Director: Gheorghe
Costea Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A' MADRID-16
Deposito Legal - M.3655 - 1965 - OFICINA AUXILIAR - Montera,
20
Anul I, Nr. 11, 1
Septembrie 1965
CORNELIU GEORGESCU
de
Horia SIMA
A scrie ceva despre Corneliu
Georgescu, încercând să
pătrunzi până la izvoarele sufletului său, este in acelaşi
timp şi uşor şi greu. Este uşor pentru că viaţa
lui nu îţi oferă privelişti prăpăstioase,
schimbări brusce şi inexplicabile de atitudini care indică o
personalitate răvăşită. 
Nu vei întălni in
existenţa lui renegări, treceri de la o extremă la alta, mergând
până la a arde propriul său trecut. Traiectoria vieţii lui se
desfăşoară simplu şi maiestos, mereu in aceeaşi
direcţie, încadrată in aceleaşi coordonate spirituale şi
politice, ca un fluviu ce nu îşi schimbă cursul de când iese la
suprafaţă şi până la vărsare. Din cea mai fragedă
adolescenţă şi până la moarte, Corneliu Georgescu n-a
cunoscut decât drumul drept.
Dar mai avea o calitate Corneliu Georgescu care înlesneşte
cunoaşterea lui intimă. Sufletul lui era de o transparenta
cristalină. Ceea ce manifesta in vorba, gesturile şi privirea lui,
puteai fi sigur că găseşti şi in adâncul conştiinţei
sale. Nu punea măşti, nu se baricada îndărătul rezervelor
mentale. Nu cultiva duplicitatea in relaţiile cu semenii. Nu era un om
chinuit de complexe şi nu căuta să pară altfel de cum este.
Nu lucra cu două, trei suflete, folosindu-le după
circumstanţă. Nu numai in comportamentul exterior, dar şi in cele
mai adânci cute ale sufletului său era de o corectitudine exemplară.
Un suflet fără ascunzişuri, care nu spunea una pentru a face alta.
Era modest, dar nu suferea de falsa modestie a acelora care îndărătul
ei ascund o ambiţie feroce. Nu numai că nu putea face nimănui
nici un rău in mod conştient, dar nici nu concepea răul ca
armă de luptă.
Din acest punct de vedere era înrudit cu Mota. Poseda sufletul lui gingaş
şi diafan, închinat numai Adevărului şi datoriilor ce decurg din
el.
Greutatea de a întocmi portretul lui Corneliu Georgescu
provine din faptul că personalitatea
lui era total integrată personalităţii neamului său, pe care
îl reflectă in toate actele vietii lui. Nu e vorba de patriotismul brav pe
care îl posedă orice cetătean onorabil, ci de o amplă viziune a
problematicii nationale. El nu era un fragment de natiune, ci un instrument de
expresie al celor mai pure năzuinte ale ei. În sufletul lui îşi
dădeau întâlnire liniile de fortă ale poporului român, aşa cum
într-o picătură de rouă se răsfrânge toată bolta
cerului. Era un exemplar uman care trăia pe culmile istoriei nationale
şi in permanentă frământare de a construi din energiile
trecutului conturul viitorului, sau cel putin a participa la opera
realizată de altii. El poseda - rar privilegiu - privirea interioară a
fenomenului national. El nu se afirma el, individul Corneliu Georgescu, in
activitătile ce le desfaşura, ci toată străduinta vietii lui
a fost să pătrundă in tainele neamului său şi prin el
să străbată la lumină ceva din comorile lui. Ca acei
pescuitori de perle care cu pretul vietii lor se avântă in adâncul
Oceanului pentru a ieşi la suprafată cu boaba de mărgăritar.
În finţa lui elementul strict subiectiv era redus la minimum, era asuprit
in mod conştient şi voit, pentru a lăsa spatiu cât mai larg
nevoilor şi aspiratiilor poporului său. Cu o formulă
lapidară, am putea defini personalitatea lui Corneliu Georgescu, o
cuirasă de adevăruri nationale. Ca poezia lui Cotruş, unde nu vei
găsi tânguiri personale, ci numai învolburata vrere a naţiunii.
Corneliu Georgescu a fost pregătit
să urmeze drumul nationalismului din sânul familiei lui şi de
întreaga atmosferă a locului in care a văzut lumina zilei şi a
crescut. În volumul său
de amintiri, "Pe drumul cu Arhangheli", găsim povestite primele lui
gânduri şi reactiuni in fata lumii care îl învăluia cu necunoscutul
ei. Descoperim in el un suflet de poet, sensibil la toate frumusetile din
natură şi din viată. Coloritul local e evocat cu multă
duioşie şi frăgezime: Poiana Sibiului, locul unde s-a născut
şi a copilărit, falnicii munti împrejmuitori, oamenii, obiceiurile
şi aşezarea lor. Sunt pagini in aceste amintiri de o rară
măiestrie literară, ce par scrise de cei mai mari prozatori ardeleni.
Cititorul trece dintr-o încântare într-alta şi se minunează de
bogătia de imagini şi expresii.
Temperamentul lui de artist nu era însă
o manifestare pur estetică. Are o pecete aparte. Pe el îl emotionează
dezlăntuindu-i impulsul creator, mica lume din care el s-a ridicat şi
care mâine va deveni, prin adausuri succesive,
imaginea neamului întreg. Sensibilitatea lui de artist va juca un rol important
in formarea personalităţii lui,
căci îl va înzestra cu nuante şi finete atunci când va cerceta
fiinta neamului nostru. Un suflet de poet dispune de resurse sufleteşti
superioare pentru a exprima adevarurile nationale deci un spirit pur logic, cum
arată şi cazul lui Eminescu. După cum nu există
deschizător de drumuri in viata unui neam care să nu aibă in el
ceva din vâna unui poet, tot asa nu există poet mare care să nu
devină şi profet al naţiunii.
Dar in această
carte de vis şi feerie mai întâlnim şi o altă lume, fundamental
deosebită de vraja ce o aşterne peste omenire imaginatia poetilor.
Poienarii au fost un neam tare de oameni care din
nimic au creat una din cele mai mândre aşezări
româneşti din Ardeal. Necăzându-le altă zestre de la
stăpânire decât nişte munti săraci, au plecat cu turmele de oi
pe tot rotogolul pămăntului românesc, ajungând unii până in
Caucaz. Dar oriunde ajungeau in căutarea păşunilor, se întorceau
acasă, in Poiană, îşi aşterneau rosturi statornice aici
şi apoi plecau in lume in căutarea norocului. Umblând mult printre oameni de tot
felul, au învătat să
facă şi negustorie şi li s-a deschis capul şi in treburile
nationale. Dragostea de vatra strabună se împletea la ei cu un ascutit
simt al realitătilor. În familile lor, nationalismul se transmitea din tată
in fiu odata cu mesteşugul oieritului şi cu îndemânarea in afaceri.
