INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

Uciderea lui Virgil Teodorescu

In noaptea de 22 - 23 Noembrie, pornisem cu o echipă de legionari ca să lipim noile afişe electorate primite dela Bucureşti. Erau in ele câteva puncte de program. Voiam să le lipim noaptea, căci a doua zi dis - de - dimineată o porneam din nou la drum în judet.

Nu luasem prea multi cu mine. Doar pe fratii Eugen şi Mihai Teodorescu, Fane Georgescu, Virgil Teodorescu, Manu şi Florea. Locul de întâlnire era la Eugen Teodorescu acasă. Acolo se afla stocul nostru de afişe. Am început lipitul pe Bulevardul Independentei şi apucasem pe Bulevardul Regina Maria. Trecusem de strada Carol şi ne aflam pe strada Moldovei. Virgil Teodorescu purta găleata cu coca pentru lipit, iar ceilalti aveam câte-o bidinea.

La un moment dar auzim mai multe fluerături ale unui gardian de noapte. Ne-am dus la el ca să-l întrebăm dece alarmează lumea. Flueraturile lui nu erau însă pentru lume. Era un semnal de adunare al gardienilor din sector spre locul de unde se fluera. Până sa ne spună ca nu avem voie să lipim afişele Gărzii de Fier s'au şi strâns vreo cinci gardieni. Ne-au somat să mergem la chestură. Noi bineînteles n'am voit. Era o nouă provocare. Au voit să ne ducă cu forta, dar n'au putut căci noi ne-am opus. Impăciuitor, le-am spus că nu vom mai lipi afişe până dimineata, dându-le cuvântul de onoare ca la ora 8 vom fi la chestură ca să lămurim acest caz. Dece nu aveam voie să lipim, manifestele noastre într'o votare unde ne prezentam cu candidati ? Dar nu aveam cu cine sta de vorbă. Ei voiau cu orice pret să ne ducă cu forta la chestură. Au început chiar să ne bruscheze. Erau cu unul mai putin decât noi. Au mai fluerat dar nu le-a mai venit niciun ajutor. Noi nu voiam să facem scandal. Ne retrăgeam înspre sediul nostru care nu mai era deparre. Dar paznicii ordinei publice deveneau mai şi mai brutali. In coltul străzii Valea Albã s'au opintit şi mai mult în noi. Cu totii ne pierdeam răbdarea şi mi-era teamă de o încăerare. Virgil Teodorescu era cel mai agitat în fata acestor abusuri.

L-am luat pe Virgil Teodorescu de brat şi am plecat cu el în jos pe Valea Albã. N'am ajuns însă bine la colt şi aud o împuşcătură, apoi încă una si încă una. Dau să mă uit în urmă cine a tras şi ordon camarazilor mei să memoreze numerele sergentilor, ce le purtau pe gulerul mantăilor. In acelaşi timp, în dreapra mea simt că se răsuceşte, se'ndoaie şi apoi se prăbuşeşte Virgil Teodorescu, apucând să spună numai ... "m'au împuşcat !."

Era in zorii zilei de 23 Noembrie. Din gura lui se prelingea o dâră de sânge. Trei, sau patru gardieni au şi dispărut, între cari şi acela ce trăsese.

Pe unul dintre camarazi l-am trimis după o trăsură, pe altul, să-l anunte pe domnul Virgil lonescu, iar pe altul, la sediu ca să ne vină ajutoare. Pe sergentii cari n'au fugit i-am oprit lângă noi. Au sosit repede două trăsuri în care l-am urcat pe Virgil Teodorescu şi noi ceilalti, şi ne-am dus la spiral. Medicul de serviciu a constatat că Virgil era mort. Glontele, calibru 7,65, intrase în spare prin stânga, perforase plamânii amândoi şi ieşise prin umărul din dreapta. O hemoragie puternică i-a provocat moartea.

