INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

Printre muncitori

Intors dela Congresul din Braşov am reînceput activitatea de fiecare zi în Capitala. Prin sectoare, numarul muncitorilor, meseriaşilor şi angajatilor comerciali creştea mereu. Sâmbata seara tineam şedinte fie numai cu şefii lor de cuiburi, fie cu efectivul întreg al sectorului. Dumineca, la 5 dimineata, ieşeam la exercitii. In cursul saptamânii, aproape seara de seară eram ocupat la şedintele cu muncitorii. Nu era uşor. Trebuia să şti cum să vorbeşti acestor oameni. Ei aveau pe lânga problemele mari de ordin national şi politic, nevoi de ordin material şi profesional. Multi erau cei nemultumiti cu soartea lor. Se simteau nedreptatiti şi mai ales ignorati şi dispretuiti de societate. Problemele sociale le cunoşteau în teorie. Fara a fi comunişti, socoteau socializarea mijloacelor de productie ca cea mai buna solulie in rezolvarea dreptatii sociale pe care o cautau. Era foarte greu pentru mine, care însumi căutam o solutie, sa le explic ce este drept şi ce nu este. A le tine aceleaşi prelegeri pe care eu le ascultam la facultate, ar fi însemnat sa-i plictisesc. Trebuia sa le spun pe scurt din experienta şi convingerile mele de pâna atunci în materie de progrese sociale şi mai ales din străduintele noastre de a solutiona aceste probleme. Nu le puteam spune ca suntem pentru liberalismul cunoscut atunci la noi. Nu le puteam spune nici ca am fi pentru socialismul bazat pe lupta de clasa. N'am fost niciodata pentru lupta de clase şi am respins-o mereu ca cea mai neîndreptatita in organizarea sociala. N'am putut înlelege niciodata dece oamenii se leaga atât de mult de o solutie partială. Nu puteam termina un subiect într'o şedinta. De aceea luam câte o problema, pe care o epuizam în cele 20 de minute cât era timpul prevazut. O şedintă întreagă nu trebuia să depaşeasca o ora. In ea se facea deschidere prin legâmânt, partea informativa, subiectul sedintei, cântecele şi hotarîrile.

Imi amintesc ca am vorbit printre altele şi despre: libertate limitele ei; legi şi obiceiuri; liberalismul şi socialismul economic; Mişcarea Legionară şi România de mâine. In plus aveam dela Capitan o lista întreaga de subiecte de desvoltat in şedintele cu muncitorii. Nu-mi mai aduc aminte cum am vorbit, iar notele de atunci mi s'au pierdut. Desigur că încercând acuma sa redau continutul lor, nu voi reuşi decât in parte. Convingerile, chiar daca ramân aceleaşi, capăta mereu alta prezentare. Imi amintesc totuşi că ma făceam înteles prin exemplificări. Imi dădeam seama că era vorba de educatie şi nu de lectie. Oricât aş fi dorit să fac un exercitiu de vorbire în sensul de a mă şcoli ca vorbitor, dorinta de a forma alti legionari era preponderantã. In afara de şedinlele pe care însuşi Belimace le tinea, mai era cu mine în acelaş sector camaradul Dordea, originar din Sibiu. Acesta putea povesti despre Căpitan şi Legiune aşa de frumos,ca aş fi renuntat de o mie de ori să desbat problemele uneori sarbede, ce se adresau ratiunii, pentru a putea sa povestesc tot aşa de frumos, despre fapte şi lucruri cari se adresau sufletului. Oamenilor le plăcea mai mult acestea. Palpitau şi trăiau cu intensitate toate povestirile camaradului meu.

Vedeam cum sorbeau cu nesat cuvintele povestitorului care, modest în vocabular, ştia să puna atâta suflet, atâta caldura în povestire, cât au pus acei cari au creat legenda. Adresându-ne in primul rând sufletului împlineam o lege a firii. Eram pe drumul cel bun care trebuia, în mod firesc, sa ne conducă spre un alt om al spatiului românesc: mai bun, mai drept, cu frica numai de Dumnezeu. Adică aşa cum spunea Capitanul: "Noi trebue să realizam omut nou şi nu programe. Odata realizat omul nou, acesta va şti sa faca şi programe, sau legi dupa care sa se conduca."