Corneliu Georgescu a moştenit şi această trăsătură
a oamenilor din partea locului. Nu sub aspect material, nu in ce privea
dichisirea afacerilor personale, ci in orientarea lui nationala. El n-a rămas
încremenit in cantece de jale, in nostalgica evocare a trecutului. Sângele
lui de poienar şi exemplul oamenilor pe care i-a cunoscut îi spunea că
pentru a ne schimba soarta neamului trebuie să mai punem şi umarul.
Viziunea poetică a destinului national trebuie completată cu
eficacitatea politică. Natiunea trebuie zguduită şi scoasă
din imobilism, indolentă şi aistoricism. Poetii pregătesc
natiunea spiritual, dar trebuie să vină apoi oameni de actiune care
să răstoarne aşezămintele nedrepte. În Corneliu Georgescu,
vizionarul şi omul de înfâptuire şi luptă se completau in mod
fericit. În casa parintească adesea privea la o fotografie îngălbenită
de vreme: era delegatia memorandiştilor din care făcuse parte
şi tatăl său, care fusese dascăl timp de 30 de am in satul
natal.
Iscusinta poenarilor in chestiunile practice s-a transmis la
el şi sub o altă specie.
Corneliu Georgescu avea o judecată robustă. În cele mai grele şi
complexe împrejurări, el ştia să deosebească esentialul de
secundar şi să descopere unde zace centrul de greutate al
bătăliei. El simtea o situatie prin antenele sufletului său
sensibil, dar nu se multumea cu aceste intuitii, ci îşi fundamenta
convingerile cu ajutorul unei logice de fier.
Aceste învătăminte
şi porniri nu le-a moştenit numai el. Au fost sute şi mii de
tineri care s-au ridicat după război din satele noastre, fără
să fi devenit crainici ai neamului lor. A-ti trage originea dintr-un mediu sănătos,
din neam bun, cum se zice in Ardeal, nu constituie prin sine însuşi un
merit. E meritul străbunilor care ti-au transmis experienta şi
întelepciunea lor. Chestiunea e ce faci cu acest potential de posibilităti
creatoare. Il cultivi şi îl duci la eflorescentă sau îl părăseşti
sau chiar repudiezi. O multime de oameni de treabă au renuntat la
luptă, căzând victima curentului deceptionist, după cum alti fii
de tărani s-au asimilat clasei exploatatoare. Neo-ciocoimea
politicianistă de după război nu mai era de sânge străin.
Au fost români get-beget in mare parte acei care au dus in ruină România
întregită şi au participat şi la prigonirea Mişcării
Legionare. Nu-i nimic mai hidos decât această înstrăinare a fiilor
de tărani de întocmirile străbune, pentru a parveni într-o lume care
nu se călăuzeşte decât după legea junglei.
Meritul lui Corneliu Georgescu este că
n-a căzut nici in negurile jâluirii şi nici in tentaţia
partidelor. Moştenirea stramoşească n-a rămas la el o
înfloritură de stil, o panglicută tricoloră atarnată
de Zece-Mai. Nationalismul ce l-a supt in inima lui, odată cu îngrijirea părintească,
l-a luat, l-a răsucit, l-a frământat, l-a adâncit, prin reflexie
proprie, in perioada adolescentei şi a studentiei. Pe oriunde îl purtase
nevoile găsirii unui rost in viată, la Cluj, la Bucureşti, in
Basarabia, in Dobrogea, el îşi rotea ochii cu atentie, observa, compara
realitătile şi trăgea anumite concluzii. Pe tot întinsul
României Mari, numai paragină şi păsari de pradă. "Care e
rostul meu pe lume?" se întreabă el când psrăseşte Poiana,
pentru a lua drumul şcolilor celor mari. Răspunsul l-a găsit
după ce a confruntat bucuria poporului când s-a împlinit visul milenar,
cu debandada vietii publice. 
Locul lui nu era printre asupritorii poporului, ci
alături de cei care luptă pentru înăltarea lui morală
şi materială. Moştenirea strabună, supusă acestui
proces de verificări continue, se transformase la Corneliu Georgescu într-un
sistem de adevăruri coerente. Odată aşezat pe acest piedestal, s-a avântat in
vâltoare.
El s-a călăuzit după exemplul lui Horia, lui Avram Iancu, al
memorandiştilor. Poetul, vizionarul, a făcut loc omului de actiune.
Afirmarea teoretică a crezului nationalist nu era suficientă. Trebuia
răsturnată, prin mijloacele actiumi politice, clasa conducatoare
parazitară, care paralizează fortele vii ale natiunii. În aceste
gânduri şi sentimente s-a întalnit el la Universitate cu pleiada de
studenti nationalişti, in frunte cu Corneliu Codreanu şi Ion Mota.
El şi-a fixat ochii pe
Căpitan încă din timpul primului congres studentesc tinut după
înfăptuirea Romaniei Mari, la Cluj, in anul 1920. Corneliu Codreanu,
in fruntea unui grup de studenti moldoveni şi bucovineni, s-a luptat ca un
leu contra conducerii oficiale a studentimii şi contra majoritătii
congresiştilor pentru a împiedeca admiterea studentilor evrei in centrele
studenteşti, fapt care ar fi avut ca urmare bolşevizarea
Universitătilor. Corneliu Georgescu a simtit o admiratie
nemărginită pentru acest tânăr care tinea piept cu
bărbătie unei mase de studenti inconştiente, reuşind până
la urmă să-şi impună punctul de vedere. "Nu puteam şti
pe atunci -spune el- că firul vietii mele se va lega, cândva, de acest
moldovean din mijlocul sălii, pe care-l vedeam pentru întăiaşi
dată şi nu ştiam mai multe despre el".
La mişcările
studenteşti din 1922, îl găsim pe Corneliu Georgescu alături de
Ion Mota, luptand fără şovăire pentru triumful
dezideratelor studenteşti, formulate in cele zece puncte. În primăvara
anului 1923 un moment critic se iveşte la Cluj. Conducerea oficială,
in frunte cu Alexa, voia să renunte la grevă. Dar masa
studentească, condusă de Mota, se opune acestei păreri, care
echivala cu o capitulare in fata guvernului, obligă pe Alexa să se
retragă şi se formează un nou comitet al centrului studentesc in frunte cu Ion
Mota. Corneliu Georgescu e alături
de Mota, sustinând cu înffăcărare continuarea grevei până la
satisfacerea justelor cereri ale studenţimii din toată tara. Ca urmare
a dârzei lui atitudini, suferă aceeaşi pedeapsă ca şi Mota,
fiind pus pe lista studentilor excluşi de Senatul Universitar de la toate
Universitătile din tară. În România Mare nationalismul devenise
factor turburător al ordinei publice, spre ocara neamului şi a
istoriei.
