INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

In propagandă electorală prin Bucovina

Intors la Bucureşti, îmi pregăteam de zor examenele din sesiune de Iunie. Voiam să le dau pe toate şi speram să le iau pe toate. Vaj voiam să fiu deplin fiber şi să mă dedic numai luptei legionare. Căpitanul ordonase acelaşi lucru. După o bătălie câştigată, studentii legionari trebuiau să câştige şi bătălia examenelor. Eu mergeam bine. Luasei cu succes trei examene şi alte două la lucrarea scrisă, când Stelescu într'o şedintă de garnizoană, ne comunică ca a primit ordin să plec cu o echipă cât mai puternică spre Bucovina, pentru propagandă electorală.

De data aceasta n'am mai pregetat, deşi în maximum patru zile aş fi terminat şi celelalte examene. Chiar în acea seară, către miezul noptii, eram circa de 20-30 legionari, în acceleratul Bucureşti - Berlin via Grigore Ghica Vodă. La Burdujeni trebuia să ne dam jos şi în marş, trebuia să urcăm spre Suceava, unde, de ziua Sf. Ioan cel Nou se adunau cu miile tăranii în pelerinaj. Aici candida pe lista noastra, fară a fi legionar, maiorul de rezervă Neculce, o figură foarte originala. Era cunoscut prin părtile locului şi ceruse să candideze pe listele noastre rezervându-si dreptul ca odată ajuns in Parlament să rămână independent sau ca deputat al nostru, după cum singur avea să hotărască. Noi i-am dat tot sprijinul. Ajunşi la Suceava am provocat o surpriză generala. Aproape toti aveam cămăşi verzi, centura şi diagonala. Majoritate eram in bocanci şi pantaloni negri. Autoritălile nu ştiau de unde am picat, iar multimea dădea buzna ca să privească pe acei ce mărşăluiau în coloană de patru pe toată lărgimea străzii. In pas cadentat, cântam de ne sbârnăiau corzile vocale. N-am ştiut niciodată de unde ne venea atâta energie. Smulşi dintre cărti tocmai in toiul examenelor, după călătorie de o noapte întreagă fără a închide un ochiu, de mâncat n'am prea avut ce, şi totuşi eram de o fortă şi vigoare de nu ne-ar fi putut sta nimeni în cale. Lumea asista la ceva nou. Nu purtam drapele şi nici placarde. Singurul nostru semn distinctiv erau cantecele şi cămăşile noastre verzi.

Dupăce am răscolit oraşul, într'o piată prea mică pentru multimea adunată, ne-am tinut cuvântările. In afară de Stelescu nu prea aveam vorbitori. Totuşi interventia noastră spontană si-a făcut efectul.Cu totii ştiau acuma despre Garda de fier şi de semnul listei noastre pe buletinul de vot. Intr'un târziu, după amiază, am putut ospăta şi noi ceva, la o mânăstire. De-acum şimteam şi oboseala. Totuşi n'am pregetat să vizităm cetatea. Voiam să retrăim epoca de glorie a lui Stefar cel Mare. Printre zidurile acestui cetăti ne-am coborît in trecutul istoriei noastre sbuciumate. L-am fi chemat pe Stefan cel Mare. Dar nu ştiam pe atunci cântecul ce avea să ne fie mai târziu marşul ce mai cântat:

"Stefan Vodă al Moldovei

 Fost-a pela noi prin munti

 Si-a găsit in codrii noştri,

       Soimi viteji, războinici multi."

Chiar de a doua zi dis de dimineată, am pornit-o prin judet. Aproape sat de sat şi târg de târg, câmpul, văile şi dealurile judetului Suceava, le-am cutreerat fară odihnă.

Spre surpriza noastră a tuturora, nu ne-am întâlnit aproape niciodată nici cu jandarmii şi nici cu politia. Unii socoteau ca au prins frică de noi. Alti bănuiau că noul guvern, în frunte cu Vaida, căci cel anterior al Profesorului Iorga fusese debarcat deja, ar vrea alegeri în adevâr libere. Realitatea era însă cu totul alta. In Bucovina şi Basarabia erau cuziştii foarte tari. Aici am fost lăsati cu totul liberi in propaganda noastră. Guvernul sconta un beneficiu direct, conform zicalei: unde doi se ceartă, al treilea câştigă". E drept că la început nici cuziştii nu ne-au atacat. Iar noi, din principiu, n'am tras spuza depe turta altora pe a noastră. Nu din critica altora ne-am arătat vreodată ceeace suntem noi. Ne spuneam crezul nostru si-l sustineam prin argumente proprii. Noi n'am apărut pe ecranul politicei româneşti pentru a fi un partid in plus. Aparitia noastră era consecinta unei necesităti de ordin spiritual şi national. Eram exponentii unei alte conceptii despre viată şi nu rezultatul unor divagatii politice atât de prolifice pe acea vreme. Si lumea singură vedea că noi suntem cu totul altceva decât ceeace a cunoscut până atunci.

