INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-

Prigoana lui Duca. Alte mişelii

Din păcate bucuria noastră n'avea să dureze prea mult. Plecasem din Tulcea şi coboram din nou spre Constania, luând rând pe rând satele pescarilor. Borşurile pescăreşti cu care am fost onorati aveau să rămână mereu in amintirea mea. Eram primti bine peste tot. Roprezentam ceva nou şi vestea despre legionarii lui Codreanu se'ntindea din ce în ce mai mult peste tot. Chiar prin cele două Ceamurlii, unde mai erau încă bulgari, am fost primiti exceptional de bine. Preotii lor ne-au deschis larg portile gospodăriilor lor. Se tăiau puii ca la marile ospete şi nici de vin nu se ducea lipsã.

Ajunşi din nou în Constanta, pregăteam listele delegatilor şi asistentilor de pe lângă fiecare sectie de votare pentru a veghea la respectarea legilor şi a ordinei. Electorii trebuiau păziti de orice tentativă color interesati ca să-şi asigure, prin fraudă sau intimidare, un cât mai mare număr de voturi.

Preparativele noastre s'au dovedit însă zadarnice. Printr'un jurnal al Consiliului de Miniştrii, Duca dizolvă Garda de Fier, scotând-o astfet din alegeri. Inainte chiar de a se comunica aceasta la radio şi în presa, organele executive au şi început vânătoarea de legionari. Aceştia trebuiau să fie imobilizati. Foarte putini s'au putut strecura arestărilor. Zeci de mii de persoane au fost detinute pe la posturile de jandarmi, politii, penitenciare sau lagăre. Efectivele politiei şi jandarmeriei nu puteau face fată multelor cerinte ale nouii ordini instaurate arbitrar. S'au făcut pentru aceasta concentrări de jandatmi şi multe unităti de infanterie şi grăniceri au fost detaşate jandarmeriei.

Aproape întreaga noastră echipă a fost prinsă şi dusă la legiunea de jandatmi. Aici voiau să ne separe. Protestele noastre au fost cât se poate de categorice. Cântam şi dam ultimate că dacă în 24 de ore nu vom fi puşi în libertate vom face una cu pământul tarapanaua jandarmerească. Diverşi ofiteri încercau să ne tot amăgească cu fel şi fel de promisiuni. Eram detinuti fără motiv şi fără mandate de arestare, eram îndreptătiti, deci, să ne apărăm libertatea cetătenească pe orice cale. Situatia era foarte încordată. Câtiva dintre noi, socotiti şefi, am fost poftiti la Comandamentul Legiunii de jandarmi. Aici, cu toate protestele noastre, am fost izolati de ceilalti camarazi. Mult sânge rău ne-a făcut această măsură luată prin înşelarea noastră, dar noi le-am provocat dureri de cap acelora ce nu voiau să ştie de legi ci numai de ordinul superiorilor . . .

Intr'un târziu, noaptea, am fost îmbarcati in mai multe dube. Nu ştiam unde ne duc. După vreun sfert de oră, ne coborîm într'o curte împrejmuită cu sârmă ghimpată şi păzită de grăniceri. In lumina reflectoarelor am putut vedea câteva posturi de mitralieră aşezate în pozitie de tragere. Singurul nostru protest ne erau cântecele pe care le sbieram cât ne tinea gura. Vecinii locului s'au trezit şi ieşeau pe stradă, întrebând ce este aceasta. Politia i-a silit să intre in case. Apoi au dispărt atât politiştii cât şi jandarmii. Am rămas numai cu grănicerii condusi de un căpitan care s'a dovedit a fi om de treabă. Aveam la dispozitie o casă cu etaj. Etajul ne era rezervat nouă, iar parterul unui efectiv de pază de două ori mai mare decât numărul nostru. Era casa "Buta", primul lagăr de concentrate din România.

Sus, ne-am repartizat pe camere, iar câtiva ne-am retras într'o cămărută ca să discutăm asupra nouii situatii create şi să luăm hotărîrile de rigoare. Eram cu totii in clar că nu era decât o măsura politienească de care justitia nu avea cunoştintă şi deci, trebuia sesizată. Părintele Chivu era foarte agitat, la fel ca şi Victor Silaghi. Căpitanul de grăniceri era mereu printre noi încercând să ne linişteasca. I-am explicat acestuia punctul nostru de vedere care era acel legilor tării şi am fost vizitati chiar a doua zi de procuror şi judecătorul de instructie. Ne-a dat cuvântul său de onoare că aşa va face şi ne-am liniştit. A doua zi am primit deja vizita procurorului care ne-a promis că in termen de 24 de ore ne va clarifica situatia. Aşteptam de-acuma hotarîrea justitiei.

