PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI -1953
-continuare-
Ing. Ion Bucsan
Dr. Teofil Mija
Împrumutat din cartea sa "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea" scurtul capitol "Refacerea legaturilor" este pentru a pune în relief contributia la rezistenta activa anticomunista a lui Ion Bucsan, condamnat la 25 de ani închisoare în procesul parasutistilor si decedat la scurta vreme dupa eliberare:
Refacerea legăturilor
Refacerea legăturilor în Bucuresti cu inginerul Ion Bucsan, Dr. Ion Buda, Dr. Stefanescu Cristache si studentul medicinist Vasile Vlad.
Ramas în Bucuresti, cu domiciliul pe la rudele mele, nu aveam alta legatura decât cu inginerul Ion Bucsan. Împreuna ne-am straduit cât am putut sa refacem contactele cu cei înca nearestati, toti nazuind sa-si dea contributia la lupta noastra anticomunista. Încet, încet grupul nostru de actiune a fost reconstituit. De la Cluj erau Ion Buda si Vlad Vasile, de la Iasi Stefanescu Cristache, iar de la Bucuresti Ion Bucsan. Fiecare aveam legaturi apropiate cu familii ce erau trup si suflet alaturi de noi, asteptând sa vina americanii. Mare parte din aceste familii erau ale camarazilor arestati. Nu voi consemna aici "viata de fugar în Bucuresti", pentru noi cei ce eram deja condamnati în contumacie si dati în urmarire cu semnalmentele respective pe întreaga retea din tara a Securitatii. Cel care conducea de fapt, de acum înainte, activitatile Securitatii, era NKVD-ul, care-i instruise pe securisti sa pastreze în rândurile lor si elemente din vechea Siguranta. Acestia din urma faceau exces de zel pentru a scapa astfel de pedeapsa ce le revenea, fiindca arestasera mai înainte comunisti. Tinerii securisti ne spuneau ca au învatat meseria de a bate si a chinui de la fostii agenti ai Sígurantei. Grupul nostru, respectiv Buda, Stefanescu, Vlad si cu mine, n-am fi putut rezista în Bucuresti fara ajutorul moral si material al lui Bucsan. El singur ramasese nedescoperit ca legionar si lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti. Avea o camera în fosta vila a Maresalului Antonescu de la Baneasa. În aceasta camera - garsoniera a lui ne strecuram prin poarta întotdeauna pazita. Uneori ramâneam saptamâni întregi închisi aici, el plecând ziua la serviciu. Aproape toata întretinerea noastra, gazduire si alimentatie, a ramas în 1950 în grija sa. Din salariul lui ne ajuta pe toti, îsi împartea ultima bucatica de pâine cu noi. Era entomolog, ca pregatire profesionala. Studia viata insectelor si avea o structura sufleteasca cum nu am mai întâlnit. Era plin de compatimire si de întelegere. Si acest suflet nobil, munte de credinta pentru Neam si Dumnezeu, a fost atât de mult torturat în ancheta încât nu si-a mai putut gasi echilibrul în viata, decedând la scurt timp dupa eliberarea din 1964.
Ion Samoilă
Schita biografică
Sursa: Ioan Samoila, Germania, 1951
Primul
contact cu Miscarea Legionara l-am luat în 1936, prin camaradul Vasile Borcoman,
eu fiind elev la Scoala de Arte si Meserii la Rupea, Târnava Mare. În 1937 am
terminat scoala si am fost angajat la I.A.R.,
în Brasov, unde cam. Borcoman era functionar si sef al sectiei motoare. Dupa o
pregatire legionara facuta cu cam. Baicu, sunt introdus în "cuibul"
"Nita Constantin", al carui sef era cam. Borcoman. În cuib mi-am
facut întreaga educatie legionara, alaturi de camarazii Veranovschi Nicolae, C.
Georgescu, Nelu Munteanu, Tanase, Chioreanu, Manea, Blaga Iosif, Anton Nicolae,
si altii veniti mai târziu în familia de cuiburi "Nita Constantin".
În primavara anului 1938 cuibul nostru a "roit", si eu am plecat cu
cam. Veranovschi în noul cuib "Nita Constantin Nr. 1", al carui sef
de cuib era cam. Veranovschi. În luna septembrie 1938 cam. Veranovschi a plecat
din Brasov si mi-a predat mie sefia cuibului. Cam tot în aceeasi vreme este
arestat si cam. Borcoman, iar eu am ramas cu întreaga familie de cuiburi pâna
dupa moartea Capitanului. Atunci am predat oamenii ce-i mai aveam camaradului
Constantinescu, iar eu am fost trecut sa lucrez direct cu echipele de sacrificiu.
În tot acest timp, de la intrarea mea în cuib si pâna la intrarea în
echipele de sacrificiu, am luat parte la toate marsurile si bataliile date de
garnizoana Brasov sau unitatea din care faceam parte. Am facut scoala de cadre
sub comanda instructorului legionar Seceleanu, iar în campania electorala din
1937/38 am lucrat împreuna cu cam. Borcoman în plasa Codlea. În timpul
prigoanei am luat parte la raspândirea de manifeste si circulari. Când s-a
raspândit "Adevarul în procesul Capitanului" au cazut mai multi
camarazi, care au spus cu cine au mai lucrat si asa am ajuns sa fiu descoperit
si pus în urmarire. A trebuit sa parasesc Brasovul. În martie 1939 am plecat
la Ploiesti, unde l-am gasit pe cam. Vaicila Gheorghe, care mi-a facut legatura
cu cam. Ciupala, Costica Dumitrescu si Ion Vasiliu. Dupa o verificare, sunt
introdus în echipa lui Ion Vasiliu, în care mai erau cam. Vaicila si
Constantin Bulau. Aici am cunoscut pe Miti Dumitrescu, fara sa stiu însa cine
este. El mi-a fost prezentat ca Ionescu, învatator. Mi-au mai fost prezentati
Nelu Moldoveanu, fratii Popescu, Ion Ionescu, Paraschivescu, Isaia si Marin
Stanculescu. Am lucrat la Concordia, unde sef al organizatiei legionare era cam.
Gheorghe Vasiliu. Cu acesta am colaborat la organizarea sectiei. Dupa pedepsirea
lui Armand Calinescu a cazut întreaga organizatie de Prahova. Eu nefiind
cunoscut acolo de politie, prin mama cam. Ciupala am luat legatura cu el si cu
altii de prin oras si judet, care scapasera. Am lucrat cu Badea Popescu, cu Puiu
Davidescu care scapase si el, si am luat legatura cu Câmpina prin Meiu Petre,
reusind astfel sa ne strângem o echipa de lupta. În decembrie cade si Meiu de
la el aflându-se mai apoi ceea ce organizasem aici. Politia a izbutit sa puna
mâna atât pe parola cât si pe adresele curierului de legatura, si asa am
ajuns sa fiu arestat în 15 decembrie 1939. Am fost anchetat de echipa volanta a
lui Cristescu, Rosala, Curelea, am fost dus si confruntat cu Meiu. Am fost tinut
la politia din Câmpina pâna în ianuarie 1940, când am fost internat în
lagarul de la Vaslui, cu ing. Alexandru Georgescu, Mitica Pavelescu, Vasile Popa
si Mihaila. Aici am fost tinut pâna la lichidarea lagarului, în 24 Aprilie
1940. Întors la Ploiesti, am început organizarea sectiei Concordia si
pregatirea unei noi echipe de lupta, din care au facut parte: Giurincu Vasile,
Nehu loan si Dan Constantin. În acest timp am avut contacte de lucru si cu
Badea Popescu, Gica Tase, Gheorghe Cârciumaru si C. Georgescu, iar dupa fuga
lui Lucian Caramlau de la Chisinau, am lucrat si cu el pâna în 1 Septembrie
1940. Cum atunci toate pregatirile le faceam pentru ocuparea institutiilor din
Ploiesti, în ultima zi am primit ordin ca noi va trebui sa actionam la
Bod-Brasov, unde era postul de radio. Numarul echipelor de lucru a fost redus.
Împreuna cu cam. Giurincu am fost repartizati la echipa cam. Cârciumaru, iar
ceilalti doi au ramas la Ploiesti. În echipa lui Cârciumaru eram eu, Giurincu,
Stoicescu Ion, care de altfel nu s-a prezentat la locul de întâlnire, si cam.
Ardelea Constantin. Cu un taxi de Brasov am ajuns la Vâlcele, unde era punctul
de adunare. Am fost plasati la marginea padurii de catre cam. Costin. Aici am
fost descoperiti si a început lupta cu jandarmii, moment când a cazut cam.