Din Suceava am trecut în Rădăuti. Câteva incursiuni am mai făcut şi prin Câmpu-Lung şi Storojinet. La Rădăuti l-am cunoscut pe D1 Vasile Iasinschi, vechi luptător nationalist. Se ataşase, curând după înfiintarea Legiunei, luptei Căpitanului. La Rădăuti sustineam candidatura Profesorului Codreanu. Aici am avut ocazia să-1 cunosc şi eu mai bine pe acest veteran al luptei nationale. Mereu sobru, uneori exagerat de grav, pe cat de pedant în gesturi şi vorbă, pe atât de comunicativ şi glumet in relatiile cu noi. Cunoştea toate vinurile bune şi le aprecia numai pe acestea. Pe cat era de curtenitor cu gazdele noastre prin oraşe şi sate, pe atâta era de sever cu sine însuşi. Un om extrem de evlavios care lăsa uneori impresia, celor ce nu-1 cunoşteau bine, unui demagog al misticei creştine. Avea tabietul său şi era sfătos ca orice bătrân. Când eram cu el o duceam cu totii foarte bine. Era cunoscut peste tot şi bine primit peste tot. Când se găsea vreun tăran mai îndrăsnet care să-l critice în public că ar fi părăsit pe Cuza, discursurile lui se prelungeau care 3-4 ore in şir. El demonstra că nu se rupsese de Cuza ci că organizatia acestuia se rupsese in două, tocmai când se găsea într'o pozitie mai tare, după alegerile averescane din 1926. Profesorul a rămas deoparte împreună cu alti fruntaşi de seamă. S'a alipit apoi mişcării legionare, prin anul 1929. Bătrânul nu se dadea uşor bătut şi până nu se convingea că cel mai de pe urmă om e lămurit, nu termina. Si era curios că nimeni nu obosea ascultându-l.

Tăranii pe aici erau foarte chipeşi. Curati, îmbrăcati mereu cu costumul lor national, sprinteni, fără a fi slabi, nu puteai decât să-i admiri. Obiceiurile lor străvechi, candoarea lor, cumpătul şi bunul lor simt, descopereau un fond foarte sănătos. Vorba lor era parcă a letopisetelor. Pletele lor, mai ales la cei baatrâni, te purtau spre alte vremuri. Femeile lor, mereu roşii în obraji, mi se păreau cele mai frumoase pe care le văzusem până atunci. Si totuşi, pe fetele lor era întipărită suavă tristete, cauza căreia nu o puteam ghici.

Având mult de colindat, ne împărtisem pe echipe de 5-6 conform programului stabilit, ne readunam- în câte-un centru mai mare unde venea şi Profesorul Codreanu. Noi răscoleam satele şi îndemnm poporul să vina la târgul sau oraşul unde aveam să tinem întrunirea. Când si-au dat seama cuziştii că le cam fuge terenul de sub picioare au încercat să ne lovească. Nu numai Rădăutiul, dar şi celălalte judete până la Cernauti, constituiau fieful politic al lui Nichifor Robu, învătător de profesie şi deputat cuzist in toate legislattile. Un tip robust , impulsiv, se credea îndreptătit ca să ne interzică el ceeace legile ne permiteau.Odată, in orăşelul Siret, ne-a zădărnicit adunarea. Venise cu automobilul şi cu revolverul în mână, a dat peste masa pe care Profesorul Codreanu îşi tinea cuvântarea. Ordinul era categoric de a nu răspunde provocărilor lui. Si nu i-am răspuns. Ne-am retras într'o curte. Dar Robu nu s'a multumit numai cu atâta. Si-a organizat o bandă de "crediincioşi" şi ne-a asediat. Ne-am apărat cât am putut. Multi am fost loviti cu pietrele aruncate de aceştia. Cu greu ne-am putut stăpâni. Aveam şi noi câteva pistoale. Dar nu am făcut uz de ele niciodatsa. Numai cu câteva petarde oarbe am respins pe atacanti. N'am răspuns cum trebuia, nici acestei provocări, dar nici Robu nu ne-a mai ieşit vreodata în cale. Nici pe acasă nu mai dădea. Ne-a spus Domnul Iasinschi că ceruse chiar protectia politiei pe motiv că legionarii vor să-l răpună. Cu astfel de oameni totdeauna este vinovat hotul de păgubaş.

