deci fara nici o posibilitate de întretinere si de mâncare. El stia, înca dinainte de plecarea lui din tara, ca la Codlea locuia unchiul meu Nicolae Modval si atunci si-a încercat norocul. Acesta a fost primul sau contact cu rudele. El a venit la Codlea, dar noi toti eram la serviciu. Acasa era numai bunica, de 90 de ani. Nelu o cunostea dinainte si i-a spus sa nu spuna nimanui, niciodata, ca l-a vazut, si în special mie sa nu-mi spuna. Desi locuiam în aceeasi casa, bunica nu mi-a spus nimic pâna când am aflat singura, dând nas în nas cu el, în locuinta surori mele din Brasov. Desigur ca unchiul meu l-a ajutat cum a putut. Unchiul a fost în comisia de schimbare a banilor si a putut astfel sa-l scoata din încurcatura, înlocuindu-i o parte din banii cu care el venise pregatit din Vest. Mai târziu am aflat ca Ilie Banciu, cumnatul meu, a cautat, la cererea lui Nelu, sa-l puna în legatura cu celalalt unchi al meu, Ion Bucsan, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti. I-a scris ca sa vina urgent la Brasov, dar Gioni n-a venit. Îsi dadea seama probabil de marele risc ce-l implica o întâlnire cu Nelu, si atunci a plecat cumnatul meu la Bucuresti ca sa-l aduca. Gioni a venit, si asta l-a costat o condamnare de 25 de ani închisoare. A iesit si el odata cu ceilalti în 1964. Cum a fost anchetat si ce i-au facut nu stiu, dar a suferit o depresie puternica în închisoare. Nu-l mai interesa nimic, nu vorbea, nu mânca. A fost cumnatul Banciu si altii care au avut grija de el. Nu mult dupa ce a iesit din puscarie, a murit de inima. Sora mea din Brasov locuia în Schei si chiar de la locuinta lor terenul începea sa fie neregulat, abrupt. Pe partea lor terenul era mai jos si pe cealalta parte, peste drum, era un mal mult mai ridicat. Când mergeam la Brasov, vedeam în casa de vis-a-vis de pe mal, un militar stând mereu pe veranda. Asta a durat luni de zile. Ne-am dat seama ca era un lucru suspect, ca desigur se urmareste ceva, dar nu stiam atunci ca obiectul observatiei sale era chiar casa surorii mele. Prin august 1953, sora si cumnatul, cu cele doua fetite - caci între timp a mai venit una pe lume, - cea mai mare era de 2 ani si jumatate si cea mai mica de sase luni - s-au dus sa petreaca vreo doua saptamâni la Cartisoara, judetul Fagaras, de unde era Ilie. La fabrica din Codlea, unde munceam eu, aveam foarte mult de lucru în preajma platii lefurilor, când trebuia sa complectez declaratia de salarii cu evidenta avansurilor, a concediilor, etc. Într-o dupa amiaza, când toti ceilalti functionari plecasera, eu fiind tot la birou, vine conducatorul tehnic, care era si organul politic al întreprinderii, caci directorul întreprinderi avea numai atributii administrative, si îmi spune sa ma duc la Militie ca sa ridic o corespondenta urgenta. I-am raspuns ca sunt prea ocupata si nu pot sa ma duc, gândindu-ma în sinea mea, ca de când am ajuns "curier"? Când am terminat treaba, pentru ca Militia era în drumul meu spre casa, m-am gândit sa intru totusi si sa întreb de acea corespondenta. Acolo mi s-a raspuns ca acuma e târziu, nu mai e nevoie de mine. Dupa cum s-au înlantuit lucrurile, abia mai târziu mi-am dat seama ca de atunci începuse urzeala pentru arestarea mea, numai ca se astepta momentul prielnic. Dupa câteva zile m-am dus la Brasov sa-mi scot un dinte care ma necajea mult. Întâi am trecut pe la locuinta surorii mele care era deja plecata la Cârtisoara. Pe drum spre casa ei, la o distanta oarecare de mine, un militar venea mereu în urma mea si apoi a intrat în vorba cu mine. Mie numai de taclale nu-mi ardea, într-atâta ma durea dintele si i-am spus-o si lui. M-a întrebat daca am un doctor bun si i-am spus care este doctorul. A plecat. Când am ajuns la doctor si i-am spus ca vreau sa-mi scoata dintele cu pricina, m-a mirat mult taraganeala lui cu pregatirea instrumentelor. În sfârsit, mi-a scos dintele si când am vrut sa plec, mi-a spus sa mai ramân, sa stau linistita caci se pare ca nu ma simt prea bine. Am stat putin si apoi am plecat, dar m-a mirat comportamentul doctorului. Abia când s-a derulat întreaga operatie a arestarii mele, mi-am dat seama de ce doctorul insista sa mai ramân. Era înca o încercare de a ma aresta, dar apoi s-au razgândit. Unchiul si matusa din Codlea n-ar fi stiut unde am plecat si s-ar fi alarmat iar Securitatea voia sa lucreze cât mai pe tacute. Obrazul îmi era umflat, dar a doua zi m-am dus totusi la lucru. Pe la ora 11 vine directorul întreprinderii si-mi spune ca seful serviciului financiar este chemat la Minister la Bucuresti. Eu i-am spus ca nu ma simt bine si nu pot pleca asa la drum. Contabilul sef a intervenit si a zis ca de ce sa nu se duca el, ca si asa are mai multe probleme de rezolvat la Bucuresti. Directorul a spus ca trebuie sa mearga cine este chemat. În aceasta situatie n-am avut ce face si m-am dus acasa sa ma pregatesc de drum si sa-mi anunt familia ca plec. Matusa mea, fiind în concediu, era acasa. Am mâncat si tocmai vroiam sa ies, când cineva a sunat la usa. Au intrat doi barbati si au spus ca sunt de la spatiul locativ. Eu am plecat si ei au ramas stând de vorba cu matusa. Am trecut din nou pe la întreprindere, mi-am luat biletul de calatorie si m-am îndreptat spre gara. În urma mea veneau cei doi care fusesera în casa la matusa. Trenul a fost foarte aglomerat, mai aglomerat ca niciodata. Am trecut din vagon în vagon în speranta ca voi gasi un loc de sezut. Abia când am ajuns la Brasov s-au eliberat niste locuri. N-am reusit bine sa-mi aranjez bagajul si sa ma asez pe o banca, ca cei doi s-au înfiintat lânga mine, m-au întrebat care-mi este bagajul, m-au înhatat unul de-o mâna si altul de alta ca sa ma duca cu ei. Eu m-am revoltat, mi-am smuls mâna si i-am întrebat ce au cu mine. Ei mi-au spus ca am insultat o persoana sus pusa, dar asta era doar o justificare de ochii lumii care se uita nedumerita la hartuiala noastra. M-au târât din tren si m-au urcat într-o masina care statea gata si ne astepta. M-au dus la Securitatea din Brasov, si de acolo în continuare la Bucuresti. Pe serpentinele de la Predeal mi se facuse atât de rau încât îmi venea sa vomit si, probabil ca sa nu le murdaresc masina, opreau din când în când si ma lasau sa ies la aer. Asa m-am trezit arestata la Ministerul de Interne la 25 August 1953. Am ajuns noaptea si m-au dus direct sus, într-o camera de ancheta. Primii anchetatori erau mai în vârsta decât cei care au urmat mai târziu si printre ei era, cred eu, chiar Nicolski, unul tuns, care vorbea foarte prost româneste. Au început cu ce stii despre el, si unde l-ai vazut. Era vorba de Nelu. Si pe acel scaun am stat în continuare, fara nici o întrerupere, toata noaptea si toata ziua urmatoare, pâna s-a înnoptat din nou. Eram atât de sleita ca nu mai stiam pe ce lume sunt. Capul îmi cadea de oboseala si ochii mi se închideau si atunci anchetatorul, ca sa ma trezeasca, lovea odata zdravan cu pumnul în masa, si eu saream din loc buimacita. Ma trimitea la geamul larg deschis în noapte ca sa-mi vina aerul direct în fata, sa ma mai învioreze. Eram bolnava, eram obosita si plina de frica. As fi facut orice numai sa termin cu aceasta situatie. Daca as fi avut ocazia sa ma pot apropia singura, neobservata, de un geam deschis, n-as