{Aceasta idee a fost formulată mai pe larg în cartea sa "Pentru Legionari": "Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe. Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebue sa creem, ci oameni noui. De aceea piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic."}

Atributele acestui om nou erau însă multe. Nu se puteau impune dintr'odată toate. Trebuia pornit pe îndelete. Si Căpitanul a început cu omul erou . Legionarul a trebuit să învete să devină erou. Erou în primul rând în luptă. Să fie curajos. Să nu dea înapoi nici in fata mortii. Legionarul trebuia să fie un năzdrăvan. Să fie mai mult haiduc şi muschetar decât chiar legionar. Până la procesul cel mare din primăvara lui 1934, această primă fază de desvoltare a Legiunii s'ar putea numi: Faza eroică a mişcării. Acesteia i-a urmat faza de organizare, dupăcum omului erou i-a urmat omul corect, pe care Căpitanul îl anunta într'una din Circulări.

Printre comunişti

Camarazii muncitori ne relatau mereu agitatii şi infiltratii comuniste prin fabricile şi atelierele unde lucrau. Nu prezentau niciun pericol, totuşi nu scăpau nicio ocazie de a critica mişcarea noastra fată de cei pe care-i socoteau nemultumiti cu regimul întreprinderilor. Actiunea lor de prozelitism era indirectă. In loc ca să critice fie conducerea întreprinderii, fie guvernul care neglija politica socială, ei se legau de Garda de Fier, care, pretindeau ei, în loc să sprijine şi să întărească lupta de clasă, îşi irosea fortele pentru obiective pe cât de utopice, pe atât de inutile. Pentru ei nationalismul Gărzii de Fier era cu atâta mai absurd cu cât politica românească se funda pe sprijinul extern. Ei făceau deci tot o politică internationalistă. Secolul nationalismului, spuneau ei, s'a încheiat odată cu terminarea războiului din 1914-1918. Secolul XX avea să fie Secolul internationalismului socialist (ca să nu spună comunist ). Pe de altă parte, capitalismului ce-si întindea mereu mai mult exploatarea, devenind mereu mai international, nu i se pot opune forte izolate, nationale. Acestea, in ultimă analiză, vor ajunge să se ciocnească între ele, ca urmare a intereselor nationale diferite. In consecintă, capitalismului international trebue să i se opună o fortă mereu mai mare, mereu mai tare şi sigură de victoria finală. Această fortă a început de mult o luptă şi a reuşit, spuneau ei, să răstoarne capitalismul tocmai acolo unde exploatarea era mai cruntă. Era vorba de Rusia. Această forta o reprezintă clasa muncitoare a proletariatului exploatat, care nu trebue să cunoască granite. El trebue să fie tot atât de international ca şi capitalismul exploatator.

Camarazii noştri, în cea mai mare parte fii de tărani, plecati dela brazdă spre oraşe, pentru a-si putea câştiga o pâine mai bună, nu aveau pregătirea necesară ca să poată răspunde acelor agenti comunişti. Ei nu aveau decât intuitiv o atitudine antibolşevică. Nu aveau nici timp, nici posibilitatea sa-şi formeze o convingere anticomunistă. Propaganda acestora antinatională şi mai ales anticreştina, le repugna. Nu puteau însa raspunde comuniştilor cu argumente de natura ştiintifică. Le raspundeau însa prin credinta lot nesdruncinata in temeinicia valorilor spirituale. A ridica sabia sau numai pumnul împotriva lui Dumnezeu, era pentru ei cel mai mare sacrilegiu. De aceea îi căutau pe comunişti şi când îi descopereau ni-i denuntau nouă. Doru Belimace a reuşit în decurs de câteva luni sa identifice câteva nuclee comuniste risipite în cele patru sectoare ale Bucureştiului. Cartierul Grivitei, unde se aflau atelierele C.F.R. şi Cartierul Grand, păreau a fi cele mai amenintate. Doru Belimace a încercat o colaborare cu Siguranta Generală în acest domeniu. Ca bază de discutie s'a stabilit schimbul de informatii. Nu mai ştiu cu cine stabilise acest contact, dar el s'a desfăcut după câteva luni din cauza relei credinte şi a lipsei de serioitate a politiei. Sau poate intervenise altceva. Aşa cum aveam să aflam mai târziu, preocuparea principală a organelor de sigurantă trecuse dela mişcarea comunista la cea legionară.