Cele trei - patru săptămâni de campanie electorală în Bucovin mi-au dat ocazia să-i cunosc mai bine pe camarazii mei, să învăt cum se poartă o luptă, fără a ieşi nici din lege şi nici din tine. Am vazut şi călcat cu piciorul o regiune întreagă, unde dărnicia naturii, îmbinata cu hărnicia omului a putut da acea "dulce Bucovină, veselă, grădină ".

Nu ne-a scapat aproape nimic nevizitat. Dela Codrii Cosminului ş Mânăstirea Putnei, dela întinsele domenii ale Fondului Bisericesc ş până la modestele aşezări ale micilor gospodari, mai toti urmaşi ai ve chilor răzeşi, n'a rămas aproape nimic nerascolit de noi.

Pe aici am cunoscut şi câştigat o serie nouă de camarazi. Mi-aduc aminte de comuna Stăneşti a lui Posteucă. El studia atunci la Cernăuti. Când am trecut prin satul său cântând, s'a alăturat nouă şi ne-a întrebat dacă ne poate însoti mai departe. De-atunci a fost mereu cu noi.

In deplasările noastre prin judetul Storojinet am cunoscut pe bătrânul G. Hluscu, învătător, cu trei feciori cam de vârsta noastră. Cu totii ştiau să cânte la diverse instrumente muzicale. Impreună cu alti tineri din sat formaseră o orhestră minunată. Bătrânul învtator compusese melodia cântecului - a carei poesie fusese compusă de un tăran Tcaciuc- "Pământul tării noastre geme", cunoscut mai târziu ca "Marşul legionarilor din Storojinet ".

Noi l-am învătat pe acesta iar ei au învătat cântecele noastre.

Reîntorşi în oraşul Rădăuti am avut o întâlnire originală. Mi-au fost prezentati câtiva camarazi noi. Eu eram cu unul din Sibiu ce se numaea Remus Cocoş. Printre cei prezenti era şi unul Găină şi nu mai ştiu cum. Eu, pufnind în râs, mi-am spus numele. Ceeace părea o glumă se mărea şi prin faptul că eu eram cel mai robust dintre cei trei. Numele noastre atât de curioase, păreau că se regăsisera in familie: Cocoş, Găină, Puiu.

Tot la Rădăuti l-am cunoscut pe D1. Radu Mironovici şi l-am revăzut pe Totu. Ca rupti din vijelie, s'au repezit cu "Căprioara" ca să ne aduca manifeste dela Iaşi.

"Ce ziceti, şefilor ? " ne întreabă Totu vorbind din vârful limbii. "Ati răsturnat guvernul?" Eram într'adevăr o echipă foarte puternică. Cel putin 5-6 dintre noi ca, D. Belimace, I. Caratanase, Strugariu, V. Sandu, P. Tocu, puteau fi şefi de echipe pe alte judete. Mişcarea aştepta mult dela noi, şi noi eram siguri de o victorie frumoasă. Insuşi Profesorul, singurul cu experientă mai serioasă în materie electorală, era convins ca am câştigat bătălia. Dar rezultatul final avea să ne deceptioneze pe toti. Numai la Suceava am reuşit să-l scoatem pe maiorul Neculce, deputat. In raport cu eforturile noastre, in Bucovina nu am avut succes. Profesorul Codreanu mai candida şi în Tutova şi Covurlui. In ambele judate a fost ales. A optat pentru mandatul din Tutova, ca să poată intra in Parlament Mihail Stelescu, al doilea pe lista judetului Covurlui. Aşa hotărîse Căpitanul. Voia să ofere lui Stelescu posibilitatea valorificării lui ca om şi luptător. Sau, voia poate, să-i încerce omenia ? Cum am aflat însă mai târziu, a vrut să-i încerce ambitia. Mişcarea reuşise să trimeată in Parlament cinci deputati: Căpitanul, Profesorul Codreanu, Stelescu, Nutu Ieşeanu şi Maiorul de rezervă, Neculce. Judetele Neamt şi Tutova au asigurat şi de data aceasta victoria mişcării legionare.

