INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

In Parlamentul Tării

In acea toamnã a anului 1932, m'am dus în repetate rânduri, fie la Cameră, fie la Senat. Când erau şedinte publice, balcoanele Parlamentului erau pline de admiratori ai protipendadei politice româneşti.

Multi voiau să asiste, ca la teatru, cum se conduc desbaterile între guvern şi opozitie pentru legile tării, ce se faceau necontenit. Presa reda cu rcgularitate şi foarte exact tot ce se vorbea in Parlament. Dar nu-i tot una sa citeşti o desbatere sau să o asculti, după cum nu-i tot una sa citeşti o piesă de teatru sau să o vezi jucată. Când citeşti, îti lipseşte scena cu decorul şi poate detaliile şi imaginile pe care ochiul le poate capta, dar condeiul, nu.

Unii mergeau cu rcgularitate ca sa-şi asculte partizanii politici. Când avea Drul Lupu vreo interpelare de făcut, balcoanele Camerei erau pline de lupişti. Când avea batrânul Cuza ceva de spus, erau cuziştii cei mai numeroşi înăuntru. Dar cei mai multi mergeau din curiozitate. Voiau sa vadă şi sa cunoască pe aceia care purtau raspunderea destinului tării şi al neamului nostru.

Printre aceşti curioşi m'am aflat şi eu de câteva ori. Si am fost profund desamăgit. S'au prăbuşit în mine o seamă de iluzii. S'a rãsturnat o lume de credinte. Puteam spune cã am pierdut mãsura valorilor.

Nu mai ştiam ce este bine, ce este demn şi înăltător. Nu-mi mai amintesc ce probleme se desbăteau. Stiu însă că amfiteatrul Camerei era gol, deşi majoritatea parlamentarilor făcuse act de prezentă. Cu totii ieşiseră prin culise şi pela bufet. Numai un deputat guvernamental citea raportul în timp ce stenografii scriau de zor, schimbându-se unul cu altul la fiecare 3 minute. Pe băncile rezervate ziariştilor erau cativa reporteri. Dintre miniştri nu era decât Iorga, ca prim-ministru şi Argetoianu, ca ministru de finante. De abia când a fost vorba de votare s'au umplut băncile, atât ale reprezentantilor guvernamentali cât si ale opozitiei. Votarea s'a făcut prin aplause.

Fram convins că majoritatea deputatilor nici nu ştia ce a votat. Eram deadreptul consternat. Sub pretext ca-l caut pe Stelescu m'am dus printre culise şi la bufet. Voiam sa văd ce fac mandatarii votului universal. Cei mai multi stateau la taifas la un păhãrel sau o cafeluta neagră. Multi se plimbau pe culoare in convorbiri, cu totul extra-parlamentare, cu diferiti cetateni. Si pentru aceasta primeau un salariu de 6000 lei lunar, plus o serie de suplimente şi gratificatii. Pe vremea aceea 6000 lei erau bani multi. Tatăl meu, spre exemplu, perceptor şef de sectie, cu 5 copii şi după douzeci şi ceva de ani de serviciu, primea 1800 lei lunar, şi nici pe aceştia regulat. Pe drept cuvânt, mă întreban atunci, cărei necesităti de viata corespunde acest Parlament, dacă uzul lui era acela pe care-l văzusem eu. Parlamentarii de atunci nu se ruşinau nici macar de publicul ce-i asista. Cu atât mai putin de lumea care le acordase încrederea. Când se certau erau mai vulgari decât birjarii. Dar tot ca şi aceştia se împăcau de repede. In ansamblu luati, erau mai pătimaşi, mai fara pudoare şi mai lipsiti de bunu simt, decât copii maidanelor dela periferia oraşelor. O atmosferã de tavernã era toatã acea Camerã care, spre o mai mare ironie, se afla în spatele une mânãstiri, pe dealul Patriarhiei.

Imi facea impresia unui internat de bursieri ce iroseau nişte burse nemeritate.