Lucian Caramlau si Gheorghe Stefanescu. Apoi am primit ordin de raspândire. Eu
nu m-am despartit tot timpul de cam. Cârciumaru si Giurincu. Dupa caderea lui
Lucian Caramlau, cei care aveau raspunderea s-au raspândit si ei. Noaptea am
reusit, fredonând prin fluierat "Pe-al nostru steag...", sa ne
regrupam vreo 22 insii, printre care au fost: Cârciumaru, Giurincu. Contes,
Bozdog Aurel, Enachescu, Juganaru, Bodea Popescu, Bâlca si altii din Bucovina,
pe care nu i-am cunoscut. Cu aceasta echipa am plecat înspre Bod. Sef acuma era
un cam. din Bucovina, al carui nume nu l-am stiut niciodata. La podul de peste
Olt am fost primiti de paza podului cu focuri de mitraliera din partea
jandarmilor. Am deschis si noi focul si cu ajutorul grenadelor am reusit sa-i
punem pe fuga. Aici a cazut ranit Victor Enachescu si înca un camarad. În
cealalta parte a podului s-a regrupat paza si le-au sosit întarituri. Am primit
ordin sa nu mai încercam sa trecem podul, ci sa ne deplasam pe lunca Oltului
înspre Brasov. În toiul luptei l-am pierdut pe Cârciumaru. Împreuna cu
Giurincu si Bâlca, prin apa si noroi, dupa o zi s-o noapte, am ajuns la Brasov
unde am luat contact cu cam. Spornic; iar el a comunicat imediat la chestura,
care era deja ocupata de noi. Eu am fost trimis la Ploiesti cu o motocicleta
pentru a aduce bani si cele necesare pentru înmormântarea lui Gheorghe
Stefanescu si a lui Lucian Caramlau. Dupa 3 Septembrie 1940 am condus cuiburile
din sectia Concordia, unde am fost ajutat de Giurincu, si în acest timp am fost
luat de cam. Cârciumaru sa lucrez si în S.O. (Serviciul de Ordine) La 21
ianuarie 1941 am strâns întreaga unitate si am ocupat societatea Concordia,
din ordinul cam. Ciupala, care era seful garnizoanei. Am fost chemat la sediu si
când a sosit Com. leg. Victor Silaghi, am plecat cu dânsul la Prefectura. Eram:
Cârciumaru, Costica Dumitrescu, Bodea Popescu si altii. La poarta era o
santinela care însa nu ne-a somat. Ne-am îndreptat înspre intrarea principala,
dar usa aici era încuiata. Un grup am reusit sa intram prin spatele Prefecturii,
pe la federala, iar dl. Com. leg. Silaghi printr-o alta intrare din stânga.
Dânsul era în fruntea noastra. În coridor suntem întâmpinati cu foc de
pistol. Cade ucis pe loc dl. Com. Silaghi. Moare zâmbind. Alaturi de el cade si
Bodea Popescu împuscat în cap, si Costica Dumitrescu împuscat în omoplat si
mâna. Deschidem si noi foc, garda se refugiaza în pivnita si dupa un sfert de
ora mai bine de 100 de soldati au fost dezarmati. Prefectul militar care era
acolo, Col. Cretoiu, a fost facut ostatic, iar comanda garzii a luat-o lt.
Dumitrescu. În acest timp am fost mereu în legatura cu legionarii din Chestura
de Politie unde era cam. Misu Tase, si cu cei de la Telefoane, unde era Zoze
Grigorescu. Apoi am revazut cu Ciupala toate unitatile legionare care au fost
concentrate în fabrici si diverse alte sedii. Dupa rebeliune, cu Gheorghe Tase
si cu Giurincu am însotit masina care ducea corpul neînsufletit al Com. leg.
Victor Silaghi la Bucuresti, unde era deja sosita Dna Silaghi cu dna Codreanu si
parintele Ardeleanu, un unchi ai lui Victor Silaghi, si înca un frate care era
medic-militar. Întorsi de la Bucuresti, am fost arestati si tinuti pâna a doua
zi, când noul prefect, un alt colonel, ma roaga sa fac tot posibilul ca
legionarii sa înceapa lucrul, pentru ca au fost mai bine de 200 de legionari
care au lipsit în acele zile de la munca. Odata ce-am fost liber, am luat
legatura cu camarazii si am lasat în locul meu pe Vaicila, iar eu, care eram
urmarit, am fost dus de cam. Cârciumaru la Consulatul german. Aici am fost
tinuti mai multi într-o camera timp de doua saptamâni si în acest timp am
fost mintiti mereu, ba ca plecam azi, ba ca plecam mâine. La Consulat mai era
si Costache Georgescu, Cârciumaru, Costica Dumitrescu, pe care l-am scos eu
într-o noapte din spitalul Schuler, de unde a doua zi ar fi trebuit sa fie
ridicat sau sa i se puna o garda. Dupa doua saptamâni, timp în care am dormit
pe jos, fara saltele si fara nici o patura, m-am îmbolnavit si am fost obligat
sa plec. M-am dus la casa unui inginer neamt, iar de aici, cu o autorizatie de
calatorie, am plecat pâna la Sibiu, la un unchi al meu. Dupa o luna de zacut
în pat, m-am refacut si am reluat legatura prin Autofane cu judecatorul Dinica,
care mi-a facut cunostinta cu Varnica, Grig Angelescu si Aleman. Am lucrat însa
cu judecatorul Dinica. În urma unui denunt, în iunie este înconjurata casa si
eu sunt arestat. Anchetat la Sibiu si Ploiesti, cu doua mandate de câte 15 ani
munca silnica, unul de la Chestura si altul de la Prefectura, învinuit de
dezarmare si lovire de santinela. Am fost bagat în procesul politiei legionare
si cu declaratiile strânse de la evreii care se aflau în lagarul de la Tg. Jiu,
am fost condamnat la 20 ani munca silnica. În ziua când s-a declarat razboiul
contra Uniunii Sovietice, eram în închisoarea din Ploiesti, unde venisem doar
de câteva zile de la Brasov. Comandantul legionar Aurel Ionescu era seful peste
detinutii legionari din închisoare si mi-a lasat mie sefia. În dimineata zilei
de 22 iunie a venit preotul închisorii si a facut o rugaciune de binecuvântare
a razboiului, iar pentru seara am dat ordin sa se tina sedinte pe camere, sa se
faca o rugaciune si sa se cânte "Cu noi este Dumnezeu". În fiecare
camera sa se cânte un alt cântec legionar, dar nu prea tare. Însa cum bucuria
noastra, a tuturor, ca a început razboiul contra comunistilor, a fost
nemarginita, n-am putut sa ne abtinem, sa cântam încet, si astfel a cântat
fiecare pe cât l-a lasat sufletul, si nu numai câte un cântec pe fiecare
celula, ci le-am luat pe toate la rând, toate cântecele legionare, pâna la
ora 12 noaptea, când a venit directorul închisorii Georgescu si cu procurorul
militar, însotiti de gardieni si soldati cu pusti mitraliere, care au
înconjurat închisoarea. Procurorul ne-a rugat insistent sa nu mai cântam, iar
a doua zi eu am fost chemat la birou si apoi izolat în alta curte, cu Toma
Ionescu, Seri Lenciuc, Popovici si Sichim. Mi s-a facut proces si am fost
judecat de Curtea Martiala, având ca aparator din oficiu pe un capitan care
mi-a cerut condamnarea pentru ca sunt un element incorigibil. Sunt acuzat ca as
fi cântat cântece subversive, de rebeliune în închisoare si ca am lovit un
gardian. Mi se da si pentru asta 10 ani de munca silnica, iar ceilalti doi care
au fost cu mine, au fost condamnati la câte 8 ani, respectiv 5 ani. Dupa aceste
condamnari am fost dus la Aiud, la 12 august 1941 si am stat pâna în primavara
anului 1942. Tocmai în aceasta perioada erau framântari mari la Aiud. Noi am
sosit un grup de vreo 20 insi. Dupa câteva zile sunt facut ajutorul sefului de
etaj. În dimineata Învierii Domnului 1942, în curtea bisericii, se apropie de
mine un bun camarad si prieten al meu, Sandu Stefanescu, si ma roaga sa-l iert,
dar înainte de a se cumineca si a lua Sf. Pasti, ar vrea sa ma întrebe, cum a
murit camaradul Lucian Caramlau, pe care l-a cunoscut si a stat cu el în
închisoare la Chisinau. I-am povestit pe scurt cum s-a întâmplat si îl rog
sa-mi spuna, de ce tocmai în aceasta dimineata a gasit de cuviinta sa ma
întrebe, la care ei mi-a raspuns ca a stat de vorba cu Ilie Niculescu cu
câteva zile mai înainte, si acesta i-ar fi spus ca de moartea camaradului
Caramlau eu sunt vinovat. El crede ceea ce i-am spus, descrierea pe care i-am
facut-o asupra împrejurarilor în care a murit Lucian Caramlau, ma roaga însa
sa nu ma duc la Ilie sa-i spun ceva si sa-i dau cuvântul ca aceasta chestiune
s-o las sa fie rezolvata dupa biruinta legionara. I-am promis si nici n-am spus-o
nimanui, în afara de cam. Cârciumaru si acum, când scriu aceste lucruri,
mi-am amintit si de acel moment. Pe atunci în închisoare se facea si
repartizarea pentru a fi trimisi muncitorii la Deva, iar elevii la Alba Iulia.
Eu am nimerit într-o camera cu dl. Caramlau, tatal lui Lucian, de a carui
moarte eram acuzat. Aceste sarbatori au fost cele mai grele zile din viata mea.