Oamenii câştigati cauzei legionare i-au rămas credincioşi. Iar dacă eforturile noastre, ale celor plecati in Bucovina, n'au dat rezultatele sperate, în schimb celelalte echipe, mult mai mici, au repurtat succese frumoase. Mişcarea depusese liste in 36 judete.

In Moldova lucrau, Bădia Radu Mironovici cu Totu şi majoritatea ieşenilor cu Crângaru, Ion Taşcă, Ilie Stângă şi altii. Prin nordul Basarabiei se afla Bănică Dobre, cu barba-i de monah, "mare cât îi hăul", aspru la furie şi totuşi blând ca mielul. Prin sud haiducea Savin. Prin Oltenia era Iulică Stănescu, iar în Maramureş, Preotul Dumitrescu - Borşa, ajutat de o mână de români - macedoneni, între cari Supilă şi Nacu, înfrunta cu greu samavolnicia unei administratii mult prea corupte.

Transilvania o avea in seamă Ion Banea, Corneliu Georgescu şi Tribunul Turdei, Amos Fioratiu. Servicii nepretuite a adus ziarul "Libertatea" dela Orăştie, condus de Ionel Mota.

Căpitanul dirija lupta dela Centru, fie din Bucureşti, fie din Iaşi. Se deplasa la întrunirile mai mari. Era multumit cu rezultatul general. Noi însă ne-am întors la Bucureşti oarecum desamăgiti. Cel mai jovial era Stelescu. Multi l-au felicitat. Era deputatul cel mai tânăr. Ii lipsea vreo doua luni pentru a împlini 25 de ani. Deaceea la validarea lui s'au ivit multe discutii căci legea prevedea minimum 25 de ani pentru asta.

In Dobrogea

Intors acasă, mi-au trebuit câteva săptămâni ca să tot povestesc despre locurile cãlcate de noi, despre oameni şi obiceiuri şi mai ale despre lupta noastră.

In tot cursul verii m'am deplasat numai o singura dată la Balci şi în comuna Vulturul din jud. Constanta, la un unchi al meu, unde am stat câteva zile. Nu-l mai văzusem de mult si-mi plăcea să stau de vorbă cu el. Era nationalist -fost averescan- apoi trecuse la Goga şi rezista tuturor eforturilor mele de a-l convinge de dreptatea legionară.

Auzise şi el, ca tot satul, de isprăvile " noului partid legionar " şi erau multi curioşi ca să afle lucruri noi despre el. Cei mai multi însa se mentineau în rezervă.

Unchiu de-al mamei, venise ca preot în comună. Pe cât era de blajin în vorbă, pe atâta era de tăios şi neiertător în politică. Or către 80 de ani, nu s'a lăsat să fie trecut la pensie, ca nu cumva un preot mai tânăr sa-i răsvrăteasca parohia. Tinea la oameni şi aceştia la el şi se întelegeau bine. Pe mine m'a ascultat de de multe ori, dar să nu-i fi atacat partidul că nu mi-ar mai fi dat ocazie sa-i calc pragul casei. Imi spunea: "Măi dobrogeae, căci îmi povestea "unchiu popa" încă de mic copil, că eu nu eram nici din neamul mocănesc, ca tata, şi nici din neamul cojenilor, ca mama. Eu eram dobrogean.

Pe aici, ca şi in restul judetului, erau tari liberalii lui Vasile Sasi şi Radu Roşculet, care de 30-40 de ani determinau politica satului Oamenii erau prin urmare vechi liberali. Erau oameni cu situatie ş fără prea multe necazuri. Ei n'au cunoscut iobăgia din Transilvania şi nici clăcăşia din Vechiul Regat. N'au cunoscut nici exploatarea evreească din Moldova şi Bucovina şi cu atât mai putin pe cea din Basarabia. De comunism nu se temeau şi nici nu-si puteau închipui că ar exista oameni cari să renunte la propriile lor posesiuni, pentru a le avea numai in folosintă comună. Li se părea atât de absurdă această conceptii că nici nu se oboseau să o cunoască. Aşa ca, poate argumentele mele nu răspundeau nevoilor lor.