Făcând legătura cu Bucureştiul, Căpitanul şi-a anuntat sosirea în aceeaşi seară. A venit însotit de Mota şi de Generalul Cantacuzino. Virgil Teodorescu era primul legionar căzut, victimă a samavolniciei autoritătilor de stat, dispretuitoare de legi şi omenie. Aceluia ce-şi căuta şi apăra o libertate prevăzută în Constitutia tării i-a fost stinsă lumina soarelui. Celui ce căuta şi apăra un sens al vietii i-a fost răpită însăşi viata. Cu ce drept şi pentru care ratiune ? Noi n' o puteam ghici atunci. Deasupra noastră corbii făceau cercuri in văzduh, în jurul nostru clăntăneau hienele şi noi, niciunul dintre noi, nu întelegeam de ce ? Si dacă totuşi mintal puteam întelege, sufletul nostru refuza să creadă că este posibilă atâta ură şi mişelie. Nu bănuiam atunci că se vor abate asupra noastră multe alte încercări cu mult mai grele.

Mai târziu, în legătură cu împuşcarea lui Virgil Teodorescu, Ion Banea avea să scrie. "Provocarea a fost atât de mare, iar acum putem spune şi permanentă, pentrucă sergentul n'a fost nici arestat, nici cercetat, nici judecat niciodată ".

Am pierdut atunci un luptător identificat. Nu bănuiam ca vor mai cădea alti multi eroi legionari pe drumul luptei lor. Cu atât mai putin puteam gândi atunci că acest neam românesc va trebui să dea încă alte mii şi zeci de mii de eroi pe care nu-i cunoşteam şi nici nu aveam să-i cunoaştem. Aceşti eroi, cunoscuti sau anonimi, au fost însă şi vor rămâne in veci fundamentul existentei româneşti. "Eroi au fost şi-or să mai fie ", dar când se vor termina aceştia se va termina şi cu noi ca neam.

In strădania noastră spre mai bine, in lupta şi in munca noastră de fiecare zi, aveam pilda de jertfă a înaintaşilor noştri. De-acum aveam şi exemplul contemporanilor noştri. Jertfa lui Virgil Teodorescu a deschis o nouă poartă spre eternitate. Nu mai erau suficiente nici injuriile, nici minciunile, nici măcar puşcăriile. Pentru cel intrat in Legiune, ca să-si mentină calitatea de legionar, i se cerea acum -aşa stabiliseră autoritătile Statului nostru- moartea sa, moartea legionară.

Cum spune cântecul nostru:

"Noi suntem echipa mortii

 Din Moldova azi venim,

 Aruncat e zarul sortii,

 Ori învingem ori murim!"

Această moarte nu-i o moarte comună. Moartea legionară nu este rezultatul unui accident. Nu înseamnă sfârşitul zilelor în mod voluntar, ca la sinucigaşi. Ea este o moarte acceptată senin, după cum acceptate liber şi voluntar îi sunt toate suferintele. Legionarul nu caută nici suferinta, nici moartea, cum s'ar spune, cu lumânarea, dar nici nu le ocoleşte când e vorba sa-şi apere acele principii de viată care nu sunt numai ale lui, ci ale neamului românesc întreg.

Fin predecesor al gândirii legionare, Vasile Pârvan, scrie undeva: "Noi muritorii suntem mari nu pentru găsirea unui gând într'o zi de noroc, ci pentru urmărirea într'o mie de zile, şi cu, şi fără noroc, a gândului unic, care stă la temelia oricărei vieti creatoare. Si sufletul nostru se multiplică prin fiecare gând de-o zi pe care-l prindem in sborul spre neant şi îl fixăm, ca pe o piatră de monument in opera noastră unică, în gândul nostru unic. "

Ceva mai târziu, Victor Puiu Gârcineanu avea să scrie: "Nu există creatie decât dela depăşirea propriei noastre fiinte. Deaceea fără a căuta suferinta ca unii eretici exaltati, dar şi fără a o ocoli şi a o teme ca rationaliştii, noi trebue să acceptăm suferinta ca o conditie în drumul creatiei. "

Iar mai târziu, Căpitanul scrie: "Cine renuntă la mormânt, renuntă la Inviere. Pentrucă conditia Invierii stă în acceptarea prealabilă, neşovăitoare, senină a durerii şi apăsării mormântului. "

Virgil Teodorescu acceptase în prealabil suferinta şi moartea. Fără a fi cautat-o el se voia legionar, chiar dacă prin aceasta si-ar fi asumat ceeace nimeni nu primeşte cu plăcere, mai ales la vârsta lui.