fi pregetat nici o secunda sa ma arunc jos de la orice etaj ar fi fost, pentru ca singurul lucru ce mi-l doream, era sa scap de toate. În sfârsit, m-au dus jos într-o celula mica de tot, cu un pat suprapus, în care nimic altceva n-ar mai fi încaput. Ca sa fiu mai în siguranta, m-am urcat în patul de sus, dar imediat mi-au dat ordin sa cobor. Mi-au adus niste pastile, dându-si seama probabil în ce hal eram. N-am vrut sa le iau si atunci mi le-au bagat fortat pe gât. Dupa toata aceasta oboseala si surescitare acuma, când în sfârsit as fi putut dormi, somnul nu se lipea de mine. Acelasi zbucium continua sa ma tina treaza. Deodata aud usa de vizavi si aud vorba. Îl recunosc pe cumnatul meu, Banciu Ilie, care suferea de ficat si când facea câte o criza acasa, îl tinea câte o saptamâna tot vomitând. Acum îi era rau, vomita, si plantoanele îl chinuiau cu întrebari. Mi-am dat atunci seama ca nu numai eu, ci toti ceilalti ai mei sunt arestati. Stateam pe pat, fara sa pot dormi. Aveam pe mine o rochita de vara si o jacheta mai groasa, pe care o luasem la drum. Nu stiu cum am dat cu mâna si am simtit ca într-o cuta de la jacheta era înfipt un ac cu ata în el. Atunci mi-a venit nastrusnica idee sa mi-l înfig în inima si sa mor, sa termin cu toate. L-am înfipt în piept ca si când mi-as fi facut o injectie si apoi cu degetul l-am apasat cât am putut de tare în adânc. Deodata am simtit ca s-a întâmplat ceva. Acul nimerise probabil într-o coasta si s-a rupt si ata spânzura afara. Apucând firul de ata care era în doua, încet, încet, tragând de el, am reusit sa scot afara urechile si o mica portiune din ac. Restul a ramas bine înfipt si atunci, ca si când asta nu ar fi fost de ajuns, m-am gândit sa ma strâng de gât si sa mor prin sufocare. Mi-am rupt poalele de la combinezon si mi-am facut un cordon cu care am început sa-mi strâng gâtul, dar oricât ma fortam de tare, nu reuseam sa ma sufoc de tot. Am încercat de mai multe ori, dar fara succes. Dimineata, când a deschis militianul usa sa ma scoata la program, îl vad ca se uita la mine, strigând: - Ce-ai facut? Spune ce-ai facut? Nu întelegeam ce vrea si deodata vad ca începe sa-mi cerceteze gâtul. Cât am strâns eu de tare încercând mereu sa ma sufoc, gâtul meu se facuse numai rani. Imediat s-au repezit la pat, au scotocit totul si au gasit urechile acului cu ata înca atârnând în el. M-au întrebat unde e restul de ac. Nu le-am spus nimic. A doua zi m-au mutat într-o camera spatioasa care avea un singur pat. Într-o parte era un geam mare, ca o vitrina, care dadea într-un culoar, iar în partea opusa era usa cu vizeta - un ochi mic în usa, acoperit cu o tablita de metal care se putea da la o parte si prin care plantoanele te puteau spiona. Acum o puteau face si prin geam si prin vizeta. Seara vad ca intra plantonul si-mi spune ca pot sa ma culc pe pat. Eu nu m-am miscat din pozitia mea rezemata de perete. A venit de câteva ori sa-mi spuna sa ma culc si cu cât ei insistau mai mult, cu atât ma încapatânam sa ramân în aceeasi pozitie. În fond, ma fortam sa ramân treaza. Nu stiam ce vor, ce aveau de gând sa faca cu mine si-mi era frica. Cum stateam asa rezemata de perete, dintr-odata am simtit ca în camera patrunde un fum din partea geamului si fumul devine tot mai des. Deodata n-am mai stiut nimic. La un moment dat, ca o strafulgerare de-o secunda, am avut în fata ochilor un tablou. În mijlocul camerei statea un individ în halat alb, care tinea în mâna o siringa ridicata în fata ochilor, ca atunci când te pregatesti sa faci o injectie si cauti mai întâi sa scoti aerul împingând pistonul pâna începe sa iasa lichidul. Atâta, si din nou totul s-a scufundat în întuneric. A doua zi ma duce plantonul la ancheta. Mi-a pus ochelari negri ca sa nu vad. Intrând si el, statea alaturi de mine. Anchetatorul îl întreaba: - Ei, cum e ? La care plantonul raspunde: - Acuma îi facem... si a aratat cu mâna spre capul lui. Am putut sa vad gestul sau pentru ca militianul statea alaturi de mine si prin partea laterala a ochelarilor se putea vedea putin într-o parte, dar nimic în fata. Dupa ce a iesit plantonul, l-am întrebat pe anchetator: - Ce înseamna "acuma îi facem", si am dus si eu mâna la cap. A sarit ca un turbat. - Ce, esti nebuna, ce vorbesti ? La noi nu se face asa ceva. Asta se face numai în tarile capitaliste. Când mai târziu, dupa 20 de ani, m-am reîntâlnit cu Traian si i-am povestit despre asta, mi-a spus ca desigur mi-au injectat niste droguri care te fac sa nu mai ai control asupra ta si sa vorbesti de toate, si mai ales despre acele lucruri despre care ai fi dorit sa nu se afle niciodata. Eu nu stiam nimic din ce se practica nici în tarile capitaliste, nici în cele comuniste, dar din spusele lui am înteles ca ceva foarte grav mi-a fost facut. De la Ministerul de Interne am fost dusa la închisoarea Uranus. Acolo, spre surprinderea mea, am auzit-o pe Tamara, sora mea, plângând si chemând numele fetitei sale, Doinita, Doinita, Doinita.... Mi se rupea sufletul de jalea ei si de jalea micilor fetite, de jalea tuturor napastuitilor încaputi în marele abator al Securitatii. Militienii când o auzeau, se distrau, zicând: - Iar a-nceput Doinita! Ce puteau ei pricepe din chinurile si durerile noastre, din jalea noastra fara margini, din jalea unei mame smulsa de lânga copilul ei care avea doar câteva luni. Când am fost scoasa din nou la ancheta, am spus anchetatorului ca sora mea e bolnava cu inima, are si boala "Basedow" si l-am rugat sa fie mai întelegator ea. M-a întrebat de unde stiu ca sora mea e aici. I-am spus ca i-am auzit plânsetul si strigatul de deznadejde pentru Doinita, fetita ei cea mai mica. Deci acum stiam ca si Tamara e luata, iar copiii ei au ramas singuri, fara nici unul din parinti. Dupa cum am spus, înca mai înainte de a fi fost arestata stiam ca Mara plecase la Cârtisoara, în satul natal ai lui Ilie, ca sa petreaca acolo o vacanta de doua saptamâni. Sotul ei, Ilie, era jurisconsult la Sfatul Popular Brasov si nu mai avusese concediu de câtiva ani. Acum, în sfârsit, se înfaptuise minunea, dar nici n-au apucat sa se aseze bine ca a venit un om de la Sfatul Popular local si i-a spus cumnatului ca îl asteapta acolo cineva care vrea sa-i vorbeasca. Sora mea a sarit în sus, crezând ca e cineva de la Brasov si vrea sa-l recheme din concediu. Vazând Ilie cât este de suparata Tamara, nu s-a dus atunci, dar putin mai târziu, s-a gândit totusi sa mearga ca sa afle despre ce este vorba. A luat-o de mâna pe Dana, fetita cea mai mare, si au plecat amândoi. Când au ajuns acolo, nu mai era nimeni si s-au întors acasa. N-au trecut decât câteva minute si de data asta a venit baiatul din vecini, spunându-i lui Ilie ca cineva îl cheama la poarta. El a iesit, dar nu s-a mai întors în casa. Era Securitatea care l-a luat asa cum se gasea: într-un costum de pânza, în sandale, fara ciorapi. Sora mea nu si-a dat seama de cele întâmplate. Credea ca tot la Brasov a plecat, fiind nevoie urgenta de el acolo, dar pe de alta parte se gândea cum putea sa plece asa, sa nu-i spuna nimic? Nici a doua zi nu a primit nici un semn de la el. Atunci si-a luat fetitele, una în brate si alta de mâna, si s-a dus la Brasov la Sfat, sa vada ce s-a întâmplat cu Ilie. Acolo i s-a spus ca ei nu