Deabia dupa ce am vazut la fata locului ce era atunci Parlamentu tării am înteles repulsia mişcãrii fata de acest parlamentarism. Ceeaci s'a numit "antiparlamentarismul" nostru nu era de natura principială ci de natura formală. O reprezentantã nationalã voiam şi noi, dar nu sub forma unui astfel de parlament de atunci. Căci, chiar daca era un Consiliu legislativ şi chiar dacă erau şi unii miniştri şi câtiva deputati cari întelegeau şi puteau propune o lege, majoritatea celor trimişi în parlament habar nu aveau de ce se petrecea acolo.

Căpitanul nu a mai ajuns sã precizeze forma unei reprezentatii nationale în cadrul unui regim legionar. Imi amintesc însă cã în diferite rânduri afirma: "Locul deputatului nu-i în Parlament ci în mijlocul oamenilor cari l-au ales. In Parlament sã aparã cel mult odată pe lunã când trebue sã-şi depunã raportul constatarilor lui la fata locului şi a comentariilor lui ". Sau : "rostul deputatului nu este să facã legi. Pentru acestea sunt altii mai competenti. Deputatul trebue sã constate realitatea de fapt a judetului sau a regiunii pe care o reprezintă, iar cei chemati sã facã legi, sã le facã conform acestor nevoi reale". "Deputat nu poate fi oricine, ci cel mai bun şi mai priceput, după cum primar nu trebue sa fie decât cel mai bun gospodar". "Senatul să fie într'adevăr Statul Tării. Sfetnicii tării nu pot fi decât înteleptii ei".

Ar fi inexact să afirm acum că aceste afirmatii, redate pe cât rnemoria ma ajuta, vor fi rãmas mereu aceleaşi in conceptia Căpitanului. Cert este însă ca avea foarte multe de spus în legãtură cu acea reprezentantă natională.

In orice caz, constatările Căpitanului din prima sa declaratie la mesaj, erau pentru noi toti, puncte de orientare într'o lume pe care pe noi şi pe atâti alti Români nu-i satisfăcea. Statul român era o rezultantã a unei politici partizane, pe cât de nefireascã uzantelor populare, pe atât de dăunătoare asezărilor noastre nationale.

Căpitanul afirma atunci:

- Ca un partid politic este o societate anonimă de exploatare a votului universal;

- Că toate partidele sunt democratice in formă deoarece utilizează votul universal în acelaş mod, dar că neglijeaza, interesele poporului şi ale patriei, satisfăcând numai interesele particulare ale partizanilor;

- Că democratia este iresponsabilă pentrucă îi lipseşte puterea sanctiunii, ca toate partidele fac fărădelegi, se dau pe fată unele pe altele, dar nimeni nu aplica, sanctiuni la ai săi pentruca i-ar pierde şi nici contra adversarilor, fiindcă aceştia detin la rândul lot faradelegile celorlalti.

- Democratia văzută din afara da impresia unei vaste complicitati în fărădelege. Aşa dară, democratia este incapabila de autoritate. Desigur ca aceste gânduri ale Căpitanului erau determinate de efectele vizibile ale acelei democratii româneşti din acel moment care reprezenta Statul nostru.

Statul era, în conceptia Căpitanului, aidoma unui organism viu, în continuă creştere şi desvoltate. Nu i se pot da forme rigide. Trebue sa îmbrace mereu formele adecvate, dupa cum un copil în creştere îmbracă mereu alte haine. Iar talentul omului politic îl vedea tocmai în facultatea de a găsi acele haine care sa i se potrivească cel mai bine. O haină stă bine pe un corp crescut normal, armonios şi sanatos. Iar sănătatea trupului national este in functie de sănătatea fiecărui element care-l compune. Este deci, în functie de sănatatea cetăteanului. In consecintă, în orice domeniu ne-am fi cufundat, tot la elementul om ajungeam. Deaceea Căpitanul pleca dela om : "Un om în care să fie desvoltate până la maximum toate posibilitătile de marire omeneasca, ce se află sădite de Dumnezeu in sângele neamului nostru".

