Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A'   MADRID-16 
Deposito Legal - M.3655 - 1965 - OFICINA AUXILIAR - Montera, 20
Anul II, Nr. 11, 1 Septembrie 1966

 

TRAIAN BRAILEANU

de Horia SIMA

 

A cerceta viata lui Traian Brăileanu, cu scopul de a-i contura personalitatea, este o încercare din cele mai grele şi mai riscante. Omul acesta este prea mare ca să poată fi evocat in câteva pagini. Nu ajunge o carte voluminoasă şi ar trebui o sforţare îndelungată. Traian Brăileanu reprezinta o culme a gândirii româneşti între cele două războaie. Dacă am alege numai câteva nume din pleiada de creatori care s-au afirmat in scurta viată a României Mari, Traian Brăileanu nu poate lipsi dintre ei. E ca un izvor de apă vie, in care descoperim fără încetare noi reflexe, noi energii spirituale, noi orizonturi şi noi învăţăminte.

Traian Brăileanu nu s-a bucurat cât a fost in viată de aprecierea ce s-ar fi cuvenit rangului ce-l detine in sfera culturii nationale. Mulţi îl consideră până astăzi un profesor universitar oarecare, cu oarecari lucrari de specialitate, care s-a făcut cunoscut mai ales prin activitatea lui politică, decât prin opera ce a lăsat-o in urmă. Revista lui "Însemnări Sociologice" circula in toată tara, dar studiile lui profunde depăşeau nivelul de înţelegere al celor mai mulţi titrati. Cărtile şi articolele lui au avut soarta scrierilor lui Eminescu. Câti nu le-au citit şi cât de putini le-au înţeles! Dacă gândirea politică a lui Eminescu ar fi fost mai bine asimilată de pătura conducătoare a tării, alta ar fi fost traiectoria istorică a României. Astăzi n-ar zăcea neputincioasă sub jugul Moscovei, ci s-ar fi avântat, liberă şi independentă, printre cele mai mari natiuni ale lumii. În cazul profesorului Brăileanu se mai adaugă şi actiunea sistematică a detractorilor lui. O ignorare voita a lucrărilor lui după intrarea lui in Mişcare şi o încercare odioasă de a-i compromite definitiv faima de savant după guvernarea national-legionară.

Cu adâncă sfialâ ne apropiem de Traian Brăileanu, cu acel sentiment al putinătătii noastre in raport cu acest făuritor al unui nou univers de valori romăneşti. Ne-am luat totuşi cutezanta de a-i actualiza memoria pentru a nu se pierde amintirile ce le avem despre profesor, iar, pe de altâ parte, pentru a atrage atentia noilor generaţii asupra acestei maiestuoase figuri a culturii romăneşti.

Traian Brăileanu s-a nâscut in Bucovina, dintr-o familie de dascali români, cunoscutâ prin nationalismul ei înflăcărat şi prin luptele ce le-a purtat contra feluritelor cotropiri străine pe care le-a suferit aceasta provincie martiră: poloneza, ruteană, germană şi evreiască. Dupâ ce sfârşeşte gimnaziul la Radăuti, se înscrie la Universitatea din Cernăuti, unde in anul 1908 obtine titlul de Doctor in Filosofie. Încă de pe băncile gimnaziului a fost remarcat pentru puterea inteligentei lui. Renumitul profesor de la Universitatea din Cernăuţi, Richard Wahle, autor de valoroase lucrări de filosofie, l-a considerat pe Traian Brăileanu cel mai talentat elev al său din tot cursul carierei lui. Era înzestrat aşa-zicând de la natură pentru filosofare, având atât uşurinta de a pătrunde in miezul celor mai dificile probleme cât şi de a săvârşi cu aceeaşi îndemânare operatii de sinteză. Cine a avut fericirea să-l cunoască, îşi aduce aminte de capul lui de filosof antic. Studentii îl numeau Socrate pentru asemănarea lui cu inventatorul maieuticei in metodă şi pasiune pentru adevăr. Un craniu despuiat de timpuriu de podoaba părului, o fată descărnată şi brăzdată de cute adânci, in care numai ochii fosforescenti reflectau marile tensiuni lăuntrice. Un trup plăpând, mistuit de meditatie, un acest al gândirii care nu cunoştea altă bucurie decât "să caute in lume şi in vreme adevăr", cum spune Eminescu.