l-au chemat si nici nu stiu ceva despre el. Disperata, a luat autobuzul si s-a dus la Codlea, la unchiul Nicolae Modval, sa vada ce este de facut. Dar Nicolae Modval nu mai era nici el. Fusese arestat. În casa lor era mare jale si suparare. Jeni, matusa, i-a spus Tamarei: - Nu mai vreau sa stiu nimic de voi. Din cauza voastra s-a întâmplat totul. Ce sa faca biata sora-mea, caci nici aici n-a aflat sprijin?! Mama în acest timp era la sora mijlocie, la Lidia, care locuia la Odobesti cu sotul ei, Ilie Poenaru, seful statiunii viticole de acolo. Asa ca, s-a dus la posta si i-a trimis mamei o telegrama sa vina imediat la Codlea. Atât a mai apucat sa faca. Securitatea a venit si a arestat-o. N-a contat ca mai înainte i-au luat sotul, n-a contat ca cei doi copii ramâneau singuri si erau asa de mici. Când a venit mama de la Odobesti, Dana a îmbratisat-o plângând si i-a spus: - Mamica a plecat si m-a lasat singulica, singulica! Doinita, care nu avea decât sase luni, nu stia ce se întâmpla în jurul ei si cred ca a suferit mult de foame caci, pâna a venit mama, nimeni nu a avut timp pentru ea. Mama a încercat s-o hraneasca cu biberonul. Ea plângea, îl scuipa afara si nu-l suporta deloc în gura ei. Atunci mama a încercat sa-i dea câte putin cu lingurita si în felul asta a fost ceva mai bine. La Codlea nu aveau gaz. Încalzitul si gatitul se faceau cu lemne. Pentru Doinita mama avea mereu nevoie de foc sa-i încalzeasca laptele, caci putea mânca doar putin cu lingurita si atunci trebuia s-o hraneasca mult mai des. De aceea mama s-a vazut nevoita sa plece cu fetitele la locuinta din Brasov, unde aveau gaz si unde ar fi fost mai linistita, stiind ca nu deranjeaza pe nimeni. Când a ajuns la Brasov, casa fiind ocupata de Securitate, ea cu cei doi copii mici a ramas în strada. S-a dus la Securitate si a cerut sa-i dea locuinta înapoi. Securistii i-au spus sa se duca la Codlea si sa stea acolo la fratele ei. Mama le-a raspuns ca ea nu se poate duce acolo, fiindca are nevoie de gaz si de caldura pentru copii. Si apoi la Codlea e totusi o casa straina, care nu e obligata sa suporte necazul altora. Asa a umblat câteva zile la Securitate cu o fetita în brate, cu alta de mâna si cu olita dupa ea. Securistii, exasperati de insistentele mamei, i-au spus: - Daca nu te linistesti acolo la Codlea, te arestam si te trimitem si pe d-ta dupa ei. Mama, plângând, le-a raspuns: - Mai rau decât îmi este mie acum, nu-mi va fi, orice veti face cu mine. Cu chiu cu vai i-au aprobat o camera, deci acum avea un colt unde sa stea, dar era lipsita de bani. Avea în acea vreme o pensie de 180 lei, pentru ca se pensionase cu un an mai devreme. Înainte de fuga lui Traian din tara, când mama statea la noi, am sfatuit-o sa nu se mai chinuiasca cu serviciul înca un an ci sa iasa la pensie. Provizoriu i s-au dat acesti 180 lei lunar, urmând ca atunci când i se împlinea timpul de pensionare sa i se recalculeze pensia. Asa au fost arestarea surorii, cumnatului meu, si patimirile mamei. Acum sa ma întorc din nou la domiciliul ce-l aveam la închisoarea Uranus. Celula era vopsita în verde închis, culoare întunecata si deprimanta. Aerisirea nu se facea. Câteodata, când te scoteau la program dimineata, lasau usa întredeschisa si mai intra putin aer de pe coridor. Toata ziua trebuia sa stai asezata la marginea patului, cu picioarele spânzurate în jos. Asta n-ar fi fost nimic, dar marginea de fier a patului era mult mai înalta decât salteaua, asa ca practic stateai cu încheieturile genunchilor direct pe aceasta margine îngusta de fier care îti întra în carne. Aici pielea mi se îngrosase si se facuse de parca era tabacita. Într-o zi mi-au adus în celula pe cineva. Avea vreo 25 de ani si era asa de nepasatoare ca parea sa sfideze toata mizeria puscariei. Era vesela, toata ziua glumea cu plantoanele la vizeta. Avea regim special de mâncare, primea tigari, avea voie sa stea pe pat cum dorea si chiar sa doarma daca îi venea somnul. Era scoasa din celula afara pentru ore întregi. Nu invidiam nimic din toate câte le avea, caci nu-mi statea gândul la ele. Nenorocirea întâmplata noua, tuturor, era prea mare ca aceste favoruri facute cuiva în închisoare sa conteze. Mi-am dat seama ca ea nu are nici o suferinta si era cu totul altceva decât un detinut obisnuit. M-am închis în mine ca si când ea nici nu ar fi fost în celula. Era foarte nemultumita, chiar iritata ca eu taceam. Deseori îmi spunea: - Dar spune si tu ceva. Povesteste o excursie, o întâmplare oarecare, o carte citita, ca sa ne treaca vremea mai usor. Pentru ea oricum vremea trecea usor caci ore în sir nu era în celula. Având acul în piept, deseori parca simteam întepaturi. Odata, ea m-a vazut pipaindu-ma la piept si m-a întrebat: - Ce ai? Te doare inima? I-am spus ce am facut cu acul. A fost scoasa din celula ca de obicei si în aceeasi seara am fost si eu dusa într-un birou unde se afla un sanitar. M-a întrebat ce am si ce ma doare. I-am spus ca n-am nimic. Atunci a început sa-mi pipaie pieptul, sa strânga în diferite directii, ca sa-si dea seama unde si când ma doare la pipait. Ce putea el descoperi când acul era adânc si bine înfipt în învelisul coastei ? Lui nu i-am spus ce am facut, cu toate ca acum acul începuse sa ma îngrijoreze. Dupa acest episod, tovarasa mea de camera a fost scoasa de la mine si pe altcineva nu mi-au mai adus cât am stat acolo. Într-o zi m-au dus cu duba la Ministerul de Interne. M-au lasat într-un subsol plin de lazi si alte lucruri depozitate. Ma gândeam: ce mai vor sa faca cu mine? Într-un târziu m-au dus într-un birou sus. A venit cineva, probabil unul dintre anchetatori, mi-a zis sa iau loc si apoi mi-a comunicat ca voi fi confruntata cu Nelu. Mi-a spus: - Acum ai ocazia sa-i strigi în fata toata revolta pentru tot ce v-a facut el voua. Sa-i spui ca este o bestie, un bandit care v-a nenorocit pe toti cu uneltirile lui criminale contra Republicii Populare Socialiste. Anchetatorii, sau cine erau acele persoane, intrau, ieseau, susoteau între ei, dar nimic nu se întâmpla. La un moment dat credeam ca Nelu nu va mai aparea si ma gândeam ca poate nici nu e prins. Dar, în sfârsit, s-a deschis usa si el a intrat în camera. Era linistit. L-au invitat sa ia un loc, l-au servit cu tigari. Ne uitam unul la altul... - N-aveti voie sa va uitati unul la altul, n-aveti voie sa vorbiti! a tunat vocea unuia dintre ei. S-a întors apoi catre mine si mi-a spus: - Ei, acum poti sa-i spui tot ce crezi despre el, dupa toate câte v-a facut voua. Pentru ca eu taceam, a început sa strige la mine, de ce nu vorbesc si nu-i arunc în fata toata tradarea si ticalosia lui? Sunt si eu o ticaloasa. Nu stiu ce mi-au mai spus, strigând si spumegând. Atunci a intervenit Nelu, zicând: - Va rog tineti cont ca e femeie si are circumstante atenuante. Asta a fost toata confruntarea. Am fost dusa înapoi la Uranus. Acum, ca parasutistii au fost arestati, se pregatea procesul lor. Anchetatorul m-a chemat si mi-a spus ca voi fi adusa la proces ca martor si trebuie sa învat ce sa declar acolo. El îmi zicea si eu trebuia sa repet dupa el si asta câteva seri de-a rândul. Îmi venea asa de greu sa repet, ca un papagal. Cuvintele îmi stateau în gât si el îmi striga: - "Ce, nu stii sa vorbesti? Repeta si iar