Ajuns la Deva, împreuna cu un grup de aproape 150 insi, am stat de vorba la
plecare cu dl. Rogojanu, cu cam. Ica Tanase si cu cam. Dragomir Streinu, care ma
roaga sa am grija de grupul banatenilor, iar ceilalti în câteva cuvinte mi-au
schitat atitudinea ce trebuie s-o avem acolo, si mi se spune ca legatura cu
organizatia o are camaradul Bilascu, prin gardianul legionar Tanta. Din cauze de
indisciplina un grup dintre noi este izolat si bagat la celula neagra. Noi
ceilalti ne-am solidarizat cu cei pedepsiti si sunt si eu bagat la celula neagra
de colonelul Petrescu, apoi am fost trimis disciplinar la Galati. La Galati am
avut hrana proasta, si ni se dadea apa din râu, nefiltrata, si toata ziua eram
tinuti în celula cu geamurile vopsite si batute în cuie. Aici m-am îmbolnavit
de dizenterie si cu mare greutate, abia dupa o luna de zile, mi s-a admis sa pot
fi vazut de medicul închisorii, un evreu, care s-a speriat când m-a vazut în
starea în care eram si a cerut telefonic aprobarea de la Bucuresti ca sa fiu
internat în spitalul închisorii, unde am stat pâna în 1944, când am fost
din nou trimis la Aiud. Aici, pentru ca nu am acceptat sa dau o declaratie de
desolidarizare de Miscare si de Comandantul ei, am fost tinut la zarca pâna la
28-30 august, când închisoarea s-a refugiat si ea la Alba Iulia. Apoi întorsi
din nou la Aiud, am stat aici pâna în 1945. Prin camaradul Nicolae Cojocaru am
reusit sa repun pe rol un proces vechi de 5 ani munca silnica, care s-a judecat
în lipsa, si atunci am fost transferat la Ploiesti. Toate aceste manevre le-am
facut ca sa ajung în alta închisoare, deoarece de la Aiud nu puteam sa evadez.
Ajuns la Ploiesti, am câstigat repede încrederea directorului închisorii si a
primului gardian, si în ziua de 27 aprilie, fiind dus la spital însotit de un
gardian, l-am lasat sa astepte în sala de asteptare si eu am intrat în sala de
consultatii, de unde pe o alta usa am iesit în coridoarele spitalului si am
fugit acasa la Badea Popescu. Aici l-am gasit pe camaradul Vasile Popescu, care
mi-a dat hainele lui militare si un ordin de serviciu, si în aceeasi seara am
parasit Ploiestiul. Dupa câteva zile, prin sora mea, am reusit sa intru în
legatura cu camarazii Golea, Mija si Misu. Am stat eu ei în padure cam o
saptamâna si pe urma am plecat la Medias, unde l-am gasit pe Serban Secu, Aurel
Popa si Marusca Iosu. Fiindca eram foarte slab, cum iesisem din închisoare,
m-au trimis din nou la padure la Fetea, unde am stat o luna de zile. Complet
refacut, m-am prezentat comandantului Nistor Chioreanu si am lucrat în
continuare cam o luna de zile la Medias, facând curierat cu Timisoara si Arad.
În luna august am fost trimis la Cluj pentru reorganizare, unde aveam o singura
adresa, a camaradei Silvia Dârlea. Prin ajutorul ei am reusit sa intru în
legatura cu camaradul Stirbu Ioan si Mitrea Dumitru, amândoi învatatori. Cu ei
am început reorganizarea Clujului. Dupa o luna a venit la Cluj si seful
Ardealului de Nord, Tocoianu Gheorghe, care a facut greseala de a da celor din
Muntii Apuseni adresa casei de siguranta din Cluj. Pavel Grimalschi a trimis
apoi un curier cu totul nepregatit. A fost arestat si la perchezitie i s-a gasit
adresa unde trebuia sa duca scrisoarea de la Grimalschi pentru Tocoianu. Eu
trebuia sa trec pe la acea casa odata pe saptamâna. În 19 septembrie am trecut
pe acolo si casa a fost ocupata de politie, iar eu am fost arestat si dus la
Chestura. Aici am fost cercetat de inspectorul Patriciu, dr. Lasla, Buciu,
Hulubei si Dumitrescu. Mi-au stabilit adevarata identitate prin Tocoianu, care
le-a dat întreaga organizatie a Clujului. M-au tinut la Cluj pâna în luna
februarie. De aici am fost trimis ia Brasov pentru rejudecarea procesului. În
procesul de la Cluj au fost achitati dl. Patrascu, Tocoianu, Secu si ceilalti,
iar eu am fost condamnat la 2 ani munca silnica pentru activitate subversiva si
evadare. La Brasov, în închisoarea militara cu Ciupala, Cezar Partenie,
Gheorghe Albu si Patrascanu am ramas pâna în decembrie 1947. În februarie,
garantat de Rogojanu, am fost scos la colonia de munca. De aici, în iulie am
fugit, împreuna cu Virgil Gheorghiu, la Medias, la dl. Florea, si de acolo am
fost trimis în judetul Mures, în comuna Rastolita, unde sub numele de Nicolae
Cândea am fost angajat la o fabrica de tanin, "Etamal". Aici am fost
sef de fabricatie pâna în ziua de 4 iunie, când a venit politia sa aresteze
pe un ofiter, Grigorescu Ninel. Erau veniti doi politisti si un jandarm. I-am
dezarmat eu pe ei si i-am dus la padure unde i-am lasat si eu am plecat la
Târnaveni, unde l-am gasit pe camaradul Cârciumaru. De aici am plecat mai
departe la Brasov. La Rastolita am avut legatura cu organizatia de Mures, cu
seful judetului, Beiu, iar direct am avut legatura si cu dl. Chioreanu prin dl.
Florea din Medias si prin Secu Serban. Aici am lucrat cu dr. Cengher, ing. Mihu,
Virgil Gheorghiu, Sandu Moldovan, Samarghitan, Pop si altii. La Brasov am lucrat
la reorganizarea cadrelor în judetele Fagaras si Sibiu, cu Cârciumaru si Secu
Serban, eu fiind curierul, pâna în ziua de 22 septembrie, când am predat
toate legaturile si am plecat la Bucuresti eu camaradul Cârciumaru. La
Bucuresti l-am întâlnit pe Grigore Pop, care venise eu acelasi tren de la
Brasov. Am fost dati în primire camaradului Popescu Ioan, iar seara împreuna
cu Bozog Aurel, Braila si Pop am plecat spre Timisoara, însotiti de avocatul
Ionescu. De la Timisoara am plecat la Oravita, iar de aici, cu o caruta, ne-am
dus spre frontiera iugoslava. În noaptea de 25 septembrie am trecut frontiera
si am ajuns la Biserica Alba, de unde seara am plecat mai departe, spre Belgrad.
În tren am fost însa arestati si dusi la Alibunar, iar de aici în lagar la
Covacita, unde am dat peste înca alti vreo 200-300 de români. Aici i-am gasit
pe Golea Ion si Traian, pe camaradul Verca Filon, pe inginerul Tuliu Basiu, si
altii. De aici, dupa zece zile, am fost trimisi la lucru la mina din Trepcea, de
unde apoi la Pristina. De aici pe mine m-au trimis la centrala minei din Zvecean,
unde am lucrat pâna în mai 1949. Între timp mi-am procurat si niste harti si
am fugit, ajungând cu trenul la Belgrad. În Belgrad am cunoscut niste studenti
români din Banatul ramas la sârbi, pe Onciu Tiberiu, Moise Trifon, Petre
Dimcea si înca unul, al carui nume îmi scapa. Apoi a venit Vasile Cretu si au
mai adus pe un student medicinist, Nicolae Radoi. Amândoi au plecat cu mine
spre Austria. Frontiera am trecut-o pe la Jeresko, si ne-am dus în continuare
la Salzburg, unde era sediul unui Comitet al românilor din Austria. La Salzburg
l-am gasit pe camaradul Borobaru, si apoi am ajuns la Oberndorf, la Radulescu,
unde am stat din 15 iulie pâna la 1 ianuarie 1950, când am plecat cu
societatea la care îmi gasisem de lucru, la Kufstein, în Tirol. Aici am lucrat
la o turnatorie de matrite, la o matriterie, pâna în 13 septembrie 1951, când
am plecat în Germania.
Schingiuirile grupului legionar de la Cluj
O depozitie a lui Ion Samoila
Este vorba de schingiuirile grupului legionar de la Cluj de catre inspectorul de politie Patriciu, alias Petrovici, de catre evreul Ertzel, sef al Sigurantei, de ungurul Laszlo, comisarul român venit din Iasi, Hulubei, si de ajutorul de comisar, Buciu.