Dorinta lui de a-şi lărgi cunoştintele l-a determinat să plece la Viena, unde a audiat cursuri de flosofe modernă, in special despre Kant, şi cursuri de Drept, in special de Drept Roman, care i-au fost apoi de mare folos la elaborarea lucrărilor lui de etică şi sociologie. Contactul lui cu cultura germanâ nu l-a înstrăinat de glia străbună. Admira cultura germană, o studia temeinic, dar nu se încovoia sub splendorile şi greutatea ei. Adânc înfipt in tranşeele spirituale ale patriei, el n-a suferit niciodată de complexe de inferioritate in fata culturilor occidentale, ci, dimpotrivă, râvna lui cea mai fierbinte era să se înfrunte cu aceste culturi, de la egal la egal, pentru a scoate din ele tot ce era bun şi folositor pentru poporul său. Încă din epoca formatiei lui intelectuale la Cernăuti şi apoi la Viena, descoperim in Traian Brăileanu un român lucid până la agresivitate, care respinge cu oroare ideea de a se transforma in îngrăşământ cultural pentru alte natii. Darurile mintii lui nu-i apartineau cu titlu personal, ci i-au fost transmise din generaţie in generaţie de-a lungul mileniilor de viată românească, ca un rod scump al rasei noastre şi, ca atare, datoria lui era să le întoarcă înzecit in patrimoniul neamului său.

Nu l-a sedus nici viata atrăgătoare din capitala imperiului habsburgic. El cunoştea prea bine procesul de înstrăinare al resturilor boerimii bucovinene, după ce fusese deposedată de pământuri şi de conducerea afacerilor obşteşti. Tinerii fii de boieri fuseseră absorbiti in aparatul de Stat al imperiului "care avu grija să-i ademenească cu uniformele strălucitoare ale regimentelor de cavalerie şi cu viata uşoară şi moleşitoare a Vienei, oraşul valsurilor şi al femeilor cu ochi albaştri ca apele şi inimi nestatornice ca undele ei". (Martiriul Bucovinei). Alti tineri intelectuali bucovineni, care se ridicaseră direct din sânul tărănimii, au suferit aceeaşi soartă, devenind "homo austriacus", functionari chezaro-crăieşti, o spetă umană nedesluşită, formată din toate natiile conlocuitoare. In Viena, Traian Brăileanu putea să-si creeze o existentă confortabilă, urmând acelaşi îndemn al lui "ubi bene ubi patria". Dar el nu era un atom uman, care se lipeşte acolo unde îl mână vântul. El posedă un centru de gravitate propriu, el se orienta după coordonatele natiunii lui şi reactiona cu vigoare contra oricărei influente care ar fi putut să-i altereze sufletul. El se ferea de orice combinatie, oricât de atrăgătoare ar fi fost, care i-ar fi înstrăinat sau numai neutralizat structura lui de român. Pentru a nu introduce o necunoscută in viata lui, el se căsătoreşte cu o româncă din Bucovina, Ecaterina Sileon, cu care întemeiază o numeroasă şi fericită familie.

După publicarea lucrării lui "Die Grundlegung zu einer Wissenschaft der Ethik", in anul 1919, Consiliul profesoral al Universităţii de la Viena i-a oferit o catedră de filosofie. Ce măgulire pentru orice tânăr, ce perspective pentru orice om de ştiintă! A fi profesor universitar la Viena, însemna a avea deschise toate posibilitătile de lansare in cultura occidentală. Nici aceastâ oferă exceptională nu l-a clintit din hotărârea lui. El se va întoarce in tara lui, care avea nevoie, după unire, de toate inteligentele şi talentele româneşti. El nu putea lipsi de la apelul patriei când atâtea goluri trebuiau umplute in domeniul învâtământului şi al culturii. După patru ani de râzboi, pe care i-a făcut sub steagul împărătiei, şi după o scurtă şedere la Viena, pentru a-şi publica lucrarea de etică, el se întoarce in România, unde a fost numit profesor de filosofie la Universitatea de la Cernăuti. În tot cursul uriaşelor lui sfortări de peste 20 de ant pentru a îmbogăti cultura nationalâ şi a lumina vittorul poporului său n-a cules decât deceptii, suferinţe şi lovituri cumplite din partea stăpânirii, până ce moartea l-a izbăvit de acest calvar neîntrerupt pe când pătimea in închisorile comuniste.