Noi eram totuşi hotarîti sa ne continuăm cercetarile numai prin noi înşine. Voiam sa ne cunoaştem adversarii cari, nu prin ei, ci pri interventia rusească, nu mult mai târziu, aveau sa ne supuna celor mai grele încercări pe care le-am cunoscut in tot trecutul nostru istoric.

Camarazii trebuiau totuşi preveniti şi cat mai indoctrinati, ca sa poata rezista tentatiilor comuniste, să le poata raspundă şi mai ales să-i poată combate prin aceleaşi arme. Pentru propaganda comunista in România se risipeau fonduri imense. Belimace ma desemneaza pe mine ca să-mi pregătesc materialul necesar unor şedinte explicative in această materie. Nu era treabă uşoara. Nu cunoşteam nici doctrina comunistă prea bine şi nici material anticomunist nu mi-am putut procura. Totuşi, săptămâni şi luni dearândul am citit şi răsfoit tot ce-am găsit prin biblioteci pro şi contra marxismului. Mi-am facut însemnari de tot felul. Erau însă probleme mult prea complexe şi mult prea abstracte pentru a-mi putea oferi elementele necesare întelegerii muncitorilor noştri. Dialectica marxistă dispune de expresii şi termeni specifici cari pentru a fi lămuriti şi priceputi, necesitau singuri câteva şedinte consecutive. Trebuia gasită o alta cale.

Mi-am adus aminte de un fost coleg bulgar iredentist din Bazargic care studia dreptul la Bucureşti. Ceva ma făcea să cred ca, chiar de n'o fi el comunist, dar prea departe de ei tot nu era. Ii spun lui Doru Belimace de ideea mea de a ma infiltra printre comunişti, şi a fost de acord. La scurtă vreme m'am întâlnit cu Ivanoff, fostul meu coleg. Fără prea multă ezitare m'a condus la o şedintă a aşa zişilor Socialişti Independenti, în fruntea cărora era evreul Dr. Ghelerter, Secretar General fiind Stefan Voitec. Erau comunişti camuflati, cu sediul central la Viena.

Mergeam regulat de acuma la şedinlele lor. Ma durea sufletul oi de câte ori o ovreicută cu părul roşu îmi agăta în piept cocarda roşie, întinzându-mi şi o casetă in care trebuia să-mi arunc obolul meu pentru sustinerea luptei revolutionare proletare. Membrii asistenti era aproape aceiaşi mereu : câtiva muncitori dela Caile Ferate şi câtivangajati comerciali. Aşa zisul tineret, chezăşia continuitatii peste generatii, era format exclusiv din evrei de ambele sexe din cartierele Dudeşti şi Văcatreşti. Dintre conducătorii partidului veneau mereu altii, cari citeau sau vorbeau mereu de probleme doctrinare din Marx şi Engels.

Acest partid socialist independent putea functiona legal şi avea sediu propriu pe strada Smârdan. Sediul lor nu prea era mobilat. In afară de o masă, de câteva bănci şi scaune nu se mai găseau decât chipurile lui Marx, Engels şi Lenin, înrămate şi agătate pe un panou de pânză roşie.

Conducatorii partidului contrastau însa, enorm fata de membrii de partid, slabi, trişti, prost îmbrăcati şi prăpăditi. E drept că nici Voitec nu era prea gras şi nici prea bine îmbrăcat, insa Ghelerter, Sloimovici şi ceilalti fruntaşi, toti "Români neaoşi ", arătau foarte bine atât fizic cât şi ca elegantă.

Din conferintele şi discutiile lor am început să mă lămuresc. Cele mai multe şedinte erau în contradictoriu. Oricine putea pune întrebări şi răspundeau cei care puteau. La răspunsuri se repezeau mai multi dintre corifei deodată. Imi făcea impresia că se întreceau in a dovedi, nu ştiu cui, că fiecare era stăpân pe doctrină. Am întrebat şi eu odată ce fel de socialism se realizează în Rusia şi dece fug cu sutele şi miile peste Nistru, oameni ce riscau să fie mitraliati înainte de a fi pus piciorul pe malul românesc? Atunci nu s'au grăbit prea multi ca să-mi răspundră. Doar Voitec mi-a spus ceva ca să nu rămân fără răspuns. De altfel oricine putea da un răspuns, dar mai greu era să convingă pe cineva prin acel răspuns. Sau, cum spune Nae Ionescu: "Intre noi ne putem cel mult învinge unul pe altul, dar convinge, nu !".