Autoritătile au refuzaf să ne dea nouă cadavrul camaradului nostru pentru a-l transporta la Hârşova şi a-i face cele creştineşti. O maşini mică însă i-au adus părintii la Constanta. Le-au dat cadavrul şi apoi am pornit-o cu totii spre locul lui natal. Toată lumea era revoltată. In Hârşova i-am făcut o înmormântare cum se cuvenea. Mici şi mari, tineri şi bătrâni erau de fată. Biserica, foarte mare, de mult nu ma văzuse atâta lume adunată ca să-l petreacă pe acela care le era atât de cunoscut. Tatăl său era factor poştal în localitate.

In Biserică a vorbit Mota, apoi Generalul. Până la mormânt se făcuse întuneric. Inainte de a fi coborît în groapă i-am dat onorul şi am cântat pentru prima oară "Cântecul Legionarilor Căzuti", hotãrît de Căpitan a rămâne imn de îngropare a celor căzuti dintre noi:

"Plânge printre ramuri luna,

Noptile's pustii,

Căci te-ai dus pe totdeauna,

Si n'ai să mai vii."

O coincidentă mişcătoare s'a petrecut când cântam noi aceste versuri, în plânsul multimii adunate, căci luna, mereu mai luminoasă se avânta printre spărturile norilor risipind întunericul târziului de seara.

Atunci a vorbit Căpitanul, care până atunci părea copleşit de durerea pe care-o simte orice tată la pierderea unui fecior. In afara de câteva ordine scurte şi cuvinte de îmbărbătare părintilor celui căzut dintre noi, nu scosese până atunci niciun cuvânt.

La mormânt ne-a cutremurat pe toti, rostind doar o singura frază: "Tară, care-ti ucizi pe cei mai buni fii ai tăi, ia aminte: ori te schimbi ori ori vei pieri. "

Pânsul multimii a devenit un hohot unanim, în timp ce pământul se rostogolea in groapa celui ce a fost răpit dintre noi, fără voia lui şi fără voia noastră. Si nici cu voia lui Dumnezeu, căci dacă Domnul le ştie pe toate, nu toate câte se întâmplă se fac cu voia sau după placul Lui. Ce s'a întâmplat a fost numai cu voia omului-bestie.

Apoi, grei de gânduri şi de răspunderi de-acum mai mari, am dat ultimul salut şi am plecat din nou în luptă. Cel ce ne-a fost ca un frate, s'a bucurat cel putin de această modestă ceremonie. Câti n'aveau să mai cadă apoi sub gloante sau torturi de necrezut, fără a avea pe nimeni care să-i aprindă o lumânare sau să-i spună încet un Tatăl nostru !

In "AXA "avea să apară articolul lui Mota, "Cranii de Lemn ", care formează şi titlul cărtii lui, apărută ulterior.

Echipa lui Virgil Teodorescu a căpătat "Crucea albă" şi pentru a treia oară Căpitanul mi-a strâns mâna. Eram foarte mişcat. Mă întrebam mereu: Cine va fi decis oare ca acel glonte să-l lovească pe Virgil şi nu pe mine ? Eram doar brat la brat amândoi. Să fi fost numai o întâmplare ? Nu trăsese acel gardian ca să omoare pe cineva dintre noi ? Căci el nu trăsese ca să rănească ci ca să omoare direct. N'a tras in aer şi nici la picioare, ci a tras cu sete în plin. Era o bestie de om, căci după acea şedintă a prefectului de Constanta cu organele politieneşti şi jandarmereşti, de care auzisem, şi care le dăduse deslegare pentru orice agresiune, această uneltă inconştientă s'a simtit în sigurantâ ca să facă orice căci guvernul va avea grije să-l scoată de sub orice învinuire. Uitase însă că deasupra oricărui guvern mai este o lege pe care nimeni nu o poate ocoli până la urmă.

Si astfel, sergentul criminal a fost absolvit de orice cercetare. Liberalii cari au ieşit victorioşi în alegeri l-au mutat pe acest individ la o alta politie, departe de Constanta, în vestul tării, pentru a i se pierde urma.

Continuăm propaganda electorală

După această crimă, in judetul Constanta nu am mai întâlnit nici o piedecă din partea autoritătilor locale. Nimeni nu ne-a mai ieşit in cale. Nici politie, nici jandarmi, nici măcar vreun liberal nu a mai găsit de cuviinta ă să ne întrebe cine suntem şi ce căutăm în împărătia lot. N'au mai vrut să ni se opună ? Aveau de gând să ne acorde aceeaşi libertate de care se bucurau toate celelalte partide ? Cine o putea spune atunci ? Un lucru era evident. In Constanta, prin teroare, nu şi-au putut atinge scopul. Vechii liberali şi-au pierdut aici toată popularitatea lot. Multimea se înclină întotdeauna să dea dreptate victimei, mai ales când dreptatea este de partea acesteia.

