Director: Gheorghe
Costea Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A' MADRID-16
Deposito Legal - M.3655 - 1965 - OFICINA AUXILIAR - Montera,
20
Anul I, Nr. 10, 1
August 1965
GENERALUL
CANTACUZINO-GRĂNICERUL
de
Horia SIMA
În momente de repaus
şi voie bună, când Generalul era mulţumit de isprăvile şi
comportamentul legionarilor, îşi dezlega sufletul şi le
mărturisea dragostea lui pentru Căpitan: 
"Uite, băieţi, ca
să vedeţi cât de mult îl iubesc eu pe Corneliu. Eu, neam de domn, viţă
Şerban Cantacuzino, urmaş mai de departe din împăraţii
Bizanţului, şi m-am pus sub ordinele Căpitanului, un nepot de
pădurar". Generalul făcea aluzie la bunicul Căpitanului,
care, într-adevăr, fusese pădurar in Bucovina, de unde se trăgea
neamul Codrenilor. Orgoliul descendenţiei princiare nu l-a împiedicat să
accepte, când soarta neamului era in joc, şefia unui tânăr care
nu se putea mândri cu acest strălucit şir de strămoşi.
Generalul Gheorghe Cantacuzino venea
dintr-o altă
lume decât Căpitanul şi marea majoritate a legionarilor. Coborâtor
din împăraţii Constantinopolului şi descendent de domnitori români,
el aparţinea primelor familii ale ţării şi puţinelor
familii din aristrocaţia pământeană care au păstrat
conştiinţa raspunderilor lor istorice. Şi totuşi el s-a
încadrat perfect mentalităţii legionare, care nu se inspira din
privilegii de clasă, ci dintr-o egală valorizare a tuturor elementelor
naţionale, indiferent de originea lor socială, exclusiv in
funcţiune de capacitatea lor de sacrifciu in slujba neamului.
Titlurile lui princiare le-a considerat o
datorie, un indicativ in viaţă,
onorându-le cu o strălucită carieră militară. In
războiul de întregire s-a acoperit de glorie, apărând crestele Carpaţilor
contra unui inamic mult superior. Generalul Cantacuzino n-a cunoscut
niciodată înfrângerea in tot cursul campaniei şi când s-a retras, a
fost din cauza situaţiei generale a frontului. La izbucnirea
ostilităţilor, era colonel şi comanda regimentul de
grăniceri de la Predeal. Cu acest regiment, in mars fulgerător, a
ocupat Braşovul. După retragerea din Transilvania, din cauza
intervenţiei trupelor germane, i s-au încredinţat cele mai grele
misiuni. La început a apărat Valea Prahovei şi trecătoarea
Rucărului, apoi frontul din Munţii Argeşului până la Olt.
La un moment dat avea sub comandă opt batalioane de grăniceri. Trupele
austro-germane au căutat in iureşul primei ofensive să
forţeze decizia războiului pe la nord, cazând direct asupra Bucureştiului.
A fost un moment de panică in Capitală. Dar colonelul Cantacuzino, cu
trupele lui de grăniceri, a stăvilit puhoiul, încât inamicul a fost
obligat să-şi deplaseze atacul mai spre vest, izbutind in cele din
urmă să străpungă frontul in Oltenia. Galoanele de general
şi le-a câştigat pe front tocmai in timpul acestor lupte crâncene.
