INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

Iureşul din Vlaşca

In urma creşterii necontenite a mişcării, Căpitanul numeşte şefii de judete care trebuiau să conducă şi să prezinte la Centru întreaga activitate legionară din judetul respectiv. Judetul Vlaşca a revenit Profesorului Vasile Cristescu.

Putinii legionari din acest judet, risipiti pe întreg cuprinsul lui, aproape că nu se cunoşteau între ei şi voiau să fie coordonati într'o actiune comună. Nici Profesorul Cristescu nu-i cunoştea pe toti. Se impunea deci, o luare de contact cu legionarii şi cu toată lumea de acolo. Un judet la fel de politicianizat caşi celălalte trebuia destelenit. Profesorul Cristescu cere Căpitanului o echipă de legionari încercati cari să-l însotească într'un marş prin tot judetul. Trebuia vizitat sat de sat şi oraş de oraş. Pe care dintre noi ne-a desemnat Căpitanul, nu mai ştiu. Imi amintesc însă de Ghită Istrate, E. Palazzo, Jorjoaie, Iordache Spânu . . .

Pela începutul lui Iulie 1933, după terminarea examenelor, ne-am întâlnit cu totii în afara Bucureştilor pe şoseaua ce ducea spre Giurgiu. Nu răsărise încă soarele şi voioşi, am pornit spre sud. Mergeam in coloană de marş pe două rânduri. Când era vreo cărare paralelă cu drumul, mergeam monom. Era mai comod pe cărare decât pe şoseaua prea tare şi destul de colturoasă. Ne menajam bocancii şi picioarele.

Profesorul Cristescu avea bocanci noi şi a simtit curând efectul. Dar nu a spus nimic. Cât am fost prin judeful Ilfov ne-am abtinut să cântăm şi nici propagandă nu făceam prin sate. Dădeam buna ziua la toti pe care îi întâlneam şi le uram noroc şi voie bună. Cu toti purtam cămaşa verde. Unii purtau cu sine ranite cu schimburi şi merinde. Altii nu aveau decât câte-o geantă de mână. Când am intrat în judetul Vlaşca, am început să ne oprim pe câmp, printre cosaşi sau prin sate, cântând şi vorbindu-le oamenilor despre Garda noastră de Fier. La tipografia Profesorului Copuzeanu, din strada Isvor, tipărise Vasile Cristescu un manifest adresat Românilor din judetul Vlaşca, pe care Căpitanul 1-a dat apoi model pe fară, atât pentru continutul său cât şi pentru forma în care era scris.

Dela un timp ne-am abătut dela şoseaua ce-si urma cursul spre sud, luând-o spre apus. Tinta primei noastre etape era comuna Crevedia, satul publicistului Nicolae Crevedia dela ziarul "Calendarul". Se cunoştea cu Profesorul Cristescu şi aflând de intentia acestuia de a vizita judetul, îl invitase, împreună cu toată echipa lui, să poposească in satul său natal unde avea să fie şi el pentru a-i face o primire frumoasă. Si într'adevăr, ne-a primit omul cum a putut mai bine.

Când si-a descăltat bocancii, picioarele Profesorului Cristescu erau pline de băşici şi rosături. S'a uns bine cu vasilină şi s'a bandajat. Spunea că nu-1 doare. Noi însă, cei care făcusem deja această experienta, ştiam ce 'nseamnã sã te roada un bocanc într'un rnarş. Vointa Profesorului de a fi legionar de front şi nu de catedrã l-a făcut să'nfrânga durerea rosăturilor dela picioare.

Si aşa ne-am continuat marşul nostru mereu mai voioşi, cu succese crescânde. Stiam dinainte unde şi când se tineau târgurile. Anuntam lumea să vinã acolo unde ne puteam rnanifesta cu toată amploarea. Pe prieteni şi simpatizanti îi luam cu noi. Invãtau cântecele noastre şi cum să înjghebeze primele cuiburi. Când ajungeam la târg, unde ne tineam adunarea, eram câte 20 - 30 în coloanã. Profesorul Cristescu s'a dovedit a şti să vorbeascâ şi tăranilor, nu numai studentilor şi elevilor sai.

Judeful Vlaşca era fieful politic al lui D. R.Ioanicescu, care-mi era şi mie profesor la Academie, şi pe care studentii îl numeau "Derică" demagogul. Sesizat de "Zavistia" noastra din judetul său, aşa pretindea el cel putin, a căutat să ne provoace.

Agentii lui electorali au fost însã uşor desarmati de replicile noastre care se referea la practicile "democratice" ale lui Dericã. Lumea se amuza şi făcea mare haz asistând la duelurile noastre politice. Nouã nu ni se putea pune nimica în sarcină şi toate calomniile pe care le debitau erau uşor spulberate prin probele contrarii ce le aduceam noi.