Si dacă se lăsau totuşi convinşi, nu puteau să se rupă de obiceiurile 'lor la bătrânete, pentru ca să vină printre noi, cei tineri. Li se părea nepotrivit ca ei, oameni în vârstă, unii cu copii însurati, să vina alăturea'cu noi. Se temeau să nu-i râdă satul. Această mentalitate era cea mai grea piedecă în lupta noastră. Convingerile se puteau schimba dar mentalitatea, ba.

O pozitie totuşi câştigasem acolo. Oamenii ştiau că suntem ai ordinei, ai neamului şi ai tării şi nicidecum invers, cum citeau prin ziarele "Dimineata", "Adevărul" şi chiar câteodată în "Universul".

Ne ştiau luptători pentru o cauză românească. M'au ascultat cu intere şi mi-au cerut reviste şi manifeste de-ale noastre.

Lupta studentească

In toamna m'am întors la Bucureşti. Mi-am dat destul examenelor şi am obtinut o reducere de 50% a taxelor şcolare. Tata nu mai putea face fată cheltuelilor. Sora mea mai mare îşi câştiga singura existenta, copiind acte pe la Tribunal. Cu greu putea ajuta din când în când pe cei de acasă. Fratele meu deasemeni îşi câştiga singur existenta, fie ca tejghetar într'o bodegă, fie ca cismar. Tata, după mai multe reduceri de salar, renumitele "curbe de sacrificiu" ale lui Argentoianu) n'a mai primit vreo patru luni în şir niciun salariu. Criza economic" mondia1ă isbucnită în 1929 si-a atins apogeul în tara noastră deabea prin 1932. Eram hotărît sa-mi găsesc cel putin o meditatie din care sa mă întretin singur şi, dacă aş putea, să trimit şi acasă câte ceva. Am depus eforturi mari. Zi de zi citeam ofertele de servicii din mica publicitate. Cu noaptea'n cap plecam dela cămin pâna pe str. Brezoianu unde se afişa ziarul "Universul ". Pe o bucată de hârtie îmi notam anunturile ce mi se păreau convenabile şi alegam ca să fiu, de-i posibil, primul la uşa ofertantului. Uneori aşteptam câte un ceas, două, până să fiu primit.

Imi era foarte greu când, prin aceste aşteptări, pierdeam şi câte-o prelegere. Săptâmâni şi luni dearândul am gonit zadarnic.

Sediul Mişcării Legionare se mutase încă din vară în strada Ceres (lângă Podul Izvor ). Era a treia mutare. Primul sediu legionar in Bucureşti fusese pe Calea Victoriei vis-ă-vis de Cercul Militar ). Apoi pe Bulevardul Basarab,  unde aveam o cameră nu prea mare pentru cerintele noastre. Capitanul intentiona ca să faca un fel de cazarma legionară, cu mai multe birouri, cu locuintă şi masa pentru deputatii legionari, cu sala de primire şi tot ce ce cuvine unei mişcări in plină desvoltare. Deaceea închiriase un etaj întreg a unei case destul de mare. Stelescu nu a venit acolo şi nici n'am aflat decât mult mai târziu dece nu voia să locuiască in aşa numita "cazarmă legionară". Au rămas acolo doar "tataia ", iar Doamna Codreanu, sotia Căpitanului, gãtea pentru toti. Părintele Dumitrescu Borşa, isgonit de autoritati din Maramureş, si-a dus sotia şi cei doi copii în Argeş, de unde era, iar el a venit la Bucureşti, unde îndeplinea functiunea de Secretar General al Mişcării şi locuia tot acolo.

Timpul liber mi-l petreceam de-acuma în jurul acestui comandament central. Făceam şi eu câte ceva sau ascultam, fie pe unul, fie pe altul, dintre camarazi. Veneau şi plecau. Pe Savin îl aveam cel mai mult oaspete. Când a murit sotia părintelui Dumitrescu, mi-a spus Căpitanul să-i tin locul pânace se întoarce. Primeam corespondenta şi serveam telefonul. Prezentam Capitanului raportul în fiecare zi de lucrarile de urgentă sau alte nevoi legionare. Dupa indicatiile lui, rezolvam corespondenta mai uşoară. Eram oarecum un membru nou al acestei mici comunităti legionare. Intrasem într'o nouă familie pe cât de saracă in mijloace, pe atât de bogata în trăire. Luam masa împreuna. Miercuri se mânca de post, iar Vinerea se facea post-negru până la ora 4 dupa amiaza... Nu era obligatoriu, nici pentru mine nici pentru cei ce se întâmplau la vremea mesei, la sediu. Voiam insa să postesc şi eu şi ma bucuram ca pot.

