In afara zecilor de grupuri mici, raspandite pe toti versantii Carpatilor, au existat si cateva mari organizatii de rezistenta armata, conduse de militari de cariera: colonelul Gheorghe Arsenescu, organizatia capitanului Toma Arnautoiu in Muscel sau a capitanului Sabin Mare din Fagaras. 

 Lupta a fost intotdeauna inegala. Impotriva fiecarui grup de partizani, erau trimise forte considerabile ale Securitatii, Ministerului de Interne si chiar Armata. Companii, batalioane, caini dresati, avioane. Era riposta unui regim care fusese adus de tancurile sovietice. Poate nu intamplator Bucovina este prima care in primavara anului 1944 se ridica impotriva armatei sovietice de ocupatie. Cand frontul sovietic a ajuns pe linia Putna-Sucevita-Gura Humorului, bucovinenii au fost pusi in fata alternativei: ori evacuarea spre interiorul Uniunii Sovietice, ori bejenia in munti. Multi dintre cei peste o suta de mii de bucovineni dislocati de Sovietici la 30-40 km, si mai mult, in spatele frontului au revenit pe furis in apropierea liniilor romano-germane, refugiindu-se pe versantii Obcinei Mari. Intre ei, fratii Vatamaniuc impreuna cu familiile. 

 Gavril Vatamaniuc povesteste aceasta experienta: 

 "Acolo, prin vagaunile muntilor, si-au construit colibe si au ramas acolo. Erau pe comuni, oarecum, grupate, si pe familii. De exemplu coliba condusa de fratele meu Ion Vatamaniuc, care a fost comandant de partizani. Numara pan' la cinspe-douazeci de indivizi in fiecare coliba. Si au luat masuri de siguranta, pentru ca oamenii stiu ca din nouasutesaispre'ce ce'nsamna Muscal, ce'nsamna Rus, si au fost si pe front, si acolo, fiind hotar cu ei, stiam ce'nsamna bolsevismu', ce'nsamna comunizmu'! 

 "Fratele meu folosea o ascunzatoare intr'o vagauna de parau foarte adanca -- cu scara coborau; dupa ce coborau acolo, luau scara. Si supt malu' acestui parau, ca un fel de grota, s'ascundeau acolo." 

 Pentru asemenea ascunzatoare, in fundul unei vagauni, din prea multa grija pentru viata clanului sau, Ion Vatamaniuc traieste tragedia pierderii primului sau copil, nascut in zilele de bejenie. 

 "In momentul cand au venit Rusii, au coborit in grota respectiva, acolo in fundul paraului, unde a si fost botezat copilu', o fetita numita Ioana, deosebit de frumoasa, cu ochi albastri, colo'n fundu' paraului era foarte frig. Si, in momentul cand Rusii i^mblau pe la colibe, scotoceau, trageau cu automatele prin imprejurimi, copilu' a inceput sa scanceasca din cauza frigului probabil. Atunci, tatal, vazand nenorocirea, pentru ca Rusii dadeau grenadi pi ei, acolo, sau ii scoteau de-acolo si-i duceau in Siberia, cum s'a intamplat cu altii, a pus o perna pe fatza copilului. Si Rusii s'au invartit cam mult pe-acolo. Cand au plecat Rusii, cand a luat perna, copilul era fara viata!" 

 Hartuite de Sovietici, cateva mii de familii se refugiaza intr'o noapte in spatele liniilor romanesti. Din ordinul marelui stat major, o parte dintre barbatii refugiati aveau sa formeze un batalion "Fix"[?]: 

 "Astfel, generalul Camarasu cu colonelu' Constantinescu [...] au fost numiti special sa se ocupe cu organizarea luptei de rezistenta, a partizanilor, in Bucovina. Asa a luat fiinta batalionul "Fix[?]--Bucovina". Acest batalion, compus dintr'o mie trei sute de oameni, erau n u m a i bucovineni. Dar tre' sa fac o precizare: aproximativ trei sute erau din Bucovina de Nord si din U-cra-i-na! Din organizatia lui [Stepan] Bandera" 

 [n.m.: Bandera a fost asasinat prin '58 in Mu:nchen cu un pistol special cu cartus de cianura de catre agentul KGB Stasinski, care dupa un an a revenit in Germania unde s'a predat autoritatilor]. 

 In acelasi timp, au fost constituite si grupe mobile de partizani, avand misiuni precise. 

 "Una condusa de Vladimir Macovenciuc, una condusa de Cenusa Constantin si una condusa de Vatamaniuc Ion, fratele meu. 