E interesant de remarcat cum reactionează
Corneliu Georgescu la propunerea Căpitanului de a transforma mişcarea
studentească într-o mişcare politică, sub preşedintia lui
Cuza. Când a venit Corneliu Codreanu la Cluj cu această idee, in Februarie
1923, s-a izbit de rezervele lui Mota, cum mărturiseşte el însuşi.
În schimb Corneliu Georgescu şi-a dat adeziunea la proiect. El poseda o
sensibilitate specială pentru marile interese nationale, intuitii de poet
şi profet, dar in acelaşi timp şi un simt pătrunzător
al realităţilor politice. Si-a dat imediat seama de valoarea unei
organizatii care ar canaliza eforturile studentimii spre Parlament şi Stat.
Altminteri, formidabilul curent nationalist se pierdea. Căpitanul avea
dreptate. Mota privea lucrurile dintr-altă perspectivă. De pe atunci
el formulase doctrina sacrificiului total şi credea că numai prin acte
eroice, săvârşite de o mână de oameni, pot fi create conditiile
renaşterii nationale, pentru ca pe urma acestor martiri alte generatii
să culeagă rodul jertfei lor. Cele două conceptii s-au reunit la
întemeierea Legiunii, care avea un fundament spiritual, întemeiat pe
sacrificiul voluntar, dar nu neglija nici organizatia şi nici latura
politică.
Corneliu Georgescu era şi
depozitarul unui secret din viata de luptător a lui Ion Mota, pe care l-a
dezvăluit in articolul de închinare publicat la moartea eroilor. În
toamna anului 1923, la Cluj, amândoi se plimbau pe aleele grădinii publice, vorbind de soarta mişcării studenteşti. Mota fulgera de
mânie contra contemporanilor slabi şi neputincioşi, din cauza
cărora edificiul României întregite, rod al trudelor seculare, ameninta să
se prăbuşească. Concluzia lui era ca generatia nouă numai
prin jertfă poate să izbăvească neamul de primejdiile care
îl pândeau. Pentru a da acestei convingeri toată greutatea ce se cuvenea,
arătând ca el nu face declaratii făra acoperirea unei hotârâri
categorice, a intrat într-o bisericută, a îngenuncheat in fata icoanei
Mântuitorului, a ridicat mâna in sus şi a jurat ca el este gata pentru
sacrificiul suprem. Corneliu Georgescu a fost unicul martor al acestei scene
cutremurătoare, când Mota şi-a oferit viata pentru Hristos şi
Neam.
Ideea a ceea ce s-a numit mai târziu "complotul studentesc"
a fost a lui Mota. El a împărtaşit-o
Capitanului şi la începutul lui Octombrie 1923 s-a luat hotărârea
finală. Corneliu Georgescu aderă la actiune şi îşi
asumă rolul ce-i revenea in cadrul planului general. Blândul Corneliu
Georgescu se converteşte acum într-o aparitie haiducească, într-un răzbunător
al nedreptătilor care bântuiau in tară. Nici o incompatibilitate nu
vedea el între duioasa îmbratişare a lumii şi aspra hotărâre
de a pune mâna pe armă şi a trăzni in tradătorii de patrie
şi corupătorii vietii publice. Descoperim in acest moment pe Corneliu
Georgescu revolutionarul, care nu se dă in lături nici din calea
violentei, legitime şi juste pe plan istoric, pentru a schimba soarta
neamului său.
La chemarea Căpitanului
pentru crearea unei noi organizatii nationaliste, in locul Ligii cuziste care se
sfărâmase, Corneliu Georgescu răspunde cu tot entuziasmul şi hotârârea.
El este unul dintre întemeietorii mişcării care a luat naştere
la 24 Iunie 1927. Legiunea constituia pentru el cadrul ideal de afirmare al personalitătii
lui, axată pe linia măririi nationale. Acum se simtea in largul lui.
Din acest centru de proiectie al destinului românesc in lume, el îmbrătişa
panorama istorică a întregii natiuni, in desfăşurarea ei
milenară, aşa cum cuprindea, când vremea era senină, de pe vârfurile
Poienei tot platoul Ardealului până la Cheile Turzii şi Dealurile
Feleacului. Cât priveşte pe Corneliu Codreanu, el nu mai avea nici un
dubiu ca era cel mai vrednic dintre Văcăreşteni să ia
conducerea noii grupări şi cel mai vrednic fiu al neamului ca să
angajeze lupta cu hidra cotropitoare. L-a urmat cu sfiiciune, aşa cum se
cuvine să te porti cu un om care depăşeşte in întelepciune
şi vitejie pe toti ceilalti, cu credintă şi devotament. În
articolul ce-l publică in „Pământul Strămoşesc" cu
acest prilej, el se refugiază din nou in mistică, in regiunile
insondabile ale sufletului, pentru a-şi aduna noi puteri in lupta ce-l
aştepta. Nu mai rămăseseră pe pozitie decât câtiva luptători
din miile de studenti care începuseră mişcarea nationalistă.
Privind aspectul dezolant al câmpului de bătălie, unde puteai
găsi sprijin acuma decât in tine însuti, in energiile ascunse ce ti-au
fost transmise odată cu suflarea şi viata? "Luptători, scrie el
iluminat de peisajul spiritual al lumii, aprindeti din nou in suflete
făclia credintei şi biruinta şi izbânda vor fi ale noastre".
După ce s-a
căsătorit, s-a stabilit in Miercurea-Sibiului, devenind unul din cei
mai buni avocati ai baroului. Colegii lui nu se bucurau să-l aibă
adversar in procese, căci întotdeauna se înfătişa la bara
temeinic pregătit şi sustinea cauzele cu argumente solide şi bine
înlăntuite. Pentru a-l scoate atât din lupta politică cât şi
din dezbateri, duşmanii mai aranjau ca sa fie concentrat căt mai des,
creându-i grele daune materiale. Dar n-a cedat acestor presiuni care îi
amenintau existenta familiei, răspunzând la toate mizeriile cu dârza
rezistentă moştenită din străbuni. Primele începuturi ale
organizatiei de Sibiu nu se datoresc lui.