Masa o primeam dela cazan. Nu era prea rea. Totuşi, când spre seara, am primit câteva coşuri cu alimente şi tigări dela "Nea Ionel", tatăl lui Eugen şi Mielu Teodorescu, şi două tăvi cu plăcinte dela brutăria lui Rizescu, ne-am dat seama cat de săracă era hrana soldatilor noştri.

Dar au trecut cele 24 de ore date de procuror şi nimica nu se schimbare în situatia noastră. Justitia se clătina. Incepea să nu mai fie justitie. Trăiam din nou o mare desiluzie. In acelaşi timp se întâmplau lucruri şi mai grave în toată tara. La Iaşi "cutezanta" camaradului muncitor Nită Constantin, de a arunca pâine celor baricadati în Căminul Studentesc, a fost pedepsită cu un glonte direct in cap. La fel avea să cadă Nicolae Bălăianu sub lovitutile aceluiaşi regim de tetoare impus de Duca. Acesta devenise asasinul a trei vieti nevinovate şi tortura zeci de mii de alte suflete cari nu aveau nicio vină. Deprins şi îndemnat să smulgă prin fortă şi teroare ceeace prin convingere nu putea obtine, si-a uitat că era om şi şef de guvern, deci protector al legiior, şi dădea, şi tolera şi altor organe să împartă peste tot ordine ilegale, strigătoare la Cer. Dacă noi ne-am fi supus acestor ilegalităti n'am fi fost altceva decât aceiaşi iobagi incapabili de a-şi scutura jugul unei satrapii criminale, ca atâtea în viata istorica a poporului nostru. Ori noi tocmai arest duh nou propovăduiam, adică, rezistenta în fata oricărei nelegalităti, tragerea la răspundere a tututor celor ce încălcau legile, începând de sus şi până jos, şi respectarea cu rigurozitate a drepturilor şi libertătilor prevăzute de legile tării. Noi, cei acuzati de antidemocratie, eram tocmai aceia care ceream ca să fie respectată această democratie ale cărei principii de bază erau atât de cinic călcate în picioare.

Am comunicat atunci paznicilor noştri că daca în 24 de ore nu vom fi puşi în libertate vom da foc lagărului, chiar dacă şi noi înşine vom arde de-avalma cu paiele ce ne tineau loc de saltele. Am comunicat că noi ştim să ne tinem cuvântul, nu ca procurorul. Comandantul lagărului a transmis mai departe hotărîrea noastră, dar până seara nu s'a sesizat nimeni. A doua zi dimineata iarăşi nicio schimbare. Atunci am făcut pregătirile necesare. Militarilor nu le venea să creadă ochilor. In primul rând am postat o echipă puternică în capul scărilor unde baricadasem cu mese şi scaune pentru a nu putea pătrunde nimeni care ar fi încercat să ne împiedece prin fortă. Mai era o oră şi jumătate până la amiază, terminul când se împlineau cele 24 de ore dela somatia noastră. Căpitanul şi cei doi locotenenti grăniceri erau complect îngroziti. Nu ştiau ce să facă. Erau în permanentă legătură telefonică cu toate organele ]or superioare. De peste tot primeau promisiuni dar nu intervenea nicio schimbare. La orele 12 fără un sfert, am îngenunchiat cu totii. Părintele Chivu rostea încet şi pătrunzător acel "Tatăl nostru", de totdeauna, din momentele grele ale vietii noastre. Grănicerii disperati au părăsit curtea, înconjurând-o pe din afarâ. Dar n'apucarăm să dăm ordinul de foc (mai lipseau două-trei minute) când de jos, din capul scării, un grănicer, ca scăpat din gură de tun, ne strigă să oprim tot căci cei chemati sosesc in goană. Cineva dintre noi se repede la fereastră şi confirmă ştirea: trei maşini goneau nebune spre Casa Buta ridicând în urma lor un nour gros de praf.

Procurorul, judecătorul de instructie, prefectul, chestorul politiei comandantul jandarmeriei şi alte câteva personalităti locale au venit la fata locului spre a se convinge de detetminarea noastră. Numaidecât am fost puşi in libettate cei mai multi dintre noi, iar la vreo 10, considerati şefi, ne-au lansat mandate de atestare.