repeta!" Într-o zi era mare miscare pe sala. Se întâmpla în timpul procesului, care s-a tinut între 9-12 Octombrie 1953. S-a deschis usa de la celula mea. Mi-au dat niste sosete, caci fusesem arestata în rochita de vara si fara ciorapi. Cu rochita asta eram îmbracata si ziua si noaptea. Au luat-o sa mi-o calce, dupa ce mai întâi au încercat sa-mi gaseasca ceva corespunzator de îmbracat, dar n-au gasit. M-au dus la Tribunal noaptea. Când am intrat în sala de sedinte era o mare de lume. Cred ca toata Securitatea din Bucuresti se afla acolo. În fata, în partea stânga, pe o estrada (o boxa mare) erau ei, toti parasutistii. Printre ei si o femeie. Era Elena Stetin, sora parasutistului Mircea Popovici, pe care am cunoscut-o mai târziu. A murit la Jilava de cancer la sân. M-au dus mai în fata si am fost întrebata de Tribunal, cine sunt? Daca cunosc pe cineva din boxa? Am spus ca-l cunosc pe cumnatul meu Ion Golea. - Ce stii despre el? Ce ti-a spus? - Mi-a spus ca a fost prin mai multe tari si ca a venit în tara parasutat. - Dar ce sti despre activitatea lui? - Nu stiu nimic, absolut nimic. Nu îmi amintesc când am fost apucata de brat si scoasa afara. Din nou în duba si înapoi la Uranus. Când am ajuns era noapte târziu. Anchetatorul m-a chemat. Era foarte suparat. Mi-a adresat cele mai oribile cuvinte si cele mai grele insulte. Degeaba se straduise el seri de-a rândul sa ma învete ce sa spun? Printre altele, mi-a zis: - Puteai sa fi libera acum, dar asa vei sta în boxa alaturi de ei. Eu însa stiam ca tot în boxa aveam sa stau orice as fi spus. Numai ca, pentru un moment, supararea lor era prea mare caci nu zisesem nimic din cele ce am fost învatata sa spun. Iar acest proces era foarte important pentru ei. Dupa acest proces al parasutistilor, despre care au scris toate ziarele din tara si din strainatate, s-au judecat procesele noastre, ale celor inculpati în legatura cu ei. Fiecare parasutist avea lotul lui de rude, prieteni, gazde, cunoscuti si chiar necunoscuti, care doar auzisera de ei, lot ce se ridica la câteva sute de persoane. La data de 1 Noiembrie a fost procesul grupului nostru. Numai din familia mea au fost judecati: sora si cumnatul (Tamara si Ilie Banciu), unchiul de la Codlea (Nicolae Modval), unchiul din Bucuresti (Ion Bucsan) si eu, Nadejda Golea. În afara de noi, rudele, mai erau si altii, printre care Mia Capceag, care a tradus un manifest al lui Nelu pentru a fi raspândit la Festival în mai multe limbi: spaniola, engleza, franceza, italiana si germana. A primit 15 ani. La proces, la ultimul cuvânt, atât Ilie Banciu cât si Nicolae Modval au cerut sa le dea lor pedepse mai mari, dar s-o lase pe Tamara sa se întoarca acasa la fetitele ei. Pedepsele au fost urmatoarele:

 Ioan Bucsan 25 ani

 Ilie Banciu 20 ani

 Nicolae Modval 5 ani

 Tamara Banciu 1 an

 Nadejdea Golea 6 ani.

 De la proces am fost dusi cu totii direct la Jilava, unde ne-au repartizat apoi în diferite camere. Pe mine nu m-au lasat în aceeasi camera cu sora mea. Când usa camerei în care m-au dus s-a deschis, am vazut înauntru o mare de lume. Am respirat usurata oarecum, caci pâna atunci statusem singura, iar acum eram între oameni. În loc de paturi erau priciuri, adica scândura dintr-un cap în altul al camerei, pe o parte si pe alta, de-a lungul peretilor, pe doua rânduri, sus si jos. La usa, într-un colt, era tineta, un hârdau de lemn în care-ti faceai trebuintele si un altul mai mic pentru apa. Daca se întâmpla sa cobori noaptea pentru trebuinte fiziologice, riscai la înapoiere sa nu-ti mai gasesti locul, asa de înghesuite eram pe priciuri. Iar daca în cursul noptii cineva se întorcea pe o parte, tot sirul trebuia sa se întoarca, caci altfel nu era chip sa te asezi. Dintre persoanele de la Jilava îmi amintesc cu placere de Suzi Benvenisti, din lotul sionist, o persoana realista, calma, modesta si foarte buna. Pe toate ne încuraja. Dupa cum se vede, sionistii, dupa ce au creat comunismul, au ajuns si dintre ei câtiva prin puscarie, datorita probabil unor conflicte interne, în familie. Dar nici pe departe nu au avut de suferit chinurile anchetelor si nici n-au primit pedepsele noastre de zeci de ani. Îmi vine mai degraba sa cred ca au fost bagati si dintre ei câtiva prin puscarii numai de ochii lumii, pentru a îndulci acuzatia ca ei ar fi marii conspiratori ai întregii noastre tragedii. La Jilava am mai stat cu Mioara Muscalu, Tanti Magos, Frida Lacaz, în urma devenita Holban, prin casatorie cu baiatul generalului Holban. Dupa eliberare a plecat la Paris, unde este stabilita si acum. Pentru ca acum eram împreuna cu atâta lume, viata era mai suportabila. Stateam pe priciuri, vorbeam, povesteam, dar necazul meu cu acul ma preocupa în continuare, caci acum nu mai voiam sa mor. Voiam sa traiesc. Am raportat ofiterului politic cazul si am rugat sa fiu dusa la spital la Vacaresti pentru operatie. Nu m-au trimis si atunci am ,,raportat" ca fac greva foamei. Ofiterul politic mi-a spus: - Nu-i nevoie sa faci greva foamei caci vei fi trimisa la Vacaresti. Într-adevar, m-au trimis la Vacaresti, la spitalul nostru, al detinutilor politici. Mi s-a facut radiografie si doctorul a confirmat ca am în piept un corp strain, ce pare sa fie un ac. Cu aceasta confirmare m-am întors la Jilava si dupa putin timp am fost adusa din nou la Vacaresti pentru operatie. Mi s-a facut iarasi radiografie si doctorul a pus un semn cu creionul chimic pe pieptul meu. Cum nu m-au operat imediat, semnul s-a sters, asa ca atunci când m-au dus la operatie, nu mai era. Doctorul a facut o incizie în lung pe piept, dupa aceea mai multe de-a curmezisul, cautând sa dea de ac, dar nu l-a putut gasi, asa ca toata macelarirea pieptului meu a fost facuta degeaba. Acul mi-a fost scos însa mai târziu, la spitalul Babes, fost Gerota. Am mai petrecut un timp la Jilava, cu viata si programul de acolo. Cred ca era prin 1955. De câteva zile nu mai aveam nici o pofta de mâncare; îmi venea sa vomit numai când simteam mirosul mâncarii. Tin minte ca era la masa o tocana de cartofi cu maruntaie de carne, cu ceva ardei, o mâncare socotita buna. Eu nu m-am atins de ea si toate colegele s-au pus pe capul meu, zicându-mi ca trebuie sa manânc macar putin. Nu am putut. Când m-am dat jos de pe prici, o colega de celula se uita la mine si zice: - Dar tu esti galbena toata, ai icter. Doctorita m-a vazut, mi-a prescris regim alimentar de cartofi, pe care însa îi fierbeau toti odata si câteva zile îmi tot dadeau din ei reci. Numai bine nu puteau sa-mi faca. Boala mea a avansat, din galbena m-am facut verde închis ca maslina. Atunci doctorita m-a trimis în sfârsit la spital. Militienii care m-au dus se uitau la mine si ma întrebau: - Cum ai putut sa stai pâna ai ajuns în halul asta? Ei saracii nu stiau ca nu eu dispuneam de persoana mea, ci aceia în mâinile carora eram. La Vacaresti îmi dadeau pastile de metionina, ceva zahar si ce mai puteam eu ciuguli din supa celorlalte detinute. Daca era supa de cartofi cu carne, cartofii erau ai mei. Într-o zi vin la Vacaresti doua persoane de la Securitate si întreaba de mine. Dupa putin timp am fost scoasa de militian si dusa într-o camera jos, unde ma asteptau cei doi. M-au întrebat cum ma simt si cum e cu acul. - Acul, multumesc, sta bine