Au fost câtiva studenţi trimişi de Ion Banea care au creat cele dintâi
cuiburi. Dar de îndată ce a simţit lângă el câteva ajutoare, a
pornit şi el in marşuri de propaganda Duminica şi
sărbătorile. Unde intervenea el, lăsa pârtii adânci, sărăcind
cumplit zestrea electorală a partidelor într-unul din cele mai
politicianiste judete din Ardeal. Corneliu Georgescu era om cu greutate. Faima
feciorului de dascăl din Poiana se răspândise prin toate satele din
regiune, până departe in inima Ardealului, graţie isprăvilor
legendare din timpul vieţii de student.
La dizolvarea Gărzii de Fier, in 10 Decembrie 1933, este arestat împreuna
cu 30 de legionari din judeţ şi depus la penitenciarul din Sibiu,
acelaşi loc de osândă pe care îl cunoştea şi detesta de când
era elev de liceu, ştiind că între zidurile lui au patimit sub
unguri atâţia români. Cum şi-ar fi putut închipui el in 1918, când
la vârsta de 16 ani se înrolase in garzile naţionale şi participase
la dezarmarea jandarmilor unguri, că români de-al lui îl vor băga
şi pe el in aceeaşi închisoare, acuzându-l de prea mare iubire de
patrie, delict de care s-au făcut vinovaţi şi memorandiştii
şi străbunii lui care au luptat contra robiei ungureşti?
Comportamentul lui in închisoare a fost exemplar. El la locul de osândă
cu răbdarea şi întelepciunea pe care i-a transmis-o neamul lui obidit
de veacuri. E calm şi senin, de o stăpânire de sine extraordinară.
În timpul luptelor legionare, nu făcea paradă de vitejie, nu provoca
inutil autorităţile; in timpul închisorilor era tot atât de cumpănit.
Îşi pregătea nervii pentru o lungă rezistenţă. Nu
forţa cursul evenimentelor, nu căuta să-si cumpere libertatea,
precipitându-se spre inamic cu concesii. Era bun camarad, săritor la
nevoie şi întreţinea in comunitatea legionară o atmosfera de
voioşie, încredere şi optimism, pentru a uşura suferintele
celorlalţi. Era ordonat şi-şi organiza viaţa metodic. Îi plăceau
snoavele, anecdotele, glumele şi nu păstra între el şi
ceilalţi
legionari mai tineri distante calculate care să le arate "fiţi
atenţi cine sunt". Era respectuos şi cerea să fie respectat,
dar nu cultiva acea speţă formalistă şi ipocrită de
respect, îndărătul caruia se ascund viclenii şi lipsă de
respect. Toti legionarii care au fost in închisoare sau in lagăr cu
Corneliu Georgescu au rămas cu o imagine luminoasă despre el, un
suflet cald şi odihnitor care se dăruia continuu, mângâind
întristarea celorlalţi ca un balsam.
În ajunul Crăciunului din 1933, la interventia Mitropolitului Bălan,
prefectul ordonă eliberarea tuturor legionarilor, cu exceptia lui Corneliu
Georgescu şi a lui Ion Banea. 
Ceilalţi legionari refuză să
părăsească închisoarea in aceste condiţiuni. Sau sunt
eliberaţi toţi sau nici unul. Sunt aduşi jandarmii pentru a-i
despărţi pe cei eliberati de căpeteniile lor. Se naşte o
busculadă pe culoarele închisorii. Atunci legionarii au văzut un
Corneliu Georgescu transfigurat de mânie, năpraznic la înfăţişare,
împărtind pumni zdraveni jandarmilor care loveau cu patul puştii. Neputând
să-i răzbească, s-au utilizat gaze lacrimogene. Legionarii au
avut mai mulţi răniti, dar rezistenţa lor s-a încoronat cu
succes, căci noaptea târziu au fost puşi cu totii in libertate.
În perioada de expansiune a Mişcării, 1934-1937, trăieşte
momente de mare bucurie văzând cum organizatia la ale căror temelii
se găsea şi numele său, creşte şi se dezvoltă ca
Făt-Frumos din poveste. El nu se îmbulzeşte la conducerea
organizatiilor şi nu pretinde nimic. Se simţea adânc multumit dacă
se iveau oameni mai dinamici decât el care să ducă organizatiile
la înflorire. El prefera sa supravegheze de la Miercurea - Sibiului mersul
organizatiei, trăind in mijlocul familiei şi a cărtilor lui
scumpe. Bineînţeles, era prezent la toate întrunifle mari, in toate
momentele mai importante ale Mişcării, dar dintr-un sentiment de
modestie şi lealitate nu voia să se suprapună cu ascendentul ce i-l conferea situaţia lui in Mişcare
peste elanurile altora. El ceda pasul elementelor noi. Dr. Fleşeriu,
care a scris o biografie a lui, ne spune cu câtă abnegaţie participa
el la manifestaţiile legionare. La formarea frontului, la un marş, se
aşeza şi el in rand cu ceilalţi legionari, iar când şeful
de judeţ îl invita să îşi ia locul ce i se cuvine, după
gradul ce îl purta, îi răspundea: "Comandă, căci tu eşti
şef". Cât îndemn la unitate şi disciplină pentru tinerii
legionari, când aceştia vedeau pe marele Corneliu Georgescu cot la cot cu
ei! El n-avea nevoie de nimic pentru a-şi impune autoritatea. Când se mişca
el, parcă se mişca un munte şi când vorbea el, parcă
răsuna vocea unui profet al nemuritorilor Daci.
Căderea lui
Ion Moţa pe frontul spaniol l-a durut adânc. Cred că a fost unul
dintre oamenii care au suferit mai mult după Căpitan,
părinţi şi soţie. Căci se cunoşteau de copii.
Moţa fusese colegul lui de liceu - in timpul stăpânirii
ungureşti; apoi a stat neclintit alături de el in perioada luptelor
studenţeşti. Erau ca două tulpine crescute din acelaşi
trunchi. Cunoscându-i firea lui Moţa şi legământul facut de el
in faţa Altarului, se aştepta la acest desnodământ. L-a însoţit
la mausoleul de la Casa Verde - "ultimul lor drum împreună" - cu
mângâierea pe care ţi-o dă credinţa creştină şi
exemplul strămoşilor traci, ştiindu-l plecat într-o lume mai bună
şi mai dreaptă.
Izolarea in care trăia
şi grija de familie îl împiedecau să apară in procesele
legionare cu frecvenţa avocaţilor noştri de la Bucureşti, in
frunte cu Moţa şi Vasile Marin. Dar ori de
câte ori era
vorba de Căpitan, lăsa totul şi pleca. În 1931 pledează in
procesul intentat lui Corneliu Codreanu şi altor şase fruntaşi
legionari, după întâia dizolvare a Legiunii de către Ion Mihalache.