N'aş putea spune că eram într'o situatie mai bună ca înainte, dar ne simteam totuşi arestati după toate formele legale şi nu la discretia unor autorităti abusive. Eram sub ocrotirea justitiei şi ştiam că nu vom ajunge la proces, deoarece nu existau motive legale, ci ca vom fi tinuti până după alegeri, cari odată câştigate de guvern, ne vor pune şi pe noi în libertate.

Chiar şi sub această formă oarecum legală de arest nu am încetat niciun moment de a protesta. Acelora care credeau că pot introduce metode arbitrate in legiie tării voiam să le facem zile fripte. Noi eram nişte şicanati politici şi nu nişte detinuti politici. Eram nejudecati şi nu condamnati. In această situatie aveam tot dreptul ca sã ne apărăm libertatea personală, pe orice cale. Totuşi nu ne extralimitam. Aveam reactiuni de tip personal sau de grup dar fără să omită sau lezeze legea. Când am fost duşi la penitenciarul oraşului am făcut asa scandal încât toti puşcăriaşii au apărut la ferestrele zăbrelite, aprobându-ne şi încurajându-ne. Caratanase care se afla aici, împreună cu alti detinuti din celula de preventie, ne-au primit cu "Stefan Vodă al Moldovei ". Cantãretii erau mici delicventi sau numai presupuşi delicventi ce-şi aşteptau judecarea şi pe care camaradul nostru Caratanase îi învătase marşul nostru favorit. Noi făceam scandal directorului închisorii care ne primise în î nchisoare înainte de a fi avut în mână mandate noastre de arestare. Dupã lege ar fi trebuit să ne dea numaidecât drumul, dar se temea, poate, să nu-si piardă pâinea. Am fortat în repetate rânduri portile închisorii. Gardienii, dupăce au încuiat toate celulele clientilor lor mai vechi, s'au concentrat la poarta noastră.

N'am mai putut face nimic. Toată acea după amiază nu am părăsit biroul administratiei. Intr'un târziu, spre seară, primind mandatele noastre de arestare, am acceptat cu totii să intrăm într'o celulă mai mare. Era chiar prea mare pentru numărul nostru şi focul prea slab dintr'o sobă defectă nu dădea suficientă căldură. Paturi nu aveam, numai un prici lung de scânduri peste care erau aruncate câteva pături roase şi soioase. N'aveam însă ce face şi ne-am împăcat cu gând unei odihne după atâta svârcolire. Multi dintre noi, obositi şi hămesiti de foame, s'au scufundat într'un somn binefăcător.

Cel mai mult se plângea părintele Chivu de durerea oaselor. Căuta urma lor pe scândura goală. Era convins ca si-au imprimat forma in acea scândură tare. Fane Georgescu făcea haz de necazul popii. Chinul tuturora era însă că n'aveam pe ce pune capul şi nici de haine nu ne puteam desbrăca din cauza frigului.

Primul lucru pe care l-am cerut a doua zi (seara cerusem să fie adus printre noi Caratanase dar cererea ne-a fost respinsă) a fost să ni se dea cărbuni suficienti pentru a încălzi camera. Ni s'a admis şi aşa ne-am putut încălzi putin până'n prânz, iar unii dintre noi ne-am putut plini somnul din timpul noptii reci. La prânz mâncam destul de bine căci prietenii de afară ne aduceau alimente şi chiar o oală mare cu sarmale. După masă Fane Georgescu şi cu părintele Chivu ne delectau cu cântări. Fane ne-a cântat "Bătrânete haine grele", iar părintele, cu un foc deosebit, "Tudorită nene ". Toti câti l-au cunoscut ştiau slăbiciunea părintelui pentru acest cântec.

Când au trecut cele trei zile in care, după legea micului parchet, instructia trebuia să fie terminată, am început scandalul din nou. Ceream să fim instruiti şi înaintati instantelor de judecată. Tărăboiul nostru se auzea până departe în vecini. Două aripi ale închisorii erau mărginite de două regimente de artilerie, iar celelalte două dădeau pe străzi unde cetătenii paşnici au trebuit să suporte gălăgia noastră.