Lipsa de inteles pentru nevoile neamului şi a tării la aceia care se erijau in conducătorii destinelor noastre era consecinta unei răsturnări a raporturilor fireşti, după care, un conducator nu poate fi decât acela care nu trăeşte decât pentru cei cari l-au uns in aceasta, functie. Eu nu puteam pricepe dece un deputat sau un senator, ca cei văzuti de mine atunci, să aibe alte preocupări decât cele primite in sarcină prin mandatul obtinut pe calea alegerilor. Si ca mine, nu puteau pricepe aceasta toti oamenii de bună credintă. Mi se părea mai criminal a exploata buna credintă a unei multimi decât orice alta crimă de drept comun. Mă întrebam nedumerit la ce bun toată acea redresare bogatâ de idealism din şcoală, dacă odată terminată, fiecare avea să intre într'o mocira de egoisme şi crime morale, unde numai interesul personal dictează: clica politică, goana după îmbogatirea rapida in detrimentul altora, parvenirea. Si cu cat această discrepanta intre ceeace se predica dela catedră şi ceeace se făcea in viata reală era mai accentuată, cu atâta creştea mai mult în sufletul meu hotarîrea unei lupte neşovăitoare in vederea restabilirii acelei ordini fireşti în care omul să-şi respecte omenia, curătenia sufletească, idealismul credinta într'o lume mai buna, mai dreaptâ. Cu cât vedeam mai multa paragină, cu atâta îmi creştea dorul pentru gradinile cu flori. Cu cat intâlneam mai multe ruine, cu atât mai mult doream o cas nouă. Pe măsura ce o pecingine socială se întindea tot mai mult, facând ravagii într'o lume mereu mai mare, în aceeaşi măsură se întarea in mine şi în camarazii mei, o vointă de însănătoşire. Cu cât mi părea mai disperată starea de lucruri din tară, cu atâta eram mai hotarît ca să rezist, să lupt şi să înving.

De aceaa, când, dupăce povestisem acasă despre micile mele peripeţii prin Tutova sau Bucovina, şi dupăce atât tata cât şi mama mi-au spus, aproape implorându-ma, sa las pe seama altora să îndrepte lumea, eu să-mi văd de studii şi apoi..., le-am replicat că acelaş lucru pot cere şi părintii acelora în sarcina cărora ar fi urmat să las partea mea de jertfă. Insemna oare ca orice luptă de redresare şi de revenire la omenescul din om trebuia purtată numai de orfani, dupa care n'avea să plângă nicio mamă? Trebuia oare să renuntăm cu totii la o lupta, pentru mai bine, mai drept şi mai frumos? "Nu", mi-au răspuns părintii. "E bine să urmăreşti aceste teluri dar să nu te avânti în riscuri pentru o lume care-i mult prea rea şi nevrednică pentru jertfele voastre".

Intuiau ei pericolele ce-mi vor ieşi in cale ? Aveau ei o experienta proprie pe care eu nici n'o aveam şi poate nici n'aş fi înteles-o? Se poate, îmi ziceam, dar înclinam mai mult să cred că spiritul lor de conservare, grija oricărui parinte pentru odreasla lui, era primul motiv ce-i îndemna să ma domolescă dela o pornire poate exaltată. Ma temeam însă de un lucru. Pe măsură ce aş fi căutat să ma deslipesc de vâltoarea acelei lupte, nevoile şi problemele de fiecare zi m'ar fi absorbit din ce în ce mai mult şi m'ar fi depărtat mereu mai mult de obiectivele unei vieti în care mă regăseam. Cei ce stau deoparte, gasind o justificare într'un fel sau altul a neparticipării directe, reuşesc poate, sa se mentină o vreme, dar de cele mai multe ori se prăbuşesc căci tentatiile vietii sunt mult prea mari în raport cu fortele noastre de rezistenta. Si asta cu atat mai mult cu cat valoarea unei virtuti creste nu prin singularizare, ci prin pluralizarea efortului pentru a o mentine. Nu-i mare sihastrul din vagaunile muntilor, ci cel din mijlocul multimilor, daca s'ar putea mentine sihastru in mijlocul lor.