înfipt în pieptul meu. Atunci ei mi-au spus ca nu pot promite nimic, dar s-ar putea ca într-o saptamâna ori zece zile sa fiu dusa la un spital în oras pentru operatie, ca sa mi se scoata acul. Asa a si fost. Am fost internata la spitalul Babes, singura într-un salon, desigur cu militianca lânga mine. Operatia a fost facuta sub raze Roentgen, cu anestezie generala si acul mi-a fost scos. Pentru ca, desi adormita, nu ma linisteam, ma zbateam mereu cautând sa ma ridic de pe masa, mi-au bagat atâta narcotic încât am facut o grava congestie pulmonara, care m-a tinut mai mult de o luna. Ficatul a fost si el vatamat, mai ales ca aveam si icterul, asa ca am început sa vomit mult si numai verde. Am stat la acest spital vreo patru-cinci luni. Un capitan trecea mereu pe acolo sa vada care este situatia. De la Uranus a venit chiar seful Securitatii -- asa cum am înteles de la militience -- cu înca unul si mi-a oferit o carte postala ca sa scriu acasa. La început am refuzat, dar gândindu-ma la biata mama, ce lucru mare ar fi pentru ea sa stie ceva despre mine, am scris. Cei doi de la Securitate mi-au spus ca-i pot scrie si sotului meu, care era în Germania. Eu am raspuns ca nu-i scriu, gândindu-ma ca i-as putea cauza un rau, ei folosind scrisoarea în cine stie ce scopuri. Au insistat: - De ce nu vrei sa-i scrii, ca el a scris si se intereseaza de d-ta? - Mie nu mi-a scris nimic, am raspuns eu. - Dar ne-a scris noua, si am putea sa-ti dam pasaje din scrisoare, ca sa recunosti ca el a scris-o. - Daca v-a scris dvs., raspundeti-i dvs. Eu n-am de ce sa-i scriu. Într-o zi s-a întâmplat un lucru cu totul extraordinar. Usa s-a deschis si-n camera a intrat sora mea, Lidia Poenaru, cu baietelul ei Radu, împreuna cu cele doua persoane de la Securitate care-mi cerusera sa-i scriu lui Traian. Eu o stiam pe sora mea la Odobesti. Ea era singura nearestata, caci n-a stiut nimic de Nelu. Sotul ei, Ilie Poenaru, a fost adus la Bucuresti la institutul de Cercetari Agronomice, sectia Viticola, iar sora mea cu copiii a ramas la Odobesti, asteptând ca Ilie sa gaseasca o locuinta, ca apoi sa vina si ea cu cei doi baieti, Radu de 6 ani si Vladut de 3 ani. Cum cumnatul meu nu reusise sa gaseasca nimic, a venit si ea cu copiii la Bucuresti, ca sa alerge toata ziua, sa-si poata gasi o locuinta. Prof. Negreanu, de la institut, i-a pus la dispozitie o camaruta mica, în care nu încapea decât un pat unde dormeau copiii. Sora cu sotul dormeau pe jos, iar ca masa aveau un taburet mai lungut. Însotitorii surorii mele s-au asezat pe patul de vizavi si-mi povesteau râzând cum, sa o încercând sa o aduca pe sora mea, ea s-a asezat pe taburetul care-i tinea loc de masa si a spus ca nu pleaca nicaieri pâna nu vine sotul ei de la serviciu. Atunci, ca s-o linisteasca, i-au spus sa ia si copilul, si asa m-am trezit cu ei la usa. Am vorbit cu ea ce-am vorbit si la un moment dat am apucat-o de mâna si am tras-o spre geam, dorind sa-i spun ceva numai ei. Au sarit imediat de pe patul unde stateau si s-au apropiat de noi. Daca am vazut ca nu pot vorbi numai cu ea singura, atunci am spus fata de ei: - Lidia, daca ti se va cere vreodata sa-i scrii lui Traian, te rog mult sa n-o faci. Asta-i problema mea si nu a voastra, deci sa nu-i scrii. Ma gândeam ca au adus-o la mine ca sa-i poata cere si ei anumite servicii. M-au întrebat, de ce am facut asta? - Pentru ca mi-e frica sa nu i se întâmple ceva rau si lui Traian. N-au mai spus nimic si au plecat împreuna cu sora mea. Eu am mai ramas la spitalul Babes. Militiencele tot mai des faceau aluzie la ziua când voi fi libera. Una mi-a spus ca desigur, atunci când voi fi libera si ne vom întâlni pe strada, nici n-am sa vreau sa ma uit la ea... I-am raspuns ca n-am de ce sa fac asta, pentru ca ea nu mi-a facut nici un rau. Când a venit dl. Capitan, printre altele, mi-a spus si el ca s-ar putea sa plec acasa în scurt timp. Am ramas naucita. Nu puteam sa cred si de aceea l-am rugat sa nu glumeasca cu astfel de lucruri. Mi-a raspuns ca nu glumeste deloc. Am insistat: - Pe cuvânt de onoare? - Pe cuvânt de onoare! a fost raspunsul sau. Nu-mi venea sa cred si totusi cât as fi dorit sa fie asa. Clarificarea a venit mult mai repede decât o asteptam. La urmatoarea vizita, Capitanul mi-a spus: - Nu vei pleca acasa. Trebuia sa se faca o amnistie mult mai larga, dar pâna la urma n-au întrat în ea decât putine categorii. Aveam impresia ca-i parea si lui rau ca s-a întâmplat astfel. Ce puteam sa mai zic? Am mai stat un timp scurt la acest spital, iar dupa aceea am fost adusa la Securitate, la Uranus. M-au dus într-o camera mica, dar care avea un geam ce dadea afara. Ce folos însa de geam, când nu vedeai prin el decât un zid înalt, cenusiu si pustiu. Era asa de dezolanta aceasta priveliste. Nimeni nu avea cu mine nimic, nu ma deranja, nu ma întreba, dar singuratatea începuse sa ma apese din nou. Am cerut sa fiu scoasa la raport. Nu m-au scos. Atunci am dat mâncarea afara. Asta a avut efect. A venit chiar seful cel mare care fusese la mine, la spitalul Babes. Când i-am spus ca nu mai pot sta acolo asa, de una singura, ca vreau si eu sa merg unde sunt celelalte detinute, mi-a raspuns: - Vrei sa pleci? Bine, dar sa sti ca o sa-ti para rau. Acolo unde vrei sa te duci nimeni n-o sa te asculte când vei avea vreo doleanta. Raspunsul meu a fost ca eu vreau sa fiu împreuna cu celelalte. Asa am ajuns din nou la Vacaresti, dar nu m-au dus la sectia unde erau detinutele, ci peste zid, la "secret", cum se numea acea sectie. Dupa nu mai tin minte câte zile, m-au trecut în sectia unde erau detinutele. Desigur ca am fost privita cu oarecare curiozitate. Unde disparusem atâta vreme? Ce facusem între timp? De ce m-au scos la un spital în oras? De ce s-ar fi ocupat de mine mai mult decât de oricare alta? Le facusem poate anumite servicii? Si asa, mii si mii de semne de întrebare, pe care poate si eu mi le-as fi pus, sa fi fost în locul lor. Cum ar fi putut ele sa stie ca mai sunt si abateri de la regula generala, ca mai sunt si diferite jocuri politice si ca într-unul din aceste jocuri eram si eu o mica piesa. Nu eu direct îi interesam pe ei, ci sotul meu, Traian, care era în Germania. Prin mine puteau eventual pune mâna si pe el, atragându-l în vreo cursa. Pe vremea aceea se faceau rapiri de persoane din Vest, de catre Securitate. Asa s-a întâmplat cu Puiu Traian, rapit de la Viena si cu istoricul Decei, rapit de la Ankara. Asa ca eu, cu voie sau fara voie, eram o piesa importanta în mâna lor. Ca urmareau ceva prin mine, era sigur. De aceea mi-au si cerut cu atâta insistenta sa-i scriu lui Traian si de aceea eu ma temeam ca vor încerca sa foloseasca în acest joc pe careva dintre cei apropiati mie. Mai târziu, când ne-am reîntâlnit, Traian mi-a spus ca a fost chemat de catre Securitate la Pankow (Berlinul de Rasarit), ca sa discute situatia mea. Legatura cu el a fost luata prin intermediul unei cunostinte comune (care înca traieste, destul de bine, la Bucuresti), si ale carei scrisori soseau prin curier la München. Erau bagate în cutia sa postala de la locuinta. În aceste scrisori Securitatea, prin "prietena" noastra, îi spunea lui Traian ca eu sunt într-o stare critica, fiind foarte bolnava, ca nici doctorii nu stiu ce am, ca starea