Dar după mai bine de 200 km., Profesorul Cristescu nu a mai putut continua marşul alături de noi. Nu mai aveam mult până să ajungem la Giurgiu unde urma sa tinem o întrunire. Profesorul, cu picioarele bandajate şi în pantofi de casa, şi-a continuat drumul spre Giurgiu cu un autobus. Noi aveam să sosim tot pe jos în maximum doua zile, când, într'o Duminecă, aveam fixată întrunirea. N'am ajuns însã bine în oraş, că în micul parc al acestuia, unde prin cântece încheiam prima noastră etapă de marş, am fost înconjurati de politie şi somati să mergem la chestură pentru a da nu ştiu ce soiu de declaratii. Noi ne-am opus. Ne ştiam nevinovati şi nu eram obligati sa dăm niciun raport politiei despre prezenta noastră în acel oraş. Lumea s'a strâns în jurul nostru ca la circ. Tergiversările noastre au durat aproape două ore. A venit şi Profesorul Cristescu. Dar protestele noastre erau zadarnice. Forta publică trebuia să-si execute ordinul. De voie nici noi nu ne-am lăsat duşi. Ne dădeam seama ca era vorba de o provocare, la care, dacă am fi răspuns, le-am fi oferit motive ca sa ne aresteze. Deaceea nici nu am răspuns bruscărilor lor, uneori chiar brutale. Rãmânând mereu in picioare şi împinşi mereu de politişti, am fi riscat să fim îndreptati totusi până la chestură. Atunci, in semn de protest pasiv, ne-am aşezat jos. Lumea iritată de interventia politiei a început să se mişte in favoarea noastră. Mereu mai tare şi mereu mai multe voci se ridicau din public. Când le-am spus ca nu mergem de bună voie la politie, pentrucă nu există ordin de arest şi deci, acolo ne-ar fi retinut ilegal, până după întrunirea fixată, lumea ne-a dat dreptate şi ne încuraja să rezistăm. Politia, desorientată de gestul nostru, după oarecare ezitare s'au repartizat câte doi, trei la fiecare dintre noi şi ne-au luat pe sus. Pe Spânu şi alti vreo doi mai robuşti, deabia i-au putut urni câte patru politişti. Se desfăşura acolo o scenă tragi-comică. Cu totii ne-am sbătut cât am putut mai mult. Istrate, care reuşise să se smulgă din mâinile lor şi să fugă, este prins din nou. Am făcut şi eu un efort şi i-am pus la pământ pe cei ce mă purtau pe brate. N'am putut să fug căci alti doi gealati mi-au sărit in spate. Si astfel, cu mare greutate ne-au transportat la politie. Aici, fără multă discutie, ne-au fost dresate acte de dare in judecată pentru port ilegal de uniformă, insurectie, nesupunere la ordinele autoritătilor. Până seara am şi fost transportati la penitenciarul local. Toate protestele noastre au fost zadarnice. Am cerut prezenta procurorului şi a judecătorului de instructie. Nu s'a prezentat nimeni. Eram închişi toti cei ce veneam din Bucureşti, afară de Profesorul Cristescu care nu a fost implicat şi nici E. Palazzo care se despărtise înainte de noi pentru a-si vizita nişte rude. Era evident ca politia, instigată de politicieni, ne-a căutat nod în papură pentru a ne aresta. Am fost judecati după legea micului parchet de procedură rapidă, şi cât ai clipi din ochi am şi fost condamnati fiecare, între şase săptămâni şi şase luni închisoare. Am făcut imediat apel. Până la judecarea acestuia aveam însă să mai stăm închişi. Regimul închisorii era insuportabil. O latrină plină în mijlocul închisorii destul de mici răspândea o putoare ziua şi noaptea că ne făcea adesea să vomităm. Era către sfârşitul lui Iulie. După trei zile nici nu mai puteam cânta. Eram total epuizati. De unde credeam că ne vom putea odihni după un marş atât de lung, mai rău ne-am obostt. Ziua şi noaptea aceeaşi căldură sufocantă, acelaşi miros îngrozitor, puzderia de purici şi mai ales ploşnitele sanguinare, ne dădeau imaginea iadului pe pământ. Spre norocul nostru apărarea, condusă de Ionel Mota şi Vasiliu-Cluj, a cerut şi a obtinut transferarea noastră la Văcăreşti. Prin apelul nostru ieşeam de sub jurisdictia Tribunalului de Vlaşca şi intrasem sub cea a Curtii de Apel din Bucureşti.

La Văcăreşti am dus-o ceva mai bine. Puteam cel putin să facem un duş pe săptămână, primeam pachete şi ne puteam plimba prin curtea vechei mânăstiri. De jos, din curte, puteam vedea celula Nr. 13, unde stătuse şi Căpitanul. Ne simteam bine şi eram bucuroşi că s'a sfârşit aşa. Din punct de vedere politic realizasem mai mult decât în zece întruniri. Câştigasem simpatia întregului oraş. Toti prietenii şi camarazii noştri din acest oraş au lărgit această simpatie. Câtiva "Frati de Cruce " ai liceului din Giurgiu ne-au adus, în timp ce eram închişi acolo, de-ale mâncării şi rufe de schimb. Ba chiar la câtiva din noi ne-au dat câte-o cruciulită pe care-o purtam la gât. Aşadar marşul nostru, cu concursul autoritătilor vlăşcene, s'a scontat cu un efect foarte bun. Nu numai judetul Vlaşca, dar şi altă multă lume din tară, a aflat astfel despre noi şi mişcarea noastră.

La Văcăreşti aveam dormitor comun cu infractorii de rând. Ne bucuram de simpatia acestora. Dacă vedeau în noi într'adevăr pe luptătorii pentru o lume mai dreaptă, e greu de spus. Infractorii de rând au o conceptie proprie despre dreptate. Stiau totuşi că suferim pentru o cauză şi, cel ce suferă câştigă simpatia oricărui om, indiferent de categoria lui socială. Ceeace era mai revoltător însă, era regimul celor condamnati pentru furtul din visteria statului. Excrocii "loviturilor în stil mare", delapidatorii de milioane în dauna statului, stãteau in celule individuale, amenajate cu paturi, saltele, cuverturi şi rufe de pat puteau lua masa la cantina închisorii, iar gardienii se îngrijeau să nu le lipsească nici băutura. Erau, cum s'ar spune, în pensiune. Acest tratament nedrept, în comparatie cu cel al celorlati infractori mai mici, ne producea sânge rău. Ne răcoream sufletele însa, în mânăstire unde ne rugam lui Dumnezeu ca să-şi întîndă mâna Lui asupra acelo fãrã de lege.

In Biserica mânăstirii am vãzut şi noi pictura Sfântului Arhanghe Mihail, care l-a inspirat pe Căpitan şi l-a ajutat să demaşte pe trădătorul actiunii lor din 1924, aşa numitul "Complot Studentesc ". Erau şapte la număr cei ce proectaseră complotul contra celor vinovati de nenorocirea in care se scufunda tara întreagă. Aşa socoteau ei: cine greşeşte fată de tară trebue să-şi ispăşească greşeala şi nu să continue a o impinge şi mai mult în prăpastie. Voiau să se sacrifice ei dar prin jertfa lor voiau să deschidă ochii şi să desfunde urechile acelor cari nu vedeau şi nu auzeau jalea din popor. Au fost însă muşcati de trădare şi Căpitanul nu putea avea o clipă de linişte. Si ei erau găunoşi. Intr'una din zile îsi cheamă camarazii în Biserică pentru a se ruga. In fata Icoanei Sf. Mihail a îngenunchiat. Ceilalti l-au urmat. S'a rugat fiecare in gând. Au ieşit de acolo tăcuti şi îngândurati. La vremea mesei, printre îmbucături, sub o inspiratie, Căpitanul spune celor din juru-i: "Trădătorul este printre noi " şi a continuat să mănânce înainte. Nimeni n'a scos niciun cuvânt. La un moment dat, Vernichescu se scoală şi pleacă dela masă. Nimeni nu spunea nimica. Ceva greu plutea parcă peste ei. La un râstimp se scoală şi Mota. Il caută pe Vernichescu şi-l găseşte plângând in celula lui. Intrebat dece plânge acesta, în ton dojenitor, îi răspunde : " Dece mă bănueşte Corneliu ? Mota caută să-l liniştească. Personal se lămurise. Fruntea-i latã părea şi mai luminată. Sfântul Arhanghel le-a ajutat să afle de unde pornise trădarea. Vernichescu informase Siguranta. Era agentul platit al acesteia.