Orice virtute isi verifica valabilitatea in contact cu lumea plina de moravuri si tendinte, plina de prejudecati, plina de venin, dar si de nectar. A mã fi retras intr'un castel al visurilor mele, ar fi insemnat sa-mi infig capul intre nori, departe de realitate. A mã fi protãpit de unul singur in fata valurilor lumii insemna sa ma asemuiesc unui pãr singuratic crescut intr'un fund de torent de muntr. Mai devreme sau mai târziu furia torentului de ape spumoase m'ar fi smuls sau m'ar fi frânt. Pentru aceasta mi-am căutat frãtii de gând şi de simtire, m'am prins de mâna lor şi ei s'au prins de mâna mea ca să fim mai rezistenti. Pentru aceasta mi-am cãutat camarazii şi pentru aceasta am rămas printre ei.

Primul legământ

Intr'una din Dumineci, după exercitiile obişnuite, am trecut în marş tot Bulevardul Jianu, Calea Victoriei şi ne-am oprit în Piata de flori, unde, retrasã şi modestă stătea Bisericuta Sfântului Anton. Aceasta era Biserica noastră, a studentimei române. Paroh era Părintele Georgescu Edinet. Mărunt şi evlavios, ne-a fost păstor al credintei noastre strămoşeşti. Peuşise să facă din Biserica lui un adevărat loc de rugăciune şi reculegere sufletească. Părintele Edinet era foarte inimos şi tăios în predici. El luase biciul lui Cristos când a izgonit zarafii din Templu. Era pentru o manifestare activă a Bisericii în societate. Era neobosit in lupta de afirmare şi trăire a credintei.

Aici ne-a condus Stelescu să ia legământul pe Cruce şi pe Sfânta Scriptură la o serie de legicnari mai proaspeti, printre cari şi eu. Până mi-a venit rândul m'am chinuit mult cu mine însumi. Nu ştiam dacă sunt sau nu pregătit pentru un astfel de legământ. Nici nu mai asistasem până atunci la o ceremonie similară. Stiam doar că s'au mai făcut astfel de legăminte. Câtiva legionari purtau chiar "Săcuşorul cu pământ", strâns de pe câmpurile de mari bătălii şi legat în săculete de piele. Simboliza gloria şi jertfa trecutului nostru istoric. Se purta la gât.

Mă temeam să nu mă oblig mai mult decât credinta şi puterile mele de jertfă m'ar fi învrednicit. Ma găseam gata să-mi iau orice angajament in fata oamenilor. Dar pentru Crucea lui Hristos, pentru legământ in fata lui Dumnezeu, ma simteam nepregătit. Era prin luna Ianuarie 1933. Imi lipsea o lună şi ceva pentru a împlini 20 de ani. Mi se părea că prea repede sunt supus unui astfel astfel de examen greu. De altfel nici nu s'a mai repetat această practică. Cred că a interzis-o Căpitanul. In orice caz, când mi-a venit rândul să jur pe Cruce şi Evanghelie tremuram din creştet până'n tălpi. N'am vrut sa refuz. M'am rugat doar lui Dumnezeu ca să-mi dea atâta putere ca să nu cad în păcatul sperjurului. La mai mult nu mă mai gândeam.

Când am ieşit din Biserică m'am despărtit in grabă de camarazi şi am plecat singur, fără directie. Nu ştiu pe unde am mers, dar m'am trezit în Parcul Carol, înotând încet prin zăpada aleelor goale şi triste. Mă simteam greu. Parcă ceva mă apăsa. Nu-mi părea deloc rău de ceeace făcusem. Dimpotrivă, mi se părea că mi s'a dat şi eu mi-am luat o sarcină grea. Nu mă apăsa actul săvârşit. Nu legământul in sine mă chinuia, ci teama de netrebnicia mea. Până atunci raporturile mele cu Dumnezeu erau libere de orice control al conştiintei. Când am fost botezat cred ca nici macar subconştientul meu n'a înregistrat ceva mai mult decât senzatia scufundării în apa rece. Prima rugăciune "Doamne, Doamne, Ceresc Tată..." caşi "Tatăl nostru" sau semnul crucii le-am învătat încă de mic. Aceasta i-a fost grija mamei. De despre o conştiintă a necesitătilor spirituale nu putea fi vorba. Nu eram cu nimic mai mult decât un papagal dresat. Numai cu timpt le-am înteles atât continutul car şi rostul. Si le-am repetat câteodata cu ardoare. Cu cat eram într'o nevoe mai mare, cu atâta mă rugam mai fierbinte. Fenomenul conştiintei a intervenit doar rare ori. Iar convingerea mea creştea pe măsura ce, fie experienta, fie puterea de întelegere mă purtau spre concluzia existentei lui Dumnezeu. Cineva poate pretinde că eventualele convingeri despre Dumnezeu, ca urmare plinirilor prin rugăciune sunt simple coincidente, sau întâmplări. Personal am avut însă ocazia să constat ca numai o minune, care-i de esenta numai divină, a fost cauza ieşirii mele din multe impasuri.