În luna septembrie 1945, dupa întoarcerea unei parti din românii refugiati din Ardealul de Nord la vetrele lor, cât si a o parte din studentime, au început luptele între români si sovinii unguri din Cluj. Miscarea legionara s-a reorganizat aici pe vechile cadre si cu multe elemente noi. Din Cluj se face legatura cu echipele de rezistenta venite parasutate din Germania, care se gaseau prin Muntii Apuseni si prin Nordul Ardealului. Legaturile s-au stabilit în casa profesorului Bujor, care închiriase o camera legionarei Silvia Dârlea. În septembrie, comandantul legionar Pavel Grimalschi a trimis un curier dupa informatii, bani si alimente, la Cluj. Curierul a cazut în mâinile Sigurantei si a fost torturat, încât a marturisit casa unde trebuia sa se întâlneasca cu seful Ardealului de Nord. Este înconjurata casa profesorului Bujor cu armata ruseasca si politie, cu pusti mitraliere. Toti cei din casa au fost arestati si casa a fost ocupata de politie timp de o luna de zile. Toti cei care veneau în casa erau arestati si dusi la Siguranta, unde erau batuti si schingiuiti si retinuti ca sa nu poata anunta pe cei care mai trebuiau sa vina. Asa au fost arestati si trei studenti prieteni ai fetelor Bujor si alti prieteni ai familiei. Prin acest sistem au reusit sa prinda 14 legionari, care au fost batuti la talpi de catre însusi inspectorul Patriciu care, când dadea si cu pumnii, nu lovea decât în ochi. Asa a fost batut Bucur Secu, Popa Dumitru si altii. Arestati si dusi la Siguranta sau la Inspectorat, unde nu li se dadea nimic de mâncare. Comandanta legionara Silvia Dârlea a fost tinuta într-o celula fara sa i se fi dat ceva de mâncare 7 zile. Dupa aceste 7 zile i s-a dat o ciorba si apoi iar nu i s-a mai dat nimic 4 zile. Ca sa-si râda de ea, dupa acest tratament, inspectorul a întrebat-o daca a nu cumva a declarat greva foamei? În celule fara paturi si fara paturi, pe cimentul gol, a fost tinut în continuare grupul legionarilor din Cluj doar cu o ciorba pe zi si fara pâine, sase saptamâni, batuti zilnic, torturati, înjurati si astfel terorizati de politia din Cluj. Noaptea între orele 1,30 - 2,00 venea masina NKVD si-l ducea pe câte unul la cercetari la Rusi. Aceasta masina devenise o groaza pentru toti. La Rusi era bagat în celula si tinut câteva zile fara sa fi întrebat de ceva. Pentru unii aceasta perioada putea dura pâna la doua saptamâni, în care timp nu puteau sa ia nici un fel de contact cu nimeni. Mâncare primeau numai daca îti tradai camarazii, altfel aveau doar ciorba cu doua-trei foi de varza si o bucatica de pâine pe zi. Când începeau cercetarile, erau tinuti nopti întregi în fata unor reflectoare puternice, în picioare, si chestionati. Daca nu erau multumiti, începeau cu amenintarile de împuscare sau deportare în Siberia, cu batutul la testicule cu un ciocan de lemn si alte torturi. Preotul Mirasoiu (Murasanu?) Florea fiind arestat la ei de câteva luni, fara sa se stie nimic de el, în ziua întâi de Pasti a fost scos si pus sa spele masinile bolsevicilor în curtea politiei, ca sa vada credinciosii crestini ce face preotul în Ziua Învierii. De la Rusi, dupa ce ti se puneau în fata zeci de fotografii ca sa le recunosti, erai fotografiat si predat Românilor la Curtea Martiala, pentru a te trimite la câte 20 ani munca silnica în temnita.
Marturia Mariei Muscalu-Baicu fosta sotie a lui Ion Mircea Samoila
Supravegheati
1953 vara. De multe ori ma nelinistea postul fix de observatie militar aparut, de la un timp, pe vârful Dealului Melcilor, unde în vremea razboiului fusese o instalatie de aparare antiaeriana. De acolo de sus se putea vedea cu binoclu orice miscare în curtea unde locuiam cu mama si sora, si în ultima vreme si Ion Mircea Samoila, sotul meu, înca din 1946. În plus, acum mai aveam si pe micuta noastra doar de cinci luni. Mircea, implicat adânc în operatiunea parasutistilor, îsi epuizase orice posibilitate de a se adaposti în Brasov ori altundeva. Eu îl ajutam cu toate puterile mele în problemele ce le avea de rezolvat, fie ca erau în legatura cu misiunea lui, fie ca erau în legatura cu siguranta sa personala. Majoritatea celor din grup, care erau raspânditi prin Bucuresti sau în alta parte, fusesera deja arestati. Stiam ca suntem si noi urmariti. Mai mult, ne dadeam seama ca suntem încercuiti. Aici i-a fost ultimul refugiu si nu mai era scapare. El a fost parasutat odata cu Ion Golea, dupa ce mai întâi fusesera instruiti în Franta. Eu m-am atasat actiunii lor, fiind convinsa ca lupta împotriva comunismului e necesara. Simteam ca neamul românesc îi cazuse prada. Închisorile erau pline. Multi au fost împuscati, cum a fost cazul studentilor Isac si Sava. Nici azi nu stim unde le sunt mormintele, martiri ai neamului stiuti doar de Dumnezeu. Arestarea În ziua de 23 august 1953 am fost arestati. Strada a fost împânzita de securisti. Imediat am si fost transportati la Bucuresti, la Ministerul de Interne. M-au luat de acasa, fara sa-mi pot macar îmbratisa fetita si pe mama, ramasi fara nici un sprijin si cu sora bolnava. Fratele meu Gicu a fost si el arestat si dus la Interne, fara sa fi avut vreo legatura cu cauza care ma implica pe mine. Singurul sprijin al familiei a fost el. Chiar si sora, care era bolnava, a fost arestata si retinuta doua saptamâni la Securitatea din Brasov. Dupa sapte luni, în urma unei tuberculoze galopante, s-a stins din viata. Mama, ramasa singura, n-a putut sa hraneasca suficient fetita, iar Securitatea a interzis vecinilor sa-i vina într-ajutor. Un timp nici nu a avut voie sa iasa din casa, având-o în grija si pe sora care era bolnava. Pentru iarna au ramas fara lemne de încalzit, încât degerau în casa. Toate astea au dus la îmbolnavirea fetitei de tuberculoza. Internata mai târziu în spital si apoi într-un sanatoriu, a reusit sa-si revina. Când ma gaseam în închisoarea din Arad, m-au vizitat doi securisti din Brasov si mi-au cerut sa ma învoiesc ca Securitatea sa-mi ia fetita si s-o creasca, spunându-mi ca mama nu mai are nici o posibilitate s-o întretina si sa-i dea o crestere. Mama însa a refuzat sa accepte propunerea Securitatii, dar între timp a facut o paralizie. Dupa cinci ani s-a întors fratele acasa si s-a îngrijit el de fetita pâna la eliberarea mea în 1964, când am putut sa ma ocup de ea. Pe tatal ei nu a reusit sa-l mai vada, el ramânând undeva într-o groapa comuna de la închisoarea Jilava. La Interne În celula mea de la subteran, pe patul de ciment, în orele dintre anchete, auzeam plânsul fetitei si vocea mamei în camera alaturata si eram convinsa ca-i aidoma, ceea ce ma chinuia pâna la a înnebuni cu totul. Abia mai târziu mi-am dat seama ca a fost doar în framântarile, în chinurile si-n obsesia mea. Într-o noapte de ancheta, am fost scoasa si dusa într-o camera unde, dupa ce mi s-au scos ochelarii negri, m-am gasit în fata a patru câini uriasi. Înspaimântata, n-am mai vazut pe urma altceva decât boturile lor lungi si gurile lor cascate. Desi stiam de mai înainte de figura asta a anchetatorilor, spaima a pus totusi stapânire totala pe mine. Cu alta ocazie, un anchetator m-a amenintat ca daca nu spun totul despre fratele meu Gicu, îl vor împusca. Nu am avut ce sa le spun. Atunci m-au scos pe coridor si acolo am auzit un zgomot puternic ca de împuscatura într-una din camere. Mi-au spus ca este un avertisment. Disperata am strigat: nu cred, nu cred ca se poate întâmpla asa ceva! Nu am mai fost întrebata despre el niciodata. La proces l-am vazut. Era bolnav. Fusese chinuit mult si batjocorit. Atunci m-am adresat instantei cerând eliberarea lui, pentru ca nu avea nici o vina. A fost totusi condamnat la cinci ani munca silnica, pe care i-a executat în întregime. M-a framântat mult faptul ca el era închis nevinovat. Infirm din nastere, întreaga lui suferinta ulterioara s-a datorat faptului ca era fratele meu. Pastila Ancheta s-a desfasurat într-un ritm rapid si cu o nervozitate crescânda din partea anchetatorilor. Am rezistat în fata presiunilor lor. Eram singura în celula si nu mâncam nimic. S-au adunat multe gamele de mâncare neconsumata. Atunci m-au amenintat cu hranirea artificiala si de teama am început sa manânc câte putin. Eram totusi bolnava si slabita si nimic nu ma mai preocupa decât soarta fetitei de acasa. Într-o zi am fost chemata la vizeta si un oarecare domn îmbracat în civil mi-a dat o pastila, spunându-mi ca "îmi va face bine". Am uitat ce mi-a spus odata doctorul Soiu, în 1948, când ma gaseam în închisoarea din Brasov, ca în timpul anchetei sa nu accepti niciodata nici o pastila, daca ti se ofera. Civilul mi-a adus si un pahar de apa, si m-a obligat s-o înghit în prezenta