Opera profesorului Brăileanu se prezintă sub trei aspecte fundamentale:

- lucrări de filozofie 

- lucrări de sociologie 

- lucrări de orientare politică

Cunoştintele filozofice ale profesorulut Traian Brăileanu sunt extinse şi profunde. Nu numai că era familiarizat cu filozofia antică şi cea modemă, kantiene şi post-kantiene, dar era la curent şi cu ultimele luări de pozitie in metafizică. În lupta dintre curentul ştiintific-pozitivist şi filozofia speculativă, care-şi apăra cu înverşunare ultimele fortărete, el se aşează de partea şcolii pozitiviste, dar nu pentru a îngropa metafizica, ci numai pentru faptul că interesul pentru generalizări şi abstractiuni s-a deplasat spre teoria cunoaşterii. În 1912 publică o lucrare in româneşte cu titlul "Despre conditiunile cunoştintei şi conştiinţei", in care tratează problema formării conceptelor fundamentale ale gândirii, fără de care nu poate opera nici o ştiinţă. Omul nu poate inventa nimic din ceea ce ar contrazice principiile generale ale conşttintei.

În 1919 publică cartea de etică mai sus mentionată, considerată de specialişti ca o lucrare de interes capital in acest domeniu. Nota predominantă a cugetării lui, aşa cum reiese din aceste lucrări şi din tot ce-a scris in cursul vietii lui, este repulsia fată de speculatiile in gol. Sistemele de filosofie idealistă nu-l satisfac. În tot ce gândeşte trebuie să simtă terenul sub picioare. Traian Brăileanu este un realist, un empirist, un adept al şcolii pozitiviste. El nu se angajează in ipoteze, sinteze, teorii, decât numai după o intensă cercetare a realitătii. Şi in etică, el e preocupat de a pune bazele unei "ştiinte" a eticei. Individul - spune el - constituie un sistem autonom, iar etica ar studia structura, funcţiunile şi evolutia acestui sistem in relaţiile lui cu alţi indivizi. Etica este ştiinta raporturilor interindividuale. Ca să iasă din domeniul speculatifor şi să se constituie in ştiintâ, trebuie să folosească rezultatele biologiei şi ale psihologiei.

Cât de adânci şi precise sunt cunoştintele lui filozofice rezultă şi din faptul că a tradus in româneşte aproape întreaga filosofie a lui Kant. În 1929 publică "Metafizica Moravurilor", in 1930 "Critica Ratiunii Pure" şi in 1940, "Critica Puterii de Judecată". Cine ştie cât de greu se citeşte in original acest filozof, îşi va da seama ce muncă uriaşă a reclamat transpunerea cugetării kantiene in limba română, ale cărei resurse terminologice nu pot rivaliza cu o limbă de traditie culturală.

Când profesorul Brăileanu a început sa se specializeze in Sociologie, el poseda deja o solidă formatie filozofică. Această trecere prin filozofie îl aşeazâ într-o pozitie privilegiată fată de obiect. Spiritul său, familiarizat cu marde sisteme de gândire, posedă exercitiul necesar pentru a reuni in sinteze din ce in ce mai cuprinzătoare cercetarea fenomenelor sociale. Studiile lui de drept şi etică iarăşi nu au fost fără folos, căci constituiau o excelentă pregătire pentru cunoaşterea resorturilor comunitătii omeneşti. De altminteri, sistemul social al profesorului Brăileanu îşi are originile in Etica ce-a publicat-o in 1919. Aici găsim primele idei ale tratatului lui de sociologie, care se va desluşi progresiv in cursul anilor următori.

Cea dintâi impresie pe care o culegi citind lucrările lui Traian Brăileanu este bogătia şi varietatea materialului întrebuintat. O enormă masă de cunoştinte care te copleşeşte. E firesc sa ne întrebăm când a avut timpul necesar sa achizitioneze şi acest imens bagaj de cunoştinte noi, după ce până in 1920 nu făcuse altceva decât incursiuni in disciplinele filozofice. Nici nu începuse bine sa profeseze la catedra de sociologie, şi profesorul Brăileanu publică lucrări de specialitate care atrag elogiul unanim al criticii. Introducerea in Sociologia Generală apare in 1926. Cu aceste lucrări el se situează pe primul plan al sociologiei româneşti, crează o şcoală de sociologie şi e recunoscut ca autoritate in materie. El n-a fost un profesor universitar improvizat după război, ci a onorat catedra ce i-a încredintat-o natiunea in cel mai scurt timp cu lucrări de mare valoare.

