INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

Primele grade legionare

Intre timp Mişcarea creştea. Organizatia se lărgea mereu. Veneau zi de zi, din toate colturile tării, mereu alte procese verbale ce anuntau la Centru înfiintarea de noui cuiburi. Apăruse şi "Cărticica Sefului de Cuib", iar sub conducerea lui Ionel Mota, stabilit in Capitală, se tipărea revista "Axa". In Bucureşti apăruse o pleiadă de tineri talentati unul mai dotat decât altul, printre cari se numărau: Vasile Marin, Vasile Cristescu, Iordache Nicoară, Victor Puiu Gârgineanu, Inginer Ionică, Mihail Polihroniade, Ernest Bernea, Alexandru Tell şi multi altii.

Inginerul care închiriase Căpitanului întreg etajul II din strada Ceres, nu ştiu din ce motive, anuntă rezilierea contractului. Deşi nu trecuse decât câteva luni dela semnarea lui, Căpitanul nu a vrut sã facă uz de dreptul său consfintit într'un contract legal. A preferat sa caute alt sediu şi aşa ne-am mutat în strada Aurel Vlaicu. Aici aveam deasemeni un întreg etaj la dispozitie, cu camere mai comode. Pe lângă biroul Căpitanului şi locuinta sa, mai dispuneam de un birou pentru secretariat şi o încăpere mai mare unde se puteau tine şedintele. Prin luna Martie s'au dat aici primele grade legionare. Printr'un ordin de zi, următorii legionari mai vechi au fost făcuti de Capitan Comandanti legionari: Neculai Totu, Traian Cotigă, Ion Banea, Mihail Stelescu şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Văcăreştenii, adică Ionel Mota, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneată şi Radu Mironovici au fost facuti Comandanti ai Bunei Vestiri. Au urmat şi câteva noui numiri in Senatul legionar.

De acuma, pe lângă că eram mereu mai multi şi mereu mai tari în toate domeniile de manifesrare, începuse şi organizarea noastră să capete contururi mai definite. Dar şi atacurile unei anumite prese s'au întetit. In Italia, Musolini îşi consolida regimul fascist, reabilitând demnitatea civica pe care-o aveau Romanii in vremea lor de glorie. Regimul fascist crease un stat nou, mai închegat, mereu mai puternic şi mai respectat. Se petrecuse in acea tară acet fenomen de reactie naturală potrivit căruia un organism poate renaşte, din propria-i descompunere. Când mizeria şi nevoile poporului italian au prins acea culme de unde pornea prăbuşirea lui definitivă in ghiarele marxismului, ori reînvierea lui, a apărut ca reactie revirimentul fascist, care l-a învigorat şi l-a făcut să reziste acelei infectii sociale care este comunismul. Este ştiut că înaintea fascismului Italia a cunoscut 68 de guverne slabe în decurs de 60 de ani.

In cursul lunei Ianuarie 1933, în alta mare tară din Europa, o altă revolutie natională avea să curme pentru totdeauna posibilitatea unei infiltratii comuniste care voia să profite de nemultumirile unui popor mare şi viteaz. Revolutia national-socialistă avea să producă in lumea întreagă reactiuni violente. Dacă principiul politic fascist nu constituia motiv de îngrijorare, national-socialismul avea să sperie lumea mai mult chiar decât ferocitatea comunismului, care, in lumea democratică şi intelectuală a occidentului era prezentat doar ca un principiu economic oarecare, cu toate mormanele de cadavre şi chinuri ce le lăsa în urmă în Rusia.

Consecinta imediată a acestor evenimente externe a fost concentrarea atacurilor asupra Mişcării Legionare, care, în conceptia celor din Sărindar cât şi a unor politicieni, nu putea fi decât în solda fasciştilor şi a hitleriştilor. Deşi mişcarea nu avea nimic comun nici cu fascismul şi nici cu hitlerismul, toti adversarii noştri politici, atât alogeni cât, mai ales, eterogenii, ne aruncau în aceeaşi oală a răsvrătitilor împotriva ordinei democratice.

(Facem o precizare pentru a dărâma atâtea afirmatii false contra noastră: Singurele elemente de oarecare asemănare ale mişcării cu fascismul sau national-socialismul erau de natură formala. Structural noi ne-am diferentiat mereu de aceştia prin spiritualitatea noastră. Principiile de bază ale mişcării nu sunt politice, nici rasiale, nici economice, ci spirituale.)