De aici căutam însă şi mai asiduu o meditatie, căci aveam ziua la dispozitie. Acestea soseau dis-de-dimineata. Si în plus puteam folosi şi telefonul.

Si am avut noroc. Un negustor foarte cumsecade, singurul roman blănar ce mai rămăsese în cartierul blanarilor bucureşteni, avea nevoie de un student pentru cei doi băeti ai sai ce urmau o şcoală de elită a Femeilor Ortodoxe Române, unde se preda in plus limba francezã si germanã. Pretentia mea de a primi in schimbul meditatiilor locuintã si masă, a fost acceptată. Astfel mi-am rezolvat problema existentei si m'am mutat în strada Rădăuti, unde aveam să locuesc multă vreme. Cu timpul am mai primit şi 500 lei lunar in plus, pentru străduintele mele pedagogice. Eram fericit că-mi pot continua studiile fără a mai greva pe cei de acasă. Ba ceva mai mult încă. Am putut să mă înscriu şi la Drept, facultate menită sa mă învete despre drept şi dreptate, despre Stat şi organizarea lui.

In viata studentească făcusem progrese serioase. Dacă majoritatea studentilor nu era legionară formal, ea era indiscutibil cu legionarii. Pe atunci obiectivul nostru era cucerirea centrelor studenteşti la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuti. Odată cucerite aceste obiective ele înlesneau trecerea Uniunii Generale a Studentilor sub conducere legionară. Studentimea toată era continuatoare a desideratelor fixate în 1922. Pe plan national n'a existat niciodatã nicio ezitare, chiar daca unii conducători ai studentimei transformaseră cariera studentească într'o trambulina de aranjamente personale, lansându-se în lumea partidelor politice. In linie mare deci, studentimea râmăsese traditionalistã. Dar majoritatea cum păraseau băncile universitătii, fie pentru o pâine mai buna, fie din alte motive, se pierdeau in mocirla politicianista. Putini au continuat. Pentru a curma odată cu acest sistem de irosire al fortelor nationale, Căpitanul a proectat şi urmărit de aproape lupta studentilor legionari pentru a cuceri conducerea studenteasca.

In studentime se oglindea viata publica românească. Dupa cum în tarã, legile erau aproape bune, dar nu dădeau rezultatele corespunzătoare din cauza oamenilor cari nu le respectau, la fel şi în studentime, cu toată însufletirea de care dădea dovadă întregul tineret universitar, nu se puteau obtine rezultate pozitive din cauza lipsei de continuitate în luptă. Lipsa de perseverenta, fie în luptă, fie în credintă, devenise una din caracteristicele vremii. Ameninta să devină o plagă nationala. Putea sdruncina temeliile existentei noastre. Pătrundea in trup şi în suflet cum pătrunde molima ciumei. Devnise un atribut al lumii româneşti. Intrase deja în mentalitatea timpului. Si lupta împotriva acestei mentalităti nu era deloc uşoara. Totuşi ne-am avântat in luptă contra ei, cu hotârîre. Ne-am tinut de capul ei cu încăpătânare. Studentimea era organizată pe Cercuri Judetene, ai căror delegati alegeau conducerea Centrelor Universitare. La rândul lor aceştia îşi trimiteau consilierii în conducerea centrală: Uniunea Natională a Studentilor Creştini Români.

 Primul nostru obiectiv n'a fost conducerea Cercurilor judetene, ci locurile de delegati ale acestora la Centrete universitare. Deaceea intram în tratative cu aceia dintre studenti cari voiau şi aveau şanse mai mari ca să devină preşedinti ai Cercurilor judetene. Ii sustineam pe aceştia in schimbul locurilor de delegati la Centru. Si găseam destui pretendenti la postul de Preşedinte. Erau multi cu intentii curate. Se vedeau în măsură de a representa cu cinste aceastâ, functiune. Erau însă multi şi din cei cari din vanitate se voiau preşedinti. Nu putini am cunoscut dintre aceştia ce îndată îsi tipăreau cărti de vizita cu acest titlu. Li se deschideau mai uşor uşile pela ministere şi mai ales pela prefecturile judetene respective. Când erau alegeri pela Cercuri, nu se prea puteau concentra legionarii. Cei putini din judetul respectiv, trebuiau să ducă lupta singuri ca să-si asigure măcar un loc printre cei doi delegati ce se trimeteau la Centru. Nu acelaşi lucru se întâmpla la Facultăti sau la Societătile Studenteşti independente. Aici ne concentram cu totii şi sustineam punctul de vedere al camarazilor sau al prietenilor noştri. Nu aveau drept de vot decât cei ai facultătii respective. Sedintele însă erau publice şi noi ştiam să facem atmosferă. Când asistenta devenea prea gălăgioasă trebuia sa mai şi plecăm.