Toti cei care la această epocă i-au recenzat lucrările, au remarcat in mod unanim vastele lui cunoştinte. Vorbind de "Introducerea in sociologie", apărută in 1923, "Revue Internationale de Sociologie" din Paris, anul 1925, mentionează "documentarea cu adevărat europeană şi nu cum se întâmplă adeseori cu lucrâri asemănătoare, cu o documentare scoasă exclusiv din una sau două tări". Traian Brăileanu nu numai că cunoaşte lucrările clasice de sociologie, dar e la curent cu ultimele publicatii de specialitate. În afară de marile reviste sociologice europene, îşi extrage documentarea din Statele Unite şi nu trece cu vederea nici chiar productia ştiinţifică a unor tări ca Ungaria sau Cehoslovacia.

Traian Brăileanu este un erudit. Dar eruditia nici nu-l încântă şi nici nu-l înconvoaie sub povara ei. Sunt eruditi care nu ştiu ce sa facă cu materialul acumulat şi toată viata lor se rezumă la contributii. Nu e nici un simplu profesor care să se multumească sa expună studentilor cu claritate şi cu tot aparatul ştiintific trebuincios teoriile altora. El este un creator in orice domeniu se instalează. Cunoştintele lui de filozofie, psihologie, etică, drept, istorie, sociologie, constituie numai o etapâ in procesul intelectual, a cărui supremă năzuintâ este sa construiască ceva independent de alti gânditori. În sociologie, domeniul căruia şi-a consacrat eforturile vietii mature, intervine cu un punct de vedere propriu, cu o sinteză originală a realitătilor sociale şi de cea mai mare valoare ştiinţifcă.

O altă trăsătură caracteristică a operelor profesorului Brăileanu este probitatea ştiinţifică. El nu lasă nimic neverificat. Se interesează nu numai de lucrările propriu-zise de sociologie, ci de orice lucrâri care ar avea o atingere cât de îndepărtatâ cu obiectul ei. Chiar teorii absurde sau stranii le examinează cu egală solicitudine. Studiile de sociologie animală le urmăreşte cu cel mai mare interes pentru a vedea dacă nu descoperă ceva util pentru explicaţia comunităţii omeneşti. Nu-l impresionează nici ce aduc marii gânditori, marii sociologi, marile lucrări de circulaţie mondială. Spiritul lui critic îl împiedică să se reazime pe autoritatea cuiva până n-a verifcat el însuşi afirmaţiile lor. El reia teoriile lor din germene, de la izvoare, le confruntă cu faptele şi apoi îşi formulează concluziile lui.

Adept al şcolii pozitiviste, aplică metodele ştiinţifice cu o rigurozitate extremă. El e contra speculaţiilor filozofice in sociologie, contra conceptelor apriorice, contra generalizărilor pripite. Dar e şi contra acelora care se declară pozitivişti, oameni de ştiinţă, cum e Durkheim, de pildă, şi care operează in realitate tot cu noţiuni preconcepute. El nu face un pas înainte fără de o atentă examinare a faptelor. Fireşte, nici el nu se poate lipsi de ipoteze şi de generalizări, de teorii, de sisteme, dar se fereşte să nu cadă in erorile sociologilor care au tras concluzii premature din analize insuficiente. Tot atât de sceptic se arată şi faţă de realismul naiv al acelora care se entuziasmează de metoda monografiilor şi anchetelor sociale. Aceste metode furnizează un anumit material, dar ele însele nu se pot substitui adevăratei ştiinţe, care trebuie să rezulte din sintezele realizate de savant.

Cu aceeaşi înverşunare apără sociologia de amestecul influenţelor politice, a ideologiilor şi doctrinelor de orice natură. Una e politica, luată ca ştiinţă obiectivă, o ramură a sociologiei, şi alta e doctrina politică, cum ar fi marxismul, care nu e o ştiinţă, ci o concepţie asupra lumii şi vieţii. Sociologia ca ştiinţă nu poate exista sub nici o etichetă, nici marxistă, nici liberală şi nici religioasă. Sociologia este o ştiinţă pură, care nu se preocupă decât de adevărul social. Ea poate studia la un moment dat şi fenomenul marxist, liberal, religios, dar ca orice alt fenomen, exclusiv dintr-un pur interes ştiinţific, fară a proclama, cum fac marxiştii, că materialismul istoric este o ştiinţă, este o explicaţie a lumii, când in realitate nu-i decât o ideologie cu pretenţii de ştiinţă, adică o pseudo-ştiinţă.