În Aprilie 1938, când începe prigoana carlistă, prin nu ştiu ce
împrejurări, el n-a fost inclus in primul val de arestări, operat la
Sibiu. Autoritătile locale probabil că l-ar mai fi lăsat multă vreme in
pace, dacă nu s-ar fi prezentat la Tribunalul Militar din Capitală
să apere pe Căpitan. Guvernul nu numai că oprise înfatişarea
martorilor propuşi de apărare, dar făcea şi presiuni asupra
avocaţilor înscrişi in proces, amenintându-i cu internarea. Tocmai
pe timpul acela, înainte de începerea procesului, mă aflam la Sibiu,
venit in chestiuni de reorganizare a Mişcării, unde trăiam
clandestin. Într-o dimineata, plimbându-mă prin Dumbravă, l-am văzut
pe Corneliu Georgescu străbătând aleele aceluiaşi parc frumos,
adumelcând ca o căprioară aerul de primăvară. Dăduse
iarba şi verdeaţa. S-a dus apoi la restaurantul din pădure
şi a băut o bere. Apoi a luat-o încetişor înapoi spre oraş,
cu şovăirile unui om care ar vrea parcă să adaste cât mai
mult in mijlocul naturii voioase şi calde. Nu m-am apropiat de el, ci numai
l-am privit de departe, temându-mă că ar purta fi urmărit. Mai târziu,
in Germania, şi-a adus aminte de această scenă şi mi-a spus:
"Atunci plecam spre Bucureşti, la procesul Căpitanului. Ştiam ce
mă aşteaptă şi am dat o raită prin Dumbravă ca
să-mi iau rămas bun de la libertate şi poate şi de la viata".
Înfaţişându-se la Tribunalul Militar, după ce a fost
identificat, a fost arestat şi transportat la Miercurea Ciuc. Cu sau fară
prezenta lui la proces situaţia Căpitanului nu se schimba.
Sentinţa de condamnare era stabilită nu de mizerabilele unelte care au
pronunţat-o, ci de oculta Palatului. Dar Corneliu Georgescu nu putea lipsi
de lângă Căpitan, când acesta urca treptele Golgotei, acuzat pe
nedrept, batjocorit şi umilit de coaliţia nemernicilor.
În lagărul
de la Vaslui i-a revenit lui dureroasa sarcină să anunţe
legionarilor asasinarea Căpitanului. I-a trebuit multă tărie
sufletească sfâşietoare, şi, in special, in acelaşi timp,
şi o mare putere de stăpânire de sine pentru a nu provoca acte de
desperare şi panică. Fără a da un îndemn precis, prin
exemplul lui de ţinută şi demnitate, a împiedecat dezagregarea
unităţii legionare după moartea
Căpitanului. În lagăr se găseau unii pe atunci care se
îndeletniceau cu speculaţii asupra viitorului şef al
Mişcării şi destul de mulţi se gândeau la el ca fiind cel
mai potrivit să ia in mână steagul Legiunii, fiind o puternică
personalitate, înzestrat cu multiple şi mari calităţi. Cum ne
informează tot dr. Fleşeriu, el le spunea acestora să nu se ocupe
de lucruri care nu cad in raza puterii lor de înţelegere. "Viitorul
şef se va alege singur, prin propria lui vrednicie şi toţi îl
vom recunoaşte şi îl vom urma".
A fost eliberat din lagăr
înainte de căderea lui Călinescu, fără a se îmbulzi
la ieşire, in cadrul politicii guvernamentale, care elibera pe unii şi
reţinea pe alţii, destinaţi a nu mai vedea lumina zilei. La 21
Septembrie, Corneliu Georgescu a fost primul pus pe listă să fie împuşcat
alături de Boldeanu, Fleşeriu şi Nicu Iancu. Cum primii trei erau
concentraţi, autorităţile nu au putut pune mâna decât pe Nicu
Iancu, care a scăpat in cele din urmă numai graţie faptului
că şeful Legiunii de Jandarini a refuzat să execute odinul,
preferând să-şi dea demisia din armată.
A urmat apoi faza de destindere şi
tratative din primăvară, care a culminat cu o colaborare de
scurtă durată cu regele Carol. Eu n-am fost niciodată in raporturi de prietenie cu Corneliu
Georgescu. Îl
cunosteam vag şi rareori
am schimbat câte o vorbă cu el când întămplarea făcea să
ne întâlnim la Centru. În vara anului 1940, când i-am călcat
întâia oară pragul casei din Miercurea Sibiului, am intrat cu oarecare
îndoială, căci nu ştiam cum va reacţiona la situaţia
creată in Mişcare prin plecarea mea bruscă din guvern, la numai
patru zile după constituirea lui. Cei mai mulţi legionari se temeau
de dezlănţuirea unei noi prigoane, ca urmare a acestui gest de
provocare a lui Carol. In special elementele din provincie erau neliniştite,
neavând contactul necesar cu poltica din Capitală, împrejurare pe care
Noveanu o specula cu multă abilitate. Am fost surprins să constat că după un sfert de
oră de explicaţie a înţeles perfect situaţia şi a
condamnat atitudinea lui Noveanu, Bidianu şi Budişteanu, care
rămăseseră in guvern. Era un câştig mare pentru Legiune,
căci autoritatea lui se întindea peste largi sectoare de opinie in Mişcare.
A acceptat să intre in Forul Legionar, recent constituit la sugestia
colonelului Zăvoianu, şi să vină la Bucureşti pentru a
ne putea consulta cât mai des in vederea gravelor evenimente. Acea întâlnire
a fost decisivă pentru relaţiile noastre viitoare. Am admirat la el
judecata lui sănătoasă, care pricepuse din câteva elemente ce
voia Carol şi care era interesul nostru, fără explicaţie
excesive care nici nu puteau fi date nimănui in acel moment. Nu numai
că înţelesese complexitatea momentului politic, dar m-a onorat cu
încrederea lui totală şi de-atunci mi-a fost tovarăş
credincios fară a se mai clinti vreodată de lângă mine.
Adeziunea lui a fost o verificare a liniei urmate până atunci şi o
încurajare de a continua acelaşi drum.