lui. În situatia mea, nu mi-am dat seama ca la mijloc ar fi putut sa fie o rea intentie. Mai apoi mi-a venit rau, un rau de moarte. M-am dus spre usa sa bat, dar am cazut si apoi n-am mai stiut de mine. Când m-am trezit, dupa nu stiu cât timp, lânga mine, în celula, mai erau câtiva civili, dintre care unul avea în mâna o siringa. M-au întrebat ce mi s-a întâmplat, întrucât ei au fost anuntati ca eu am cazut jos. De altfel si când vorbeam cu ei, tot jos eram. Mi-au spus ca mi s-a facut o injectie si ca voi avea voie sa stau pe pat, care, dealtfel, era numai pentru noapte. Eu nu-l puteam însa folosi nici noaptea, deoarece noptile eram mai mult în ancheta. În aceste zile am avut senzatia ca ma gasesc într-un mormânt. Confruntarea M-au scos din celula. S-a reluat ancheta, îmi ziceam eu. Am fost dusa într-un birou spatios, cu geamuri mari, prin care patrundea o lumina naturala, de care n-am mai avut parte de când am intrat la subsolul Ministerului de Interne. Un ofiter mai mare în grad statea într-un fotoliu la birou. Mi-a spus sa iau loc la masuta, pe scaunul din dreapta usii pe care am intrat. Un timp destul de îndelungat nimeni nu mi-a spus nimic si nu am fost întrebata de nimic. Aceasta asteptare ma tulbura. La un moment dat a aparut pe usa din fata mea Mircea, sotul meu si tatal fetitei mele. A fost si el invitat sa ia loc la masa opusa. Am înteles ca va avea loc o confruntare. Ofiterul, colonelul Dulbergher, cunoscut si ca Dulgheru, dupa cum am aflat mai târziu, ni s-a adresat la amândoi: "Daca aveti sa va spuneti ceva..." Am tacut si unul, si altul, si timpul trecea... iar noi nu ne spuneam nimic. Interventia lui, de a ne spune ce-ar fi crezut ei ca aveam sa ne spunem, era de prisos. Cineva a zis: Nenorocirea nu se teoretizeaza. Ea se traieste. Procesul S-a terminat ancheta ca un taifun care lase urme grele. Eram bolnava fizic, dar aveam nadejdea ca ma voi însanatosi. În acelasi timp simteam ca în adâncul sufletului va ramâne o rana ce nu se mai poate vindeca: copila de-acasa. Staruiam totusi în convingerea avuta de la început, ca m-am atasat unei lupte sfinte, aceea de a-mi apara tara de comunism; dar durerile de oriunde vin, ramân dureri. Sotul meu era expus condamnarii la moarte. Poate ca era singura certitudine ce-o înfatisam, nimic altceva decât executia. Îmi trecea acum prin cap tot ce-au facut anchetatorii cu mine, ca într-un film îi vedeam pe toti cei doisprezece la numar, dar al caror nume nu l-am stiut niciodata. Îi vad însa cu gesturile lor de bestii, brutalitatile lor prin care ma terorizau în nopti si nopti de anchete în sir: unii în uniforma, altii civili, români, rusi, unguri, evrei, ca Dulgheru, si pâna la urma si-un grec. Îi las pe ceilalti în plata Domnului. Totusi la anchetatorul grec am simtit mai multa omenie. Eram doar o umbra când am ajuns sa ma cerceteze. Mi-a spus ca are si el copii si ca nu are de gând sa forteze declaratiile mele. A venit si ziua procesului. A decurs fulger. Am avut impresia ca anii de condamnare ne-au fost prescrisi de dinainte, ca-ntr-un joc macabru… La pronuntarea sentintei, am aflat ca sunt condamnata la douazeci de ani munca silnica, si ca mai erau altii care aveau condamnari si mai grave. Câtiva din cei cca. 300 de insi care formau lotul parasutistilor au primit chiar pedeapsa capitala. Printre ei erau: Mircea, sotul meu, Erich Tartler, Ion Golea si Mircea Popovici. Dupa proces, în timp ce ne executam pedepsele în penitenciare, din cauza conditiilor proaste de viata în care traiam, au mai fost si altii care si-au pierdut viata. Dureros mai este si faptul ca sunt unele familii care au suferit mai multe pierderi, ca familia lui Popovici, de exemplu, unde au murit patru insi. Altele, care n-au avut atâtia morti, au avut mai multi condamnati, încât nenorocirea le-a lovit prea dureros. Închisoarea Jilava Dupa proces am fost încarcata cu un lot într-o duba si nu stiam încotro vom fi dusi. Putin dupa aceea duba s-a oprit si Fortul 13 Jilava si-a deschis portile si apoi usile celulelor. La capatul fortului, sub dâmb, se afla sectia femei. Rând pe rând am fost repartizate în celulele închisorii. Am nimerit într-o celula mai mare, cu detinute de tot felul, tinere si mai în vârsta. Una din fetele mai tinere m-a întâmpinat cu o apreciere putin magulitoare, ca anume cele din lotul parasutistilor n-am mai fi chiar zdravene. Spusele ei m-au tulburat. M-am uitat însa la noi toate si aratam cu adevarat îngrozitor. La câteva zile dupa sosirea mea, a intrat în celula o femeie batrâna. Parca era coborâta dintr-o icoana. Ne-a spus ca era mama fratilor Popovici, condamnati în procesul parasutistilor. M-am apropiat de dânsa, am luat-o lânga mine pe prici. Îi curgeau lacrimile pe obraji si întreba mereu daca o sa-i omoare. Dupa un timp mama Popovici a fost scoasa din celula, iar mai târziu am aflat ca a fost chiar eliberata. Avea deja 84 de ani. Unul din baietii ei, Mircea, cel parasutat, fusese împuscat, iar la scurta vreme dupa eliberare a murit si ea. O fi stiut ceva despre soarta feciorului ei? A venit apoi iarna cu înzapezirile din 1953-54, când întreaga Jilava a fost acoperita de zapada. Greu au putut patrunde pâna la noi serviciile administrative. Când în sfârsit s-a desfundat drumul, a venit ofiterul politic sa ne spuna ca suntem înzapeziti, dar ca s-a reusit sa se taie o carare si ni se va da apa si hrana rece. Mai greu va fi cu scoaterea tinetelor. Nu mai tin minte cât a durat înzapezirea. În aceste zile, când nici geamurile nu se puteau deschide si noi sufeream de lipsa de aer, am avut vreme sa însumam toti anii de puscarie la care am fost condamnate cele din celula: totalul trecea de cinci sute. Cei care au fost condamnati la moarte, au fost executati la 30 octombrie, acolo la închisoarea Jilava, pe Valea Piersicilor, si asa s-a mai umplut o groapa comuna. "Fie ca din jertfele noastre sa rasara un soare cu mai multa lumina." (Eneida - IV - 628.)
Vasile Mihai Vlad
- Date biografice -
Sursa: Aurel Vlad, frate, nascut în 1933, detinut în perioada 6 mai 1949- 4 mai 1955. Ajuns în SUA în 1981
Prezint
câteva date biografice sumare despre Vasile, pe care le-am început dar
întrerupt de nenumarate ori. Îndata ce îmi amintesc de el, ochii mi se scalda
în lacrimi necontrolat, datorita structurii,
afinitatii si atasamentului reciproc. În plus, m-a chinuit sentimentul
vinovatiei fata de Vasile, mai ales în perioada detentiei. Mi-a lasat în grija
si pastrare cartile legionare, care au ajuns la Securitate dupa arestarea mea,
în mai 1949. La primele anchete am declarat ca proprietarul cartilor era un alt
frate, mort pe front. Aceasta declaratie a dus la eliberarea lui Vasile de la
Securitatea Cluj, unde zacea arestat din 15 mai 1948 si care nu i-a mai gasit
motiv de condamnare. Ajuns liber, "s-a dat la fund" imediat. Drumul
în viata ales de Vasile este explicabil prin evolutia familiei lui, parinti si
frati, si pentru asta dau câteva cuvinte despre Familia Vlad Mihai Petreanu. Am
fost sapte copii, din care sase baieti si o fata. La maturitate am ajuns doar 5
baieti, iar razboiul si ciuma comunista ne-au redus la doi în prezent. Desi
Vasile a fost cel mal îndragit, tributul platit de fratii mai vârstnici, care
si-au sacrificat cariera sau chiar viata, dupa caz, le confera locul de
înaintasi. Vasile nu a fost decât unul din frati, care si-a facut datoria,
când i-a venit si lui timpul, în ordinea maturizarii. Succint deci câteva
vorbe despre fiecare, în ordinea nasterii, care coincide si cu a mortii,
exceptându-l pe Gicu, care continua sa bea din paharul "fericirii"
comuniste pâna azi, 23 august 1983, când scriu la New York. În copilarie
mi-am respectat parintii, dar nu eram atasat de ei. Erau reci si duri cu noi,cei
mici. Pentru a urmari evolutia si întelege caracterul copiilor, caracter ce
le-a pecetluit destinul, se cuvine sa scriu despre parinti mai mult. Ei au dat
tarii cinci ostasi, iar noi toti laolalta cel mult unul. Mihai Vlad, 1894-1944
deci tata, s-a nascut în Maramures, sub jugul austro-ungar, jug ce i-a grabit
moartea. La scoala a fost întâiul la carte, îsi iubea neamul, asa ca
învatatorul îl lua într-un colt, îsi desfacea haina si aratându-i
tricolorul cusut pe captuseala rostea doar doua vorbe: "Vlade, priveste-l".
Aceasta lectie neprevazuta în programul stapânirii, nu a uitat-o niciodata si
ne-a transmis-o noua, urmasilor. Dupa primele patru clase primare, bunica l-a
retras de la scoala din motive economice si egoiste, ceea ce a constituit
durerea vietii lui. De aceea, cât a trait tata s-a zbatut exclusiv pentru
scolarizarea noastra în capitala tarii, unde a dus si copii ai consatenilor.