Noi nu ne ridicam cu forta împorriva ordinei legale de stat, nici persecutii de ordin rasial sau religios n'am întreprins vreodata. Nici măcar evreii, cari nu ştiau decât să tipe contra noastrã fără motiv, n'au avut dece sa se plângă. Niciunul dintre ei n'a fost lezat cu nimica. Insuşi Căpitanul scapase odata dela înnec copilul unui evreu care cazuse în Prut. Si cu toate acestea, acei cari instigau mai mult, cari urlau şi amenintau erau aceştia. Multi bani s'au scurs in buzunarele cozilor de topor, cari, prin influente politice, sau chiar la putere fiind, aveau să loveasca făra mila şi fără crutare într'o generatie întreagă ce voia se afirme, nu pentru ea însăşi ci pentru binele celor multi.

Presa evreeasca nu scăpa nicio ocazie ca să atace, calomniind miscarea şi pe Căpitan, sa mistifice adevărul, sa murdarească şi să rastalmăcească, de acord cu ura lor şovină, orice actiune legionară, ca fiind de inspiratie fascista sau nazistă. Insuşi ziarul " Universul " încetase de a mai fi strict obiectiv în redarea diverselor evenimente la care mişcarea lua parte, direct sau indirect. Ziarele "Timpul" şi "Curentul" ne loveau subtil. Numai "Calendarul", condus de Nichifor Crainic si Dragoş Protopopescu, şi mai ales "Cuvântul" lui Nae lonescu ne-au fost prieteni şi credincioşi. Centrul Studentesc începuse sa editeze ziarul studentesc "Dreapta". Ca antiteză, Mihail Ralea şi P. Comătnescu reuşesc să strângă in jurul ziarului lor "Stânga" o serie de farisei ai dernocratiei şi libertătilor individuale. Fituicile "Tempo" şi "Credinta" incercau să monopolizeze tot ceeace era mai senzational.

Toată această presă, plus cafenelele şi scupcinele politice lăsau impresia unui cazan mare, cât o gură de vulcan, în care fierbeau în clocot pasiunile unei populatii urbane surexcitate.

In acelaşi timp masele populate nu puteau întelege nimic din ceeace se petrecea în lume. Nu aveau formată o opime politica! Işi legaseră destinul de atâti fruntaşi politici şi tot de atâtea ori şi-au fript sufletul în aşteptări zadarnice. Erau pe atunci atâtea curente şi tendinte, că întelepciunea poporului a găsit mai potrivit sa se retraga într'o indiferenta totala fată de tot ceeace reprezenta o actiune politică. In credintele lor politice erau tot atât de şovăitori şi bănuitori precât era de relativă şi îndoielnică cunoaşterea nuantelor politice.

O reactiune a unei clase propriu zise, n'a existat. Mişcarea Legionară nu era expresia nici unei clase, ci a totalitătii nationale. Dela intelectualii de rasă, dela clerici, militari şi functionari de stat şi până la muncitori şi tărani, toti îşi căutau în mişcare nu numai un refugiu spiritual ci şi alinarea aspiratiilor lor spre un mai bine pentru colectivitatea românească.

Prin anuntarea primilor Comandanti legionari, Căpitanul voia să fixeze pietrele unui hotar nou, nu în împartirea de drepturi ci, în primul rând, în acceptarea de obligatii. Dacă revolutia franceză avea sa enunte drepturile omului, cea a lui Codreanu şi a mişcării legionare avea să enunte obligatiile omului. Iar dacă pentru toată lumea, drepturile lor erau rău scrise în legi, putine din acestea erau în mintea legionarilor. Dar mai mult se înscriau acolo obligatiile lor. Conştiinta eforturilor şi al renuntărilor pe care trebuia să le facă pentru ridicarea poporului lor.

Primul drept al legionarului este de a da totul pentru neam şi tară, fără a ptetinde nimica in schimb. Ceeace pentru altii era o obligatie, pentru legionar era un drept. Legionarii s'au întrecut şi se întrec mereu ca să-şi asigure acest drept. Porunca creştină care cere să ierti greşitilor tăi, capătă pentru un legionar contur de drept. E dreptul legionarului de a ierta pe cei ce au greşit fată de el. Dar numai atât, numai greşelile care sau făcut contra lui. Dar nu poate, nu are calitatea, ierta oricefel de greşeală. Nu poate ierta, de pildă, păcatul lui Adam sau trădarea lui Iuda. Nu poate ierta deasemeni păcatele comise împotriva comunitătii româneşti, pungăşiile şi crimele de trădare comise contra acesteia.