Lozinca "pe aici nu se trece" a devenit de fapt pentru întâia oară
o realitate in luptele purtate de Generalul Cantacuzino in Carpaţii
Meridionali. În perioada retragerii generale, a apărat, rămânând
strâns lipit de munţi, văile din Carpaţi, părăsindu-le
una dupa alta pe măsură ce trupele din câmpie se scurgeau spre
Moldova. În primăvara anului 1917, a participat la apărarea Văii
Oituzului, sub comanda Generalului Averescu. A condus neuitata bătălie
de la "sticlarie", una din cele mai înverşunate şi omorâtoare
încăierări din tot cursul războiului, izbutind să
stabilizeze frontul in această regiune. În sfârşit, in timpul
debandadei armatei ruseşti, tot Generalul Cantacuzino a fost chemat să
apere la Iaşi pe rege şi guvernul de hoardele de soldaţi
bolşevizaţi. În câteva zile a făcut ordine, azvârlindu-le
peste Prut. A părăsit armata înainte de încheierea războiului
in împrejurări pe care le considera incompatibile cu onoarea de soldat si
onoarea naţionala. Era in Iaşi când se discuta in
guvern şi la Curte dacă trebuie să se continue războiul in
"triunghiul mortii", sau să accepte încetarea ostilităţilor
cu Puterile Centrale. Generalul Cantacuzino a făcut un scandal enorm,
făcându-l şi pe rege laş. Iubea Franţa şi nu putea
concepe o ruptură de alianţă. Dar, in afară de aceasta, el
sustinea că ar fi o gravă eroare politică să încetăm
ostilităţile, căci ne-am expune să pierdem beneficiile
tratatelor încheiate şi a sacrificiilor făcute. Când s-a semnat
armistiţiul, şi-a dat demisia din armată, iar guvernul şi
Curtea au fost bucuroşi să scape de acest general cu prea mare
independenţă de caracter.
Generalul Cantacuzino nu era un ofiţer de
stat-major; el era, asa cum îi plăcea lui însuşi să se
poreclească, "trupagiu", adică ofiţer de linie, de
front. Iubea viaţa aspră de campanie şi se expunea in rând cu
soldaţii in cele mai grele situaţii. La Predeal, văzând că
un soldat se tot ferea să scoată capul din tranşee şi
trăgea la întâmplare, l-a ridicat in sus, şi împreună cu el a
stat in bătaia gloanţelor câteva minute. Soldatul a fost rănit
uşor; el nu. Ostaşii îl venerau. Toti care au luptat sub comanda lui,
i-au păstrat o amintire neştearsă. Cerea disciplină şi
era sever, dar tot atât de aspru se purta şi cu ofiţerii. Regimentul
lui era un model de gospodărie. Era un adevărat părinte pentru
soldaţii lui care aveau hrană suficientă, haine bune şi se
bucurau de o îngrijire deosebită. Nu tolera hoţiile şi
favoritismele. Era teribil când prindea pe gradaţi sau intendenţa
săvârşind abuzuri.
Dar desi nu trecuse prin filiera
Statului-Major,
citise mult şi îşi însuşise o aleasă cultură
militară. Era un adânc cunoscător al meseriei lui. În unele tratate
militare se găseşte pomenit numele Generalului Cantacuzino. Generalul
Moscardo, într-o carte de tactică militară, citează
operaţiile militare ale Generalului Cantacuzino in Carpaţi ca model de
apărare in munţi. Când a avut loc ceremonia predării sabiei la
Soria, Generalul Moscardo a avut delicateta să
amintească de învătămintele ce le-a tras el însuşi din
tehnica de luptă a Generalului Cantacuzino in Carpaţi pentru a
organiza apărarea pe frontul de nord al Madridului.
La Palat s-a bucurat întotdeauna de o bună
primire, fără a fi devenit vreodată favorit al Curtii sau om de
influenţă in culisele ei. Caracterul său intransigent se opunea
la orice fel de linguşiri. Înainte de război a fost aghiotant al
Principelui Moştenitor Ferdinand şi, in acelaşi timp, instructor
al principelui Carol, care s-a legat mult de el şi îi purta o afecţiune
deosebită. După ce s-a urcat pe tron, Zizi Cantacuzino, cum i se
spunea in intimitate, s-a dus să-l viziteze. Regele Carol l-a primit cu
bratele deschise şi au început să depene împreună amintirile
din tinerete. Alunecând discutia pe terenul politic şi referindu-se la
situatia din tară -national-tărăniştii lăsau frâu
liber agitatiilor de stânga - Zizi îi spune Regelui:
-
Majestate, dacă
lucrurile continuă să meargă aşa, să nu ajungem la
comunism.