Îl interesau framântarile sociale si politice; Avram Iancu si Horia erau eroii
lui. Nu s-a înscris în vreun partid, socotindu-se un adept al puterii
poporului, un democrat. În anul 1939 mi-a fost arestat un frate, iar tata s-a
îmbolnavit de durere. Într-o buna zi, si-a luat traista pe umar si a plecat
sa-si caute feciorul, îmboldit fiind si de un unchi. A batut la usile mai
marilor, inclusiv la usa supremului "bordel" al tarii, ale carui crime
ramâneau nepedepsite, si unde avea acces la Maresalul Palatului. Si-a salvat
fiul prin Vaida Voievod de la Interne, unde baiatul s-a bucurat zilnic de trei
batai la talpi timp de sase saptamâni. Într-o zi, cel mai mare dintre noi,
Ionel, venind de la scoala s-a oprit din drum sa doboare nuci cu pietre dintr-un
nuc situat pe strada principala a satului; tata l-a vazut si l-a batut
îngrozitor. El nu accepta nici furtul si nici escrocheria, lucru ce mai târziu
i-a fost fatal. Ionel s-a trezit în clasa a IV-a de liceu ca învatatura nu are
sens, mai ales ca si zodia îi prezicea ca nu are noroc la haine negre, adica sa
ajunga om cu carte. A venit de la Bucuresti în sat si tata l-a batut atât de
crunt încât vecinii l-au salvat cu mare greutate. Ulterior Ionel a fost
eminent la studii. Eram de fata când tata l-a întrebat, în ziua de Pasti din
1942, la o masa festiva: - "Ei, Ionele, cine a avut dreptate?" -
"Dumneata, tata!" a raspuns Ionel. Dar si zodia s-a adeverit. Sau
poate prezicerea tatii? Tata îl sfatuise sa studieze Medicina si nu Dreptul,
fata de care avea o aversiune datorita avocatilor hrapareti, care luau laptele
de la gura copiilor saraci, cum zicea el. L-a prevenit ca studiind Dreptul, va
muri pe linia întâia în caz de razboi, dar ca student la Medicina îsi va
face datoria în spatele frontului. Al doilea copil, Gicu, a urmat sfatul tatei.
El a lucrat în spital si traieste, pe când Ionel a murit pe linia I. Desi
taran cu patru clase, previziunile tatei au fost exacte. Când a citit stirea cu
cedarea Basarabiei, a izbit lampa cu petrol si-a spart-o. A zis: "Acum
urmam noi. Se cedeaza Ardealul." Când nemtii defilau tantos prin toata
Europa, tata sustinea ca vor pierde razboiul din cauza interventiei
imbatabilului capital american. Înainte de 1940, afaceristi necinstiti din
comuna au vândut padurile, proprietate obsteasca, si au cumparat terenuri pe
care si le-au însusit. Tata i-a dat în judecata si i s-au oferit 100.000 lei
mita ca sa închida ochii . Si-a consultat fiii mai mari, pe Ionel si Gicu si i-a
pus sa aleaga între glasul constiintei si un automobil ca partas la furt. Ei au
optat pentru cinste si saracie. Consecintele: 1. Afaceristii ne-au incendiat o
casa din afara satului. 2. Ne-au spart geamurile în miez de noapte, când tata
era plecat la Bucuresti. 3. Au informat autoritatile, dupa cedarea Ardealului,
ca tata ar fi antimaghiar, ceea ce echivala cu condamnarea la moarte prin
schingiuire. Drept urmare am fost nevoiti sa ne refugiem cu totii dincolo de
Carpati. 4. Tata a murit în mai 1944 cu gândul la sat si cu durere ca vârsta
nu-i permite sa lupte pentru Ardeal. A fost un om dur si colturos, ca saracia
în care se zbateau maramuresenii si motii. Daca-i cântai: "A plecat motul
la teara, Cu donita si cu ciubara,
........................................" câstigul îti era asigurat, mai
ales când era cu tuica pe masa, si asta se întâmpla destul de des, zicând
ca-i de inima albastra. El era invalid de razboi, dar a refuzat sa primeasca
pensie din constiinta si mândrie personala, sustinând ca-i apt de munca si nu
accepta milostenie. Drept mostenire ne-a lasat rezistenta fizica cu care sa ne
aparam tara. Dorinta lui era sa lupte pentru Ardeal, dar fiindca moartea l-a
împiedicat, aceasta sarcina i-a revenit primul nascut, Ionel. Maria Vlad, 1898-
1964 adica mama. Nu a învatat carte. La scoala o batea un coleg, iar bunicul,
om orgolios, nu a suportat ofensa. Nu a mai lasat-o sa-si continue învatatura.
A fost crescuta si pregatita sa fie sotie credincioasa si mama evlavioasa.
Educatia de acasa, cele zece porunci crestine si predica ascultata în fiecare
duminica la biserica, i-au înnobilat sufletul mai mult decât toate
universitatile. S-a sacrificat pentru familie si rasplata nu s-a lasat asteptata.
Izvorul lacrimilor nu i-a secat niciodata. Începând cu 1939 perchezitii,
arestari, morti. Desi vaduva si cu un copil mort pe front, dupa arestarea
noastra au trecut-o pe lista chiaburilor în mod cu totul abuziv, ca sa
plateasca cote în natura: lapte, brânza, carne, lâna, desi mai ramasese doar
cu o vaca si o pisica. În viata a mentinut-o credinta. A murit asa cum a trait:
singura. A dat toata viata ei si nu a primit nimic, de la nimeni. Nici un ajutor.
Niciodata. Ion (Ionel) Vlad, 1920-1944. A studiat Dreptul si Academia Comerciala.
S-a retras din Maramuresul cedat în 1940 cu ultimul reprezentant al
administratiei române, seful de post, si a revenit în 1944 primul. A
participat la toate luptele de recucerire pe linia I, fiind vânator de munte
într-o unitate de elita acoperita de glorie pe ambele fronturi. Proaspat
sublocotenent în rezerva, a cazut, dupa trecerea Tisei, în fruntea plutonului,
îmbarbatându-si camaradul ranit, ardelean si el. Un fost coleg de liceu de-al
lui Ionel, întâlnit în SUA, mi-a spus ca l-ar fi putut muta în spatele
frontului, cu ajutorul unor relatii, dar Ionel facea politica. Da, este adevarat,
el îsi avea politica lui, mostenita prin sângele familiei. Era politica
Datoriei, care statea mult mai presus de viata pe care si-a dat-o la timpul si
la locul potrivit. Sacrificiul sau a fost înteles de noi, fratii mai mici. A
fost înaintat în grad post-mortem si decorat cu "Mihai Viteazul"
fara sa fi beneficiat cineva în vreun fel oarecare de avantaje ulterioare, în
afara de închisorile comuniste. Fiecare cu norocul sau! Gheorghe (Gicu) Vlad,
nascut în 1921 În 1940 era student la Medicina, iar cedarea l-a gasit la
Bucuresti, chemat de un coleg în pripa, printr-o telegrama cifrata. Si-a
întrerupt definitiv studiile datorita vremurilor, iar în toamna anului 1944
s-a întâlnit cu Ionel la Cluj, amândoi în uniforma kaki. Dupa nici sase ani,
m-am întâlnit si eu cu Gicu la Cluj, dar de asta data în uniforme vargate, de
tradatori. În 1950 eram detinut la Cluj, si doctorul penitenciarului m-a scos
din celula fiind suspect de TBC. Pe coridor am dat cu ochii de doctorul detinut,
ajutorul celui civil, adica Gicu. Când am ramas singuri pe culoar, a dus un
deget la gura. Am înteles. "Nu ne cunoastem". A fost eliberat de la
Aiud, executând ceva si peste termen. Ulterior i-au mai gasit un nod în papura.
Arestarile în familia noasta au început cu el, în februarie 1948. A pastrat
si pentru mine ziarele cu procesul grupului de eroi Ica Tanase, din care am
decupat micul anunt din 30 octombrie 1953 cu "executarea"
parasutistilor. Locuieste la Cluj, dar lucreaza în afara orasului, pe un
santier de constructii, ca mic functionar, în prag de pensionare. Din sapte ce-am
fost, mai traim doar noi doi. Vasile Vlad, 1925 -31 oct. 1953 În 1941,
directorul liceului "Mihai Viteazul" din Bucuresti i-a cerut tatei sa-l
transfere pe Vasile, ca sa nu fie exmatriculat din toate scolile din tara. Asa
se explica faptul ca el a terminat la Colegiul National Carol I din Craiova, în
1944. Dupa bacalaureat s-a înscris imediat la Facultatea de Drept si Filozofie
din Bucuresti, dar a trecut la Medicina si s-a transferat la Cluj. Vasile a
considerat ca numarul de avocati din tara era deja supraponderal, fata de
nevoile reale, mai ales în conditiile viitorului stat socialist care prindea
deja un contur amenintator. Spre deosebire de Ionel si Gicu, studenti si cu
problemele lor, Vasile facea tot posibilul sa ajunga acasa în vacantele scolare.
Asa se explica slabiciunea mea pentru el; l-am cunoscut mai bine. El nu-si trada
niciodata principiile, indiferent daca pierdea sau nu. A trait neclintit în
convingerile sale. În perioada 1941-45 camasa verde a lui Vasile a fost salvata
de mama cu mari peripetii. Jandarmii rascoleau casa, iar mama a scos-o din soba,
simulând ca-i cenusa; a pus-o în oala, a iesit cu ea pe sub nasul santinelei
si a aruncat-o afara în iarba. În 1947, presimtind ce urmeaza, mama a vopsit
camasa, spre marea durere a lui Vasile. La alegerile din noiembrie 1946, Vasile
a fost foarte activ în lupta electorala, bucurându-se de multa simpatie din
partea consatenilor. La votare a depus atâta suflet în mobilizarea taranilor,
încât ofiterul însarcinat cu asigurarea ordinii, temându-se de o ciocnire cu
populatia si pentru a calma situatia, l-a chemat pe Vasile la o discutie în
primarie. Apropierea ofiterului de Vasile a fost interpretata ca o încercare de
arestare. Cineva a ridicat un felinar si l-a îndreptat spre capul ofiterului. O
mâna din spate l-a oprit însa la timp. Cel care a ridicat felinarul a fost un
unchi, Vasile Ticala, arestat cu mine în 1949 si accidentat mortal la Canal. La
Peninsula am întâlnit si pe fostul sef al garzii de la alegeri, condamnat si
el. Presimtindu-si arestarea, Vasile mi-a încredintat cartile lui spre pastrare.