De cele mai multe ori însă, pierdeam noapte de noapte cu şedintele ce nu se mai sfârşeau. Desbaterile noastre întreceau pe cele mai lungi ale parlamentarilor vremii. Si, ca la aceştia, se mai întâmplau şi scandaluri similare, unde argumentele contundente luau locul celor teoretice. Dar asta numai când era vorba de cei de rea credintă, speculanti ai idealismului studentesc. Aşa e lumea. Caşi padurea cea mai frumoasã, işi are uscăturile ei.

La 10 Decembrie se împlineau 10 ani de lupte studenteşti. I-am sărbătorit la Bucureşti cu o amploare deosebită. Ne întorsesem nu de mult dela Congresul Studentesc dela Braşov unde repurtasem o mare victorie. Bucureştiul singur a putut presenta o coloană de aproape 200 de studenti, împărtiti pe facultăti. Dintre aceştia, jumătate erau îmbrăcati in cămăşi verzi şi pantaloni negri. Multi le-au împrumutat dela camarazii muncitori din Bucureşti. Bucovinenii au venit în costume nationale. Iaşul şi Clujul au trimis deasemenea tot ce-au avut mai bun. N'a lipsit nici Timişoara şi nici Chişinăul. Au participat la acel Congres aproximativ 6.000 studenti şi studente, reprezentanti ai tuturor organizatiilor studenteşti. Legionari n'au fost mai mult de 400-500. Dar ei au condus congresul. In sala cinematografului "Astra" nu puteau încãpea mai mult de 700-800 de persoane. Noi legionarii eram primii pe pozitie. Propunerile noastre, referatele sau înfierările noastre, pregătite din vreme, au dat tonul în Congres. Când ne-am prezentat la defilare am impresionat toată lumea. Marşurile noastre răsunau pe toate străzile. Lumea românească era mereu cu noi şi noi nu plecam din mijlocul ei. Nu ne-am tinut de petreceri. Localurile le vizitam numai pentru a fi siguri de ordine. Tot legionarii făceau şi politia congresului. In afară de câteva escapade la fabrica de bere "Czell " şi fabrica de zahăr "Bod"al unora veniti ca să se distreze, nu s'au înregistrat plângeri. Nici lectii de nationalism nu s'au dat nimănui şi nici geamuri nu s'au spart.

Acei confrati cari în 1929 s'au întors dela Congresul din Oradea cu amintiri de prin vitrinele evreieşti, au fost fâcuti să vadâ adevăratele rosturi ale unui congres studentesc.

Personal m'am bucurat să văd Braşovul unde-mi petrecusem doi ani şcolari. Aveam amintiri şi prietenii, rude şi cunoscuti ce-mi făcea plăcere sã-i revăd. Programul Congresului era foarte încărcat şi numai seara ne rămânea ceva timp liber. Atunci ne strângeam grupuri de legionari şi prieteni. De grupul nostru tineau şi legionarii din Durostor, Caliacra.

Printre legionarii grupului nostru erau: Stefan Georgescu, Eugen Teodorescu, Octavian Morărescu, L. Neagu, Dumitru Ghiocel, Eremia Socariciu, fratii Boeru, I. Constantinescu (Silistra), Spiru Bujoli, Sp. Popescu, Constantinescu (zis tuiculitã) şi altii încă de cari nu-mi mai amintesc.

Intr'o Duminecă spre seară, ne aflam pe aşa numitul Corso, în fafa Sfatului orăsenesc. Fusese o zi frumoasă. Era lume multă pe străzi. Ne-am tras într'un colt şi am început să cântam marşuri legionare. Multă lume s'a strâns in jurul nostru ca să ne asculte. Am întins apoi o horă cât e piata de mare. S'au prins in horă şi localnicii. Câteva studente legionare îmbracate în costume nationale dadeau coloratura horei legionare:

"Legionari să'ntindem hora

 Pe'ntregul zăvoi,

Căci suntem la noi acasă

 In tarã, la noi"

Intr' un târziu ne-am desprins vreo câtiva din multime şi am pornit-o cântând pe strada Portii, in jos, spre hotelul şi Cafeul Coroana. Fane Georgescu, cu vocea lui foarte plăcută întretinea cântările. Mai erau cu noi şi Gh. Istrate, Decebal Codreanu, fratele mai mic al Căpitanului, şi altii. Mergeam cântând prin mijlocul străzii. Ne-am dat seama numaidecât ca multimea care umplea strada se luase dupã noi.