-
Desigur, dragă Zizi, i-a replicat Regele fără nici o turburare, eu cred că
trebuie să trecem şi printr-o perioadă de comunism.
-
Majestate, eşti nebun, i-a strigat Generalul, sărind de pe scaun şi fixându-l cu
ochii aprinşi de mânie.
Audienta s-a încheiat
într-o atmosferă
glacială şi de atunci Generalul a fost pus la index, deşi
raporturile nu s-au rupt îndată.
Mai era cunoscut Generalul Cantacuzino in tară
şi chiar in străinătate ca specialist in afaceri de onoare. Era
întotdeauna chemat să arbitreze chestiumle de onoare, in care intra duelul
ca argument final. El însuşi era un spadasin temut. Mănuia tot aşa de bine
sabia ca şi spada. A avut el însuşi multe dueluri şi aproape
întotdeauna adversarii s-au retras răniti de pe teren. Sentintele lui in
materie de dueluri făceau autoritate. Lucrase chiar şi la un cod de
onoare, rămas nepublicat, probabil din cauză că interzicerea
duelului in Româma îl facea inactual.
Generalul cunoştea
bine clasa noastră conducătoare. Avusese prilejul să-i cântărească
"patriotismul" in timpul războiului, când, la partea sedentară,
forfoteau ambuscatii şi afaceriştii. El ştia că din mijlocul
ei nu va putea să iasă nimic bun, dar că însuşi rodul sângelui
vărsat pe front, România întregită, se va pierde dacă va mai
continua să guverneze. De aceea căuta, ca atâtia alti români întorşi
din tranşee, o ieşire din miasmele politicianismului. La început si-a
închipuit că a găsit această vatră de vitejie
străbună în "Liga Vlad Ţepeş" şi a intrat in
ea. L-a impresionat numele bărbătesc al acestei organizatii si
garantia ce părea că o oferă intemeietorul ei, Grigore Filipescu.
Dar in scurtă vreme şi-a dat seama că Liga şi şeful ei
era o întocmire neserioasă, după cum neserios era fondatorul şi
şeful ei, care nu moştenise nimic altceva de la marele Nicolae
Filipescu decât numele.
Abia după
ce a cunoscut Mişcarea şi-a răcorit sufletul. Numai in Legiune a
întâlnit atmosfera de patriotism sincer şi profund, de eroism şi
sacrificiu, pe care o respirase in toată viata lui de militar. Numai in
Legiune a întâlnit o organizatie croită pe măsura structurii lui
sufleteşti, in care notiunile de onoare, devotament şi credintă
nu erau vorbe goale. Deşi exista o mare deosebire de vârstă între el
şi majoritatea legionarilor, in mijlocul lor părea că întinerise.
Relua viata ostăşească de la început. Ofiterul de front se regăsea
in elementul său, in mijlocul primejdiilor, marşurilor şi
oboselilor. Era fericit că poate face ceva şi ultimii ani ai vietii
şi i-a închinat pentru a înlesni triumful tineretului
din Garda de Fier, singura nădejde
de mântuire a tării. "Spiritul tranşeelor" îl descoperise
reînviat in generatia care nu făcuse războiul.
Generalul Cantacuzino-Grănicerul
a jucat un rol providential in prigoana din 1933-1934. Numai gratie interventiei
lui, evenimentele au luat un alt curs, încheindu-se cu triumful de la proces.
Două figuri domină prigoana din 1933-1934, in sensul de a fi avut un
rol decisiv in salvarea situatiei după atentatul de la Sinaia: Sterie
Ciumetti şi Generalul Cantacuzino. Dacă Sterie Ciumetti i-a salvat
viata Căpitanului, Generalul l-a salvat de la moarte politică. O
condamnare a lui Corneliu Codreanu in acele împrejurări ar fi fost
fatală Mişcării. În faza aceea, Legiunea era încă prea
plăpândă, prea putin închegată in toate aspectele, ca să
poată rezista actiumi de corupere, dezagregare şi captare a tuturor
partidelor, dupa ce Căpitanul şi majoritatea fruntaşilor ei ar fi
fost încarcerati, trebuind să suporte o lungă detentiune.