Fără ştirea celorialti, Mota îşi procură un pistol. Cu câteva zile înainte de proces primeşte un cozonac frumos în care era ascuns pistolul cerut unui camarad deafară. Pe sălile Tribunalului a tras în Vernichesc rănindu-l, nu răpunându-l. Din această cauză, după achitarea lor în cazul " Complotului ", Mota a rămas mai departe în închisoare până la judecarea noului proces pentru împuşcarea lui Vernichescu. A fost achitat şi el.

Cat am stat la Văcăreşti, am încercat sâ retrăim momentel ecele mai importante din lupta Căpitanului şi a Văcăreştenilor săi. Ghită Istrate, moldovean meditativ şi fire poetică, era de o sensibilitate sufletească exemplară. Nu de rare ori povestea, cu lacrămi în ochi, putinele care văzuse, trăise şi simtise in viata-i legionară. Iordache Spânu, deşi tot moldovean, era mai impulsiv. In afară de vizitele surorilor lui Jorjoaie nu primeam alte vizite. Mai toti legionarii din Bucureşti erau plecati, fie in vacantă, la casele lor, fie la Vişani unde, la cererea tăranilor localnici, Căpitanul voia să ridice un dig ca protectie contra revărsărilor şi inundatiilor pustiitoare ale râului Buzău. N'au putut face nici acest lucru. Guvernul Vaida care detinea, atunci puterea, nu ne-a lăsat. Să facem propagandă nu puteam, sa construim, nu puteam, voiau cu tot dinadinsul să ne scoata din legalitate. Prigonirea noastră începuse. Procesele se tineau lant. Inchisorile primeau mereu mai multe vlăstare legionare. Justitia n'a putut însă găsi motive de condamnare. Către sfârşitul lui August s'a judecat şi Apelul nostru. Am fost achitati in unanimitate. Peste tot erau achitati legionarii, căci nicăeri nu ieşeau din legalitate. Legile tării nu ne condamnau, dar politicienii încercau pe orice cale să obtină condamnări. Dacă puteau manevra cum voiau puterea executivă, cea judecătorească rămăsese independenta şi judeca corect.

In baza legilor tării noi ne bucuram de aceleaşi drepturi şi libertăti prevăzute prin Constitutie, ca orice cetătean sau grupare de cetăteni. Numai adversarii noştri politici, geloşi de succesele noastre in multimile româneşti, voiau să ne răpună pe orişice cale, chiar a abuzurilor. Prin bani şi presiuni de tot felul mânau fortele executive asupra noastră. Această a doua putere în stat, între cea legislativă şi cea judecătorească, s'a pretat şi la arginti şi la presiuni şi ne-a lovit. Ne-a lovit mereu. Pe acea vreme luptam numai cu aceasta putere executivă. Nu mă gândeam pe atunci că va veni vremea când şi celelalte puteri de stat se vor coaliza împotriva noastră. Ideea de fortă avea să substitue spiritul de dreptate şi echitate promulgat de legi. Iar mai târziu, însăşi împărtitorii justitiei aveau să fie selectionati, nu după cum se conformau legilor, ci după cum le călcau şi se pretau la condamnări cerute.

Legislatorii aveau să legifereze ilegalitatea, executorii să le aplice cu ură şi sadism, iar judecătorii să le confirme fără cea mai mica ezitare. Pe atunci nu mă gândeam că urcuşul pe "muntele suferintei" avea să fie mereu mai greu. Mă bucuram că făcusem şi eu ceva pentru Legiune: demonstrasem in fata lumii româneşti legalitatea noastră şi demascasem samavolnicia celor ce se pretindeau conducătorii noştrii.

Acceptasem cu linişte cele aproape şase săptămâni de închisoare şi ma bucuram de libertatea câştigată. Recomfortat sufleteşte m'am dus spre casă, dupăce m'am oprit vreo câteva zile la Carmen - Sylva, unde gazda cu copii pe care-i meditam obişnuiau să-si petreacă vacanta de vară. Povestirile mele le plăceau, dar simteam că nu le înteleg. Reprezentanti ai clasei de mijloc, această mică burghezie nu putea, sau nu voia încă sa-si complice existenta liniştită cu preocupări politice.

O reactie a claselor de mijloc, negustori sau meseriaşi, functionari sau militari, prinsă între două pietre de moară, politicianismul celor prea avuti şi foamea de dreprate a celor prea lipsiti, avea să se producă cu mult mai târziu. Până atunci toti aceşti oameni cum se cade, liniştiti şi multumiti, trăiau fără probleme. Până mai târziu, participarea lor la toată frământarea generatiei noastre a fost numai de ordin sufletesc.

Ajuns acasă, mi-a mai rămas timp doar să fac şi cu Macedonenii o întâlnire în pădurile Ceamurliei, lângă Bazargic. Aveau deja cântecele lor pentru Căpitan şi Garda lui, în afară de mult cunosctul "Părintească dimândare".

Casa Verde

In urma multelor închisori care au fost deschise larg acelora can niciodată nu s'au temut de ele şi mai ales în urma eforturilor mereu mai mari şi mai grele pe care majoritatea legionarilor le-au depus ani de-a rândul, Căpitanul a proectat o casă de odihnă pentru aceşti luptători istovit: "Căminul legionarilor răniti - Casa Verde."

Pe un teren în Bucureştii-Noi urma să se ridice această casã prin propria noastră muncă. Ion Banea scrie in cartea sa, "Căpitanul": "Când lumea cea veche sărea asupra legionarilor, bătându-i şi rănindu-i Căpitanul dădea această ripostă: un cămin pentru cei răniti. El a  mers atunci şi mai departe şi a spus: dacă ne veti omorî, vom crea un cimitir legionar. El nu fuge de jertfă. Afirmă convingerea că, numai punând jertfa la temelie, se va putea clădi ceva temeinic."

Căpitanul convenise cu o fabrică de cărămizi din apropierea Bucureştilor, ca legionarii să lucreze acolo, nu pe bani ci pe cărămizi. Fiecare legionar angajat la această fabrică căpăta adăpost, masă, plus cam 40 de cărămizi pe zi, în schimbul muncei lor. Fabrica nu era suficien de utilată şi munca era destul de grea. Mâncarea deasemeni nu era prea consistentă, iar de dormit ne servea un şopron de paie, peste cari întindeam putinele pături pe care le aveam. Pe timp frumos era voie bună. Când ploua eram şi noi plouati. Cântecele noastre n'au lipsit însă niciodată. La fabrică lucrau mai multe echipe, unele la pământ, altele la presă, altele la transport cu vagonetii, etc.

In plus mai era şi o echipă specială la exploatarea carierei de nisip şi prundiş, tot proprietatea fabricei.