Atunci când mi-am făcut legământul nu aveam încă această experientă proprie. Ma lãmurisem oarecum cu creştinismul. Poate sesizasem chiar fenomenul credintei. Dar nu-l trăiam. Eram şi eu ca multi altii doar un mărturisitor al lui Hristos, dar nu şi un trăitor al învătăturii Lui. Nu-L trăiam pe Hristos. Când L'am căutat, nu L-am aflat întotdeauna. Când L-am aflat, am fost foarte liniştit şi împăcat că L-am aflat. Dar atunci nu-L puteam afla. Nu-L întâlneam. Cat am tot umblat prin Parcul Carol, nu mi-L puteam apropia. Mă frământau tot felul d gânduri şi nu ma puteam concentra. Am vrut să mă rog. Am dorit s mi se coboare în suflet şi să-mi lumineze inima şi mintea, sâ mă lămurească. Simteam însă că nu mă puteam ruga. Eram prea răvăşit în mine insumi. N'am mai fost la masă şi am rămas acolo toată după amiaza. Am vizitat muzeul militar. Am privit armele de atac şi apărar ale unui întreg trecut istoric. Ma întrebam dacă toti cei ce au purtat aceste arme L-au căutat şi ei pe Domnul, fie muşcând tărâna în spasmele mortii, fie în întoarcerile lor victorioase. Mă întrebam dece caută omul adesea refugiu în El? Dece numai la nevcie îşi aduc aminte de Hristos şi de poruncile Lui. Dece nu-L aflam însă ori de câte ori 11 căutăm ? Dece nu plineşte întotdeauna ruga ? Dece nu ne desleagă de un păcat, pe care după ce l-am recunoscut nu-l mai vrem? La câte probe trebue supus, Doamne, omul, această firava făptură a Ta ? Sau, care-i pretul răscumpărării noastre, Doamne ? Aş fi vrut eu sã plătesc odată şi să ma ştiu scăpat, eliberat şi mântuit. Nu ştiam că multe sunt vămile sufletului până la eliberare. Nu ştiam ca rascumpărarea nu-i din lumea noastră. Uitasem ca înainte de a învia trebueşte să mori, dar nu oricum, ci învrednicit.

Nu ştiam atunci că la foarte scurtă vreme aveam să-L caut din nou pe Domnul şi că de data aceasta îl voi afla. Nu ştiam că în decursul anilor îl voi pierde din nou şi iarăşi îl voi găsi, mereu mai bun, mai iertător. Nu ştiam atunci, după cum nu ştiu nici acum, de care ori voi mai pierde şi dacă-L voi mai regasi. Această oscilatie a omului aflat pe cumpăna de deal între valea binelui şi povârnişul prăbuşirii mi-a fost greu de explicat. Aşa este, poate, în firea umană ca mereu sa fie artras când de una dintre forte, când de cealaltă. Sau poate că acestea sunt doar consecintele nedesãvârşirii noastre.

Crucea la Monumentul Eroului Necunoscut

Pe atunci credinta mi-a fost pusă la încercare. Eram în 24 Ianuarie 1933. Intreaga studentime din Bucureşti venise la Bisericuta noastră. Nu numai Biserica şi curtea ei erau pline, dar întreaga Piata Florilor era tixită de studente şi studenti. Se sfintea Crucea de marmoră ce trebuia sa fie depusă la căpătâiul Eroului Necunoscut, ale cărui rămăşite odihneau sub o lespede de piatră, in fata Muzeului militar din Parcul Carol.