Eu începusem să-mi câştig unele convingeri. Am căutat să le împărt ăşesc şi celorlalti în mijlocul cărora îmi făceam şcoala. Mă şcoleam pe mine şi încercam să-i şcolesc şi pe altii. Am încercat să-mi lămuresc şi camarazii muncitori asupra constatărilor pe care singur le făcusem şi continuam să le fac. Le-am spus pe cine am întâlnit în investigatiile mele în mijlocul comuniştilor. Ce vorbeau şi ce urmăreau. Lăsând la o parte faptul că protagoniştii rasmeritei comuniste, aşa putini câti au fost, in proportie de aproape sută la sută erau elemente streine de neamul nostru, lăsând la o parte ateismul şi internationalismul lor, lăsând la o parte falsitatea unora şi utopia altora, făcând abstractie de catastrofa regimului bolşevic in Rusia, cu toate consecintele nenorocite pentru acel popor, am constatat reaua credintă şi reaua vointă a tuturor acelor ce se înfatişau pe ei însişi ca salvatorii lumei întregi.

Intre a fi pentru si contra comunismului nu e atât vorba de adevărul sau aberatia acestei conceptii. Este vorba de tendinta ei, de telul ei final. O idee despre viata şi finalitătile ei poate să-si găsească oricând loc într'o societate omenească. Ca sa fie lăsată în voie să încoltească, să crească şi să rodească, trebue să răspundă însă in prealabil unor necesităti de ordin superior care să înalte, să purifice şi să desăvârşească pe om. Tot ceeace se ridica împotriva adevărului, frumosului şi binelui, nu poate fi laat in câmpul omenirii, cum nu trebue lăsată neghina sau tăciunele în lanurile de grâu.

Existenta relei credinte, a relei vointe şi a pornirilor haine în toate manifestarile comuniste, constă in a ridica la rangul de valoare a tuturor preocupărilor minore, fără a tine seama ca prin aceasta distrug şi alunga din lume adevăratele valori.

La reaua credinta şi reaua vointa a comuniştilor din tara se mai adaogau elementele speciale şi caracteristice ale spatiului românesc Elemente streine de neam şi forte din afara granitelor noastre voiau sa ne injecteze solutii de care nu aveam nevoie. Voiau cu tot dinadinsul sa se infiltreze printre noi, nu pentru a ne ajuta, ci pentru a ne subjuga şi mai mult. Nu fericirea poporului român le era mobilul, ci încălecarea lui. In mod abject voiau să ne facă sa nu mai credem în Dumnezeu ci în comunism.

Intr'adevăr, nimic nu pare mai absurd decât să cobori pe om din lumea şi preocupările lui spirituale, în mocirla pământului. Să-i scoti sufletul şi să-i interzici trăirea in spirit, pentru a i-o lăsa numai pe cea biologica. Sa-l transformi din om în simplu animal. Prin abrutizare să-1 faci o simplă maşina, care nu gândeşte, nu mai simte, ci, asculta numai şi execută ceeace porunceşte Moscova.

Dacă am analiza numai două dintre multele valori spirituale ale omului, libertatea şi dreptatea, n'am putea spune cu uşurintă care este cea mai mare. E greu de spus dacă libertatea este superioară dreptătii sau invers. Este însă categoric mai uşor de spus că valorile spirituale sunt superioare celor materiale. In consecintă este cea mai crudă aberatie de a renunta la credinta, şi prin aceasta, la principiul libertătii în gândire, la adevăr, la frumos şi la bine, pentru a obtine, cum pretind comuniştii, -acea dreptate socială a lor, pe cât de relativă, pe atât de minoră, căci, în ultimă analiză, se reduce la un blid de linte în plus pentru cei inapti sau leneşi. Nu contestã nimeni că a existat, că exista şi ca poate va mai exista cât va fi lumea o nedreptate socială. Dar contestăm capacitatea comunismului în solutionarea acestei probleme. Rătăcirea lor este cu atât mai mare cu cât au existat şi în trecut si ne stau şi astazi la dispozitie, o serie întreagă de mijloace pentru remedierea inechitătilor şi diferentelor sociale. Nu putem crede ca există oameni de bună credinta cari să nu vadă cât de fals este a cauta o mai mare dreptate sociala prin deposedarea celor ce au şi pot şi nu prin înzestrarea celor ce nu au şi nu pot.