Pe terenul nostru se săpau fundatiile. Pământul fiind argilos se preta la prelucrarea lui pentru cărămizi. Aici, alte echipe frământau pământul cu picioarele şi-l presau apoi în forme cu mâna. Căpitanul însuşi a lucrat aproape zi de zi la aceste cărămizi. Copiii din împrejurimi ne-au fost oaspeti permanenti, iar seara se adunau pe lângă focurile noastre mereu mai multi prieteni şi curioşi ce voiau să vadă acest început de eră nouă. Căpitanul locuia într'un bordeiu care a stârni curiositatea tuturor, mai ales ziarişti şi publicişti, cari ne vizitau. Au venit tot felul de oameni să ne vadă, dela nevoiaşii cartierului până la senatorul şi membru al Marelui Consiliu Fascist, Coselschi. Acestuia i-am făcut o primire camaraderească. Ne-a vorbit şi ne-a încurajat Când a terminat, l-am asaltat cu sute de plicuri, pregătite dinainte, în care uram succes cauzei fasciste. A plecat profund impresionat de primirea noastră. Ajuns în Italia, ziarele de acolo aveau să relateze cu lux de amănunte despre deşteptarea României.

Când l-am primit pe Nae lonescu, n'a gãsit altceva mai potrivit să ne răspundă decât să-si desbrace haina şi, suflecându-şi mânecile cămăşii, să treacă la rând cu Căpitanul, să facã şi el cărămizi. Contributia pornea din suflet şi impregna muncii noastre semnificatia timpului nou în care fapta şi munca aveau sa ia locul politicei şi vorbăriei.

Altii ne dădeau ceeace credeau ei mai potrivit : alimente, bani, materiale de constructie. Când Generalul Zizi Cantacuzino-Granicerul ne-a anuntat cadoul a cinci vagoane de ciment şi tot pe-atâtea de fier, a fost o explosie generală de bucurie. L-am purtat pe General pe sus şi l-am avut de atunci mereu printre noi.

Intre timp, sediul central al mişcarii se mutase pentru a cincia oară în strada Florilor, lângă gara Obor. La sediu erau mereu prezenti Sterie Ciumetti şi Victor Silaghi, cari trebuiau să facă fata multelor lucrări ce le cerea organizatia noastră în continuă creştere. Căpitanul dădea numai directive, neputând fi în permanentă într'un loc.

Când s'a turnat primul planşeu peste pivnită şi fundatii, a fost prezenta aproape toata garnizoana Bucureşti. Din lipsă de maşini betoniere, trebuia lucrat foarte repede pe mai multe planşeuri de făcut betonul. Când am fost gata, am trait şi noi satisfactia pe care însuşi Căpitanul o radia în mijlocul nostru. Am tinut o şedintă in care ne-a vorbit Căpitanul. Eram strânşi într'un mare careu. "Discursul nostru este fapta ", ne-a spus el. "Prin munca noastră vom sădi România cea nouă ". "Să lăsăm pe altii să vorbească, iar noi să făptuim ". Ne-a citit apoi o lipsă cu materialele intrate, munca săvârşită şi ce legionari s'au distins în această primă etapă a proiectului nostru.

Eu n'am putut fi prea des la această muncă. Pe deoparte examenele lăsate pentru sesiunea de toamnă, iar pe de alta meditatiile ce le aveam, nu-mi dadeau răgaz pentru muncă decât două sau trei jumătăti de zi pe săptămână. Mă simteam totuşi mereu printre voluntarii acestui şantier. Dealtfel putini erau aceia cari puteau lucra în continuu una sau mai multe săptămâni. Majoritatea veneau la lucru după cum le permitea timpul. Studenti sau muncitori, functionari sau liberi profesionişti, cu totii erau angajati la treburile lor. N'a fost însă legionar din Bucureşti, sau sosit pentru putină vreme din provincie, care să nu fi venit la Casa Verde şi să nu fi pus mâna la lucru, macar să îndrepte un cui pentru cofraj sau să poarte pe schele o cărămidă sau o galeată cu var. Fiecare dădea mâna de ajutor pe care-o putea şi Casa Verde se înãlta văzând cu ochii. "O imagine in mic a orânduirii de mâine ", scria Banea.

Totuşi lucrul a trebuit să fie întrerupt. Guvernul presidat de Vaida se prăbuşeşte. Regele însărcinează partidul liberal cu formarea noului cabinet. Si spre surpriza tuturora , lui I.G.Duca i se oferă formarea noului guvern şi prepararea alegerilor care trebuia sa-l confirme sau să-l infirme.

Surprinşi eram şi noi cu această alegere stranie a Regelui, căci Duca fusese mare adversar al restaurării din 1930. Ar fi fost mai firesc să fie chemat George Brătianu, care, la sugestia Regelui, rupsese în două partidul liberal. Nu s'a aşteptat nici Brătianu şi nici alti fruntaşi politicieni să fie atât de bine jucat de Rege vechiul principiu: Divide et impera. Se desvăluia astfel cinismul Regelui, căci ce s'a întâmplat cu partidul liberal avea să se întâmple şi cu partidul tărănesc : intrigile regale au reuşit să rupă, putin după aceea, chiar pe Vaida de Iuliu M aniu.

Orişicum, liberalii georgişti n'ar fi putut veni la putere pentruca nici George Brătianu şi nici vreun alt fruntaş al partidului său nu a fost nici la Paris şi nici la Londra ca să-şi asigure sprijinul politicei al capitalurilor din vest. Duca a fãcut-o. Dar nu numai atât. El dăduse garantii exprese nu numai de prigonire a noastră ci şi de desfiintare a Mişcării Legionare.

Din nou alegeri generale

Noile alegeri erau fixate pentru începutul lunii Decembrie. Alt sute de milioane de lei trebuiau să fie cheltuite cu aceste alegeri loc să se întrebuinteze aceşti bani pentru şosele sau alte necesităi obsteşti. Alte cheltuieli şi alte energii trebuiau consumate, nu pentru a alege la conducerea tării pe cei mai buni, ci pe cei pe care-i numeau partidele. Poporul nu era chemat să aleagă omul ci partidul. De cel mai multe ori oamenii alegeau în Cameră sau Senat indivizi de care n'au auzit niciodată în viata lor. Dar nu numai atât. Aceşti deputati şi senatori nu alegeau la rândul lor pe miniştrii. Ei nu desemnau guvernul, ca în Franta spre exemplu, ci erau chemmai să aprobe sau să respingă proectele guvernului ales de rege. Deci nu poporul alegea conducătorii săi, ci regele. Poporul confirma numai.