Propaganda noastră se desfăşura bine. Stiam cu totii că numai jertfei lui Virgil Teodorescu datoram toate succesele ce obtineam. Desigur, ar fi fost mai bine să nu-l fi pierdut, însă nu mai puteam schimba această crudă realitate.

In judetul Tulcea, însă, au apărut din nou jandarmii. Stăteau însa deoparte şi priveau. N'au făcut liste cu noi şi nu ne-au întrebat nimic, Până la Isaccea n'am avut niciun incident. Aici voiam să rămânern peste noapte. Dar nimeni nu voia să ne primească. Plutonierul, şeful sectiei locale de jandarmi, amenintase lumea că dacă ne vor găzdui vor avea să dea socoteală. Era un sbir de om, cât uşa de gros, care credea că poate interpreta legea nu după spiritul ei, ci după bunul lui plac. Am tras atunci într'o cafenea, lăsând maşinile in stradă sub paza plantoanelor. Am băut câte un ceai şi lumea s'a strâns, umplând cafeneaua destul de încăpătoare. Băetii noştri stăteau de vorbă cu ei. Intr'un târziu năvălesc jandarmii in local şi somează lumea să părăsească cafeneaua. Era un local public şi nu avea voie să fie deschis peste miezul noptii. Unii oameni au plecat. Altii au rămas. Erau curioşi sa vadă dacă şi pe noi ne vor da afară. Plutonierul se adresa când oamenilor, când nouă, dar nimeni nu voia să se mişte. A intervenit şi "Nenea Gică" de câteva ori spunând jandarmului că nu avem unde ne duce. In maşini nu puteam rămâne peste noapte deoarece era prea frig. In casele oamenilor, din cauza lor, a jandarmilor, iarăşi nu puteam fi găzduiti. Deci nu aveam altă solutie decât să rămânem peste noapte în acea cafenea, plătind proprietarului pentru găzduire. Eu eram foarte obosit si-mi proptisem deja capul pe o masă. Lumina slaba a cafenelei îmi ,obosea ochii şi voiam să mă odihnesc. Insă jandarmii nu voiau cu nici un  pret sa ne lase în pace. Iritat de această nouă şicană mă scol brusc depe locul meu, bat cu pumnul in masă deştul de puternic şi rostesc raspicat şi tare: " Domnule jandarm să nu fi abracadabrant şi incomprhensibil, căci noi suntem băeti apetisanti şi nu-ti permitem atitudini vexatorii!" Era aceasta o formulă pa care-o folosise Savin într'o situatie asemănâtoare, cu un an înainte, la Tighina. Atât neîntelesul vorbelor pentru ei, cât poate şi tonul meu categoric şi-a produs efectul imediat, căci plutonierul, cel voinic cât uşa, şeful secţiei, s'a dat înapoi şi a început să bâlbăie: "Să ne iertati Domnilor studenti, dar noi n'o întelegem pã politicã." Si s'a retras numaidecât cu oamenii lui. Fane Georgescu se prăpădea de râs, iar oamenii rămaşi in cafenea s'au îngrămădit pe noi şi ne invitau care mai de care să ne găzduiască în casele lor. Am avut apoi o noapte liniştită căci oamenii ne-au găzduit bine, aşa cum ştie românul să o facă.

Plecând a doua zi, am făcut o haltă la Niculitel. Erau prea bune vinurile aici, în special cele vechi, ca să rezistăm chemării lor.

Ajunşi la Eschi - Baba, sat cu nume turcesc, deşi de multă vrem nu mai era nici urmă de turci acolo, stăteam de vorbă cu sătenii pe ulitã, căci satul nu avea atâta lume pentru a face o adunare undeva.

Nu erau nici jandarmi. Dar a apărut primarul cu o falcă'n cer şi alta în pământ. Se credea starostele comunei unde putea face ce vrea.