Credea ca eu nu voi fi niciodata închis. Aici s-a înselat. În februarie 1948
Gicu este arestat, apoi urmeaza Vasile, cu Centrul Studentesc Cluj. Din
beciurile Securitatii a reusit sa expedieze acasa o scrisoare, care exprima
gândurile unui om ajuns în fata mortii. Considera ca a gresit în viata fata
de mama; spunea ca s-a pocait în bezna celulei, ca îi cere iertare. Adresându-se
lui Mihai, scria: "Draga frate, poate gresesc ca-ti marturisesc aceste
gânduri intime, dar daca voi fi supus unui regim de exterminare, nu voi urma
decât o singura linie, linia legionara." Îl mai ruga pe Mihai, ca ultima
încercare, sa mearga la prof. Parhon într-o audienta, în speranta unei
interventii favorabile. Raspunsul profesorului a fost ca nu are influenta la
Securitate. Mentionez ca Parhon i-a propus lui Vasile postul de secretar
particular înca din 1947, dar acsta l-a refuzat delicat, din motive politice.
Totusi, la 1 ianuarie 1948, Parhon l-a felicitat pe Vasile de ziua sa onomastica,
trimitându-i urarile pe o carte de vizita proaspat tiparita, cu noua sa functie
de "Presedintele Republicii Populare Române" Pentru a ilustra puterea
de sacrificiu a unora în a-i salva pe ceilalti, povestesc urmatoarea
întâmplare: În anul 1942, Vasile înota în Jiu, dar la mijlocul apei l-au
lasat puterile. În loc sa se agate de gâtul fratelui sau Mihai, care i-a sarit
într-ajutor împreuna cu un prieten, nu a procedat ca înecatul, ci a facut
apel la ratiune. Au reusit sa-l salveze, pentru ca Vasile nu a opus nici o
rezistenta, ci înghitind apa, s-a lasat moale în mâinile lor. Unul îl
mentinea la suprafata, iar celalalt îi împingea spre mal. Daca s-ar fi agatat
de ei, aveau sanse sa moara toti trei, asa cum s-a întâmplat la arestarile de
mai târziu. A fost suficient ca unul sa cedeze, ca sa moara 13. Vasile, ca de
altfel toti fratii sai, s-a întretinut singur la scoala, dând meditatii. Era
de o cinste ireprosabila si de o delicatete rar întâlnita. Moartea tatei si
fratelui cel mare a dus la înrautatirea situatiei financiare a familiei, ceea
ce nu mi-a permis sa-mi continui studiile la liceu, desi eram primul la carte.
Nu aveam nici macar o pereche de încaltaminte ca sa ma pot duce la scoala.
Când am primit niste bocanci cadou la Craciunul lui 1947, i-am oferit lui
Vasile care, student fiind, consideram, ca are mai multa nevoie de ei. Pantofii
lui nu mai aveau talpa. Încaltamintea nu poate fi întotdeauna evaluata în
bani. Pentru mine bocancii reprezentau atunci accesul la scoala. Insuccesul lui
Mihai cu interventia la Parhon si apoi scrisoarea hotarâta a lui Vasile trimisa
din arestul Clujului, plus afirmatia, ca daca i s-ar gasi la o perchezitie tot
ceea ce detine, ar fi împuscat, m-au determinat sa vorbesc cu cei care
organizau rezistenta în Maramures în iarna anului 1948/49. Era vorba de
cartile sale legionare, ca "Pentru Legionari" etc., pe care urma sa le
dau lor, plus un pistol. Nu am ajuns însa pâna acolo. Între timp grupul de
rezistenta a fost lichidat. Popsa Vasile din Sighet, student legionar, a fost
surprins si înconjurat într-o casa din comuna Ieud, datorita unei tradari. În
schimbul de focuri ce a urmat a fost împuscat în cap de capitanul Retezan.
Fratele sau, Ion Popsa, a scapat acoperit de o grenada defensiva, dar a fost
capturat peste câteva luni si a murit de TBC la Târgu Ocna. Securitatea
reusise sa-si infiltreze un om în grupul de partizani, si au urmat apoi sute si
sute de arestari, încât si cartile lui Vasile, pâna la urma, au ajuns tot la
Securitate. La data arestari mele, la 6 mai 1949, nu stiam nimic de Vasile, ceea
ce însemna ca era înca în mâinile Securitatii. Posesia cartilor legionare am
trecut-o pe seama fratelui mort, Ionel. În felul acesta Vasile a reusit sa
scape, iar mama l-a avertizat sa nu mai dea pe acasa. A disparut... Dupa circa
patru ani, Vasile a fost arestat la restaurantul "Zori de Zi", pe
malul Dâmbovitei, încercând sa vânda dolari unui locuitor din Otopeni.
Vasile a fost condamnat deci pentru trafic de valuta si îsi ispasea linistit
pedeapsa la drept comun, într-o colonie din Baragan, pâna la aterizarea lui
Bebi Toma si arestarea grupului de eroi. Tortura celor arestati a smuls
marturisiri care au dus la Vasile. Anchetatorii sai, pacaliti mai înainte prin
falsa justificare a provenientei dolarilor, l-au readus la Interne si aici i-au
aplicat tratamentul corespunzator. Si-au luat revansa... De ce nu a fost el
condamnat în 1948? Pentru simplul motiv ca nu a fost tradat. În plus, Vasile
era venit de la Bucuresti, deci prea putin sau chiar deloc cunoscut la Cluj. La
Bucuresti nu mai aparuse, la Cluj nimeni nu l-a acuzat. Prudenta si tacerea l-au
salvat cât timp a depins totul de el. Nici eu nu stiam nimic din ceea ce facea.
Amanunte cu privire la activitatea lui ar putea da exclusiv camarazii cu care a
lucrat. Acum, dupa atâtea decenii, este greu sa-i gasesti, chiar daca traiesc.
Am întâlnit cândva un fost student la medicina din Bucuresti, care trecuse
prin focul de la Pitesti si care afirma ca Vasile a activat la Bucuresti,
probabil ca sef de an. Dupa 1949, acasa nu a mai aparut, dar a trimis odata pe
gazda sa, care a dus-o pe mama la Bucuresti. Ultima fotografie a lui Vasile
dateaza de atunci, probabil 1953. Nu mai vin cu amanunte privind activitatea si
straduinta sa de a abate linia ferata Salva-Viseu pe Valea Izei, si care are o
asemanare cu povestea batrânului Golea cu albia apei din satul lui. Aceasta
actiune a fost începuta de tata înainte de 1940, facând memorii la Bucuresti,
si apoi a fost continuata de Gicu si de Vasile, atingând apogeul în 1947,
când au reusit sa antreneze toate comunele si toti primarii de pe Valea Izei.
În octombrie 1953, eram la Canal si un camarad mi-a dat un ziar ca sa-mi
recunosc fratele, implicat în proces. Era el. Ca încheiere, cred ca Vasile,
în fata mortii, a fost la înaltimea grupului de sacrificiu. Cinste lor! Mihai
Vlad, 1928- 21 Martie 1983. În 1940 a trecut granita clandestin, în grup, la
vârsta de 12 ani, refugiindu-se din Ardealul cedat la Bucuresti. Dupa ce a
murit tata, a terminat clasa a VI-a de liceu. Initial a lucrat ca învatator în
sat, apoi pe toate santierele mari ale tarii ca tehnician si maistru. În 1949 a
scapat de arestare pentru ca a fost mai inspirat si mai prudent decât mine. A
vrut sa-i verifice pe cei ce se dadeau partizani, si a avut dreptate. Tradatorul
era printre ei. Eu la ancheta nu am recunoscut ca el ar fi stiut ceva în
aceasta privinta, desi Securitatea dorea acest lucru. Mihai, de teama arestarii,
nu a venit nici la vorbitor, la Canal, dar s-a dus la Vasile când locuia cu
Ionel Golea si altii pe care i-a cunoscut. Vizita l-a costat doi ani de
închisoare, majorati la patru la recursul si insistentele procurorului,
justificând ca este "frate cu frate-sau", si caruia i-a dus un pachet
cu mâncare. A fost eliberat printr-un decret de gratiere aplicat pedepselor mai
mici. Grav bolnav de inima, la emigrarea mea nu mai avea putere de munca si
traia cosmarul ca într-o zi îl vor trimite în frig, pe santier, si ca nu va
mai putea sa reziste... A murit la numai 55 de ani, fiind singurul care a lasat
un fecior si nu stiu de voi fi în stare sa îl aduc în lumea libera.