 Macovenciuc avea misiunea mai mult sa atace pe posturile fixe din fatza si din spatele liniilor. Cenusa Constantin, cu informatiile -- foaaarte-foaaarte pretioase informatii aducea! --, iar Vatamaniuc Ion numai misiunea s'aduca prizonieri! 

 La 23 August, batalionul "Fix" s'a imprastiat, ce-a mai ramas din lupta cu Rusii, s'au imprastiat in felu' urmator: o parte a urmat trupele germane. Nu-se-sti-e-nici-azi-ni-mic de urma acelor oameni!!! O parte a ramas in munti...". 

 Acesti luptatori aveau sa continue impotrivirea fata de sovietizare si comunism, alaturi de celelalte grupuri de rezistenta din intregul lant carpatic. De ce si-au parasit rostul in floarea vietii atatea sute de oameni? Vasile Valusescu din grupul  Teregova , Banat, a avut pe frontul de Rasarit revelatia a ceea ce inseamna comunismul: 

 "Majoritatea celor care au fost cu mine in Rusia credeau ca mizeria care o'ntalneam e datorita razboiului. Eu am stat de vorba cu multi cetateni de acolo. Si mi-am dat seama ca acest dezastru e cauzat de regimul comunist care a stapanit la ei. Si am ajuns sa-mi dau seama ca s^ntem in aceeasi situatie. Si asta m'a facut sa iau calea muntilor, in-di-fe-rent care va fi rezultatul! Lucru clar: preferam moartea vietii care ni se oferea!!"  

Pentru Mihai Timaru, partizan in grupul Ion Paragina din Vrancea, rezistenta armata avea un rost bine determinat, chiar daca s'a dovedit ulterior iluzoriu: 

 "Se credea in coflict atuncea intre Tito si Stalin. Si trebuia sa treaca apele rusesti aicea, in Tara Vrancei, si noi aveam un rol important! Rostu' si rolu' nostru era sa mentinem o atmosfera de nadejde, de speranta, c'a inceput destramarea..." 

 Regimul comunist i-a numit intotdeauna "banditi & legionari" pe toti aceia care, luand calea codrului, cu arma in mana, alesesera viata de fugar haituit de Securitate si, pana la urma, moartea. Acesti oameni erau de fapt tarani, studenti si elevi, ofiteri deblocati din armata romana de catre noul regim. Toti se impotriveau comunismului, sovietizarii, ateismului -- angajandu-se intr'o disperata lupta de guerrilla. 

 In Valea Prahovei, de pilda, a existat o organizatie, numita "Sumanele negre", formata numai din fosti ofiteri, condusa de Gavrila Olteanu, fost comandant al garzilor lui Maniu. Acestia voiau sa initieze o miscare nationala de rezistenta. In Mai '46, cei mai multi sunt arestati, iar Gavrila Olteanu se sinucide in timpul anchetei dela Securitate. 

 Cand a luat drumul muntilor, Ioan Gavrila Ogoranu avea 24 de ani si era student in ultimul an la Agronomie, in Cluj. In '49, formase alaturi de fratii Hasiu organizatia "Armata Nationala Romana", care a rezistat pana in 1955. Cum era ea structurata? 

 "Eram, asa-sa-zic, organizati pe 'etaje'. Cei care dintre noi isi rupsesera orice punti de legatura in urma, ei practic..., nici o impacare nu mai putea fi cu comunismul..., prin insusi faptul c'ai pus mana pe-o arma, se termina!... Au fost in jur de 20 de oameni, majoritatea studenti, elevi, tarani de [...] si ofiteri. Erau dup'aceea altii care-ar fi..., erau gata sa vina oricand la noi cand lucrurile ar fi avut o intorsura favorabila noua si care intre timp ne sprijineau..." 

 Luptatorii lui Ioan Gavrila au primit un sprijin considerabil de la grupul condus de invatatorul Ion Pridon. El organizase oamenii din satele invecinate dupa toate regulile militare. 

 Mihai Timaru, fost ofiter de cariera [n.m. deblocat! vezi si serialul "Memorialul durerii", de Lucia Hossu-Longin], cu convingeri anticomuniste, isi agatase sabia in cui si isi cultiva via. A intrat in grupul Paragina-Voinea din Vrancea inca dela inceput, in '48. Cartea de vizita era intotdeauna: increderea. 