Autoritătile locale au ştiut însă să scape de noi. La câteva zile, şapte dintre noi suntem ridicati şi transportati la gară, după ce ne-au încătuşat. Am ocupat un vagon de cl. III-a, străjuiti de 14 jandarmi, un plutonier şi un ofiter. Unde ne duceau nu ne-au spus, nici la plecare şi nici în tren. Ceilalti au fost puşi î n libertate. Tare s'a mâniat Eugen Teodorescu când a aflat ceva mai târziu ce rol mare au jucat miile de lei pe care le-a dat tată-său in dreapta şi in stânga pentru a-l libera. Aşa erau stăpânii noştri. Se vindeau pentru ca sa-ti recunoască cel mai elementar drept. Si deşi eram cu totii la fel de nevinovati, acei câtiva pe care i-au pecetluit ei ca recalcitranti, au fost puşi la dispozitia autoritătilor centrale, care ne-au transportat în "ringul avar" dela Galati. Aşa am botezat noi acea închisoare despărtită de restul lumii prin trei rânduri de ziduri aproape circulare. Am fost vârîti cu totii într'o cazemată unde am mai găsit încă vreo 20 de camarazi strânşi din judetele Brăila şi Covurlui. Spre ironia soartei, ne-am bucurat cu totii de întâlnirea neaşteptată şi ne-am povestit zile de-a rândul luptele avute. Cântam şi jucam tintar ca să ne treacă vremea. Când am cerut de citit, ne-au adus reviste corectionare. Eram tratati ca orice delincvent de drept comun.

In ringul nostru central se aflau şi atelierele inchisorii in care condamnatii munceau. Noi ne puteam duce printre ei. Cu totii erau curioşi să afle pentruce eram detinuti, când vom fi judecati şi aşa mai departe. Cei mai vechi dintre ei cunoşteau bine procedura penală. Printre aceştia am cunoscut şi câtiva ruşi din Basarabia, condamnati pentru comunism. Nu i-am ocolit. Voiam sa-i ascultăm, să le cunoaştem credinta pentru care sufereau. Dar nu erau atât de mari comunişti pe cât de nostalgici ai vechiului regim tarist, foarte binevoitor cu populatia Basarabiei. Că administratia românească a lăsat mult de dorit în Basarabia era o certitudine. Pentru aceşti oameni a constituit un prilej ca să se ridice, nu împotriva abuzurilor locale, ci împotriva întregului Stat românese. Işi ispăşau aici pedeapsa, fiind condamnati la maximum cinci ani.

Noi ne putearn cumpăra tigări şi eram destul de largi cu toti detinutii de toate categoriile. Ei, la rândul lor, se ofereau să ne facă to felul de servicii. Aveau un talent deosebit de a fi la curent cu tot ce se petrecea afară. Deşi câştigasem simpatia unui gardian, care ne aproviziona pe ascuns cu ziare, detinutii de drept comun ne făceau acest serviciu cu conştiintiozitate şi ne informau cu tot ceeace aflau. Cu totii ştiau de Cotneliu Zelea Codreanu că luptă pentru dreptate şi viată mai bună şi de aceea ne simpatizau şi pe noi.

Printre noi se afla şi un camarad de origine germană. Pe acesta l-am auzit pentru prima oară cântând imnul national-socialist: "Hors Wessel ". Pe această melodie, împreună cu Virgil Rădulescu, am compus "Cu fruntea sus ".

Impreună cu marşul de luptă al lui Savin, aveam încă două cântece în repertoriul nostru.

Adeseori se iscau discutii aprinse în legătură cu diverse problem de ordin politic, social sau economic. Părerile erau foarte împărtite Un observator neutru si-ar fi dat seama că nu eram închegati înca într'o unitate de vederi. Nici problemele nu le cunoşteam prea bine ş nici solutiile noastre nu ne erau comune. Cu totii manifestam însă bunăvointă serioasă. Voiam cu tot dinadinsul să aflăm căile cele mai scurte şi drepte pentru rezolvarea problemelor ce se deschideau, nu numai nouă, ci neamului nostru întreg. Numai Părintele Chivu, deşi prezent la orice discutie, nu se lăsa uşor artas in goana noastră după problematică. Fire mai practică, dar nu şi mai ponderată, intervenea ori de câte ori discutiile noastre erau mai în toi. Deşi nu mult mai în vârstă ca noi, se transformase in părintele nostru sufletesc şi încerca să ne lămurească nedumeririle cu argumente teologice, ceeace noi nu puteam lămuri cu argumente laice.

"Ce atâta goană după o problematica" ?, ne spunea el. "Dece sa ne complicăm existenta cu o serie de probleme pe care nu noi, ci altii mai pregătiti şi cu mai mate experientă, generatii de-a rândul, nu le-au putut lămuri ".