Aceastea erau drepturile legionarilor ce le-au fost reamintite cu ocazia primelor grade. In schimb obligatiile legionarului sunt numeroase. Obligatia de a se subordina devizelor legiunii, lui Dumnezeu şi Neamului românesc. Insăşi Legiunea era subordonată lui Dumnezeu şi comunitătii nationale. Noi nu puteam avea devize personale. Noi suntem supuşi unei ierarhii stabilită de însuşi Dumnezeu. Această ierarhie nu ne-a fost transmisă numai nouă Românilor ci a fost transmisă tuturor creştinilor, deci tuturor popoarelor. In această materie nu voim să exercităm niciun monopol, dar nici să nu se supere nimeni daca noi exercităm sincer aceste legi.

Din această obligalie primordială decurg o serie de alte obligatii, ca: obligatia de a asculta, de a te supune unei discipline, de a trece peste persoana ta şi peste interesele tale personale, de a munci, de a jertfi, de a crea, etc. etc.

O altă serie de obligatii rezultă din obligatia de a vedea greşelile proprii şi de a plăti aceste greşeli săvârşite. Căpitanul avea să scrie în diversele circulări date de el:

a.- obligatia de a repara o stricăciune, o nedreptate, un echilibriu deranjat, onoarea şi demnitatea încălcată;

b.- obligatia de a vedea greşelile noastre, pentrucă suntem cu totii pierduti dacă închidem ochii la greşelile legionarilor, pentrucă sfărâmăm linia de viată legionară, legile noastre in virtutea cărora trăim ca legionari în lume.

In această ordine se adaogă şi obligatia de a nu fugi de răspundere.... "legionarul să aibe curajul de a spune: am greşit, am plătit", spune Corneliu Codreanu. Legionarul este dator de a-si plăti greşeala.

Fiecare mişcare de natură spirituală, politică sau economică, religioasă sau laică, dispune, atâta vreme cât este vorba de o mişcare bine închegată, de o filosofie proprie. Filosofia noastră este rezultanta unor lupte ideologice între pro şi contra lui Dumnezeu, între pro şi contra notiunilor de Neam şi Tară, între pro şi contra notiunii de familie, individ şi colectivitate, între pro şi contra principiului binelui, al frumosului şi al adevărului. Din această luptă a ieşit şi continuă neîncetat să se desăvârşească un sistem propriu de gândire şi actiune. Acest sistem l-a numit Căpitanul "legionar" şi noi l-am primit, l-am îmbrătişat şi ne-am dat lui.

O întrunire legionarã la Hârşova

Pentru începutul lunei Mai, Caratanase pregătise încă din vacanta Paştelor o mare întrunire legionară la Hârşova. Prin afişe şi deplasânduse direct prin toate satele dinprejur, înştiintase lumea despre prima întrunire legionară în Dobrogea. Il rugase pe Profesorul Codreanu sa presideze această întrunire şi acesta acceptase cu bucurie. Urma sa vină cu vaporul dela Brăila. Eu i-am ieşit în cale la Piua-Pietrii. Cu Căprioara, condusă de Niki Constantinescu, aveau să vină şi_. Savin, Ghită Istrate, Ghită Gostea, legionari mai vechi aceştia şi câtiva dintre "bobocii" grupului "Axa", cari voiau sa-si facă botezul într'o manifestare legionară . . . de masse. Printre aceşti "boboci" ai mişcării erau: Vasile Cristescu, Vasile Marin, Mihail Polihroniade, Al. Cristian Tell, Constant şi Vojen. Din cauza unei pane la motorul mult prea încercatei camionete, Căprioara, botezul luptei legionare l-au făcut intelectualii noştri împingând la maşină mai multi kilometrii, pe o şosea plină de gropi şi praf. După repararea motorului într'o localitate mai răsărită au ajuns şi ei la Hârşova spre seară, când totul era terminat. De altfe n'ar fi avut ocazia să vadă nicio adunare masivă. In acea zi, era Dumineca, n'au putut ajunge la locul de întâlnire decât foarte putini tărani din împrejurimi. Toate drumurile, cu mult în afara orăşelului, erau barate de jandarmi cari opreau pe oricine se îndrepta spre Hârşova. Autoritătile declaraseră oraşul contaminat de nu mai ştiu ce molima şi au oprit orice comunicatie cu el.