Slujba nu a durat prea mult. Domnea o atmosferă de mare sărbătoare. Din cuvântul rostit de părintele Georgescu-Edinet am înteles că gestul nostru nu era decât o foarte modestă recunoştintă fată de toti aceia cari s'au jertfit pentru Neam, pentru Tară şi pentru Biserica lui Hristos, aşa cum ne-a fost lăsată din moşi-strămoşi. O Biserică lipsită poate de pompă şi fast, dar hrarăzită nouă de Dumnezeu ca să dăinuiască, una singură, netrunchiată şi nepângărită de toate vitregiile vremii istoriei noastre.

După sfintirea Crucii şi binecuvântarea Ei, părintele a cerut doi voluntari pentru a o purta pe umeri pâna la mormântul celui fară Cruce. Am fost printre primii cari am ieşit inainte şi m 'am şi situat lângă Cruce. Eram în stânga ei. La dreapta era tot un camarad, Petrică Tocu, dacă nu mă'nşel. Soclul crucii trebuia să-l poarte alti doi. Cineva roagă pe Părintele Edinet ca cel putin unul dintre purtători să fie un teolog. Si aşa a venit în dreapta Crucii studentul în teologie, mai târziu cunoscutul preot, Ilie Imbrescu.

In capul unei lungi coloane a pornit Crucea lui Hristos. Imediat în urma Crucii, preotii Georgescu-Edinet şi Dumitrescu-Borşa, în odãjdii şi cu cadelnite în care fumega smirnă şi tămâie, îşi purtau paşii în cadenta noastră. Cântam cu totii: "Cu noi este Dumnezeu". Cântam mereu aceeaşi strofă, fără încetare. Dintr'un cer ca plumbul cădeau fulgi mari de zăpadă. Totuşi frig nu era. Drumul era cam lung şi Crucea nu prea uşoară. La un timp, colegul meu Imbrescu mă'ntreabă dacă n'ar fi cazul să mai lăsăm şi pe altii să poarte Crucea. I-am răspuns că nădăjduiesc sa o pot duce până la destinatie. A rămas şi el. Fusem anuntati că Guvernul, prin Ministrul de Interne, ar fi interzis această procesiune. Se spunea că nimeni nu-i cunoaşte originea acelui "soldat necunoscut". Că pe fronturile noastre ar fi luptat şi unii dintre mozaici şi chiar musulmani. In consecinta Crucea creştină nu şi-ar fi avut locul la acel mormânt. Stiam insă cu totii ca osemintele acestui ostaş au fost culese depe câmpul de luptă dela Măraşti şi Mãrãşeşti, adică de acolo unde s'a apărat nu numai pământul şi datina străbună, dar şi Biserica noastrã străveche. Aşa că noi am mers inainte cu conştiinta unei datorii ce aveam de îndeplinit.

Ajunşi în Parcul Carol am constatat intr'adevăr că portile de fier erau legate cu sârmă, iar în spatele lor se aflau cordoane de politişti, înarmati cu scurtăruri de cauciuc, dublati de alte cordoane de jandarmi cu armele in mâini. In fata portilor ne-am oprit. In fata coloanei noastre se infăfişează Stelescu, care, în calitate de deputat invită autoritătile să deschidă portile. Nu exista niciun text de lege care sa oprească depunerea unei cruci la căpătâiul unui soldat căzut pe front. Un comisar a răspuns că au primit ordin să oprească şi sa impiedece această manifestare studenteasca, care "turbură ordinea publică". Când s'a cerut să se arate acest ordin, au refuzat, pentrucă nu exista. Nici dela cine primiseră acest ordin nu au spus. Mai deoparte stateau şi priveau doi cãlãi ai studentimii române: Armand Călinescu subsecretar de Stat la Interne, atunci, şi Gabriel Marinescu, prefectul Politiei Capitalei. Infofoliti în paltoane grele cu gulere de blana, înşoşonati şi pomădati, erau spectatorii şi regizorii unei interventii abusive a autoritătilor de Stat. Părintele a luat singur Crucea în brate şi noi l-am încadrat, pentru a-l feri de lovituri.