sanatatii mele e disperata si ca nu sunt prea multe sperante. Deci, scria prietena mai departe, numai o întâlnire cu Traian ar fi putut sa îmbunatateasca starea sanatatii mele, ridicându-mi moralul si prin asta ajutându-ma sa înving boala. Asta si înca multe alte argumente au fost servite pentru a-l determina sa vina la întâlnire. Cum la Pankow Traian ar fi intrat de buna voie în ghearele lupului, fara absolut nici o aparare, a refuzat oferta. Apoi l-au chemat sa vina la o întâlnire la Viena, la o saptamâna de la primirea scrisorii. Traian a cerut dona saptamâni termen pâna la întâlnire. El mi-a explicat ca cei de la conducerea Miscarii Legionare acordau o importanta destul de mare acestor tentative ale guvernului din tara de a intra în contact cu el, banuind ca în realitate ei vor sa intre, prin Traian, în contact cu Miscarea. Aceste tentative de contact aveau o justificare din partea lor, el fiind sotul meu si eu obiect de santaj în mâna lor. Conducerea Miscarii Legionare a fost tinuta la curent si prin ea au fost informate si serviciile vestice, cu care Miscarea era în colaborare. Si ele, Serviciile, credeau acelasi lucru, ca sefii guvernului de la Bucuresti cauta contacte politice cu Miscarea, îngroziti fiind de amploarea actiunii parasutistilor în tara. Pentru întâlnirea de la Viena, cel care trebuia sa asigure acoperirea si siguranta lui Traian era serviciul englez, dar care avea nevoie de aprobarea Londrei si asta nu se putea obtine într-o saptamâna, ori Securitatea si-a dat seama de manevra si întâlnirea nu a mai avut loc. La Vacaresti n-am stat mult, pentru ca nu venisem din cauza de boala, ci facusem doar un stop în drumul spre Jilava. De data aceasta nici la Jilava n-am locuit mult si am luat-o spre Miercurea Ciuc. Aici regimul era foarte sever. Nu te puteai apropia de pat toata ziua. Pâna la ora 10 seara eram obligate sa stam pe o banca în mijlocul camerei sau în picioare. Pedepsele erau foarte severe. Pentru cea mai neînsemnata abatere ajungeai la izolare în frig, fara mâncare, fara haina mai groasa, fara ceva pe care sa te asezi în timpul zilei, pe jos fiind ciment, iar salteaua o primeai numai la ora 10 noaptea, pentru culcare. Perchezitiile se faceau des. Fiecare bucatica de os din care se confectiona un ac era un cap de acuzare. Câteodata perchezitiile se soldau cu rasturnarea paielor dintr-o saltea sau doua, în mijlocul camerei, cu tot praful din ele rascolit, si putinele lucruri pe care le aveam le aruncau special dintr-un capat în celalalt al camerei. Era o catastrofa sa bagi paiele înapoi în saltea si sa-ti aduni lucrurile. Tot aici, la Miercurea Ciuc, detinutele au fost supuse unui act cu totul barbar. Nu iesisem doar nicaieri, nu aveam contact cu nimeni, nu primeam pachete de acasa, eram cu total izolate si cu toate acestea detinutele din întreaga puscarie au fost obligate sa treaca prin actul degradant al controlului vaginal. Militianca, care nu era nici macar sanitara, cu o manusa pe mâna, fara nici un dezinfectant ne facea acest control trecând de la una la alta. Când am aflat ca se va face, am propus câtorva din camera sa ne opunem toate si sa nu ne lasam controlate, caci opunându-ne toata camera, ce ne-ar fi putut face? Dar n-am gasit ascultare si nici aprobare, si totusi, când am fost duse la acest control, s-a gasit una singura din camera noastra care a fugit direct de pe holul unde eram la cabinetul medical, strigând ca ea nu admite sa fie controlata decât de sanitare. Militienii fugeau dupa ea, dar odata intrata în cabinetul medical, au lasat-o în pace. Numele ei era Lucica, nu mai tin minte cel de al doilea nume. Dupa câte îmi aduc aminte, nici n-au pedepsit-o macar. Prea oribil si dezgustator fusese gestul lor, umplându-ne de scârba. Grea si cu totul nesanatoasa era viata în puscarie. Nu aveam un geam macar crapat, prin care sa ne intre putin aer. Tinetele erau dogite, iar prin crapaturi curgea afara pe podea din continutul lor si era un miros infect. Noi trebuia zi de zi sa inhalam acest aer. Când veneau dimineata sa faca deschiderea, militiencele duceau imediat batista la nas. Se gasea câte una mai "isteata", care ne striga cu dispret: - Spalati-va, împutitelor, nu simtiti cum mirositi? Si noi ne spalam doar în fiecare zi, nu numai pe fata, ci si pe corp. Detinutele care au trecut pe la Mislea au primit pachete de acasa si fiecare avea un lighenas al ei. Erau pe camera vreo 7 lighene si la fiecare din aceste lighene era abonat un numar de persoane, care erau mereu acelasi. Cum se facea deschiderea, imediat saream din pat si una dupa alta alergam la ligheanul unde eram abonate. Ne spalam din cap pâna-n picioare. Daca n-ar fi fost aceste lighene, am fi ramas asa cum ne numeau militiencele, "nespalate". Si asa, cu mare greu si mizerie multa, anii au trecut si pedeapsa s-a terminat. M-am eliberat în aceiasi zi cu Tanti Magos, dar nu spre a merge acasa, ci spre Baragan, caci ni s-a mai adaugat la amândoua un supliment de pedeapsa administrativa de doi ani. Noi am fost duse la Rubla. O parte detinuti au fost dusi în alte localitati din Baragan. La Rubla fiecarui detinut i se repartiza o casuta de la primarie, din casele ce le construisera svabii când au fost deportati de pe frontiera cu Iugoslavia în Baragan. Casutele erau uzate, fiind ridicate din chirpici de pamânt iar acoperisurile erau si mai nenorocite, caci casele fusesera acoperite cu coceni de porumb, ori în cele mai fericite cazuri (foarte rar), din stuf. Cele acoperite cu coceni s-au degradat repede. Casa care mi s-a dat mie avea o camera si o bucatarie micuta. În camera ploua, dar bucataria era uscata. Desi mica, a încaput în ea un pat si o masuta si mi-am facut aici camera mea de stat si de dormit. Unul dintre baietii cu domiciliu obligatoriu stia sa faca sobe, si mi-a amenajat si mie una. A nimerit-o foarte bine, caci puneam în ea doar câteva bete de floarea soarelui si imediat se încalzea. De casa tinea si un mic lot de pamânt, unde se putea cultiva porumb. Ajunsa la Rubla, nu aveam nici un mijloc de trai si am fost nevoita sa ma duc sa lucrez la câmp, pentru ferma de acolo, la taiatul palariilor de floarea soarelui. Era o munca îngrozitoare, caci tulpinile de floarea soarelui sunt foarte înalte si atât de tepoase, încât îti zgâriau pielea oriunde te atingeau, pe gât, pe fata, pe mâini si pe picioare. Unul dintre barbatii cu domiciliu obligatoriu, care lucra pe lotul vecin, la taiat de floarea soarelui, mi-a spus mai târziu: - Doamna, când te-am vazut atât de mica si de necajita, zgâriata toata din cap pâna-n picioare, putin a lipsit sa nu vin sa-ti spun: du-te Doamna acasa sa nu te mai vad si lasa-ma sa fac eu treaba asta singur. Si asa ne-am împrietenit. Pentru ca locuia aproape de mine, mai târziu m-a ajutat arându-mi lotul de lânga casa si semanându-l cu porumb. Mi-a îngradit curtea cu bete de floarea soarelui, îmi aducea pâine de la ferma Rubla, unde lucra, si-mi facea alte mici servicii. La taiatul de floarea soarelui, betele se dadeau spre folosinta celor care le taiau, adica noua. Asa am putut sa-mi îngradesc curtea si sa am si de ars. Alta munca presupunea prasitul porumbului si asta-mi era aproape imposibil sa o fac, caci nu ma puteam îndoi de sale, asa cum trebuia sa stai