Caratanase şi alti legionari au fost arestati cu o zi înainte, sub motiv că instigă lumea la răscoala. Când am ajuns eu cu Profesorul în port şi de departe am văzut că nu este aproape nimeni în el, n'am ştiut ce să cred. Profesorul mă întreabă dacă Caratanase nu a aranjat cu multimea să-l aştepte în port ? "Ba da ! am răspuns eu, dar nu ştiu dece nu-i mai multă lume la debarcader. " Profesorul, răsucindu-si mustata cu nervositate, dă din cap cu înteles şi spune ca pentru el: "Banditii, iar se pun deacurmezişul." Si continuă, "dar unde-i Căprioara cu echipa din Bucureşti ?" Eu nu ştiam ce să-i raspund. "Poate va pregătesc o surpriză", am îngânat eu, care nu-mi puteam imagina ca Niki Constantinescu, Gh. Istrate, Savin şi ceilalti nu au fi fost în stare să ajungă la destinatie.

Când am coborît ne-am lămurit. Ne-a şi luat in primire şeful politiei locale, însotit de şeful sectiei de jandarmi însotiti de multi agenti de politie. Adresându-se Profesorului, îi spune: Domnule Deputat tinem să vă aducem la cunoştintă că adunarea Dumneavoastră, convocată pentru azi, a fost interzisă."

Profesorul sesizase însă situatia şi le raspunde calm, în timp ce cu mâna îi dădea la o parte, înaintând: "Dar eu n'am venit să fac adunare. Am venit să stau de vorbă cu prietenii şi dela aceasta nu ma poate opri nimeni . . ."

Si am pornit-o pe jos înspre casa lui Caratanase care se afta tocmai în partea opusă de unde ne aflam noi, destul de departe de port. Lumea, putină la început, a dat năvală tot mai mult şi ne-a condus pâna, la locuinta părintilor lui Caratanase. Intre timp aflasem tot ce se întâmplase aici. Dar nu ştiam nimic de echipa dela Bucureşti. Ajunşi la familia Caratanase, Profesorul era multumit că avea o curte încăpătoare. Oamenii, mereu goniti de politişti şi de jandarmi, nu prea îndrazneau să intre. Apărătorii "democratiei româneşti" au pătruns şi ei în curte şi tot încercau să-l convingă pe Profesor să intre în casă.

Dar acesta, indignat de obrăznicia politiştilor, se propteşte într'o pozitie foarte dârză şi, mai aprig ca la ostăşie, le ordonă să părăsească imediat curtea: "în curtea şi în casa unui cetătean nu are voie să intre niciun organ al puterii executive până nu are mandatul procurorului". Pe unii dintre agentii fortei publice îi mai cunoşteam şi eu. I-am luat cu binişorul şi i-am împins pe poartă afară. In acelaş timp, ca la o comandă, de jur împrejurul curtii multimea sărea peste gard in ogradă. Nu cunoşteau legea care făcea deosebire între localul sau piata publică şi locuinta sau curtea unui cetătean liber. Adunarea s'a tinut în curte.

Intr'un târziu a sosit şi "Căprioara". Totul se terminase. Nu a stat decăt atâta cat să revizuiască putin motorul, să pună benzină, şi să ia o gustare cei flămânzi de drum. Am plecat apoi cu totii. Profesorul era bine dispus şi ne povestea multe lucruri. Din când în când mai cântam câte ceva.

Seara am tras la Slobozia Ialomitei, la Doctorul Pantelimon. Medic al circumscriptiei şi şeful spitalului local, locuia într'o vilă construită in stilul unui conac boeresc. In mijlocul unei grădini cu flori şi o livadă de pomi fructiferi, lăsa impresia unei gospodării temeinic aşezată. Drul Pantelimon, un vechi prieten al nostru, îşi împărtea dragostea între noi legionarii şi cei câtiva cai de curse ce-i avea. Sau, cel putin aşa ne spunea când a venit vorba despre pasiunile umane. După ce ne-am spălat la fântâna din curte, ne-a aşteptat o masă bogată dela care nu a lipsit nici vinul. Acesta ne-a destins încordarea zilei şi ne-a deslegat limbile. Am vorbit despre multe şi mărunte până târziu in noapte. Profesorul ne-a întretinut pe toti cu povestirile lui, iar noi, cei mai tineri, am cântat câteva marşuri legionare. Gazdele noastre erau foarte bucuroase văzându-ne bine ospătati şi bine dispuşi.