Stelescu s'a prins de poartă şi a început să desfaca sârmele. Când a fost gata, multimea a năvălit pe porti inăuntru. Ajunşi în fata cordoanelor, aceştia au început sa lovească in noi. Primul care a căzut a fost părintele Georgescu-Edinet. Noi eram descoperiti şi cauciucurile politiştilor loveau in plin. Nu ne-am mai putut face scuturi împotriva loviturilor. După mai multe lovituri în cap am căzut şi eu. La fel : altii. Grosul coloanei din urmă impingea mereu spre înainte. Am fost călcati în picioare. S'a produs o mare învălmăşeală.

Cordonul politiştilor a fost totuşi spart. Dar peste cordoanele de jandarmi nu s'a mai putut trece. Aceştia loveau cu paturile armelor si erau foarte multi. Studentii au trebuit sa se retragă. Când mi-am revenit, rămăsesem aproape singur pe acel mic câmp de bătălie. Câtiva prieteni m'au ridicat pe picioare şi m'au tras in afara portilor. Intre timp, studentii s'au armat şi ei cu bete şi crengi rupte din copaci si voiau să treacă la un nou asalt. Politiştii au scos revolverele, iar jandarmii şi-au încărcat armele. O salvă de foc a şi fost trasă în aer, iar unul din comisari a anuntat cu glas tare să ne întoarcem şi să ne risipim că altfel vor face uz de armele de foc. Portile au fost din nou inchise. Studentii, foarte agitati, iritati la culme de samavolnicia si barbaria politienească, voiau să forteze din nou portile. La interventia preotilor noştri, Stelescu, ridicat pe umeri, cere multimii un moment de ascultare. Spune câteva cuvinte şi apoi vorbeşte părintele Edinet. Sunt şi eu ridicat pe brate, având din nou Crucea la mine. Era pătatã de sânge. Dintr'o rană mai mare deasupra tâmplei stângi îmi curge mult sânge. Dar cu timpul s'a oprit. In desimea părului se facuse crusta moale de sânge inchegat. Aceasta oprise sângele şi proteja rana. Reporterii ziarelor "Universul" şi "Calendarul" au făcut mai multe fotografii. La indemnul lor am mers să demonstrăm protestatar. Coloanele s'au refăcut şi ne-am indreptat cu totii spre Patriarhie. De Cruce n'am vrut să mă despart, cu toate insistentele camarazilor mei ce voiau să mă transporte la spital pentru bandajare. O delegatie de studenti in frunte cu Traian Cotiga a fost primită de Patriarh. Consternat şi revoltat, I.P.S.Sa ne-a promis ca Dumineca viitoare el însuşi va merge în fruntea noastrã cu tot clerul Bucureştilor să spele ruşinea acelei pângăriri a Crucii. Incurajati şi bucuroşi de victoria cauzei noastre, ne-am deplasat la ziarele Universul şi Calendarul, demonstrând protestul nostru. Coloanele erau tot aşa de mari caşi la Parcul Carol, dar multimea umpluse străzile şi ne-a însotit tot drumul. S'au cântat tot timpul marşuri studenteşti şi legionare. Virgil Rădulescu şi alti câtiva camarazi deschideau drumul pe câteva sute de metri înainte. In acest spatiu era oprită orice circulatie de vehicole.

Mărşăluiam in coloane de patru pe toată lărgimea străzilor. In fruntea coloanelor presida aceeaşi Cruce de marmoră, care, mă mir că nu se spărsese în timpul ciocnirilor petrecute. Numai soclul fusese rupt în doua. Eram din nou în fruntea coloanei, având la dreapta mea un alt camarad, deasemeni rănit grav. Cu capete sparte şi şuvoaie de sânge închegat pe obraji, eram vreo cinci. Printre aceştia şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Răniti mai uşor, pe corp, la mâini sau la picioare erau foarte multi. Deasemeni, foarte multi se aleseseră cu vânătăi pe corp şi pe fată. Intreaga studentime însă era grav rănită în sufletul şi demnitatea ei. Pentru prima dată in Bucureşti era atât de ultragiată şi maltratată, studentimea. Si indignarea era cu atât mai mare cu cât prim-ministru era Alexandru Vaida-Voevod, marele luptător nationalist transilvănean. După ce am fost la Patriarhie am voit să demostrăm şi la Parlament. Dar fiind Duminecă, Camera era goală, la fel ca şi Senatul. Lui Iorga i s'a expediat totuşi o telegramă, la care nu s'a primit niciodată răspuns. Probabil că şi atunci juca acelaşi rol macabru de mai târziu, acelaş însemnat de Dumnezeu, Armand Călinescu.