Pe la mijlocul lunii August 1940, am avut o ultimă
audienţă la rege şi o ultimă încercare de a ajunge la un
acord cu el. M-au însoţit Radu Mironovici, profesorul Traian
Brăileanu şi Corneliu Georgescu. In cursul discuţiei, care a
durat aproape două ore, regele Carol, cu Cărticica Şefului de
Cuib in mână - o citise şi o subliniase - voia să ne demonstreze
că noi, legionarii, nu ne-am îndeplinit obligaţiile luate
faţă de el prin actul destinderii, că el, conform înţelegerii,
încă din primăvară dizolvase lagărele şi eliberase pe
cei mai mulţi din închisori, că aceasta ar fi contra moralei
legionare, contra principiilor Căpitanului. Înainte de audienţă,
tuspatru am avut o conferinţă şi ne-am pus de acord ce să
spunem fiecare, imaginând toate ipotezele posibile. Atât eu cât
şi Mironovici şi profesorul Brăileanu ne-am limitat la domeniul
politic, arătând că destinderea s-a făcut in vederea
intereselor ţării şi că noi nu putem fi utilizaţi numai
ca o simplă anexă
pentru a trece hopul cedărilor teritoriale. Nu putem noi plăti
politica greşită a altora. Dar in timp ce vorbeam noi, îl simteam pe
Corneliu Georgescu că fierbe lânga mine. Folosirea Cărticicii
Şefului de Cuib de către Carol pentru a ne da o lectie de moralitate
politică l-a scos din tâţâni. Când a luat cuvântul la urmă,
parcă se tălăzuia o mare înfuriată. Răspunsul lui ieşise din
sfera momentului politic. "Cum putem not sa colaborăm cu Maiestatea
Voastra
când cei mai buni dintre noi au fost ucişi, iar vinovaţii se
plimbă liberi şi detin functii importante in Stat?". Am
rămas încremeniti. A vorbi in Palatul tiranului, înconjurati cum eram de tot aparatul puterii
lui,
era un act de mare curaj, dar şi o gravă imprudentă, căci
principalul responsabil de aceste masacre era Carol însuşi. Spre uimirea
noastră, Carol i-a ascultat replica violenta făra să-l
întrerupă, făra să suspende audienta, cum ne aşteptam
şi cum se întâmplase cu Antonescu, la sfarşitul lui Iunie, care pur
şi simplu fusese dat afară şi la câteva zile arestat. Se făcuse
mic, se ghemuise in fotoliul din fata noastră şt îl privea fix in
ochi. La urmă, spre surprinderea noastră, ne-a declarat că el ar
fi dispus să pedepsească pe cei vinovati de excesele din trecut, daca
ar găsi suficient sprijin in Mişcare. Ne-a îndemnat să scriem
despre el, dacă nu vrem să intrăm in guvern, punându-ne la
dispozitie toate mijloacele şi toata presa. Nu ne-a convenit tranzactia
şi partida s-a încheiat nedecisă. Acesta era Corneliu Georgescu,
curajos până la temeritate, când trebuia apărat patrimoniul legionar.
Meditând mai târziu asupra acestui incident, mi-am dat seama ca prin gura lui
Corneliu Georgescu vorbea atunci natia întreagă şt tiranul n-a
cutezat să-l înfrunte pentru ca in spatele lui privea amenintator întreg
poporul. Un exemplu de manifestare al impoderabilelor istorice.
Vara anului 1940
s-a încheiat cu marea biruintă
legionară de la 6 Septembrie. Înspre seara acestei zile, Forul Legionar se
afla întrunit in casa colonelului Zăvotanu, unde eram aşteptat.
Când am intrat pe uşă,
toti s-au ridicat in picioare şi Corneliu Georgescu m-a salutat in numele
Forului ca succesor al Capitanului la conducerea Mişcarii. Toata
ceremonia a durat un minut. Am multumit camarazilor pentru încredere, le-am
strâns mâna cu dragoste şi am trecut imediat la deliberari. Chestiunea
conducerii se rezolvase in modul cel mai natural şi cel mai legionaresc
posibil, printr-un proces selectiv la care participase întreaga Mişcare,
de la masele anonime, de la luptatorii ei cei mai înflacarati, pâna la
înaltele cadre conducătoare.
Suntem la
putere. Corneliu Georgescu este numit ministru al
populatiei evacuate, unde desfaşoara
o activitate prodigioasă, alinând durerile a mii şi mii de refugiati. În
zadar, după înlăturarea noastră din guvern,
Antonescu a căutat să-i găseasca o cât de mică
neregulă in gestiune, pentru a-l condamna pentru delapidare de bani publici.
Nici lui şi nici unuia dintre demnitarii legionari nu i s-a putut imputa
nici o centima. Refugiat in Germania, se comportă in stilul lui de
totdeauna: leal, stăpân pe sine, el refuză sa ia parte la agitatii
sterile pentru a găsi o ieşire din greaua situatie in care ne aflam.
El ştia că jocurile erau făcuse pentru multa vreme şi ca nu
ne rămâne in fată decât o lungă aşteptare, pâna ce
evenimentele vor dovedi dreptatea cauzei noastre. Şi-a cumpărat
cărti, şi-a format o mică biblioteca şi a început sa
adânceasca doctrina national-socialistă, ajungând la concluzia ca
ciocnirea noastră cu Germania hitleristă era inevitabilă.
National-socialismul era o doctrină imperialista, moştenitoarea
şi continuitoarea vechiului imperialism german, neavând nimic de-a face cu
nationalismul european. Aşa se explica de ce au fost tratate cu atâta
vitregie toate mişcările nationaliste afară de acelea care s-au
supus total dominatiei lor.
După aproape
doi ani petrecuti in Germania in stare de domiciliu fortat, legionarii au fost
arestati şi azvârliti in lagăr. Motivul oficial, invocat de guvernul
german, era fuga mea in Italia. În realitate era
vorba de o decizie anterioară,
care n-avea nimic de-a face cu actiunea mea politică. Căpeteniile
legionare au fost mai târziu concentrate la Dachau. Corneliu Georgescu trece
şi prin această încercare cu acelaşi zâmbet suveran, cu atât
mai mult cu cât in lagărul de la Buchenwald descoperise întămplător
că legionarii de la Berkenbrueck erau aşteptati de mai multă
vreme să populeze clădirea unde a murit apoi principesa Mafalda
şi paznicii se mirau de întârziere. Simtul lui politic îi spunea ca e
inutil şi fără sens de a agita chestiunea "de ce am ajuns in
lagăr", când adevărata problemă se punea in alti termeni:
cum rezistăm dublei presiuni antonesciano-hitleriste, până când
vremurile se vor schimba. În timpul acestor framântări sterile, care au
dat naştere apoi dizidentei, Corneliu Georgescu a trăit şi
durerea să se despartă de Ilie Gârneată, camaradul său de
luptă din perioada eroică a studentimii şi co-întemeietor al Mişcării
Legionare. O necesitate dureroasă, dar inevitabilă, după ce Gârneată
apucase cunoscutul drum. Sufletul lui armonic şi întelepciunea străbună
se opuneau unor solutii de ruptură. În timp ce Corneliu Georgescu punea
accentul pe blocul solidaritătii legionare in fata nenorocirii comune, Ilie
Gârneată era preocupat mai mult de ieşirea din lagăr, cu ori ce
pret, chiar daca s-ar ajunge la sfărâmarea unitătii legionare. Un
lamentabil spectacol care dovedea nu numai neîntelegerea fenomenului legionar,
dar şi o gravă eroare de orientare politică. Adânc cunoscător
al doctrinei legionare şi al sistemului ei de organizare, Corneliu
Georgescu ştia că toate greşelile se pot repeta in Mişcare,
oricât de grave ar fi ele, afară de una singură, aceea care
atacă structura Mişcării, unitatea şi armătura ei
internă. Atât de mult accentua Căpitanul ideea unitatii legionare
încât spunea că, chiar in iad daca am ajunge şi daca vom fi uniti,
vom ieşi şi de acolo. Or, ca să ajungi in iad, conducerea
Mişcării trebuie într-adevăr să fi facut greşeli
uriaşe.