 "Grupul era format din doua echipe. Ambele grupuri erau in jur de 35 de oameni. Asa eram impartiti ca masura de siguranta, deci in doua bordeie. Centrul, de fapt, era pe Paraul Porcului, pe locul unde a murit Ecaterina Teodoroiu [= in primul razboi mondial]. Era un consens intre noi, ca nu ne intrebam unul pe altul unde am fost. Numai cu Paraginu, eu cu el si el cu mine, ne dadeam socoteala fiecare ce am facut." 

 In Dobrogea, organizatia condusa de Gogu Puiu si fratii Fudulea era astfel structurata, incat niciunul dintre membri nu-si cunostea legaturile, nici dupa nume, nici dupa adresa. Zoe Radulescu, fiica lui Gogu Puiu, s'a nascut in inchisoarea de femei [din] Mislea, unde fusese aruncata mama ei. De la fosti camarazi de arme ai tatalui sau a aflat amanunte uimitoare:  

"La modul general, ei erau asa de bine organizati, ca nu se cunosteau unii pe altii! Aveau curieri. Iar curierii erau alesi in asemenea fel, incat ei sa nu se cunoasca, sa nu stie cum il cheama, sa nu stie de unde sa-l ia, sa nu aiba nici un reper!" 

 Cum traiau insa acesti oameni? Gavril Vatamaniuc a stat cinci ani in ascunzatorile Obcinei Mari, ducandu-si viata dupa reguli respectate fara gres. De pilda, alegerea locului pentru construirea bordeiului. 

 "Desisul sa fie in asa fel, incat numa' mistretul sa poata intra! Oamenii insa intrau foaaarte greu acolo! Si sa fie auziti de la mare distanta, sute de metri, cand ^ntra in desisul respectiv! Sa fie un parau prin apropiere, incat [-umu'???] sa fie antrenat de curentii de pe parau la vale, s'nu fie lucrare forestiera in imprejurimi, sa nu poata i^mbla femei la smeura sau la ceva, sa fie un desis fara fructe. Panzele de paianjen de pe poteci noi sa nu le rupem! Noi le ocoleam, pentru ca acele era reper pentru noi. La o anumita inaltime, ca acolo, daca trecea lupu', mistretu', nu putea ajunge -- numa' omu' sau cerbu'!" 

 N'a fost usoara viata -- isi aminteste Ioan Gavrila Ogoranu --, caci mergea greu si cu aprovizionarea, si cu pastrarea alimentelor: 

 "Pastram branza, pastram carne in munte. Mai trebuia sa ducem niste grau, niste porumb. Am avut si-o moara! O moara de mana, dar, in cele din urma, am ajuns..., graul il fierbeam si porumbul la fel."  

Fara ajutorul familiei, prietenilor si adesea al unor necunoscuti, luptatorii din munti n'ar fi putut rezista. Au fost si situatii, isi aminteste Gavril Vatamaniuc, in care partizanii se furisau in propriile gospodarii unde, in gropi stiute numai de ei, dosisera grau, porumb, legume si fructe uscate. 

 Ciobanii si muncitorii forestieri erau un pretios sprijin pt. luptatorii din munti.   

"Apelam la cate 2-3 muncitori pe care-i cunosteam, si ne-aducea, nu prea mult, ca nu putea, ca ei era suspect ca le facea control: 'Pentru cini duci atata mancare?' 'Merg pt. o zi'. Si atunci, multi dintre ei lasa mancarea lor pentru o zi, munceau flamanzi..." 

 De unde aveau insa arme si munitie? Regimul comunist a acreditat, nu numai ideea ca partizanii erau parasutati din strainatate, dar si ca alimentele si armamentul veneau pe aceeasi cale. Or, din marturiile supravietuitorilor nu reiese acest lucru. Ioan Gavrila Ogoranu: 

 "Dupa o buna traditie locala, tot soldatul care se'ntorcea din razboi nu venea cu mana goala, si-aducea o pusca cu ceva munitii si le punea de-o parte, ca nu se stie... In plus de asta, noi am avut oameni inca in armata, activi, ofiteri & subofiteri, chiar l-as aminti pe plutonierul Partenie Cosma, care era seful depozitului de munitie de langa Fagaras si care era trup si suflet alaturi de [noi?]." 