Târziu spre seară, dupăce ne-am terminat protestul, coloanele s'au disolvat in linişte. Cei răniti ne-am îndreptat spre Spitalul Brâncovenesc, unde am fost îngrijiti cu totii. Apoi am fost prezentati Căpitanului. Stelescu, Cotigă şi altii i-au raportat cum s'au desfăşurat evenimentele acelei memorabile zile de 24 Ianuarie 1933.

Cu această ocazie Căpitanul a dat un Ordin de zi. Printre altele au fost decorati cu "Crucea Albă" toti legionarei răniti cu această ocazie. Cei care-o aveau dinainte, au primit "Crucea Albă cu Rozeta ". In această situatie eram doi : Părintele Dumitrescu-Borşa şi eu.

A doua zi ziarele relatau cu lux de amănunte această infamie a guvernantilor noştri de atunci. Numai o anumită presă din Sărindar nu a dat decât câteva notite scurte şi in locuri ascunse din ziare, acuzând studentii de nerespectarea autoritătii de Stat. Studentii turbau de indignare. Totuşi conducerea noastră a ştiut să stăpânească şi să domolească spiritele aprinse. Diverşi agitatori, strecurati printre noi, au fost imediat descoperiti şi imobilizati. Studentimea română a ştiut să-si păstreze calmul şi sobrietatea în acele momente grele.

De altfel nici I.P.S.S. Patriarhul n'a mai purces in procesiune în fruntea coloanelor noastre, cum promisese. Crucea noastră a fost depusă la Patriarhie. Mai târziu a fost înlocuită cu una mai mică şi a fost purtată de un sobor preotesc, urmat de câtiva reprezentanti ai studentimei şi oficialitati. A fost depusa la căpatâiul celui care până atunci fusese lipsit, în odihna lui, de umbra unei cruci. Aşadar, cauza noastra initiatã de Centrul Studentesc Bucureşti, câştigase totuşi o victorie.

La câteva zile am primit o scrisoare de acasâ. Părintii erau alarmati. Citiserã în ziare. Eu le-am trimis câteva fotografii oferite de ziarişti şi mai târziu o broşurã, scoasã de mişcarea legionarã, ce nara faptele petrecute la 24 Ianuarie.

La 1 Februarie, când preotul parohiei unde locuiam a venit ci aiasma, cum se obişnuia la fiecare inceput de lună, eu puteam încă un pansament mare cât turbanul unui paşã arab. Preotul m'a privit lung şi mi-a spus: "Să fi mândru ! Să fi încredintat că nicio jertfă făcută lui Dumnezeu nu rămâne zadarnică". Mi-a scuturat mâna îndelung, îmbăindu-mă in privirile lui blajine şi pline de dragoste. Mă simteam împăcat sufleteşte. Mi-am adus atunci aminte de ziua în care depusesem legământul de legionar. Atunci, nu L-am putut avea aproape pe Domnul, cu toate cã-L cãutam. Rational eram cu El, al Lui. Sufleteşte însă nu mi-l puteam apropia, nu ştiu dece. Dar la 24 Ianuarie L-am simtit aproape de mine, am fost, hotărît, în apropierea Lui şi I-am purta Crucea pe care El însuşi fusese răstignit.

Mi-a plăcut îmbărbătarea Parohului, pe care atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară. La scurtă vreme, in locul lui a venit Părintele Duminecă Ionescu, cu chipul său de monah creştin din vremea de demult. El era pătruns de acelaşi duh nou în care eu de-abia primeam botezul. Originar din Argeş, primise mai târziu conducerea legionară a judetului. A scos ziarul "Indemnul", la care am scris şi eu câte ceva şi avea să cadă istovit în urma prigoanelor de mai târziu şi sã moară în credinta-i legionară.