Regimul nostru democratic era sui - generis. In primul rând era în functie de rege şi numai apoi de popor, sau, cum s'a văzut până în 1937, de popor nu mai depindea deloc. Până în 1937 niciun partid chemat la putere pentru a prepara alegeri generale, nu le-a pierdut. Având dispozitie întreg aparatul executiv, furând urnele şi făcând să voteze chiar şi mortii, partidul, desemnat de rege, câştiga, cu majoritatea necesară. In plus, la calculul mandatelor, tot guvernului îi revenea voturile acelor fractiuni politice ce n'ar fi reunit minimum de 2% necesar pentru a obtine reprezentantă în Cameră sau Senat. O alta serie avantagii, prevăzute în legea electorala, veneau in sprijinul guvernului, aşa numita zestre guvernamentală, încât era aproape imposibil ca un partid, care a primit mandatul regelui de a forma guvernul să nu câştige alegerile.

Si totuşi, celelalte partide se avântau mereu in această parodie pentru a-şi asigura un număr oarecare de mandate cari le dădeau multe avantagii economice. Afacerile se puteau face numai dacă aceiaşi oameni erau mereu aleşi deputati sau senatori şi aveau perspectiva de a deveni miniştri.

Acestor norme "democratice ", chiar dacă nu ne plăceau, ne-am supus. Ne-am prezentat la toate alegerile - nu şi cele comunale - ca sa vedem cum primeşte poporul reformele pe care le preconizam noi.

Mişcarea nedispunând nici de data aceasta de fondurile necesare ca să depuna liste în cele 71 judete, nu a depus, cu toată străduinta Căpitanului, decât in 41 de judete. Si asta numai pentrucă o serie de oameni cu ceva bani s'au pus la dispozitia Căpitanului. Printre aceştia era şi Inginerul Virgil lonescu pe care, cu putin timp înainte, îl cunoscusem şi eu la Casa Verde. Caratanase îmi spunea ca e un mare prieten al legiunii şi al Căpitanului. Fost prieten personal al lui Carol II, se scârbise de manevrele camarilei din jurul lui şi mai ales de ale metresei sale, Elena Lupescu, care nu s'a dat niciodată la o parte dela cele mai scandaloase afaceri şi interventii politice. Pe atunci credeam că dacâ îl vor părăsi pe rând toti acei ce i-au fost prieteni şi sfetnici, regele va fi nevoit să respecte conditia pe care-o acceptase la restaurare, adică să scoată din viata publică românească pe acea viperă pe care n'o dorea poporul. Dar credinta mea şi a multor altora avea să se dovedească a fi falsă. Nu numai că regele ingrat n'a pus frâu acelei femei care-l subjugase total, dar nici n'a fost vreodată preocupat de altceva decât să-si strângă o avere personală cat mai mare şi să dea frâu liber ambitiei personale, transformându-se in satrapul unui neam întreg.

De multe ori î1 întrebam pe "Nenea Gică " sau pe "Coana Marioara ", cum le spuneau legionarii, inginerului şi sotiei lui, cum erau şi ce preocupări avea regele şi acea ovreicută (fiica unui oarecare Wolf şi fostă sotie de ofiter roman).

Dela "Nenea Gică" am aflat că fostul print Carol, aventurier şi donjuan din fire, era un pasionat jucător de cărti, mare betivan şi pornograf peste măsură. Mania timbrelor poştale n'a avut-o decât in măsura în care îi camufla o avere de multe milioane. Avea însă o colectie întreagă cu glumele cele mai indecente şi porcoase. Ii plăcea sportul şi vânătoarea, iar politica şi gospodăria tării îl interesau numai în măsura în care acestea îi asigura venituri cat mai mari. Era actionar la toate întreprinderile şi exploatările economice mai mari ale tării. Orice nouă fabrică sau mare întreprindere s'ar fi întemeiat, trebuia să depună la palat pachetul respectiv de actiuni. Cu timbrul aviatiei scandalul era public. Toată lumea vorbea de nesatiul Regelui României.

Pentru toate aceste destăinuiri căpătasem o simpatie deosebită pentru "Nenea Gică " şi "Coana Marioara ". Vasile Marin îl numea "bon homme "-ul nostru. Deseori eram invitatii lui la masă. Insuşi Căpitanul şi multi alti legionari erau musafirii lor. Ceva mai târziu aveau să-mi fie naşi de cununie.

"Cu "Nenea Gică" aveam să colindăm Dobrogea întreagă. La Tulcea candida cap de listă Generalul Cantacuzino, la Constanta, "Nenea Gică", în Durostor, Pihu, iar în Caliacra nu-mi mai amintesc. Regiunea era destul de întinsă, iar distantele dintre sate erau uneori foarte mari. Marşul pe jos, oricât ar fi fost de positiv pentru propaganda ncastră, nu putea răspunde necesitătii de a răscoli toate cele patru judete într'o lunã. Legionari dela Centru sau din alte judele nu puteam lua căci nevoile erau mari peste tot. Totuşi în Dobrogea, unde ne prezentam pentru prima oarã in alegeri, ne-au venit ca întărituri Victor Silaghi, Ghită Costea şi Virgil Rădulescu. Scontând cu legionarii locului şi cu aceste ajutoare de afară, Inginerul Ionescu închiriază două autobuse mari. Când au tras in fata sediului nostru din strada Maramureş, am avut impresia că de-acuma vom cuceri lumea.

Seful judetului Constanta era domnul Al. Rally, intelectual şi bun conferentiar. Era cumnatul lui Mitică Predescu care fusese sub tărănişti inspector administrativ şi avea să devină şi el legionar. Domnul Rally, prins într'o serie de conferinte, nu ne-a putut însoti in propagandă. Nici legionari prea multi nu aveam. Pe cei câtiva "frati de cruce" ce erau în Constanta, nu-i puteam lua cu noi pentru a nu le periclita situatia şcolară. Totuşi am putut umple cele două maşini. S'au remarcat: Ion Caratanase, care avea comanda întregei echipe, Victor Silaghi, Ghită Costea, fratii Eugen şi Mihail Teodorescu, Fane Georgescu, Nelu Gheorghiu, Virgil Teodorescu şi altii. Nicolae Seitan, un tânăr avocat din Constanta, s'a ataşat de noi. La fel au făcut Preotul Ioan Chivu când am trecut prin satul lui, Viişoara, Ion Florea, din Casine, Costica Chiriazi, din Adam-Clisi şi fratele lui Ovidiu Popescu, avocat din Negru-Vodă. Au mai fost şi altii, cari cu timpul s'au pierdut pe drum. Elemente foarte bune ce aveau să pornească la luptă deabea după aceastã campanie electorală, urmată de o prigoanã foarte aspră.