 Sprijinul localnicilor mergea pana acolo, incat, din unele depozite de armament, partizanii ieseau cu camionul -- povesteste Zoe Radulescu, fiica lui Gogu Puiu din Dobrogea: 

 "Simpatia fata de miscarea organizata de tata (si de tata) era atat de mare, incat militieni, sefii de post, lasau efectiv usile deschise, din camerele cu munitie, ca ei sa poata sa se duca sa mai..., si dupa aceea spuneau ca 'banditii i-au devastat'. Aveau, in diverse unitati militare, si din Constanta, si din judet, oameni ai lor care le furnizau arme! Va dati seama: cum putea sa iasa cu un camion incarcat cu arme dintr'o unitate militara?" 

 Acesti luptatori din rezistenta cautau sa pastreze vie speranta populatiei ca, odata cu inrautatirea relatiilor cu Moscova, Occidentul, Americanii in primul rand, vor veni si vor elibera tara de sub ocupatia sovietica. Lupta partizanilor avea un caracter devensiv si de pregatire, in asteptarea unui moment favorabil interventiilor armate. Gogu Puiu, seful rezistentei din Dobrogea, era se pare pregatit in acest sens, dupa cum a aflat fiica lui, Zoe Radulescu: 

 "Tata stia ca in primavara lui '48 ca va avea loc un foarte mare val de arestari -- un fel de 'noapte a cutitelor lungi', cea din 14/15 Mai, cand au fost arestati o mie de studenti si dusi la Pitesti si a'nceput 'fenomenul Pitesti'--, tata stia ca va fi o astfel de noapte de arestari, care va fi semnalul pentru el sa porneasca lupta, pentru ca vor veni Aliatii sa-l ajute!"... 

 Aliatii n'au venit insa niciodata! Dar partizanii n'au cedat, cu toate ca le devenise de acum clar ca sacrificiul lor avea sa fie inutil. Au continuat sa lupte impotriva Securitatii si Militiei, fara a comite insa acte de sabotaj impotriva unor obiective militare sau industriale! N'au aruncat poduri sau cai ferate in aer, n'au terorizat sate! In schimb, acolo unde au putut, au alungat autoritatile comuniste nou instalate, au avut ciocniri cu Militia si Securitatea, care se aflau pe urmele lor.  

Intr'o astfel de lupta, a pierit in '47 Vladimir Macovenciuc din Bucovina. Povesteste Gavril Vatamaniuc: 

 "Atunci, ce-a mai ramas din grupul lor au fost incercuiti intr'o casa, si, dupa o zi de lupta, de dimineata pana pe'nserate, casei i s'a dat foc, si n'a scapat nici unu'". 

 Cu toata indarjirea, iscusinta si masurile conspirative ale luptatorilor, miscarea de rezistenta armata din muntii Romaniei a sfarsit prin a fi innabusita. Grupurile cadeau rand pe rand dintr'un singur motiv 

 -- spune Ioan Gavrila Ogoranu: 

 "Practic am cazut prin acelasi procedeu, prin acelasi (sa zic) pacat al, al istoriei noastre, prin care au cazut toti luptatorii: deci __prin vanzare__. Si chiar destul de curand am aflat cum s'au petrecut lucrurile, si-i vorba de un ofiter de Securitate care s'a caznit s'ajunga preot in satele de sub munte. Preotul adevarat a fost arestat, a fost adus el. Aici e-o problema un pic delicata, pentru ca nu putea primi un ofiter de Securitate unda verde intr'un sat de sub munte, daca n'ar fi fost... _ajutat_ de cineva!... Ei, o coada de topor... Ei, acesta, dupa propria lui marturisire cu care se lauda ([...] asta pe timpul lui Ceausescu), a fost ca , spune el, <<"Lele, leicutza, nu cumva stiti pe cineva care are legaturi cu baietii astia din munte? Ca vreau sa-i ajut!">>. Lumea isi inchipuia ca are un preot in fatza. Si unii stiau, altii erau mai prudenti... Pana cand s'a gasit o femeie care a spus parintelui. 

 Securitatea actiona pe mai multe cai, spre a-i sili pe cei ce stiau cine si unde se ascunde in munti, sa marturiseasca. Familiile partizanilor erau arestate, supuse unor chinuri cumplite, alte ori rudele si prietenii erau amenintati cu deportarea. Aceste presiuni deveneau de nesuportat si nu rare au fost cazurile cand luptatorii din rezistenta s'au predat spre a-si cruta familiile. 