Când a fost să mergem la culcare, nu ne-am putut decide uşor. Paturi nu erau pentru toti. In sala cea mare rezervată oaspetilor erau numai două paturi mari de nuc. S'au aşternut pe jos saltele, toate de lână pufoasă, acoperite cu cearceafuri mari şi albe de aproape ca ne era milă să ne aşezăm pe ele. Pentru fiecare din noi erau prevăzute cămăşi de noapte, tesute cu motive frumoase româneşti, sau pijamale. Cat despre învelitori, ce să mai spun? Patru sau cinci plăpumi de mătase care mai de care mai frumoase. Costea şi Savin făceau glume. Istrate voia să protesteze. Spunea că prea-i lux şi e păcat de aşa lucruri bune pentru mădularele noastre atât de obosite încât se puteau odihni şi pe podeaua goală. Numai Vojen şi Constant s'au regăsit în conditii normale, culcându-se amândoi într'un pat. Vasile Marin făcea reflectii pline de spirit. Era de o ironie necrutătoare. Cei mai multi tãceau. Nu s'a putut închide ochii multa vreme. S'a vorbit despre cultură şi civilizatie. Ce este lux şi ce-i conditie umană de viată. Cat de relative sunt nevoile omului. Până unde se extinde strictul necesar şi care-i standardul de viată pe care noi legionarii l-am considera ca un minimum de existentă. Eram din diferite regiuni ale tării. Fiecare ştia să spună cum se trăia prin regiunea lui. Turcii din Dobrogea, spre exemplu, aveau paturi sau divanuri numai cei mai înstăriti. Ceilalti aveau numai saltele aşezate împrejurul camerei şi dormeau pe ele noaptea. Mâncau pe o mesicioară foarte scundă, dar fiecare avea baie, model turcesc,dar totuşi, baie. Istrate povestea cum pela ei prin Vaslui, erau putini tăranii care să aibe mai mult decât o rogojină pe un pat de scânduri, făcut de ei însişi. Cel mai mult ne-a vorbit Vasile Cristescu, care, arheolog fiind, colindase tara în lung şi' n lat. Eminent elev şi continuator al lui Vasile Pârvan, putea să ne prezinte o realitate a timpului de acuma în contrast cu ceeace trecutul istoric mai putea mărturisi. Ghită Costea, ca trezit din somn, ne spune, rar şi apăsat, convingerea lui: "Cum a fost sau n'a fost, cum este sau nu este, tot mai bine-i să aibă omul decât să nu aibă ". S'a râs cu poftă. Când, pe rând, am adormit, zorii zilei băteau vesel în ferestrele îmbrăcate cu dantela perdelelor lungi.

După un somn mai mult amăgit, ne-am sculat şi am continuat drumul spre Bucureşti, unde am ajuns în timpul prânzului.

Petre Tocu ne-a povestit cum cu o zi înainte, la o şedintă cu prima Cetătuie de fete, Stelescu, mânuind stângaci un mic pistol de buzunar, a scăpat un glonte în piciorul Nicoletei Nicolescu, şefa Cetătuilor. Condusă la spital, aceasta a declarat că aproape simultan cu o detunătură slabă pornită dintr'o directie necunoscută, a simtit o arsură în picior. Ziarele au relatat: "Un glonte rătăcit răneşte o studentă ce-si făcea plimbarea de dimineată prin Parcul Carol". Tocu povestea cat de bărbăteşte s'a purtat Nicoleta, fără să schiteze cel mai mic gest de durere şi ce galben, ca de ceară, era Stelescu. Faptul s'a consumat în tăcere. Nimeni n'a mai vorbit de el, nici măcar Nicoleta.

La scurt interval, Niki Constantinescu pleacă din nou cu "Căprioara", cu o altă echipă, spre Teiuş şi Alba-Iulia. Acelaşi neobosit Profesor Codreanu avea să ducă Românilor transilvăneni salutul nostru legionar. Dar aceleaşi autorităti guvernamentale mânau din spate aceeaşi politie şi jandarmerie oarbă sau tot atât de rău intentionată ca şi stăpânii lor, ca să ne oprească, să ne bruscheze şi chiar să ne lovească. Incidente inerente aveau să se producă la Teiuş şi pe tot parcursul străbătut. Ion Banea, Niki Constantinescu, Bănică Bobre, Iosif Bozântan şi Profesorul Codreanu aveau să înscrie o nouă pagină în istoria de glorie legionară.

Din Dobrogea până în Banat, din Vlaşca şi până la Cernăuti, pe tot cuprinsul tării echipele de cămăşi verzi băteau satele şi oraşele. Prin cântările lor trezeau suflarea românească la o viată nouã. Anu1 1933 avea să fie cel mai plin de lupte, anul cel mai răscolit şi frământat din prima fază a afirmatiei legionare.