Intr'o formă proprie, pe care n'aş mai puteao reda exact, ne avertiza de orice artificializare a vietii. Eram chemati la o trăire cât mai naturală, plinind prin aceasta creatia lui Dumnezeu. Se punea problema dacă este cazul să ne metamorfozăm. O metamorfozare prin educatie, desigur. Din oameni cuminti să devenim neastâmpărati. Din oameni comozi, să devenim haiduci. Din intelectuali, mereu cu regretul unei cărti necitite, mânuitori ai săbiei sau ai târnăcopului şi mistriei. Se punea problema dacă este bine ca cel ce are o înclinare să se pregătească pentru alta. E falsă problema, spuneau unii. Dece să ne schimbăm firea ?, spuneau altii. Nu toti cei ce eram strânşi î  acea închisoare eram luptători şi pentrucă timpurile de atunci erau de luptă ne voiam cu totii astfel. Dacă fiecare a reuşit, sau nu, e o altă problema. Cu altă ocazie am desbătut problema dragostei. Cu greu pricepeam cum poti iubi totuşi pe acela care te atacă cu atâta mişelie. Si tocmai prin aceasta ne deosebeam noi de celelalte partide şi în special de comunişti, a căror dogmă se reduce la ură. Ura de clasă. Ca mişcare creştină, spunea Părintele Chivu, trebue să ne cultivăm spiritul de dragoste pentru tot ceeace este făptura lui Dumnezeu. Multi dintre cei care-l cunoşteau mai bine pe părintele Chivu, credeau că l-au prins la strâmtoare, şi l-au întrebat dece se răfueşte de câte ori are ocazia, cu partidul liberal? Părintele le răspundea atunci foarte aprins: "Eu nu urăsc pe nimeni, nici măcar pe cel mai aprig adversar liberal. Pe aceştia aşi voi doar sa-i bat la fund, aşa cum bate un tata copilul căzut în greşeli grave ".

Un timp ne-am pierdut apoi în lumea dragostei lui Eros. Eram tineri cu totii. Unii se gândeau poate le drăgutele lor. Fariseu nu am fost niciodată, dar îmi repugnau uzantele îndrăgostitilor din toate timpurile. Era pe atunci la modă, sau poate aceeaşi modă se transmitea din generatie in generatie, ca fetele să poarte in păr sau la butonieră câte-o floare, de obiceiu trandafiri doar îmbobociti. Imi spusese cineva că dacă floarea atârna in jos, fata respectivă şi-ar avea logodnicul sau curtezanu ei, iar dacă era în sus, fata era în căutare de un curtezan.

Acest obiceiu mi se părea deadreptul urît, lipsit de pudoare. Tot aşa nu concepeam să fie trimis cineva în petit. Când mai auzeam de unii sau de unele că se duc "la vedere", mă convingeam că, sau lumea este altfel decât o concepeam eu, sau eu nu eram în rând cu lumea.

Unii spuneau că toate aceste manifestări şi altele asemănătoare, ar fi fireşti. Ar fi consecinte ale naturei noastre umane. Că fac parte deja din cultura noastră şi nu le putem desconsidera. Că nu trebuia să exagerăm. Să nu căutăm înăbuşirea acestor sentimente ci stăpânirea lor. "Dece să dăm cu piciorul unei trăiri pline, când se desfac mugurii vietii şi mireasma florilor din noi acopere câmpul tinerelelor noastre ?" spuneau ei. " Dece să gonim dragostea din noi când ne invada ? Ii vom cânta nostalgia atunci când îngârboviti de ani n'o mai putem nici readuce şi nici întelege ". Planul discutiei a depăşit î să repede acel stadiu în care fiecăruia i-ar fi fost penibil să-şi sustină propriul său punct de vedere. Ne voiam prea stăpâni pe sentimentele noastre ca să insistăm prea mult asupra acelei dragoste cântate de poeti sau şoptite pe sub ferestre. Ne preocupa problema in principiu, în forma pe care Hristos ne-a mărturisit-o şi care avea să fie fundamentul erei creştine. Era vorba de acea dragoste a omului fată de aproapele său, menită să readucă pe om în pozitia superioritătii lui. Era vorba de dragostea pentru neam şi tară; a familiei; a părintilor fală de copii şi invers; a dragostei dintre camarazi; în rezumat, era vorba de dragostea omului pentru semenul său.