Nu ştiam cum să terminâam o demonstratie începută la întâmplare şi de care lumea nu voia să se mai despartă. Am vorbit cu cei din jur ca să ne oprim şi cineva să vorbească multimii. Nimeni nu se încumeta la aşa ceva. L-aş fi vrut aici pe Savin sau chiar pe Sandu. Nu ştian însă de unde să-i luăm. Ajunşi in capul străzii, lumea s'a strâns şi mai mult in jurul nostru. Sub o inspiratie de moment, m'am urcat pc postamentul grilajului de fier al şcolii comerciale de fete şi am vorbi multimei. Eram in cămaşe verde. Prins cu mâna stângă de grilaj, am făcut semn cu dreapta să se facă linişte. Si multimea a amutit. Nu mai ştiu ce-am vorbit şi cum am vorbit. Pentru prima dată vorbeam în public. Când am sfârşit, un ropot de aplauze şi urale umpleau văzduhul. Camarazii m'au îmbratişat in timp ce improvizata tribuna, era ocupata de un fost ofiter, invalid din primul războiu mondial. Aducea salutul unei generatii premergătoare nouă, care, tot prin luptă şi jertfă, dăduse Patriei şi Neamului lor mărturie de credintă şi sperantă într'o soarta mai buna. Au urmat mai multi cuvântâtori din afara lumei noastre studenteşti, cu cuvântâri înflacarate. Apoi ne-am împraştiat.

Eu am plecat cu Octav Morarescu spre gazdele noastre, doi elevi spre sfârşite ai liceului Saguna : Gicâ Stefanescu şi Gh. Stoia. Când am venit la Braşov, ei aşteptau la gara şi la întâmplare ni s'au adresat, rugându-ne sa gâzduim la dânşii. Locuiau la o gazdă particularâ şi ne-au pus la dispozilie paturile lot. Seara de seara am stat de vorbâ cu ei şi încâ cu alti tineri ca ei, cand în cel mai strict secret veneau la noi. Voiau sâ devina legionari. Cu aceştia am înfiintat prima Frãtie de Cruce a liceului Saguna. Am ramas mereu în corespondentã şi ne-am bucurat reciproc când, peste un an, ne-am regãsit la Bucureşti. Erau deacuma şi ei studenti. M'am împrietenit cu ei şi am râmas legati sufleteşte unul de altul. E o legaatura tainica ce poarta pe unii oameni într'o continua comuniune sufleteasca orice greutati, oricâte vitregii de soartă s'ar abate in calea lor. Mai târziu, in urma unor alegeri câştigate la Federatia Cercurilor Studenteşti Dobrogene, ei s'au constituit într'o asociatie de prieteni, numita "Federalia". Membrii ei erau din diferite regiuni. Gh. Stoia, Tiberiu Popa, Cosmin Comşa (Rogodel ), erau din Constanta, Gicã Stefanescu era dela Buşteni, iar I. Râdulescu zis, Jaguarul, zis Jak Spintecatorul, (pentruca era pirpiriu) era din Târgu Ocna. Savin, Caratanase şi cu mine eram declarati "Senatorii Federatiei", fiind deseori "invitati oficiali" la escapadele lot ce se petreceau la "Toboc", in cartierul Tei.

Aproape dupa fiecare efort, indiferent de ce natură, eram chemati în Tei la o "destindere camaradereasca", la un vin bun şi saramura de obleti. Veselia noastra, nefortata, mereu prezentă atât în lupta cât şi in repaos mentinea o atmosferă de dragoste şi camaraderie greu de întâlnit in alta parte. Am trait atunci o vreme pa care azi cu greu o pot reda fidel în scris. Sunt atâtea manifestari sufleteşti ce nu se pot exprima ! Ele rămân comorile ascunse ale celor ce le-au trait. Celora ce s'au daruit şi s'au dus dintre noi le-a fost o binecuvântare. Celor ce-au ramas le este mereu isvor de amintiri şi nostalgie...