Printre noi aveam un turc foarte simpatic. Se numea Seladin Kerin şi a venit alăturea de noi cu ocazia primei întruniri pe care am tinut-o în comuna lui, Basarabi (Murfatlar ), renumită prin viile ei. (Via şcolii de agricultură din localitate, datorită vinului bun şi cunoscut în toata tara, fusese acaparată de Regele Carol II.) Pe Seladin l-am avut meret cu plăcere printre noi. Era fiul unui mic fabricant de cretă. Avea ceva şcoală şi era foarte inimos. Era mahomedan, dar îl respecta pe Isus Hristos şi îşi iubea patria sa. El ne-a învătat pe turceşte marşul lui Kemal Paşa.Poate simpatia lui pentru acel revolutionar turc l-a apropial de noi. S'a străduit să explice conationalilor lui, prin satele pe unde se mai găseau încă turci şi tătari, scopul Gărzii de Fier. Fără el n'am fi putut obtine succese mari printre aceştia.

Minoritătile votau întotdeauna cu guvernul. Era politica lor de apărare a propriilor interese. Nu se voiau in conflict cu guvernul, oricare at fi fost acesta. Tinând seama că in total erau aproape 4.000.00 de minoritari, la o populatie de 18-19 milioane cat aveam pe atunci iată ce plocon de voturi obtinea orice partid care căpăta mandatul regal. Totuşi atât turcii cat şi tătarii, cari sunt cunoscuti ca foarte cinstiti şi credincioşi, cat şi putinii germani ce se găseau in provincia noastră, au arătat un interes deosebit mişcării legionare. Seladin se purtase atât de bine, încât nu a constituit pentru noi o surpriză când fost primit în Legiune şi chiar înaintat în gradul de "instructor legionar". Prezenta lui şi a altor turci printre noi, constituia o dovadã pozitivă contra acelora ce ne acuzau de antisemitism sau rasism.

După întrunire, am rămas peste noapte în comuna lui Seladin. Am fost primiti bine de gosgodari. Toti voiau să ia măcar unul dintre noi, pentru a-l ospăta şi găzdui. Vecinii se strângeau in jurul tinerilor oaspeti care le-au vorbit până noaptea târziu despre lucruri de care nu mai auziseră până atunci. Eu şi Eugen Teodorescu am nimerit la un german, proprietar de moară sistematică, presă de uleiu şi maşină de lânã. Cetăteanul era foarte înstărit şi ar fi vrut să ştie, dacă nationalismul nostru viguros nu i-ar pune averea şi originea lui în discutie. Am vorbit mult la un pahar de vin. Noi nu cinasem şi ne era foame. Eugen îmi făcea semne disperate că-l tăia pela grumaz. Nu îndrăsneam să spunem gazdei noastre ca nu mâncasem nimic de multă vreme. Nici gazdei nu i-a dat prin gând, sau poate că era prea concentrat asupra discutiilor noastre. Spre miezul noptii, foarte diplomat, Eugen întreabă dacă cafeneaua sau crâşma satului mai sunt deschise. Mirate, gazdele noastre întreabă dece ? După o scurtă ezitare tot Eugen îi răspunde că am vrea să mergem să gustăm ceva. Destul de jenat, neamtul s'a scuzat, iar gospodina s'a şi repezit la bucătărie. Ne-a adus ouă, şuncă fiarta şi afumată, brânză şi alte bunătăti cari ne-au satisfăcut stomacurile lihnite de foame. Dupã masă am mai fi stat de vorbă la un pahar de vin, dacă, dela un timp, n'ar fi intervenit semnele oboselii, atât la noi cât şi la gazde.

Ne-a fost pusă la dispozitie o cameră cu două paturi curate şi moi. Entuziasmat, Eugen dã' să se aşeze pe pat, manifestându-si voluptatea somnului ce-l va trage. Dar n'a apucat să-si termine primul cuvânt, căci s'a prăvălit in fundul patului, de nu i se mai vedeau decât picioarele ce se bălăbăneau în semiîntunericul camerei. Paturile erau adânci, iar dunele mari de puf le acopereau această adâncime. Din întâmplare eu mă aşezasem mai pe margine şi nu mi-am pierdut echilibrul. Am râs cu poftă o bucată de timp, apoi ne-am culcat. In zorii zilei trebuia să o pornim din nou la drum, mereu spre vest.

Prea bine nu am dormit căci dunele erau prea calde şi nici eu nici Eugen nu eram obişnuiti cu ele. Când ne-am întâlnit cu ceilalti, ne-am povestit fiecare pătăniile. Ne-am înregistrat în minte pe toti acei cari s'au arătat a ne fi prieteni sau chiar ne-au cerut să fie şi ei înscrişi în "partidul" nostru. Aveam mai multe afişe electorate pe care le-am lăsat prietenilor noştri. Aveam şi două afişe mari şi foarte frumos realizate. Unul reprezenta un legionar ce îndrepta o Cruce, care, ruptă din soclu, ameninta să se prăvale. Celãlalt reprezenta tot un legionar cu semnul nostru electoral, gardul, cu care acoperea tara românească. Erau de o executie artistică deosebită şi nu-l dădeam decât la cei de care eram siguri că nu-l rup. Puteau servi de tablouri în multe case de Români.

Dupăce am mai executat un cântec de plecare, şi dupăce le-am promis oamenilor că vom mai veni pela ei, ne-am îndreptat spre Medgidia.

Autobusele rămâneau pe marginea satelor, iar noi treceam cântând în coloană de marş, mai ales "Stefan Vodă al Moldovei" pe care de acum îl ştiam cu totii şi se potrivea cel mai bine marşului nostru cadentat.

Am vorbit putin atât în Medgidia cât şi în Cobadin şi ne-am oprit la prânz în comuna Viişoara la Părintele Chivu. Planul nostru era să trecem în viteză prin cât mai multe sate, anuntându-ne prezenta şi împărtind manifeste, urmând ca la a doua sau la a treia trecere să insistăm mai mult acolo unde se formase un curent de simpatie pentru noi. Invătasem dela Căpitan să dăm bătălia acolo unde eram mai tari. In prima noastră trecere răscoleam doar satele, a doua oară înregistram care puncte ne erau mai favorabile, pentruca a treia oara, în ultima fază înainte de votare, să le putem vizita pe toate, dând ultimele instructiuni pentru a asigura ca victoria să fie de partea noastră.

Pe cei pe cari îi câştigam îi luam cu noi, cale de o zi sau doua şi-i pregăteam ca delegati şi asistenti pe lângă sectiile de votare. Trebuia să luăm toate măsurile ca să nu se mai întâmple furturi de urne.