la prasit. Am lucrat putin, dar pe urma a trebuit sa renunt. Se mai putea lucra si la caratul stiuletilor de porumb, cu cosul de la siloz, pâna la masina de treierat. Asta în timp de iarna. Când m-am dus si eu, cum stateam cu genunchii pe porumbul înghetat pentru a încarca cosul, am racit. O saptamâna lucram, cealalta eram bolnava. Nu ma obisnuisem cu acest fel de munca. Aveam obligatia ca în fiecare duminica sa mergem la Primarie, sa semnam de prezenta. Tot atunci, venea un securist care mai statea de vorba cu noi. La Rubla, prima care m-a vizitat a fost sora mea, Tamara, care mi-a adus si un rucsac de alimente. Mai târziu, a venit si mama cu fetitele, Dana si Doinita. Mama luase la Brasov niste pui de la o clocitoare, care au crescut, dar erau foarte debili, putin rahitici, caci crescusera închisi în casa. Atunci, pentru ca tot se gândea sa vina la mine, mama a luat fetitele si cusca cu pui, si fara sa stiu nimic, m-am trezit cu ei la Rubla. Erau vreo 35-40 de pui. Aici, pe sant, în fata casei, aveau multa iarba. I-am lasat liberi, afara, toata ziua. Au crescut si s-au facut foarte frumosi. Au început sa faca si oua, deci acum aveam pui de taiat si oua proaspete de mâncat. Cumparam laptele, iar vecinul meu ne mai aducea pâinea si ne mai dadea de la el din curte ardei, vinete si rosii, pe care le cultiva singur. Mama a stat cu fetitele o luna si poate mai bine, pâna a venit sora mea din nou sa le ia acasa. Pasarile au ramas cu mine. A dat Dumnezeu de s-a terminat si cu domiciliul obligatoriu si am putut merge, asa zis, acasa. Casa eu nu mai aveam din momentul în care a plecat Traian. M-am dus la Brasov la sora mea. La Brasov nu-mi puteam gasi serviciu pentru ca nu aveam buletin de Brasov, iar buletin nu mi se dadea pentru ca nu aveam serviciu. Când ieseam în oras, vedeam ca cei de la Securitate erau tot pe urmele mele. Luasem legatura cu Traian si el îmi scria pe adresa surorii mele din Brasov. Ma duceam la posta si din când în când îi dadeam câte un telefon, el nestiind când ma poate gasi. Securistii erau tot dupa mine. M-au invitat la Securitate: - Ai primit scrisori de la sotul? m-au întrebat. - Da, am raspuns eu. - Pe viitor daca mai primesti, vino cu ele aici la noi. I -am întrebat: - De ce sa le aduc când dvs. le cititi înainte de a le primi eu? - Asta asa este, dar vrem sa discutam pe marginea lor si daca nu le avem aici în fata noastra, ai sa spui ca nu scrie asa. Le-am raspuns ca pot sa le opreasca daca vor, dar eu cu scrisorile nu ma duc la ei. Mai târziu am primit câteva rânduri pe o carte postala de la cumnatul lui Traian, preotul Ioan Popa. Îmi scria sa ma duc pe la ei la Odorhei, poate voi putea gasi acolo un serviciu. A doua zi de dimineata, cum am ajuns, a venit un militian si mi-a spus ca sunt chemata la Militie cu pasaportul. M-am dus. Era tot Securitatea. M-au întrebat de ce am venit tocmai la Odorhei sa-mi caut serviciu si de ce nu am ramas la Brasov? Mi-au propus sa-mi gaseasca ei de lucru la un hotel, ca sefa a personalului de serviciu, însarcinata cu evidenta si repartizarea pe camere a efectelor de la magazia hotelului. Când am ajuns din nou acasa de la militie, sora lui Traian m-a întrebat: - De ce te-au chemat? Te-au întrebat ceva despre noi? I-am raspuns: - Nu cu voi, numai cu mine au ei ce au. M-au privit neîncrezatori. Vazând ca nici aici nu pot gasi un serviciu, ca nimeni nu se straduise sa se intereseze de vreo posibilitate, m-am întors la Brasov. Nu m-am dus însa la Securitate, pentru postul de care îmi vorbisera. Am facut câteva memorii la Ministerul de Interne, prin care solicitam aprobarea de a pleca la Traian în Germania. I-am trimis si lui Ceausescu acest memoriu, dar fara rezultat. Am cautat sa intru în legatura la Bucuresti cu un avocat Serbanescu, care se zicea ca facea interventii la Ministerul de Interne, având legaturile lui acolo si reusea. Eu însa n-am reusit nimic. Cât am stat la sora mea Lidia, la Bucuresti, am fost urmarita tot timpul de cineva. Venea dimineata, se posta în micul hol de la intrare si întepenea acolo pâna ieseam. Atunci, se lua dupa mine oriunde as fi mers, cu autobuzul sau pe jos. Nici macar n-o facea mai cu perdea, ca sa nu fie atât de jenant. Întoarsa la Brasov, am încercat sa ma înscriu la excursii scurte, de 4-5 zile la Viena, în Franta sau în Germania. Am fost din nou chemata la Securitate si întrebata în ce scop m-am înscris la aceste excursii. Am spus adevarul: - Caut o posibilitate de a ma întâlni cu sotul meu. În acest timp, Traian cauta o posibilitate sa ma aduca în Germania. La Londra era un oarecare domn Jakober, care pentru 3.000 de dolari scotea pe oricine din tara. Traian a depus întreaga suma, pe un cont cu destinatie conditionata (Sperrkonto), în Elvetia, urmând ca dl. Jakober sa încaseze banii dupa ce as fi sosit eu. Traian l-a facut atent ca e un caz mai dificil si nu va fi usor de obtinut aprobarea de iesire. Dl. Jakober a raspuns: - Dar cine crezi d-ta ca este sotia d-tale, ca eu sa n-o pot scoate cu bani din România? Nu i se întâmplase probabil asa ceva pâna atunci. Dupa vreo sase luni l-a anuntat pe Traian ca nu mi se da voie sa ies din tara. Mai târziu au început sa plece din România multi sasi, pentru care guvernul german platea guvernului român bani, printr-un interpus, avocatul Garlepp din Stuttgart. Dar Garlepp mai scotea din România si pe altii, nu numai germani, pentru care plateau rudele sau prietenii respectivilor. Pretul pentru acestia era de 10.000 de marci de persoana. Traian si-a încercat norocul si cu Garlepp si a depus banii la Bayerische Hypotheken und Wechsel-Bank din München. Rezultatul a fost acelasi: guvernul din tara n-a aprobat plecarea mea nici de aceasta data. Ei nu vroiau sa ma scape din mâna si asa au continuat pâna am reusit sa plec din tara. Mereu ma chemau, mereu aveau ceva de spus sau de întrebat. Cu ajutorul unei doctorite de la Brasov, care o cunostea pe inspectoarea Rusila, m-am angajat ca educatoare la Preventoriul de Copii TBC - Timisul de Jos. Faceam zilnic naveta Brasov-Timis si drumul nu era deloc usor, mai ales în timp de iarna. Trebuia sa ma scol cu noaptea în cap, ca sa iau autobuzul de la Steagul Rosu spre Timisul de Jos. Dupa ce Preventoriul Timisul de Jos s-a desfiintat si a fost mutat la Preventoriul de Copii TBC - Santuri, noi, educatoarele de la Timis, am ramas pe dinafara. Inspectoarea Rusila ne-a spus sa avem rabdare caci vom fi reîncadrate la Santuri, întrucât acolo va fi nevoie de mai multe educatoare. Ne-a zis sa trecem din când în când pe la Inspectorat, pentru a ne tine la curent cu starea lucrurilor. Când am trecut si eu odata pe acolo, inspectoarea Rusila a fost foarte draguta cu mine, mi-a spus sa n-am nici o grija ca în curând lucrurile se vor aranja. Dupa vreo saptamâna am trecut iar. De data aceasta inspectoarea m-a primit foarte rece, parca n-ar mai fi fost ea. Era ostila si mi-a vorbit dur: - Eu nu stiu ce-ai facut si ce faci d-ta, dar a venit aici cineva de la Securitate si m-a atentionat în privinta d-tale. N-am zis nimic, dar în aceeasi zi m-am si dus la Securitate, de data asta nechemata. Eram asa de suparata si de revoltata, ca le-am spus: - Înteleg sa nu ma ajutati cu nimic, dar nu sa-mi puneti bete în roate când e asa de greu