Vasile Vlad cum l-a cunoscut Teofil Mija
S-a nascut în 1925 în comuna Dragomiresti, Maramures, pe Valea Izei, o comuna curat româneasca, binecunoscuta pentru luptatorii ce s-au opus stapânirii austro-ungare împotriva metodelor de deznationalizare si suprimare a drepturilor românilor transilvaneni. Cunosc bine specificul si traditiile de lupta ale acestei regiuni, caci, în 1948, am fost medic de circumscriptie în comuna Sacel - Saliste, la izvoarele Izei, la 10 km. de Dragomiresti. Familia lui Vasile Vlad a fost una dintre cele fruntase ale comunei. A avut cinci feciori, pe care i-a dat sa învete carte. Pe Gheorghe, fratele cel mai mare, l-am cunoscut în primavara anului 1948, când am fost numit medic la dispensarul Sacel - Saliste condus de el. Eu aveam sarcina de serviciu sa acord asistenta medicala brigadierilor voluntari de la santierul Salva-Viseu, ce trecea prin teritoriul comunei Sacel. Aici i-am cunoscut si pe ceilalti 3 frati ai medicului Gheorghe Vlad, respectiv pe Vasile, Mihai si Aurel, caci unul din cei cinci murise pe front .Tatal lor, un om respectat atât în familie cât si de catre consatenii sai, era tipul taranului întreprinzator si plin de cutezanta, trasaturi care explica bine de ce dupa Dictatul de la Viena n-a vrut sa ramâna sub ocupatie horthysta, ci s-a refugiat cu toti cei cinci feciori ai sai în tara ramasa libera, lasând întreaga gospodarie din Dragomiresti pe seama mamei. A murit în timpul refugiului neîmpacat cu soarta. Pe mama acestor bravi baieti am cunoscut-o tot în primavara 1948, caci venea aproape saptamânal la dispensar sa-si vada fiul ajuns medic. Facea pe jos drumul dus-întors de cca. 15 km, uneori chiar în aceeasi zi. Era o femeie bine legata, plina de energie, cu o fata distinsa, ca de intelectuala, traind cu frica lui Dumnezeu, poate prea modesta, dar plina de dragoste fata de copiii ei, pe care i-a crescut în conditii materiale precare, mai ales dupa ce a ramas prea de timpuriu vaduva. Parca o vad în portul ei de taranca maramuresanca cum sorbea din ochi pe prima ei nepoata, Monica, fiica lui Gheorghe, având atunci doar frageda vârsta de doi ani. Pe cât de mult îsi iubea copiii, pe atât de mult era severa cu ei, acestia ascultând-o în toate sfaturile parintesti fara murmur sau sovaire. Aceasta autoritate de mama si-a pastrat-o chiar si dupa ce feciorii s-au casatorit. Îmi amintesc cum asistând odata la o discutie între ea si Gheorghe, casatorit, mama, la o situatie sovaielnica a acestuia, l-a apostrofat, spunându-i ca în comuna lor, Dragomiresti, nu se cunoaste cuvântul "divort", si ca un barbat divortat nu mai este demn de parintii sai si nici nu va mai avea dreptul sa se întoarca în comuna natala. Crescut în aceasta atmosfera de familie, în care virtutile moral-crestine erau traite ca reguli de viata, iar sentimentul national transmis ca o comoara de mare pret din generatie în generatie, Vasile Vlad si-a continuat si desavârsit aceasta educatie în Fratiile de Cruce. Vasile a fost elevul liceului Mihai Viteazul din Bucuresti pâna în 1941, când directorul liceului i-a cerut sa aleaga între a fi transferat la un alt liceu sau a fi exmatriculat datorita activitatii sale legionare. Asa se explica transferul în clasa a V-a la Colegiul National Carol I din Craiova, pe care l-a absolvit în 1944. Vasile revine la Bucuresti în 1944, când se înscrie ca student la Facultatea de Litere si Filosofie si la Facultatea de Drept. În 1946, din cauza unei boli necrutatoare de plamâni, cât si datorita eforturilor intense intelectuale în conditii materiale din ce în ce mai grele, întrerupe cursurile universitare la Bucuresti si se înscrie la Facultatea de Medicina din Cluj în toamna anului 1947. Atât în perioada de elev cât si ca student, a trait din meditatii si bursa, altfel n-ar fi putut continua studiile din lipsa mijloacelor materiale. În primavara anului 1948, dupa ce l-am cunoscut pe Vasile în dispensarul din Sacel, i-am facut legatura cu studentii camarazi medicinisti din Centrul Studentesc "Ionel Mota" din Cluj. A ramas alaturi de acestia doar pentru scurt timp, caci în luna mai 1948 Centrul Studentesc din Cluj a fost ravasit de arestarile masive, Vasile fiind si el arestat dar necondamnat. Eliberat în 1949, a fost obligat sa devina "fugar", sa paraseasca Clujul si sa se îndrepte spre Bucuresti, la vechile lui cunostinte, printre care familiile Dudescu si Antonescu. În primavara 1949 ne-am reîntâlnit în Bucuresti, ramânând cei mai buni prieteni si colaboratori în lupta de rezistenta anticomunista. Dupa arestarea mea din 25 mai 1950, el a ramas în Bucuresti alaturi de dr. Buda de la Cluj si dr. Stefanescu de la Iasi, colegi de-ai mei de facultate, ca sa mentina legaturile cu familiile celor arestati precum si cu celelalte formatiuni ce se aflau angajate pe atunci în lupta de rezistenta. Continuarea activitatii în capitala a devenit din ce în ce mai grea dupa arestarea sefului nostru Serban Secu, în primavara anului 1949. Gazdele erau tot mai putine. Prigoana si arestarile masive au înfricosat pe cei ce nu erau înregimentati în rândurile partidului comunist, securisti, turnatori sau oportunisti. Pentru aceasta perioada pot spune ca omul trimis de Dumnezeu ca salvator al nostru a fost inginerul agronom Ion Bucsan, care avea o garsoniera chiar în cladirea Institutului de Cercetari Agronomice, unde lucra ca entomolog. Aici era refugiul nostru, unde ne strecuram cu multa prudenta atât la intrare cât si la iesire din cladire. Vasile îsi mai gasea adapost si la cele doua familii amintite mai sus, respectiv Dudescu si Antonescu, care îl iubeau si-l ocroteau ca pe adevaratul lor copil.De asemenea îl mai ajuta si un avocat din Sorcuta Mare, care locuia în Bucuresti pe strada Romulus. Pentru a ne asigura cât de cât existenta, pe lânga ajutorul material primit în toata aceasta perioada de la inginerul Bucsan, împreuna cu Vasile am lucrat ca zilieri la încarcat si descarcat vagoane în gara Bucuresti Triaj, apoi ca tâmplari. Dupa arestarea mea în 1950 si apoi a lui Stefanescu în 1951, dr. Buda si cu Vasile Vlad au supravietuit nedescoperiti de Securitatea. N-au mai putut scapa însa de arestarile din 1953, din lotul Golea - Samoila. În 1953, în lunile septembrie-octombrie, fiind din nou dus la Ministerul de Interne, anchetatorul mi-a aratat fotografiile lui Golea, Samoila, dr. Buda si Vlad Vasile. Eram anchetat si eu în legatura cu activitatea lor din Bucuresti si cunoscând toate metodele diabolice ale Securitatii, am cerut sa fiu confruntat cu cei despre care ma anchetau. Bineînteles ca mi s-a refuzat confruntarea, dar mi-au fost prezentate fotografiile acestora, ca sa ma conving ca au ajuns si ei în mâinile lor. În mod sigur, fotografiile erau facute dupa torturile la care fusesera supusi în timpul anchetelor, caci toti erau aproape de nerecunoscut, slabiti, desfigurati. În mod deosebit, Vasile Vlad era foarte slabit si nu ma mira acest fapt caci îl stiam de când eram împreuna în Bucuresti cât suferise si de pe urma bolii lui pulmonare. A fost ultima data când i-am vazut fata blânda, purtata de un trup firav, dar stapânit pâna la ultima sa fibra de vointa de a nu precupeti nimic pentru realizarea visului nostru, ca tara întreaga sa reînvie si sa devina mândra ca soarele sfânt de pe cer. Desi nu a avut nici el parte macar de un mormânt pe acest pamânt, sufletul sau curat si mare va fi în mod sigur alaturi de cohortele nesfârsite ale camarazilor cazuti în lupta pentru Dumnezeu si Tara, înscriindu-se în Cartea de Aur a eroilor Neamului.
Dincă Gheorghe
Gheorghe Dincă -Neam de Dac
Biografie - Mărturii
Giogiu
- asa îl chemam cei care eram mai apropiati de el - familie si prieteni. Adesea
în gluma, îi pronuntam intentionat, ca-n vers de poezie, numele lui complet:
"Gheor-ghe-Din-ca", iar el adauga în-acelasi ritm:"Neam-de-Dac";
ochii lui negri si adânci parca îi scaparau, în timp ce bratul drept accentua
scadenta silabelor. Eram tineri, înca pe bancile liceului Gheorghe Lazar din
Bucuresti, când ne-am întâlnit si ne-am împartasit din acelasi duh de dragoste
si sacrificiu pentru Neam si Credinta. Era prin 1938-39 când simteam ca rosturile
lumii se schimba si ca furtuna groaznica a razboirilor si sacrificiilor sângeroase
ameninta cerul tarii. Afirmarea lui de "neam de Dac" i-a definit destinul.
În perceperea noastra a evenimentelor de atunci, ne reaminteam din ce în ce
mai mult de virtutile stramosilor daci mostenite de noi ca popor român. Tara
noastra parea sa devina o noua Sarmisegetuza, iar noi eram chemati sa o aparam.
Gheorghe Dinca îsi vedea - instinctiv - în aceasta identificare de "neam
de Dac" adâncurile si rosturile fiintei sale. În 1941 a facut închisoare
la Jilava; în 1942 a fost pe frontul din rasarit; în 1944 destinul ne-a despartit
definitiv: el a ramas în tara, iar eu, trimis pe frontul de Vest, am ramas dupa
razboi în lumea libera. Târziu, dupa multi ani, am aflat de suprema lui jertfire.
Dupa cât stiu a fost executat, împreuna cu ceilalti din echipa, la Arsenal în
Bucuresti. Sângele lor a fost varsat pe pamântul peste care astazi se afla sfidator
palatul odiosului. Doamne Dumnezeule, ma rog Tie primeste jertfa lor pentru
mântuirea neamului nostru Românesc.
A.N. - 1993