Ca
şi Nae Ionescu, Generalul Cantacuzino a intrat in Mişcare in vremuri de
furtună. Se dezlăntuise prigoana partidului liberal,
premergătoare actului de dizolvare. Generalul a fost
rugat de Căpitan să plece
in mai multe oraşe de provincie, pentru a depune listele de candidaturi. La
Tribunalele păzite de politie şi jandarmi lui i se deschideau
uşile ca prin farmec, prestigiul lui era atât de mare încât numai la
auzul aparitiei lui într-un oraş autoritătile locale se înmuiau.
Generalul mai aducea şi un aport însemnat de popularitate. Căci miile
de grăniceri care au servit sub comanda lui nu l-au uitat şi când
aflau că Generalul Cantacuzino e cu Mişcarea, strigau plini de bucurie:
"Atunci e bine, Generalul e cu noi cu tăranii!".
Arestarea
şi
implicarea lui in proces se datoreşte faptului că, după actul
dizolvării, i-a trimis lui Duca o scrisoare in care
îl avertiza de consecinte: "Dragă Iancule, bagă de seamă că dacă mergi tot aşa, o s-o
păţeşti". Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 a pus-o la
dispozitia legionarilor urmăriti şi când s-a întâmplat atentatul de
la Sinaia, a fost ridicat împreună cu toti cei ce se refugiaseră
acolo ca să scape de arestare.
Dacă
Generalul Cantacuzino nu ar fi figurat printre acuzatii din primăvara
acului 1934, Tribunalul Militar, conform regulelor de procedură in vigoare,
ar fi fost compus din ofiteri cu grade până
la colonel şi acest complet de judecată, fără îndoială,
nu ar fi posedat suficientă autoritate ca să reziste presiunilor
combinate ale guvernului şi Palatului. A fost un noroc de la Dumnezeu
că Generalul a fost inclus între acuzati, căci prezenta lui a obligat
justitia militară ca să constituie un complet de judecată egal in
rang cu el, adică compus din generali. În modul acesta procesul a putut să
se judece in toată libertatea şi adevărul a ieşit la
lumină, cu rezultatul surprinzător ca însuşi comisarul regal,
Generalul Petrovicescu, a cerut achitarea lui Corneliu Codreanu şi a
tuturor fruntaşilor Gărzii de Fier, cu exceptia Nicadorilor.
Dar primejdia nu
trecuse. Înainte de pronuntarea verdictului,
apare la Consiliul de Război
de la Malmaison Generalul Ulică, ministrul de război, şi acesta -
in numele Majestătii Sale Regelui- ordonă celor cinci generali să
pronunte o sentintă de condamnare: "Dorinta Majestătii Sale
Regelui este ca acuzaţii să fie condamnati". Generalii sunt
consternati. Toate probele, toate mărturiile, inclusiv ale celor mai de
seamă oameni politici din opozitie, toate pledoariile, au spulberat actul
de acuzare. În deplină conştiintă şi convingere, ei nu
puteau pronunta decât o sentintă de achitare. Dacă însă era un
ordin al Majestătii Sale, pentru ratiuni de Stat care depăşeau
competenta lor, atunci trebuia să se incline. În acest moment crucial
pentru existenta Mişcării, tot
Generalul Cantacuzino a tăiat nodul gordian. Generalul Moruzzi, prietenul
şi camaradul său de arme, care a urmărit dezbaterile procesului,
a fost solicitat de General sa meargă la Palat şi sa verifice
exactitatea mesajului adus de ministrul armatei. Se temeau că regele nu
ştia nimic şi că ordinul de la Palat era o măsluire a
partidului liberal. Cerând îndată audientă la Palat, Generalul
Moruzzi a expus regelui situatia gravă creată la Consiliul de
Război prin interventia Generalului Ulică, având grijă sa adauge
că "dacă acuzatii vor fi condamnati in conditiile actuale, ei nu vor
fi condamnatii justitiei, ci condamnatii Majestătii Voastre". Regele
Carol a înteles postura dificilă in care s-ar pune fată de opfinia
publică şi a retractat cele transmise prin ministrul de război:
"Eu
nu am dat un astfel de ordin. Du-te şi spune generalilor că sunt
liberi sa judece după conştiinta lor". Toată lumea a
respirat uşurată, in Vinerea Mare, acuzatii au fost puşi in
libertate.