pentru mine sa gasesc ceva de lucru, mai ales ca n-am nici buletin. - Noi n-am facut nimic. - Cum n-ati facut nimic, când chiar inspectoarea Rusila mi-a spus-o. Dupa asta am fost totusi numita la Santuri si nu pentru ca inspectoarea Rusila ar fi vrut, ci pentru ca probabil tot Securitatea a revenit. Cu inspectoarea Rusila am mai avut oarecare tangente la cercuri culturale, sau când venea în inspectie, dar cu mine a ramas mereu distanta si rauvoitoare. Acum, fiind la Santuri, nu mai trebuia sa fac naveta, pentru ca obtinusem o camera împreuna cu alte trei educatoare. Încalzirea se facea cu lemne, care mai întâi trebuiau cumparate, taiate si carate de catre noi. Oricum, era mai bine decât înainte. Dar "grija" Securitatii pentru mine n-a încetat nici aici. Cineva a venit sa ma ajute sa obtin buletin si de atunci venea mereu sub diferite pretexte. L-am întrebat care este motivul pentru care ei cauta sa fie mereu în contact cu mine si în puscarie, si afara. Ce urmaresc cu asta? Mi-a raspuns ca cei de dinaintea lor au vrut una, acum ei vor alta, dar ce anume vroiau nu mi-au spus-o nicicând. Într-o zi vine la Santuri tot acest domn în a carei grija se vede ca fusesem data de catre Securitate, si-mi spune: - Acum ai putea sa pleci la sotul dumnitale în Germania, dar pentru asta trebuie sa mergi la Bucuresti, la Ministerul de Interne, sa stai de vorba cu o persoana de acolo. Mi-a dat numele si biroul unde sa-l caut. M-am dus la Bucuresti si am stat de vorba cu aceasta persoana. Nu mi-a spus mare lucru, doar ca pentru a pleca la sotul meu trebuie sa fac cerere la Militia de la Brasov. Am întrebat cum sa fac cererea ca sa am mai mult succes: pentru vizita sau pentru plecare definitiva? El mi-a raspuns: - Fa-o cum vrei, ca-i totuna. Am depus cererea de plecare definitiva, la Militia din Brasov. Nu am apucat sa primesc vreun raspuns, pentru ca acel domn de la Securitate care venea mereu la mine, mi-a spus ca ar fi mai bine sa-mi dea o viza de turist în Iugoslavia si de acolo eu pot pleca mai departe la Traian. De ce gândisera în felul acesta, numai ei stiau. Eu, la rândul meu, gândeam ca si asa e bine, numai sa ma vad iesita din tara. Mi-au dat viza de turist în Iugoslavia, valabila pentru trei luni: ianuarie, februarie si martie 1968. La tesatoria din Codlea avusesem coleg de birou un sas, Hans Gross cu care am ramas în legatura de prietenie. Tot acolo, lucra la contabilitate o sasoaica, Irene Brenner, care urma sa plece la Linz, în Austria, unde sotul ei se stabilise dupa întoarcerea din prizonieratul rusesc. Si ea mi-a ramas buna prietena. Când a plecat, i-am dat o scrisoare pentru Traian. M-am sfatuit cu Hans Gross cum sa fac sa-l anunt pe Traian ca am viza de turist în Iugoslavia, fara ca Securitatea sa stie despre asta. Atunci el mi-a spus ca îi va scrie lui Irenne prin cineva din Viena care acum este în vizita la rude, în Codlea. Irenne l-a înstiintat pe Traian care, în aceeasi zi, a fost la ei la Linz. I-a dat lui Irenne 500 de marci pentru drum si a rugat-o sa vina imediat în tara si sa stea de vorba cu mine. Irenne a acceptat. Când a venit în tara, mi-a spus ca la Belgrad voi fi asteptata fie de Traian, fie de un prieten al lui din München, Willi Wolf, un svab din Banat. Îl voi putea recunoaste usor, caci este o persoana foarte înalta si voinica si va avea pe cap o palarie bavareza. Chiar daca din întâmplare nu-l voi întâlni imediat pe Willi, sa nu ma îngrijorez si sa ma duc la Hotel International din Belgrad, unde Traian va rezerva o camera pentru mai mult timp, de îndata ce va sti ziua în care sosesc si va depune si o suma de bani la dispozitia mea. La început Traian se gândise ca ar fi poate riscant pentru el sa se duca într-o tara socialista, mai ales ca trecuse prin Iugoslavia când fugise din România si îi fusesera luate toate actele de identitate de catre militia iugoslava. Când s-a dus însa la consulatul lor din München pentru a obtine viza de turist, aceasta i-a fost data pe loc, fara nici o alta formalitate si a considerat ca nu e nici un pericol sa vina chiar el la Belgrad. Din Iugoslavia, Traian trebuia sa ma scoata la negru, eu neavând viza. S-a sfatuit cu Willi Wolf sa vina în Iugoslavia cu doua masini germane. Willi avea atunci un Mercedes nou, iar Traian avea tot un Mercedes. Cu ei a venit si nevasta lui Willi, Rose-Marie. Au luat ca legitimatie pentru mine pasaportul mamei lui Willi, si astfel pregatiti trebuia sa încercam o trecere clandestina. Prin Irenne i-am comunicat lui Traian ziua sosirii la Belgrad, fixata pentru 28 Martie 1968. Ajunsa la Belgrad, m-am dat jos din tren si am pornit dea-lungul peronului. Mergând prin multime, am zarit figura masiva a lui Willi si m-am îndreptat spre el. Am trecut însa mai departe, pentru ca la o distanta oarecare în spate era Traian, cu un buchet mare de flori. Si asa ne-am întâlnit exact dupa 20 de ani de despartire. Willi avea niste rude la Torac, în Banatul sârbesc, nu departe de Belgrad. Ne-am dus acolo si am stat doua zile, asteptând sa vina sfârsitul de saptamâna, când la frontiera este o mare circulatie de turisti germani. Printre ei speram sa ne putem strecura si noi. Aglomeratia era mare, iar controlul se facea superficial sau deloc, mai ales pentru masinile germane. Aproape de frontiera eu am trecut în masina lui Willi si m-am îmbracat cu o manta bavareza. Pe cap aveam o palarie tot bavareza. Numele de pe pasaport era Wolf ca si al lui Willi. Pentru orice eventualitate luasem un mar la mine, asa ca daca granicerii ar fi încercat sa îmi vorbeasca, sa nu le pot raspunde fiind cu gura plina, si sa-l las sa discute pe Willi. Pe la iugoslavi am trecut usor, s-au uitat la pasapoarte, si ne-au dat libera trecere. Când am ajuns la austrieci, a început o ploaie marunta si afara nu era nimeni. Willi s-a dat jos din masina începând sa faca galagie ca sa fie auzit. Granicerii au iesit afara si Willi i-a întrebat daca n-au un dentist pe acolo, pentru ca are mari dureri de dinti. Culmea ironiei: el însusi era dentist. Granicerii râdeau. Deodata unul se desprinde de grup si vine spre masina unde eram eu. Am înlemnit. Era jale daca ma trimiteau înapoi în Iugoslavia. El însa s-a apropiat de masina, s-a uitat, a salutat si s-a întors la ceilalti. Am rasuflat usurata. Scapasem cu bine, si asa am trecut frontiera în Austria. Ne-am oprit la primul restaurant de la frontiera, asteptându-l acolo pe Traian si pe Rose-Marie, care ne urmau la interval de 20 de minute pentru a nu stârni suspiciuni. Trecusem hopul cel mai mare. La cealalta frontiera, dintre Austria si Germania, nici nu ne-au oprit, n-au facut nici un control, si astfel am ajuns duminica seara la München. Nu luni, dar marti ne-am prezentat la politie, unde Traian înaintase o cerere pentru mine sa ma stabilesc la München la el, în cazul când as fi venit cu aprobare legala din tara. La politie, Traian a spus cum a reusit sa ma scoata din Iugoslavia. Ei i-au raspuns ca nu-i intereseaza cum am venit, acum sunt aici, sunt sotia lui si mi-au eliberat imediat pasaportul pe statutul juridic al lui Traian, de refugiat politic. Ajunsesem în sfârsit la capatul unui lung si greu drum. Acum situatia mea era legala, eram lânga sotul meu la München si cu asta începea un nou capitol de viata.