Incercam să vedem unde şi când începe această dragoste şi, unde şi când se termină ea. Dibuiam însă în obscuritate. Eram poate prea tineri. Cu greu desbrăcam dragostea de recunoştintă, adică a dărui din plin dragoste fără a pretinde ceva în schimb. Pentru cei mai multi dragostea se confunda cu sentimentul. De aceea, spuneam noi, la cei mai multi această facultate slăbeşte pe măsură ce se adaugă anii. Fiind înşine copii, nu cunoşteam, de exemplu, dragostea de tată. La fel şi dragostea de familie nu o puteam cuprinde decâ în legăturile ei cele mai pulin esentiale. Nu ştiam şi nu pricepeam ceeace numai unii dintre noi aveau să afle şi să înteleagă mai târziu, când înşişi vor avea familie şi copii. Un lucru am putut verifica totuşi atunci : copilul nu-si iubeşte mama pentrucă este frumoasă sau bogată. Aceste lucruri nu le poate sesiza un copil. El ştie însă că mama lui îl îngrijeşte zi si noapte, îl apărã şi-l creşte. Mamele s'au îngrijit zi şi noapte de noi, ne-au dat să mâncăm când am flămânzit, fie că aveau, fie că nu aveau. Ne-au dat de băut şi ne-au ferit de toate necazurile. Sentimentu nostru fată de mama este în primul rând un sentiment de dragoste şi numai apoi un sentiment de recunoştintă.

Când Hristos a spus lumei Lui şi celei ce-I va urma: "O porunca nouã vă dau, să vã iubiti între-olaltă ", exprima dragostea pură în baza căreia şi noi legionarii am început o luptă. Din dragoste pentru neam şi tară, pentru aşezămintele noastre sfinte, pentru familiile şi copiii noştri, ne-am ridicat nu ca să pretindem, ci ca să dăruim to ceeace aveam şi puteam. Micile noastre jertfe erau ofrandele noastre aduse pe acest altar al dragostei fată de tot ceeace este creştin şi românesc.

De aceea şi conceptia noastră asupra conducerii avea acelaş fundament. In pozitia de conducător al destinelor noastre nu trebuia sa ajungă decât acel care putea să cuprindă în sufletul său întreg poporul cu toate nevoile şi aspiratiile lui. Insăşi cadrele mişcării se formau în spiritul acestui principiu.

Sefii legionari nu se impuneau şi nu sunt impuşi massei legionare Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin lupta şi faptele lor. Fiecare şef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde : un cuib, o garnizoană, o regiune sau o tară întreagă.

Criteriul selectiei noastre nu-i votul, nici vorbăria şi nici intelectul cu care cineva se poate prezenta lumii noastre româneşti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Această facultate îi determină atât puterea lui de muncă şi luptă cât şi puterea de jertfă şi de dăruire personalã în slujba neamului. Răsplata acestei dăruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început să ne iubească, cum îsi iubeşte copilul mama. Si dragostea lumii româneşti fată de noi, legionarii, n'a încetat niciodată.

Cu asemenea discutii, ridicând mereu alte probleme şi scotând mereu alte concluzii, ne treceam vremea grea a închisorii. De aceea închisorile au fost la început ceeace aveau să fie taberele noastre de muncă sau odihnă de mai târziu, adică, prilej de şcolire legionară.

Inchisorile au avut tocmai efectul contrar al celui dorit de prigonitorii noştri. Nu ne-au slăbit ci dimpotrivă, ne-au întărit. Nu ne-au risipit, ci şi mai mult ne-au strâns laolaltă, formându-ne acea unitate în cuget şi simtire. Ne-au unificat in spirit, ajungând a avea cu totii aceleaşi solutii pentru aceleaşi probleme. Eram însă deabia la începutul devenirii noastre spre ceeace numea Căpitanul omul nou.

Dar zilele se scurgeau una câte una, pe nesimtite. Aproape că n'am simlit că ni se răpise o libertate atât de scumpă oricărui om. Alegerile trecuseră şi, în preajma Crăciunului, am aflat că vom fi puşi în libertate. Aşa cum era de aşteptat, partidul liberal al lui Duce reuşise să obtină acea majoritate legală. Tărăboiul era mare, căci liberalii pretindeau că poporul le-a acordat încrederea, pe care le-o anticipase regele. Printr'o circulară, Căpitanul recomandase celora ce ne-ar fi votat pe noi, să-si dea votul lor lui Iuliu Maniu, acolo unde candida acesta, sau să sustină candidaturile partidului liberal georgist.