A început să sbiere la noi, să îmbrâncească oamenii ce stăteau de vorba cu noi şi tuna şi fulgera contra tuturora. La început nu l-am luat în seama. Ne uitam la el cum se uită dulăul la cotârgeaua care latră chelălăie în acelaşi timp. Atins poate în "onoarea lui de bărbat " pe care nu-l bagă nimeni în seamă, a ridicat bătul ce-l avea in mână ca să-l lovească pe Profesorul Virgil Ionescu ce tocmai vorbea ceva la oameni. Dar atâta i-a trebuit. Bătul lui de catină noduroasă avea doua capete. I l-am luat din mână şi i-am dat lectia cuvenită ca oricărui copil rău crescut. In afară de unul, care ne-au spus după aceea săten că era cumnatul lui, nu i-a sărit nimeni în ajutor. L-am admonest astfel nu numai pentru ceeace cutezase fată de noi, dar şi pentru foarte multe ilegalităti ce le făcea in sat. Tăranii ne îndemnau să-l ajustăm bine şi ne spuneau în ropote de vorbe câte nelegiuiri facuse acest individ din postul oficial ce-l ocupa şi pe care nu-l merita. L-am lasat apoi să-şi revină singur din frică şi am plecat mai departe.

"De prin străinele meleaguri,

 azi, când păşim al tării prag,

Voi ce-ati luptat sub alte steaguri,

de-acum aveti şi voi un steag."

In cântece şi uralele sătenilor din Eschi - Baba am pornit cu maşinile noastre. Cum aveam să aflăm mai târziu, cumnatul primarului cu pricina a telefonat la Tulcea că respectivul a fost "omorît în bătai". Aceasta este o exptesie românească care vrea să spună ca unul a fost bătut bine. Cei din Tulcea însă n'au înteles despre ce este vorba şi au telefonat la Bucureşti că primarul din Eschi - Baba a fost omorît de legionari. Atât le-a trebuit ziarelor duşmane. A doua zi toate tipau: "bandele codreniste", "Gardiştii de Fier" etc. etc. au omorît un primar în judetul Tulcea. Autoritătile, fără nicio verificare a faptelor, dau ordine pentru arestarea noastră.

Erau convinşi că de data aceasta ne au la mână. Ce si-au zis ei ? Un legionar a fost împuşcat la Constanta şi s'au răzbunat pe un nenorocit de primar dintr'o comună oarecare. Buimaci de cap, au început să bata toba pe această coardă, pentruca putin mai târziu să fie obligati de a desminti ştirea. Un guvern întreg era pus în picioare pentru o expresie figurativă pe care n'au mai verificat-o. Noi ne puteam râde în bărbi de toată această comedie. Nu am ştiut nimica de această ridicolă vâlvătaie până ce înspre seară ne-a înconjurat o întreagă companie de jandarmi cu armele şi munitia reglamentară, în casa gospodarului la care înoptasem.

Aveau ordin în regulă de arestare. Ne-au spus şi de ce. Am râs şi le-am spus că nu este adevărat. Totuşi a trebuit să-i însotim la Tulcea unde am fost vârîti în penitenciarul local. Ne gândeam totuşi că poate o fi adevărat. Poate o fi fost bolnav de inimă şi a murit mai târziu. Sau poate l-au bătut sătenii în continuare şi acuma cade ponosul pe noi.

A doua zi somăm administratia închisorii ca să ne pună in legătură cu parchetul şi cu judecătorul de instructie. O delegatie ar fi putut merge in oraş la parchet. Până la urmă am mers cu totii. Am cerut autoritătilor respective să facă legătura telefonică cu satul Eschi - Baba. Spre surpriza tuturor a răspuns chiar "mortul". A fost un haz nespus pe noi şi o zăpăceală de nedescris pe autorităti. Am primit scuzele cuvenite pentru noaptea la închisoare şi am fost puşi imediat în libertate.

Ne-am risipit prin oraş, urmând ca la timpul prânzului să ne adun ăm cu totii la un restaurant din centru. La Tulcea cunoşteam pe studentul Obreja şi am cunoscut acum şi pe preotul Vasilian şi avocatul Arnăutu.

Tot oraşul vorbea despre pătania noastră şi râdea de autorităti. De unde credeau adversarii că de-acum ne-au vârît în sac, rezultatul a fost că s'au compromis şi mai mult. In oraş am reuşit să facem o frumoasă manifestatie legionară.