Mult căutata dreptate socială nu se poate rezolva prin discutii teoretice, nici prin cel mai echitabil sistem economic sau politic. Dreptatea socială este in primul rând in functie de omenia noastră a tuturora, a celor ce vor să o asigure cât şi a celor ce vor să o capete. Co muniştii, in afara, de câtiva foarte putini idealişti, au câştigat putina lor aderentă nu prin valabilitatea teoriilor lot, cât prin promisiunile lor demagogice, că tot ce apartine celor avuti le va apartine odată lor celor lipsiti şi flămânzi. Dar agitatorii comunişti, vinovati de aderent flamânzilor la aceste teorii, nu sunt singuri pe banca acuzatiei, ci pe ea stau şi toti ceilalti ce nu se mai puteau sătura de avere şi belşug si, cum avea să spună Capitanul cu ocazia mişcărilor muncitoreşti dela Grivita: "Cu cât foamea după aur şi îmbogătire va fi mai mare, cu atâta va creşte şi setea de dreptate ".

Boierii noştri din trecut nu erau ciocoii de mai târziu. Răzeşn şi moşnenii satelor sau breslaşii oraşelor din trecut, când atât conducerea cat şi administratia erau româneşti, nu erau nici pe departe asemănători acolitilor levantini din epoca noastră. Bogătiile lor nu rezultau decât în parte din "sudoarea exploatatilor". Chiar dacă era o oarecare exploatare, aceasta corespundea felului de viata şi aşezare sociala de atunci. Plusul lor de bogătie nu numai că rămânea in tară, mărind patrimoniul national, dar l-au ştiut folosi în sens obştesc, ridicând biserici, înzestrând mânăstiri şi tot felul de aşezăminte de ordin spiritual, national sau social. Nu numai săracii, dar şi toti leneşii, caşi desmoştenitii soartei, găseau uşile lor larg deschise, nu ferecate cum sunt în timpul nostru la atât de multi bicisnici, harpagoni. Că aveam un proletariat agricol, nu contestă nimeni, că începusem a avea şi un proletariat industrial, nu se poate tăgădui, dar în rezolvarea acestor probleme nu aveam nevoie de solutiile ereticilor. In agricultură ne trebuia o valorificare, ne trebuia un minim de proprietate indivizibilă, trebuia să se treaca la culturi extensive şi să se facă comasările necesare, să se industrializeze produsele agricole, oricât de mari ar fi fost eforturile. Pentru câştigarea unui războiu orice natiune face eforturi supraomeneşti. Si războiul nu e dorit de nimeni. Cu atât mai mult, în rezolvarea unor probleme de interes general trebuiau făcute eforturi comune şi generale. Mărirea puterii de cumpărare, printr'o valorificare justă a produselor agricole, ar fi rezolvat în parte şi problema proletariatului agricol. N'am mai fi avut atâtia muncitori agricoli, dar am fi avut mai multi crescători de vite, apicultori, grădinari sau chiar meseriaşi, atât de putini in satele noastre.

Proletariatul industrial n'ar fi trebuit sa, existe, caci nu se putea vorbi încă de o industrie românească. In afara de morărit, industria alimentară şi a petrolului, toate celelalte industrii erau în faşe. Iar când s'a pornit industrializarea, s'a pornit tocmai invers. Nu dela exploatarea in primul rând al resurselor noastre naturale, cum ar fi bauxita sau forta motrică a apelor, ci dela principiul nesănătos al profitului maxim. S'au desvoltat numai acele industrii care ofereau maximum de câştig celor ce le întreprindeau. Această goană după câştig i-a făcut pe toti să nu urmărească decât exploatarea la maximum a Statului care sprijinea cu fonduri imense acest început industrial, a consumatorilor cari plăteau mult peste costul real al lucrurilor şi a muncitorilor, lăsati pur şi simplu pradă fălcilor acestor lupi.