 Vasile Matrescu [?] din Bucovina, unul din cei care s'a predat in asemenea conditii, va fi constrans apoi de Securitate sa se infiltreze in grupul Ioan Gavrila Ogoranu din Fagaras, spre a-l desconspira. Nu tradeaza si in '51 se preda din nou. In acelasi an -- isi aminteste camaradul lui de arme, Gavril Vatamaniuc --, alti doi partizani se predau Securitatii, spre a-si salva familiile: 

 "S'a predat Vasile Matrescu, si l-a pus in libertate. Dar asta a fost o capcana pentru ceilalti. Intr'adevar, peste putin timp, ceilalti afla ca sotiile lor nu mai puteau suporta bataile, schingiuirile. Iiin-gro-zi-toooor, iiin-gro-zi-tooor au fost schingiuite sotia lui Cenusa Constantin si a lui Cosma Patrauceanu! Dezbracate in pielea goala si batute cu vergeaua de la pusca pe coloana vertebrala! Au ramas schi-lo-di-te! Au murit si repede: a lui Cosma Patrauceanu a trait mai mult, dar schilodita, mergea asa, intr'o parte! [...] zis, mai bine ar fi murit, decat sa duca viata in chinuri, cum o ducea: cu dureri groaznice!" 

 Se operau arestari in valuri, si, inevitabil, in plasa cadeau si oameni care intr'un fel sau altul aveau legatura cu partizanii. Dar nu toti cedau in urma torturilor. Elisabeta Rizea din Nuc$oara, Dambovita -- legatura vitala a fratilor Arnautoiu --, a fost la un pas de moarte, dar n'a suflat un cuvant: 

 [n.m.: se pare ca-i un fragment din "Memorialul durerii"!] 

 "M'a legat de-aici si de-aici. Cu manile la spate. Capitanul Carnu si unul Zamfirescu (a fost tigan, frizer, in Campulung, si l-a facut locotenent) si m'a luat de-aici asta, de ici-asa de m'a durut, si m'a suit pe scaun. Dupa scaun, m'a suit pe masa, iar pe scaun! [...] asta cum purtam noi, fota cu iie, si basmaua din cap. Si eu aveam coade, impletite asa. Si legata asa. Dac'a vaz't ca nu spui si nu spui, m'a luat ala de-o mana si allant de mana, de aicea de unde eram legata, si m'a pus la [......]. Si eu n'am stiut ce-mi face. Eram hotarita sa mor, si tot nu spuneam! Si ia carligu ala -- nu era carlig, era un ochi-asa-bagat-in-lant, cum e lantul meu dela [...]. Asa, cu amandoua capetele in jos, bagate. Si pe urma se suie Zamfirescu si-mi ia coada si ma leaga unde era bagat lantu' ala. Ma leaga de el. Si p'orma-mi trage scaunu, doamna, si dupa aia trage si masa. Si eu (vezi nu eram slaba si prapadita ca acuma [nota: cand povesteste are peste 80 de ani!]), Doamne, am s^mtz^t ca-mi smulge manile!..." 

 Altii insa, nemaiputand suporta chinurile, bataile salbatice, ajungeau sa spuna ce stiu si, uneori, chiar inventau, numai sa se sfarseasca odata. Macinati de grija sotiei si copiilor, Vasile Marciuc se duce in ciuda riscurilor sa vada ce-i cu ei. Este prins de Securitate in propria-i casa. Torturat, divulga locul unde se ascundea camaradul sau, Gavril Vatamaniuc: "Si'n noaptea urmatoare, a venit Securitatea. A'ncercuit casa. Zece ofiteri, intre care era capitanul [Comaritza~?], capitanul Popescu, capitanul Munteanu, care a i^mblat ani de zile dupa mine! De data asta au venit chiar ei personal! Cu zece ofiteri au i^ntrat in beci, unde eram. In fata lor au pus familia! N'am putu trage!" 

 In acelasi timp, Securitatea infiltra grupurile de partizani si, prin informatorii astfel plasati, le intindea capcane. Asa a cazut grupul Mihai Timaru-Ion Paragina din Vrancea, tradat de unul numit Vrabie: 

 "Vrabie deschide usa. Zice: " Si Ion a intrat si, in momentul cand Ion o intrat, Vrabie i-o dat, asa, cu picioru'n spate, a tras usa dupa el si niste pocnituri au tabarit pe Ion. In camera acolo, in antreul cela, erau vreo 5-6-7 insi. In momentul acela, am auzit niste detunaturi. M'au dezarmat..." 