In Viişoara, în afară de marşul şi cântecele obişnuite, n'a fost nevoie de multă vorbărie. Preotul Chivu era foarte iubit şi ascultat de sătenii lui. Am lasat câteva manifeste şi am pornit-o mai departe. Până seara am făcut şi Cerna-Vodă, unde am avut un mic incident cu politia şi jandarmeria şi am pornit-o mai departe.

Liberalii au început şi ei să se miste. Au simtit pericolul şi nu ştiau cum să ne oprească. Eram multi şi politia, sau jandarmeria nu se putea tine mereu după noi pentru a ne stăvili propaganda. Pe unde se concentrau aceştia, bănuind itinerariul nostru, nu ne duceam noi, încât afara de Cerna -Vodă nu ne-am mai întâlnit cu ei până ce am trecut în judetul Durostor. Aici ne-am oprit la Silistra şi Turtucaia. Peste tot ne primeau românii şi macedonenii cu bratele deschise, chiar daca majoritatea dintre ei erau pentru George Brătianu. Oamenii se găseat într'o mare dilemă: să-i urmeze pe şefii lor, cu care erau mereu în contact şi pe care-i votaseră mereu sau să ne urmeze pe noi, aşa cum le poruncea inima. Nu am insistat nicăeri prea mult, nici în Durostor şi nici în Caliacra, unde ne-am deplasat până la Balcic şi Cavarna, pe malul Mării Negre. Am reintrat apoi in judetul Constanta, pela Mangalia unde iarăşi am avut un incident cu primarul, om de bază al liberalilor şi ne-am oprit la Pecineaga unde-l aveam pe învătătorul Spanocle.

Acest om foarte modest şi de mare credintă a depus mult suflei în comuna lui şi a reuşit să scoată multi legionari de ispravă.

De aici am pornit din nou spre vest şi ne-am oprit, după un drun foarte greu, trebuind să împingem în repetate rânduri maşinile noastre în comuna Negru -Vodă (Cara - Omer ).

Intrunirea de aici iarăşi ne-a fost deranjată de jandarmi. Nu am răspuns însă niciodată la provocări. Nu voiam să dăm ocazie guvernulu să ne scoată din legalitate. Presa începuse deja să urle, aşa cum făcea întotdeauna, de "Zavistia codrenistă". Legionarii împânziseră tara şi partidului liberal, cu toată încrederea regească, simtea că îi fuge terenul de sub picioare. Oricât de viguroasă era propaganda noastră pe întreg cuprinsul tării, respectam toti cuvântul de ordine dat de Căpitan de a nu provoca şi nici a răspunde la provocări.

Dela Negru-Vodă, unde l-am lăsat pe advocatul Popescu ca sa continue actiunea noastră, ne-am îndreptat spre Adam-Clisi şi Independenta, comuna lui Aurel Butu, cuzistul judetului nostru. La monumentu din Adam-Clisi (Tropaeum Traiani) am făcut un popas. Priveam aceasta relicvă care rezista încă ploilor şi vântului de aproape două mii de ani. Era dureros că nimem nu se îngrijea să-1 menajeze. Cu toate că sc gasea sub protectia monumentelor istorice, nefiind însă îngrădit, localnicii continuau să fure din piata lui oridecâteori aveau nevoie pentru casele lor. Făceam din nou o constatare tristă. Oamenii din Adam-Clis au fost profund impresionaiti când, în loc de propagandă pentru noi, în loc de promisiuni şi deşăntare politicianistă, le-am vorbit de valoarea istorică şi culturală a acestui monument şi l-am dat in grija lor ca sa-l ocrotească. S'au simtit onorati de însărcinarea primită de ei. S'au simtit înăltati sufleteşte şi ne-au privit cu ochi prieteneşti.

De aici i-am luat cu noi o bună bucată de drum pe Costică Chiriazi, M. Mureşanu, Traian Haneş şi Benone Teodorescu. Când s'au întors au şi început să înfiinteze câteva cuiburi acolo. Costică Chiriazi a rămas tot timpul cu noi. La fel şi fratele lui Constantinescu.

Am pornit apoi spre răsărit. Eram mereu pe drumuri de tara şi voiam să ieşim la şosea. Până atunci, aproape o săptămână, ne bucurasem tot de vreme bună şi ne temeam să nu ne apuce ploile pe acele drumuri de tară. Si în adevăr, înainte de a ajunge la Topraisar ne-a şi ajuns o ploaie măruntă de toamnă târzie.

Am poposit la Octavian Banciu, proprietar cu vazâ în acea comună. Casa lui mare ne putea primi pe toti. Topraisarul, unde s'au purtat lupte crâncene în primul războiu mondial, păstra încă urmele luptelor. Domnul Banciu ne-a arătat din clopotnita Bisericii, nu de mult refăcută, cum erau fronturile şi pe unde şerpuiau tranşeele. Aveam impresia că ceva misterios plutea în atmosfeta acelui câmp neted ca in palmă. Am tinut şi aici o întrunire, pe cât de mare pe atât de reuşită. Sunt momente, sau locuri care-ti dau o predispozitie sufletească pentru gânduri înăltătoare şi dorintă de fapte mari.

Noi eram putini şi mici. Ne voiam însă multi şi mari, prin faptele noastre. Voiam să redăm României acea epocă de glotie pe care-a cunoscut-o sub un Stefan cel Mare, apărător al creştinismului şi gliei strămoşeşti. "Am înăltat un steag, spunea Căpitanul, iar chemarea noastră este să reunim firul istoric întrerupt de vitregia timpului. Să întindem mâna peste patru veacuri in urmă şi să continuăm opera marelui Stefan ". Cam acestea ne erau gândurile ce le desvăluiam şi acelor din câmpia Topraisarului.

După întrunire, luându-l şi pe bătrânul Banciu cu noi, ne-am îndreptat spre Constanta, unde aveam să ne repausăm o zi şi apoi să pornim în nordul judetului, spre Tulcea. jandarmii ne căutau peste tot. Maiorul de jandarmi, Popescu, un om cu o ură pe cât de nemotivată, pe atât de neînduplecată, voia cu tot dinadinsul să ne provoace, să ne prindă undeva, să ne poată aresta, numai şi numai pentru a ne şicana. Căci de arestat nu ne putea aresta fără un motiv concret.

Din comuna Ferdinand ne-am împărtit în două echipe, fiecare cu câte-o maşină. Caratanase a luat litoralul mării şi eu, avându-l şi pe "Nenea Gicã" cu mine, vom bătea mijlocul. Trebuia să ne întâlnim a doua sau a treia zi la Cogealac. Nu aveam un itinerariu precis, sau cel putin aşa lăsam să se înteleagă. Intram, spre exemplu, într'un sat pe şosea, ne tineam adunarea şi ieşeam tot pe şosea in continuare. Toti credeau că vom continua şoseaua şi jandarmii ne aşteptau în satul următor. Noi însă, cum ieşeam din primul sat, o coteam, fie la stânga fie la dreapta, pe drumuri de tară şi ne făceam propaganda in alte sate. I-am purtat aşa pe jandarmi încât nu mai ştiau ce să facă. Dar si-au procurat şi jandarmii un autobus şi voiau să se tină după noi.