Statormcia şi credinta lui
Corneliu Georgescu au fost confirmate la 23 August 1944, când nedreptatea făcută
legionarilor a ieşit la lumină, dovedind lumii întregi cine erau
"capetele necoapte"
şi ce greşeli colosale făcuse Hitler in România. A trebuit să se
producă o catastrofa uluitoare, prăbuşirea întregului front din
sud-estul european, pentru ca germanii să-si aducă aminte de
prigonitii din lagăr şi să facă apel la ajutorul lor.
Corneliu Georgescu a făcut
parte din echipa de la Viena, îndeplinind concomitent functiunile de secretar
general al Mişcării şi ministru de finante in guvernul national.
A fost o perioadă
de mari încercări, căci ne izbeam nu numai de greutătile
inerente situatiei generale a războiului, dar şi de sabotajul
diferitelor oficii germane, care vedeau in participarea noastră
entuziastă un element de prelungire al războiului. Corneliu Georgescu
s-a instalat la Palatul Lobkowitz, unde ni s-au pus la dispozitie câteva camere.
A muncit cu calmul şi seninătatea lui caracteristice pentru a
reorganiza Mişcarea şi a mentine un climat de luptă şi
încredere printre legionari. Toti care treceau pe la el se întorceau refacuti
sufleteşte şi imunizati contra tuturor îndoielilor.
În 6 Ianuarie 1945 a avut loc la Berlin "Serbarea
Aniversară
Codreanu", organizată de
Ministrul Propagandei Manoilescu, de Institutul Român de la Berlin, de sub
conducerea profesorului Cârsteanu, in colaborare cu Ministerul de Externe al
Germaniei şi Ministerul Propagandei. Cu acest prilej, guvernul de la Viena
a primit o invitatie oficială din partea guvernului german. A fost ultima
receptie făcută unor oaspeti străini in Capitala Reichului,
căci in Ianuarie a început ofensiva sovietică pe Vistula care i-a
adus pe ruşi până la Oder. Serbarea aniversară a Capitanului
s-a tinut in Beethoven-Saal, cu participarea mai multor
miniştri şi a peste o mie de
invitaţi. Pe scenă, in fund, veghea Căpitanul dintr-un tablou de
dimensium mari. S-a cântat Simfonia Eroică de Beethoven şi Simfonia
Codreanu, creaţia compozitorului român Bălan. Au vorbit Manoilescu
şi profesorul Gamillscheg. A fost un triumf. Corneliu Georgescu, care facea
parte din delegaţie, alături de generalul Chirnoagă şi
Manoilescu, era fericit. Toate suferinţele fuseseră uitate. Cel de-al
Treilea Reich, in amurgul puterii lui, se închina in faţa
naţionalismului pur reprezentat de Căpitan. Nu numai legionarii in
viaţă, dar şi cei morţi, amintirea lor, scrierile lor,
fuseseră puse la index de Hitler in toată Europa. Cartea
Căpitanului a fost interzisă sa apară in toate ţările
unde se exercita puterea lor. În timpul acestei festivităţi, am
văzut pe un Corneliu Georgescu expansiv, emoţionat până la
lacrimi la acordurile orchestrei, cu ochii privind departe, inundaţi de o
bucurie nemărginită. Biruise din nou Căpitanul contra tuturor
puterilor coalizate ale acestei lumi. La recepţia care a avut loc apoi in
casa de oaspeţi a Reichului s-a întreţinut până noaptea târziu
cu profesorul dr. Six şi cu ministrul Meisener, evocând toată drama
Mişcării, toate suferinţele ei şi toată neînţelegerea
de care s-a izbit. Se convertise in centrul de interes al sălii, dovedind
nu numai o perfectă dominaţie a problemelor, dar şi o fineţe
remarcabilă in discuţii cu nişte oameni de cea mai înaltă
categorie politica şi diplomatică.
După
această revanşă istorică, pe care Corneliu Georgescu a
gustat-o din plin, declinul celui de-al Treilea Reich se precipită. În
mijlocul legionarilor nici un semn de panică. Activităţile
noastre se desfăşoară in mod normal. Corneliu Georgescu
continuă sa se ducă la Palatul Lobkovitz si cu acelaşi calm
rezolvă afacerile curente, ca şi cum ruşii nu s-ar afla la
porţile Vienei. Cu veşnicul lui zambet întâmpină pe
toţi. În sfârşit, cand ameninţarea crescuse, am fost
evacuaţi la Alt-Aussee. Îndată
am început, ajutat de el, împrăştierea
progresivă a grupei de români concentrate aici, pentru a nu fi aflaţi
cu toţii grămadă in momentul ocupăni localităţii.
În serii de 2-3-4 persoane s-a scurs tot grupul, risipindu-se in toată
Germania şi Austria. Aceeaşi măsură am aplicat-o şi in
ceea ce privea pe miniştri şi căpeteniile legionare. Pe Corneliu
Georgescu l-am însârcinat sa se ducă la Doellerheim ca sa dea
aceleaşi dispoziţii legionarilor concentraţi acolo şi
tuturor soldaţilor români care ar fi vrut sa ne urmeze, pentru momentul
când unitatea lor s-ar dizolva. Odată această treabă
făcută, l-am sfatuit sa îşi ia doi tovaraşi buni de drum,
care ştiau nemţeşte, şi sa plece in Germania, aşezându-se
pe la niscaiva ţărani, până se va linişti atmosfera. Pe la
Alt-Aussee ne-am înţeles că nu se mai înapoiază. Mare mi-a fost
mirarea când cu câteva zile înainte de a fi părăsit şi eu
localitatea, cu ultimul grup, mă trezesc cu Corneliu Georgescu. Venise cu
un carnion al armatei naţionale, însoţit de dr. Cicală şi
de un grup de tineri macedoneni de la Doellersheim. Era îngrijorat de soarta
mea. Venise sa vada ce fac. Atât el cât şi ceilalţi camarazi îmi făcuseră
propunerea sa plec cu camionul cu ei. Le-am explicat ca eu mi-am încheiat
obligaţiile faţă de guvernul german, iar a străbate Austria
sau Germania cu un camion militar era cel mai sigur mijloc sa fim prinşi.