Dupa această
nepretuită biruintă, Generalul nu mai cunoaşte un moment de
linişte. Casa lui din strada Gutenberg nr. 3 devine sediu al
Mişcării şi aici se mută Căpitanul şi inginerul
Clime. În primăvara anului 1935, la cererea Căpitanului, Generalul
Cantacuzino înfiintează partidul "Totul Pentru Tară", cu
scopul de a crea legionarilor cadrul legal de manifestare pe plan politic.
Străbate tara in lung şi lat pentru a inspecta noile organizatii
şi a tine întruniri. Aproape tot venitul său personal şi-l
cheltuieşte pentru Mişcare. Oriunde se ivea o situatie grea in
provincie, un conflict grav între legionari şi autorităti,
Căpitanul trimitea pe General sa il rezolve. Interventiile lui erau
întotdeauna eficace. Când situatia se înăsprea la Centru, când guvernul
sau camarila puneau la cale o nouă conspiratie contra Mişcării,
era suficient ca Generalul sa trimită o scrisoare redactată in stilul
său specific fie lui Gavrilă Marinescu, pe care il avusese subaltern,
fie altui
membru al camarilei, pentru ca urzeala sa se destrame. Camarila se retrăgea
speriată in culcuşul ei tenebros, aşteptând alte prilejuri de
intrigă şi crimă. Cât timp a trăit, Generalul
Cantacuzino a fost paratrăznetul politic al Căpitanului.
Ultima misiune pe care a
primit-o de la Căpitan
a fost sa însotească expeditia legionară in Spania şi sa predea
in numele Mişcării o sabie de onoare Generalului Moscardo. S-a
întors
apoi din nou in Spania pentru a aduce in tara trupurile celor de soarta căzuti.
Întovărăşind sicriele celor doi eroi, pe lungul drum al
întoarcerii, şi-a simţit sfârşitul şi a regretat că
destinul nu i-a rezervat privilegiul sa moară cu ei şi sa fie unul
dintre ei. Oboseala şi emotiile celor două calătorii i-au
agravat boala de stomac de care suferea încă din tinerete. O interventie
chirurgicală in Septembrie 1937 n-a mai putut schimba cursul ei fatal.
Generalul Cantacuzino moare in 9 Octombrie 1937
şi
a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind membru al Ordinului "Mihai
Viteazu". Numeroase delegatii legionare din provincie şi totalitatea
organizatiei din Capitală l-au condus la locul de veci de la cimitirul Belu.
În fruntea cortegiului păşea Căpitanul cu privirile
îngândurate, căci într-un an dispăruse atât Moţa cat şi
Generalul, cei mai pretioşi colaboratori al săi. De acuma rămânea
singur, expus direct atacurilor duşmane.
Lucid până
in ultimul moment, Generalul Cantacuzino a înfruntat moartea cu curajul
soldatului de tranşee şi cu seninătatea omului care şi-a
facut datoria. Durerea lui cea mare, pe care o exprima adeseori legionarilor
care se duceau la Predeal să-l vadă, era că va muri înainte sa
vadă victoria legionară şi aşezarea temeliilor
sănătoase ale unei noi Românii, care sa continue opera măreată
a sutelor de mii de morti din război. Ultimele lui cuvinte au fost: "Spuneti
legionarilor că Generalul Cantacuzino nu moare".
Generalul nu moare pentru că
sufletul său mare a înscris o pagină nemuritoare in istoria neamului
nostru. Toată viata lui a fost un imn închinat iubirii de neam; o iubire
pasionată, răscolitoare, care izbucnea ca un vulcan din adâncurile
fiintei sale. Generalul a părut multora un neastâmpărat, un agitat,
un om care nu îşi găseşte aşezarea într-o lume care îi
oferă atâtea satisfactii şi comodităti. Neastâmpărul lui
cel mare era pentru neam şi soarta lui şi această îngrijorare
adâncă şi permanentă l-a determinat să taie toate puntile
cu o lume de care se simtea străin.