Atunci ne-am schimbat şi noi tactica. Am împărtit echipa in două, astfel că jandarmii nu ştiau după care să se tină.

Am fost foarte satisfăcuti când, mai târziu, cineva ne povestea cât de furios era maiorul Popescu când afla din două puncte diametral opuse ca acolo se aflau legionarii. Ne-ar fi numit atunci fantome. Si în adevăr, de multe ori dădeam această impresie. Apăream în câte-o comună unde nici dracu nu se aştepta să picãm şi apoi dispăream. Totuşi, în această formă riscam să fim prinşi pe rând, aşa cã ne-am reunit din nou fortele într'o singură echipă. Gândeam că fiind cu totii la un loc, nu ne vor putea ridica jandarmii cu una cu două. Calculul nostru a fost bine făcut, căci chiar a doua zi după reunirea noastră, încă nainte de a se face de ziuă, plantoanele maşinilor noastre trase în curtea părintilor lui Bănică Dobre, unde odihneam cu totii, ne anuntã sosirea jandarmilor. Intr'o clipire din ochi am fost cu totii afară. Jandarmii intraseră deja în curte. I-am dat pur şi simplu afară. Mă minunam de Eugen Teodorescu care se înfipsese într'un plutonier pântecos ca un butoiu. Ne făcusem stăpânii curtii şi-i dădeam afară căci nu aveau mandatul procurorului. Cutezanta lor nu era nici mai mult nici mai putin decât o violare de domiciliu, interzisă de lege. Au fost şi îmbrânceli, totuşi ambele tabere s'au putut stăpâni ca să nu se întâmple vreo bătaie. Noi eram foarte agitati. Ii intrebam pe jandarmi, ce vor, ce au cu noi ? Dece nu ne dau pace ? Tot timpul nu făcusem nimic nimănui. Nu călcasem legile tării. Nu ne-am legat de nimeni. Nici când ne-am întâlnit cu propagandiştii partidelor adverse n'am încercat să le stricăm adunările lot. Ii lãsam pe toti in pace şi nu ceream decât să fim lăsati şi noi în pace. Ne-am întâlnit cu tărăniştii, cu lupiştii, cu georgiştii şi chiar cu liberalii lui Duca şi n'am avut niciun altercat cu ei. Ne vedeam de treburile noastre. Aşa întelegeam noi democratia şi aşa o voiam, adică, fiecare să fie liber de a-şi spune cuvântul şi apoi poporul, nesilit de nimeni, să-şi dea votul aceluia care-i căpătase încrederea. Totuşi guvernamentalii nu-şi respectau principiile de bază ale regimului pe care pretindeau că-l reprezintă. Ne acuzau de dictatură, de revolutie şi de tot ceeace imaginatia lor le oferea ca motive pentru a ne ataca.

Noi, nici măcar nu criticam pe nimeni. Nu mânjeam cu noroi obrazul nimănui. Nu ne ajungea timpul ca să ne spunem crezul nostru, dar să ne mai ocupăm de altii, chiar dacă contra acestora aveam probe notorii de vinovătie fată de interesele tării.

Cu toate acestea, niciodată până atunci şi cu atât mai mult în acel an, nu am fost lăsati in pace. Noi nu ne bucuram de aceleaşi dfepturi in fata legilor tării, ca toti ceilalti. Cu jandarmii nu puteam sta de vorbă. Ei nu ştiau de lege şi legalitate, ci de ordinul primit şi de amenintările acelora ce-i comandau. Vor fi fost printre jandarmi şi oameni de treabă, în sensul ca nu făceau exces de zel, dar în trecutul nostru de lupte pentru apărarea drepturilor noastre înscrise in lege, am întâlnit printre aceştia oameni de o ferocitate rară. Ne urau pur şi simplu, fără motiv. Erau educati in acest sens. Unii urmăreau poate bani, altii o înaintare în grad, cine ar putea spune ce se petrecea în interiorul acestor oameni ? Câte cute ascunse nu au sufletele ?

De multe ori nu mai ştiam ce să facem cu aceşti oameni. Eram la limita răbdării noastre. Ne stăpâneam, dar indignarea clocotea în noi.

După ce i-am dat afară pe jandarmi din curtea unde ne aflam, ne postasem pe toate cele patru laturi ale curtii şi ne-am lãsat asediati. Voiau să ne perchezitioneze. Pretindeau că am avea arme fără permise. Nu aveam arme, dar am negat să ne lăsăm perchezitionati făra un ordin scris dela autoritatea competentă. Dreptul lor de a perchezitiona, ca şi inviolabilitatea noastră erau delimitate de legile tării. Cine vrea să facă uz de aceste legi trebue întâi să le respecte. Aveau nevoie de încuviintarea parchetului şi nu o aveau. Discutiile noastre cu ei au durat ore întregi, cat şi asedierea noastră. Către amiază au sosit comandantul legiunei de jandarmi împreună cu procurorul. Nu-mi mai amintesc pentruce motiv se dă ordin de aresrare pentru Caratanase. Am cerut procurorului să ne perchezitioneze. Nimeni nu şi-a mai adus aminte de acest pretext al jandarmilor. Constatam cu amărăciune cum se călcau legile tării. Cu câtă uşurintă! Procurorul însuşi fusese câştigat de cei nelegiuiti, căci trecând peste lege şi peste conştiinta lui de reprezentant al justitiei, pretextează, nu ştiu ce, ca să-l aresteze pe Caratanase. Ne-am solidarizat cu el şi am pornit-o cu totii spre Constanta. Aveam convingerea că aici Judecătorul de Instructie va cere imediat punerea lui Caratanase în libertate. Ne-am înşelat însă din nou. Judecătorul, ca şi procurorul ştiau că mai exista şi o lege după care aşa numitele delicte electorate se pot şterge uşor după terminarea alegerilor. Deci, pentru a se pune bine cu stăpânirea, nu era problemă dacă mai călcau şi pe afara legii în perioada electorală. Noua stăpânire putea fi recunoscătoare. "O mână spală pe alta", iar amândouă le spală guvernul desemnat de majestatea sa care trebuia să câştige alegerile.

Caratanase n'a fost pus in libertate, ci i s'a confirmat mandatul şi urma să fie judecat. Aceasta se petrecea pela jumătatea lui Noembrie După arestarea acestuia am preluat eu comanda echipei de propaganda.