In ajunul Crăciunului, spre seară, suntem anuntati ca să ne pregătim pentru punerea noastră in libertate. Vreo patru sau cinci urmau însă să mai rămână. N'am făcut niciun protest pentru aceasta căci la iuteală ne şi făcusem un plan. Sub pretext că cei ce rămâneau mai departe în închisoare voiau sa-si ia rămas bun dela cei ce plecau, s'au strecurat până la poarta principală a temnitei. Aici erau strigati pe nume toti cei puşi în libertate, îşi luau î n primire actele şi obiectele personale depuse pe birou. Primii eliberati au fost lăsati să iasă pe poartă, gardianul de serviciu deschizându-o cu o cheie mare. In acest moment, cei mai voinici dintre noi ne-am repezit şi am trântit poarta cu atâta putere în lãturi încât a dărâmat ghereta portarului. Pe poarta liberă am dat busna cu totii, atât cei ce se liberau cât şi cei ce trebuiau să rămână, lãsând acolo actele şi bruma de lucruri ce aveam.

Semiîntunericul străzii ne-a ajutat să ne risipim în toate părtile, înainte ca posturile de pază să-si dea seama ce se întâmpla. Când au început să tragă după noi, eram destul de departe. Eu eram împreună cu Silaghi, Seitan şi Toma, care fiind din Galali, ne-a fost călăuză. Ne-am regăsit cu Costea şi alti gălăteni, adăpostiti pela camarazii muncitori de acolo. Crăciunul l-am făcut in locuinta de o singură cameră a unui camarad cu sotie şi doi copii. Si-au împărtit putinele lor sarmale cu noi şi s'au deslipit de ultimul lor ban ca să ne cinstească şi cu un pahar de vin. Pentru culcare, jertfeau copii patul lor, dormind ei cu părintii. Nu aveam însă de gând să stăm prea mult acolo. Totuşi, atunci imediat după fuga era riscant să încercăm a părăsi oraşul. Deabia după ce au trecut Sărbătorile, ne-a condus in miez de noapte un camarad pe drumuri lăturalnice, numai de el ştiute, la o gară îndepărtată de oraş, pe linia Galati-Tecuci. Urmărirea noastră nu încetase, dar slăbise mult din vigilenta ei. Am părăsit oraşul într'o directie foarte putin probabilă pentru urmăritorii noştri. La Tecuci am avut imediat legătură cu acceleratul Iaşi-Bucureşti. Am coborît, nu fără emotie, în Gara de Nord. In Bucureşti eram siguri că ne puteam pierde urma. Victor Silaghi nu ne-a spus unde se duce. El ştia că eu voi trage la vechea mea gazdă unde am fost primit cu toată căldura. Seitan s'a dus la un fost coleg al lui de şcoală, Grossu, elev al sculptorului Jalea.

Avea un atelier mare în parcul Jianu şi ne întâlneam des pe acolo, unde venea şi un nepot de-al sculptorului, Lungu Neagu. Ne credeam în mare sigurantă în acest atelier. Dacă ne-ar fi surprins vreo vizită inoportună, ne-am fi putut ascunde prin interiorul machetelor de ghips, înalte de mai multi metri. Personal încercam să trăesc senzatia lui Guliver printre uriaşi. Admiram pe acei ce posedau asemenea talente. Sculptorul Jalea ne simpatiza, dar nu ne dădea prea mult curaj. Noi nu ştiam când se va termina prigoana noastră. Ne-am dus de câteva ori şi pe la Generalul Cantacuzino, unde ne-am văzut cu mai multi camarazi. Casa Generalului nu fusese încă pângărită de politie. Atunci am văzut salonul domnitei, fosta lui sotie, păstrat aşa precum l-a lasat ea. In vitrine păstra bătrânul general ca amintire tot ceeace rămăsese dela ea, dela îmbrăcăminte şi până la articole de toaletă. Pentru prima dată am văzut un om devotat unor amintiri de care nu mai vroia să se despart ă mciodată. Nici automobilul de tip învechit acuma, nu l-a 'nstrăinat şi nici nu l-a mai folosit după moartea sotiei. Rămăsese el caşi multe altele mărturie a unei vieti pline, de mult trecute; spunea că era o femeie de o frumusete rară. De altfel asta se vedea în fotografiile şi tablourile ei atârnate din abundentă pe pereti. Mai târziu, când Generalul  şi va pune casa la dispozitia mişcării, toate aceste amintiri dragi lui aveau să se îngrămădească în apartament bãtrânului. Când a văzut şi Totu acest muzeu nu mai contenea să se minuneze. De atunci, când venea vorba de Vera, (sotia lui) nu-i mai spunea decât "printesa mea". Nu ştiu dacă şi mai înainte vorbea la fel despre ea, dar ştiu că expresia aceasta eu de atunci am tot auzit-o. Unii pot numi aşa femeile lor datorită fie frumusetei fizice, fie frumusetei caracterului lor. Notiunea în sine nu se mai adresează unei clase sociale propriu zise, ci unor calităti alese. La fel, când vorbeam adeseea în şedintele noastre de cavalerism, nu ne refeream la vânătorii de fuste ci la cavalerii spadei. Dupăcum şi notiunea de ''şef" îşi pierduse întelesul pejorativ, tot aşa şi notiunile de print, printesă, cavaler, era legată nu de sânge ci de cele mai alese virtuti ale omului. Si astăzi caşi atunci, ne găsim într'o permanentă luptă, in primul rând cu noi înşine, cu slăbiciunile, cu neputintele şi cu pornirile noastre şi deabia în al doilea rând cu toti potrivnicii noştri. In această luptă pe planuri diferite, dacă nu se cultivă cu perseverentă, uneori supraumană, tot ceeace este virtute, zadarnice ar fi toate eforturile acelor cari au început o luptă politică sau socială. A fost o vreme când multi dintre noi şi-au fixat această luptă ca obiectiv de viată. Dar unii s'au consider, achitati de ea şi cu telul atins, după una sau chiar mai multe bătălii. Focul lor sacru nu a încălzit toată existenta lor umană. S'a stins mai devreme sau mai târziu, dar in acel moment au încetat de a mai legionari. Este fenomenul opririi prin oboseală sau al întoarcerii din drum. La cei mai multi însă dintre noi acest foc sacru nu s'a stins ni ciodată, nici măcar dupăce au intrat in mormânt, căci focul lor sacru continuă să ardă in mijlocul acelora dintre supravietuitori cari continua aceiaşi luptă. Aşa îmi explic eu până azi, dece lupta legionară nu se termină niciodată, după cum biruinta legionară nu înseamnă nici câştigarea unei bătălii, nici măcar câştigarea puterii in Stat.