Generalul Cantacuzino nu moare pentru că
a avut viziunea viitorului românesc când s-a alăturat tinerei generatii
şi a luptat ca să îi deschidă drumul spre conducerea Statului.
Scrutând orizonturile nationale, el si-a dat seama că in peisajul sumbru
ce-l oferea politica tării o singură nădejde mai rămânea in
picioare: Legiunea.
Dar de unde îşi trăgea obârşia
această năvalnică iubire de neam? Care era cheia sufletului
său, initiala care i-a fixat cursul vietii lui? Nu poate fi vorba in cazul
Generalului, om trecut de 60 de ani când a intrat in Mişcare, cu
personalitatea încheiată, cu state de serviciu exceptionale, de o
convertire la idealurile Legiunii. Legionarul, adică patriotul sincer
şi neîntinat, exista in el înainte de a fi cunoscut Mişcarea.
Generalul
Cantacuzino, in manifestările
lui legionare, in sabia ce-a tras-o in bezna vietii politice româneşti ca
să apere Legiunea şi pe Căpitan, reprezintă o proectie a
familiei din care se trăgea. Boierimea noastră, din care făcea
parte şi această familie, atâta timp căt n-a suferit
alterări profunde, forma un trup şi un suflet cu tărănimea.
De altminteri, la noi boierimea ieşise in mare parte din sânul tărănimii,
printr-un proces de diferentiere socială,
impus de nevoile conducerii. Boierii erau conducătorii fireşti ai
tării. Familia Cantacuzinilor, total integrată in marea familie românească,
după secole de convertire -şi înrudită cu poporul nostru chiar
de la originile ei cele mai îndepărtate, prin apartenenta ei tracă-
după studiile lui Alexandru Randa, s-a perpetuat in Generalul Cantacuzino
cu toate caracteristicile ei ancestrale. Marile virtuti şi marile traditii
ale Cantacuzinilor şi-au dat întâlnire in acest vlastar impetuos din
veacul nostru. Orgoliul descendentei lui princiare nu devenise la el prilej de
fantezie şi vanitate, ci o exigentă morală, politică şi
istorică. Datoria vietii lui, aşa cum i se revelase in pulsaţiile
conştiintei lui, era să justifice acest capital de familie, acest nume
de rezonantă istorică, punându-se cu hotărâre in slujba celor
mai înalte aspiratii ale naţiunii. "Săvârşesc o crimă
contra naţiunii -spunea el- acei care îşi irosesc un nume ilustru
într-o existentă banală". Deşi atât mediul de familie cât
şi cultura il separau de masa tăranilor, el era un român tot atât de
autentic ca şi cel mai neaoş tăran din cel mai îndepărtat
sat de munte. Aceeaşi plămadă sufletească îi zldise şi
pe unul şi pe celălalt şi aceleaşi fire invizibile îi legau
într-un destin comun.
Când l-a cunoscut pe Căpitan,
a tresărit in el sângele străbunilor. Într-o iluminare lăuntrică
a recunoscut in el pe depozitarul aceluiaşi suflet care a dat naştere
şi boierimii de altădată şi care s-a transmis din generatie
in generatie şi in familia lui. Dintr-un impuls spontan a îmbrătişat
drumul Legiunii cu credinta şi ardoarea cavalerului care merge să
lupte contra necredincioşilor. Ce era Căpitanul altceva decât
şeful unei noi elite nationale, ieşite din masele
tărăneşti, a unei noi aristocratii romanesti, destinata sa ia
locul vechei boierimi, epuizata si ajunsa la limita puterilor ei?
Generalul Cantacuzino pasea pe
urmele strabunilor si isi marturisea descendenta imperiala cand se punea in
subordinea unui "nepot de padurar" din codrii Bucovinei.
Horia Sima