Dacă ar fi existat acea omenie pe care noi o preconizam şi reactualizam, s'ar fi văzut şi la noi mereu mai multe întreprinderi in care capitalul celor avuti, împreună cu sprijinul Statului, cu priceperea tehnicienilor, cu munca lucrătorilor şi cu interesul consumatorilor, s'ar fi reunit într'o actiune comună şi binefăcătoare pentru economia tării. Dece era posibil în agricultură ca unul să dea pământul lui "în parte" altuia care depunea munca şi împărteau recolta pe din două, şi in industrie N'ar fi fost posibilă această tovărăşie cinstită ? Cine poate pretinde că nu s'ar fi găsit oameni cu bani şi altii cu munca ca să realizeze apele întreprinderi în participatie, capabile să reziste crizelor ? Cine sustine că nu este posibilă apropierea şi armonia dintre capital şi muncă, afirmă un neadevăr istoric. Antagonism poate să existe între lup şi oaie, între şoarece şi pisică, dar nu între două elemente asemănatoare, oamenii, cari trebue să se ajute, să-şi creeze împreună o viata înfloritoare, şi nu să se distrugă reciproc.

Si care căi nu stau la dispozitia oamenilor pentru crearea acestui principiu al cooperatiei şi solidaritătii, al cointeresării in vederea atingerii unui obiectiv comun ? Dece nu poate deveni muncitorul părtaş al întreprinderii pentru care se trudeşte ? Deee nu poate fi părtaş la beneficiile realizate ? Dece poate fi camarad cu inginerul sau cu proprietarul fabricei numai pe front şi în fabrică nu ? Deee nu-si poate avea şi el o casă cu o baie ? Un colt de grădină în care să-si însorească pruncii, şi nu pe toate maidanurile şi găurile pământului? Dece nu poate fi ajutat orice scăpătat, din cauza bolilor sau a nenorocului, aşa cum se procedează cu cei avuti, când ating dementa şi degenerarea ?

Dacă este adevărat că nu comorile pământului sunt mai importante şi credinta ne învată să strangem comori în Cer, dece să nu aplicm acestă învătătură aproapelui urgisit ? E greu să continuăm o viată de armonie, să ne sbatem pentru o dreptate socială atâta vreme cât celor slabi şi dispretuiti nu le oferim decât satisfactia ajungerii in Rai! Hristos a spus: "Mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât bogatul în Impărătia Cerului !". Si este adevărat. Bogatului îi sunt deschise mai larg portile tuturor posibilitătilor. Orizontul îi este mai larg, tentatiile mai multe şi mai mari. Desigur că mai uşor şi mai repede poate păcătui un om bogat. Si in mai mare măsură când trece indiferent pe lângă mizeria semenului său.

Amintind şi de aşa numitul proletariat intelectual, problema se reduce, in ultimă analiză, la aceeaşi constatare. Pe de-o parte erau lipsuri grave, anomalii şi încălcări de lege în toată organizatia de stat, iar pe de altă parte se crease o falsă mentalitate in lumea celo ce-şi tociseră coatele pe băncile şcolilor. Unii au vrut să scoată câ mai multi titrati, vrednici in teorie, dar lipsiti de simt practic, fără se gândi unde şi cum vor folosi buchea învătată. Iar alti multi cari au învatat, au crezut că numai învătătura atrage după sine în mod automat şi dreptul de a suge din bugetul statului, fără să recunoască obligatia că el însuşi trebue să fie un izvor, oricât de mic, în formarea acestui fluviu bugetar.

In lumea aceasta de fantome, cu tendinte care mai de care mai absurde, într'o lume de mari contraste, într'o discrepantă totală între ce este simplu şi firesc şi ce este nefiresc şi complicat, îşi arunca undita acei ce voiau să pescuiască in apele turburate ale tării noastre comuniştii ce ne pândeau.

Noi nu aveam însa nevoe de o rãsmeritã comunistă pentru a asigura mai multă dreptate. Aveam însã nevoe de o revolutie în spirit care să schimbe o mentalitate bolnavă şi periculoasă pentru existenta românească. Aveam nevoe de o nouă disciplină în institutiile de stat şi rnai ales de o românizare în economie. Aveam nevoe de o domolire poftelor de îmbogătire peste noapte, de isgonire a hienelor vietii noastre publice ce ne vindeau interesele şi buna noastră credintă. Aveam nevoie să încurajem pe toti cei buni şi vrednici lăsati pradă unor fiare din codru. Aveam nevoe de omenie şi dragoste unul fată de celălalt.