 Se intampla ca partizanii sa descopere la timp tradatorii sau ofiterii de Securitate si activistii de partid infiltrati. Atunci, ii executau pe loc. In 18 ani, cat a durat miscarea de rezistenta, executiile de acest gen au fost putine. In schimb, numerosi partizani au fost executati pe loc sau in beciurile Securitatii, imediat ce erau prinsi. Numai in Dobrogea -- scrie cercetatorul Eugen Sahan -- au fost asasinati peste 70 de luptatori din organizatia Gogu Puiu--fratii Fudulea. In Muscel, din grupul Arsenescu si din cel al fratilor Arnautoiu, au fost ucisi in munti sase partizani, iar alti 14 executati. Colonelul Gheorghe Arsenescu este obligat sa se ascunda dupa 1948. Sta la Campulung in pivnita unei case pana in 1960, cand este prins, judecat si executat. Toma si Petre Arnautoiu raman in munti pana in '58, cand sunt prinsi -tot prin tradare- si sunt executati. In Banat, grupul Spiru Blanaru si cel al colonelului Ion Utza~ au pierit in lupta sau executati. 

 Partizanii, cati ramaneau in viata dupa anchetele de la Securitate, infundau puscariile comuniste. Majoritatea primeau munca silnica pe viata. Aceia putini care au supravietuit conditiilor cumplite de temnita au fost eliberati in 1964. Dar, dupa cum ei insisi povestesc, viata le-a fost pana in Decembrie 1989 un lung sir de anchete, perchezitii, arestari. 

 Putini au fost cei care au cazut intamplator in mainile Securitatii fara a fi tradati. Vasile Valusescu din grupul Teregova, Banat, venise acasa la parinti doar pt. cateva ore. Dar locuinta sa era demult supraveghiata: 

 "Aveam un adapost foarte bine aranjat. N'am putut sa stau in acest adapost, pentru ca ere mucegait, si am intrat in clipa in care ei bateau la usa. Dar el era asa aranjat, ca atuncea cand inchid usa acelui chepeng (acel adapost era sub sufrageria noastra), dintr'o nebagare de seama covorul s'a prins intre usa chepengului si dusumea. Cand au intrat inauntru, si-au dat seama ca sunt acolo. Mi-am dat seama si eu ca nu mai exista alta solutie. Am iesit si am fost dus la Caransebes." 

 Si mai putini au fost cei care, dupa ce luptasera in munti, n'au cazut in mainile Securitatii. Ioan Gavrila Ogoranu este un caz cu totul aparte. Povestea vietii lui pare scoasa din romane. Dupa 7 ani fugar in munte, reuseste sa se mai ascunda in satul natal inca 21 de ani! Este arestat in gara Cluj in 1976, dupa 29 de ani, 7 luni si cateva zile -- cum el insusi spune. In '76 a scapat de moarte printr'o fericita intamplare: 

 "Norocul..., deci faptul ca sunt viu s'a datorat unor imprejurari tot externe, sa zic, pe timpul lui Carter: niste cunostinte de-ale mele din America au dat o lista de persoane din Romania despre care nu se stia: is morti, is vii? Din inchisori n'au iesit, n'au trecut... Or, printre aceste persoane care au fost oamenii acestia au trecut si numele meu!" 

 La fel de putini au fost cei care au preferat sinuciderea, decat arestarea, torturile, inchisoarea. Trageau pana la ultimul cartus. Si Gogu Puiu a ales sacrificiul propriei vieti -- povesteste fiica lui, Zoe Radulescu: 

 "Era inconjurat la Cobadin de trupe de Securitate. Si a tras pana la ultimul glont pe care l-a avut la el. Dar intotdeauna pastra, chiar si cand dormea, o grenada prinsa la cingatoare -- pe care a desfacut-o, a pus intre el si grenada un port-hart pe care se pare ca avea toate datele necesare organizarii luptei de clandestinitate, s'a culcat cu pieptul pe grenada. Si nu mai avea decat pe obrazul stang (spunea fratele lui care a fost chemat la confruntarea cadavrului dupa aceea la Securitate), o cicatrice pe obrazul stang, si murise razand, cu o expresie de triumf pe fatza". 

 Ca speranta pe care partizanii, prin simpla lor existenta, o intretineau in randul populatiei era ultima reduta in fata comunizarii romaniei. 

 Cat priveste tortionarii lor -- ofiteri de Securitate sau Militie --, unii au trecut in lumea umbrelor, precum capitanul Carnu din Campulung. Altii, precum generalul Tabacaru si colonelul Ratiu, ambii in rezerva, continua si azi sa-i numeasca public "banditi" pe cei care s'au impotrivit cu arma in mana sovietizarii si comunismului. 
                        INAPOI  LA