Pe vremea aceea însă nu vedeam lucrurile cum le văd acum. Credeam şi eu ca multi altii, că victoria legionară înseamnă câştigare uneia sau mai multor bătălii. Si mă avântam în luptă cu tot elanul dintr'o dorintă vie pentru a câştiga acea victorie visată, şi dacă se putea, cât mai repede. Prin disolvarea Gărzii de Fier şi scoaterea ei din legalitate, interzicându-ne candidaturile, nu vedeam decât o întârziere victoriei noastre. Eram convins că dacă am fi fost lãsati să participăm la alegeri ne-am fi înzecit numărul deputatilor. Eram aproape sigur de o victorie politică a noastră, menită să întoarcă roata destinului românesc. Mi se părea atunci foarte simplă toată această luptă.

Generalul însă era de alta părere. Având suficientă experientă cunoscând culisele politicăriei, tuna şi fulgera in special contra lui Duca, nu pentrucă ne-ar fi amânat o victorie, ci pentru cutezanta acestuia de a sfida tot ce este justitie şi legalitate.

Duca descoperise că mişcarea noastră, a tineretului român, era subversivă şi periculoasă statului, tocmai în ultima zi după termenul legal al depunerii actelor electorale. Deci noi nu ne mai puteam prezenta la alegeri. Măsura guvernului nu s'a oprit însă aici. După cum am văzut din descrierea evenimentelor din Dobrogea, peste tot in tară s'au efectuat arestări şi urmăriri ilegale. 18.000 de oameni au fost închişi pe mai multe zile, săptămâni şi la unii pentru mai multe luni.

O reactiune era inevitabilă in fata atâtor călcări de lege. Chiar şi locuinta bătrânului general Cantacuzino a fost călcată de politie in miez de noapte. In afară de personalul generalului, două sau trei persoa ne, mai locuia în Gutenberg 3 şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Adesea mai veneau pe acolo şi alti camarazi. Agentii fortei publice îl căutau pe Căpitan. Ei motivau însă căutarea de arme şi munitii. N'au găsit nimic, nici pe Căpitan şi nici arme, afară de panoplia din perete cu arme vechi şi săbiile generalului.

Arestările cu sau fără motiv, perchezitiile de tot felul şi la orice oră din zi sau noapte, teroarea deslăntuită contra noastră, a constituit ceeace s'a numit prigoana lui Duca. Acest termen, "prigoană" s'a multiplicat apoi pentru noi legionarii şi cred că numai aceştia îi pot exprima corect întregul continut.

Urmarea acestei "prigoane" a lui Duca, crudă şi fără margini, fără posibilitate de apărare pe căi legale din care fusesem scoşi printr'o simplă decizie a guvernului, a fost pedepsirea prin împuşcare a Primului ministru la Sinaia, în penultima zi a anului 1933.

S F Â R S I T