Pentru toate acestea aveam nevoe de o şcoală nouă in care sã învătăm nu numai ceeace este adevăr, bine şi frumos, ci şi cum sa ne apărăm de minciuna, de răutatea şi pericolul celor ce ne erau vrăjmaşi. De aceea, pentru a fi legionar adevarat şi nu numai cu numele, însemna mai mult decât a cunoaşte învătătura mişcarii, acel bagaj de cunoştinte necesare pentru a detecta şi respinge nişte dogme false. Nu însemna numai a fî sustinut o luptă, sau a fi jertfit o bunăstare. Nu însemna numai o marturisire, nici numai o participare sufletistă în slujba acestui ideal legionar. Pe lângă întelegerea ratională a acestui fenomen, pe lângă împărtăşirea aceloraşi gânduri şi pe lânga simtirea aceloraşi emotii, capabilitatea de legionar o au numai aceia dintre noi cari reuşesc prin propria lor manifestare zi de zi, în particular sau în mijlocul societătii, să aplice învătătura legionară.

Nu atât tăria adevărurilor exprimate îsi croiesc un drum de realizare, cât trăirea intensă a acestor adevãruri.

Primele puncte doctrinare

Pe vremea când singur îmi făceam şcoala legionară n'aveam nici Cărticica Sefului de Cuib şi nici vreo altă carte ca să învãtăm cum se devine legionar. Viata de fiecare zi ne oferea însă cel putin tot atâtea lectii câte poate oferi o carte. Dar învătătorul nostru de atunci şi mereu ne-a fost Căpitanul.

Ceilalti din jurul lui ne învătau de asemenea cum să ne purtăm, cum să luptăm in primul rând cu noi înşine şi apoi cu lumea din afară, cum să ne formãm acea tărie de caracter fără de care nu se poate obtine niciun rezultat. Doru Belimace lucra atunci la un abecedar legionar: "Indreptarul Legionarului". Când a fost gata l-a prezentat Căpitanului. Acesta nu l-a interzis. I-a spus numai să nu-l răspândească, să-l tinã pentru sine şi pentru nevoile sectorului său, până va scoate dânsul o carticică care să fie îndreptar pentru legionarii din toată tara. Aceasta avea să apară in cursul anului 1933. Pe atunci nu aveam nici grade legionare. Primii gradati legionari, in scopul stabilirii unei ierarhii, aveau să apară tot în anul 1933. Până atunci nu se ştia decât de "şefi ". Căpitanul semna "Seful Legiunii ". Erau apoi, Seful Frătiilor de Cruce, Seful de Garnizoanã, Seful de Cuib.

Toate acestea erau functiuni. Ca functiune superioară in organizatia noastră inifială, era "Senatul Legiunii ", constituit in Decembrie 1930. El avea să cuprindã 100 de membri. Câti au ajuns sa fie numiti, nu-mi mai amintesc. Stiu numai de Profesorul Traian Brăileanu, Hristache Solomon, Generalul Tarnoschi şi Profesorul Codreanu, făcut senator acesta din urmă odată cu primele grade legionare din primăvara lui 1933.

 După ce, cu o lună înainte (8 Noembrie 1930) Căpitanul deschide primul sediu legionar în Capitala, Calea Victoriei 40, şi pune bazele acestui Senat al Legiunii, enunta în câteva puncte rostul Legiunii:

1.- "Legiunea Arhanghelul Mihail " având ca sectie de politica militantă "Garda de Fier", este o organizafie natională, monarhica, în conformitate cu întreaga traditie a poporului român.

2.- Ea va lupta pentru pentru pastrarea neştirbitã a situatiei câştigate în marele războiu.

3.- Ea afirmă dreptul întâietătii şi suprematiei elementului românesc in tară şi pe pământul nostru; şi principiul că poporul romât este singur chemat sa-şi conducă Destinul şi Patria, fiind singurul răspunzator in fata istoriei.

Mai târziu s'a constituit şi un "Consiliu al Legiunii ". Nu-mi amintesc însă să fi citit vreodată ceva sau să fi auzit de vreo numire în acest Consiliu. Dacă "Senatul Legiunii " a fost convocat de câteva ori acest Consiliu nu cred că a fost convocat vreodata.