Pe de o parte eram adânc emoţionat de grija ce mi-o purta Corneliu
Georgescu, pe de alta însă eram suparat pe el că nu mi-a ascultat
sfatul. Nu-l puteam lua cu mine. Nu-i puteam risca viaţa într-o
întreprindere care nu ştiam cum se va sfârşi. Eram cel mai
primejduit. Trebuia sa urcăm cu un grup de germani in munţii
împrejmuitori şi acolo sa ne petrecem câteva luni expusi de a fi capturaţi
sau omorâţi. În sfârşit, a plecat din nou, luându-si de astădată
ca tovarăşi de drum pe Traian Puiu şi Mailat. La plecare mi-a
spus: "Acuma, cine ştie când ne mai vedem". Avea o privire
trista.
Se uita la mine şi greu s-a despărţit.
De aici încolo, o înlăntuire
de fatalitati. Ajungand in regiunea Mittersill, Puiu Traian s-a
despărtit de grup pentru a căuta gazde prin împrejurimi. A rămas
cu Mailat. În localitatea Mittersill, Corneliu Georgescu i-a cerut lui Mailat
sa meargă la Kitzbuechel şi să facă legătura cu dl.
Iasinschi. Si-au fixat locul de întâlnire şi timpul de întors. Mailat a
luat contact cu dl. Iasinschi şi apoi a revenit. Nu l-a mai găsit. A
răscolit toată localitatea. Nici o urmă de Corneliu Georgescu.
Atunci a presupus ca, pierzându-si răbdarea, a apucat singur in
altă parte sau s-a ataşat unui grup de legionari care vor fi urmat
acelaşi drum.
După şase luni de
vagabondaj prin toată Germania, am ieşit şi eu la suprafată.
Toti oamenii nostri erau la locul lor. Nimeni nu fusese arestat sau predat
comuniştilor. 
Excelente retele functionau între Germania, Austria, Italia
şi Franta. În toate marile oraşe legionarii au luat initiativa
formării de comitete româneşti, ajutând pe toti refugiatii. Mişcarea
dăduse încă o dată un splendid exemplu de initiativâ,
organizare şi dezinteres. Rând pe rând am aflat cu bucurie că
trăiesc toti. Unul singur lipsea: Corneliu Georgescu. Unde e Corneliu
Georgescu, căutaţi pe Corneliu Georgescu, îndemnam pe toţi.
Nimeni nu putea da de urma lui. În sfârşit, l-a gasit dr. Fleşeriu
in 1950, când împrejurările îngăduiau o cercetare sistematică
cu ajutorul autoritătilor. L-a găsit pe Corneliu Georgescu, dar nu in
libertate şi nu viu, ci la doi metri sub pământ, îngropat in
cimitirul din Mittersill ca necunoscut. După scriptele locale şi-a
sfarşit viata la 6 Mai 1945, adică tocmai in acele zile când
disparuse. A murit cu un glonte in cap şi fără îndoiala a cazut victimă banditismului apărut la sfârşitul războiului.
Neamul nostru, ca multe alte popoare, nu e produsul unei rase
pure. Peste substratul trac s-a adăugat
colonizarea romana şi apoi lenta infiltratie a maselor slave in perioada de
formare a poporului roman. În firea noastră
am moştenit ceva de la toate aceste ginti dispărute: de la Traci ni
s-a transmis darul poetic, simtul proportiilor şi viziunea spirituala a
lumii; de la romani avem înclinatiile creatoare de Stat, simtul ordinei sociale
şi politice; slavii s-au perpetuat in noi prin acele spatii caracteristice
istoriei noastre sau prin acele rabufniri deşarte care au provocat
adeseori lupte între frati. În slav bântuie furtunile neantului şi din
cauza aceasta nu cunoaşte decât manifestările extreme.
Personalitatea lui Corneliu Georgescu este o măiastra
îmbinare între tracism şi romanitate. Vizionarul nu rămâne
suspendat in domeniul fictiunilor, ci coboara pe terenul aspru al realitătilor,
pentru a schimba fata lumii conform idealului său. Odată prins in
volbura istoriei, s-a adaptat cu uşurinta conditiilor politice ale luptei.
Curaj când e nevoie, rezistentă când e nevoie, toate la locul şi
momentul potrivit. Simtul strategiei şi tacticii. Dar mai presus de toate,
întelegerea uriaşei forte care emană din pastrarea unitătii, a
ordinii, a ierarhiei şi a disciplinii. Nimic mare nu s-a realizat in
istorie fără o organizare temeinică a fortelor nationale.
Răzvratirile, luptele fraticide sunt cele mai bune aliate ale inamicului.
Daca e un califcativ care i se potriveşte
mai bine lui Corneliu Georgescu, care însumează într-un cuvant toate
comorile sufletului său, e lealitatea. Există o moralitate
politică şi revolutionară care caracterizează pe marii
luptători. Corneliu Georgescu a făcut parte din această
elită şi va rămânea in istoria Legiunii sub numele de Corneliu
cel Leal.
„Ne vom vedea, bade Cornel, in ziua Învierii, când fiecare
va da seama de faptele lui. Tu vei putea dovedi Judecătorului
Suprem că ai servit cu credintă lui Hristos, Neamului şi Legiunii.
Niciodată nu ti-ai pierdut credinta in Capitan şi nu te-ali
abătut de la întocmirile lui. In cadrul acestor întocmiri, mi-ai stat
şi mie într-ajutor, pentru a-mi îndeplini
functiunea pe care mi-a încredintat-o destinul, având infinit mai putine
merite decât tine. Şi astăzi
umblăm şi ne strigăm durerea pe toate cărările: Unde e
Corneliu Georgescu? Căci inimă ca a ta nu se mai găseşte. Tu
roagă Arhanghelul să-şi arate încă odată puterea
şi lanturile robiei să cadă de pe trupul slăbit al bietului
nostru popor. Atunci te vom purta pe brate legionare până in tară, in
cântece de biruintă, pentru a te odihni in pământul care te-a plămădit".
Horia Sima