Legionarilor mai vârstnici ne adresam cu Domnule. Celorlalti le spuneam, fie camarade, fie direct pe nume. Când ne cunoşteam destul de bine ne tutuiam. Era mai comod şi mai intim. Desvăluia o notă de comuniune, ca într'o familie. Ne iubeam şi ne respectam reciproc. Naturaletea şi firescul eliminau orice rigoare formalistă. Ne simteam aproape mereu mai aproape unul de altul.

Nici şefului de cuib sau de garnizoană nu ne adresam cu formula "camarade şef ", decât în orele de instructie şi aceasta numai pentru a pune accentul pe ierarhie şi disciplină, indispensabile oricărei instructii. In particular se întâmpla să mai întrebuintăm şi formula: ce ma faci, sau cum o duci "şefule", fara a da însa notiunii acel sens pejorativ pe care l-a avut în vocabularul oraşelor, mai ales din Muntenia. Până la functiile legionare, notiunea de "şef" avea cu totul alt continut E interesant de remarcat cã, cu timpul, acest cuvânt şi-a pierdut complect sensul pejorativ şi şi-a recăpătat sensul adevărat de sinonim al cuvintelor, conducător, diriguitor, călăuzitor. Insuşi Căpitanul, cum am spus, semna: "Seful Legiunii ". Cu timpul şi pe masură ce s'au înmultit functiile legionare, aceeaşi formulă s'a extins. Au apărut şefii de judete, şefii de regionale, Seful Corpului Muncitoresc, Seful Studentimii Legionare, Seful Comertului Legionar, etc. etc.

N'aş putea spune dacă numai putinătatea limbei româneşti a facut sa se adopte numai această notiune de şef de unitate. Poate ca ar fi introdus Căpitanul şi alta formulă, spre exemplu cea de comandant în loc de şef, cu atât mai mult cu cât Căpitanul avea o educatie militara aleasă şi o dragoste deosebita pentru aceasta, institutie. Cred c'a evitat această formulă pentru a nu da ocazie unei acuzări in plus ca ar vrea să facă din mişcare o orgnizatie para-militară şi a vrut să ne ferească de a ne crede pe noi înşine încadrati într'o astfel de organizatie, unde sa dăm numai ordine şi sa ascultăm numai de ordine. Disciplina legionară avea să fie strict voluntară şi nu impusă de nimeni. Ceeace făcea legionarul era consecinta convingerilor lui interioare şi nu a ordinului primit dela vreun superior. Cine a făcut ceva numai din ordin, n'a fost legionar, ci cel mult un rătăcit printre noi. Legiunea nu era armată. Chiar la orele de instructie, acela care comanda frontul, nu era rastit, nu trebuia să fie răstit. Orice comandă trebuia sa fie precisa, scurta şi răspicată, însă plină de dragoste şi nu răstită. Sau, cum spunea Căpitanul : "legionarul care comandă nu este tambur major". Nici măcar în discutii, între noi sau cu lumea din afara, nu aveam voie să fim imperativi. In afirmatiile noastre nu trebuia să fim infailibili. Fiecare legionar trebuia sa se obişnuiască a spune : eu cred, sau parerea mea este cutare sau cutare. Si noi puteam verifica singuri valabilitatea acestor recomandatii. Eram legionari, sau voiam să devenim legionari, nu pentrucă cineva ne poruncea, ci pentrucă aşa credeam noi. Aşa ne dorea sufeltul, aşa voiam noi, cu acea putere de vointa pe care o poseda fiecare dintre noi.

Oricât de vijelioşi am fi fost uneori, nu aveam voie să fim obrasnici cu nimeni şi ne educam in acest sens. "Legionarul, spunea Căpitanul, este plin de bun simt, modest şi măsurat". In această educatie a exagerarilor personaliste, in care individul se crede centrul pământului, eram învatati să spunem "noi " in loc de "eu ". Nu negam prin aceasta principiul personalitătii, ci îl defineam şi îl delimitam. Acestui "eu", chiar dacă individul era important, începuse să-i dispară modestia, sau, cum ne învată legea creştina, smerenia, de care omul nu se poate lepăda decât atunci când nu mai vrea să fie om.