Era firesc ca aceste luări de poziţie să-l îndepărteze de celelalte şcoli sociologice româneşti. La Iaşi, sociologia de la Universitate era contaminată de marxism, această direcţie având ca reprezentanţi principali pe Petre Andrei şi Mihail Ralea. Studiile lor ieşeau din sfera ştiinţei pentru a deveni vehicule de propagare a unei ideologii politice. "Obiectivitatea" ştiinţifică a lui Petre Andrei era atât de manifestă încât recomanda tineretului românesc "turbulent", ca model constructiv de urmat pe komsomoliştii sovietici! La Bucureşti catedra de sociologie era ocupată de profesorul Dimitrie Gusti, un mare animator, care a contribuit mult la popularizarea noii ştiinţe in România. Lui i se datorează şi crearea Institutului Social Român, la a cărui catedră s-au perindat cele mai de seamă figuri ale politicii, economiei şi ştiinţei româneşti. In ce priveşte cursurile lui de sociologie, ele se limitau la o excelentă expunere a diverselor sisteme sociale, inclusiv a marxismului, fără a ieşi din stadiul pur didactic, fără a elabora o teorie proprie care să îmbrăţişeze ansamblul cercetărilor. În schimb profesorul Dimitrie Gusti a conceput o excelentă tehnică de studiere a unităţilor sociale, in special a satului românesc, şi pe baza ei a făcut sondaje in diverse puncte ale ţării. Mulţi au confundat metoda lui monografică cu un sistem de gândire socială, ceea ce era cu totul fals. Materialul adunat in campaniile monografce n-a ajuns niciodată in faza constructivă şi piedica principală era însuşi profesorul Gusti, care nu ajunsese să se lămurească pe sine însuşi asupra ideii de comunitate omenească. In ce priveşte naţiunea, de pildă, la a cărei explicaţie trebuia să contribuie cercetările, el îşi însuşise teoria atomistă a societăţii, după care o naţiune nu-i decât o simplă adiţiune de indivizi. Constituirea şi coeziunea naţiunilor ar fi in funcţie de bunul plac al individului, de manifestarea voinţei lui, care trebuie mereu reînoită. Naţiunea ar fi "un plebiscit de fiecare zi" după formula lui Renan. Nici pomeneală nu mai era in formarea unei naţiuni de origini comune, de o istorie comună, de tradiţii, de o limbă unitară, de religie, de teritoriu propriu, de aspiraţii comune, de sânge şi rasă. Toate aceste manifestări le elimină profesorul Gusti din conceptul natiunii pentru a nu lăsa la baza ei decât pe individul suveran şi autonom, indiferent din ce rasă sau neam se trage. Fireşte că această teorie, de fapt nu a lui proprie, ci importată din cercurile de gândire cosmopolită din Occident, era pe placul proaspetilor imigranti evrei care puteau revendica pe baza ei aceleaşi drepturi cu băştinaşii care de milenii locuiau pe pământul românesc.

Profesorul Gusti a făcut o strălucită carieră politică gratie deformării ştiintei sociale şi punerea ei in slujba unor interese politice denaturate. A militat mai întâi pentru "Statul Ţărănesc" şi pentru formula "Frontului Popular", pentru a intra mai târziu in slujba lui Carol, căsătorindu-se cu o rudă a Elenei Lupescu. A creat cu banii Statului echipele regale, al căror rost principal era să facă concurenţă echipelor legionare. Tot el a fost chemat in fruntea "Serviciului Social", un alt instrument al dictaturii regale. Profesorul Gusti părăseşte complet in ultimii ani domeniul ştiintei pentru a se converti într-un membru al camarilei. Toată activitatea lui "ştiinţifică"din această perioadă nu avea alt obiectiv decât să abată tineretul legionar de la linia nationalistă. Rezultatele au fost tocmai inverse, deoarece cei mai importanti elevi ai lui Gusti, in frunte cu Traian Herseni, au aderat la şcoala legionară, unde ştiinta şi pornirle adânci ale sufletului nu se contraziceau. Cercetările monografice nu puteau duce la nici un rezultat ştiinţific pentru că lipsea cadrul in care să se organizeze materialul adunat. Satele româneşti cercetate de echipele monografice nu erau nişte aşezări agătate in vânt, ci fragmente din corpul unei natiuni, iar ideea de natiune profesorul Gusti o redusese la neant, pulverizând-o in milioane de existente singuratice.

Profesorul Brăileanu a biciuit in lucrările lui confuzia ştiinţifică a şcolii sociologice de la Bucureşti. Dimitrie Gusti nu se ocupa de nici o problemă vitală a poporului românesc, nici de chestiunea evreiască, nici de nationalism, nici de coruptia păturii conducătoare, nici de subjugarea economică a românului, nici de relele care măcinau pătura tărănească. "Acestea nu sunt subiecte pentru sociologie, nu sunt fenomene "interesante"; in schimb stâna, nunta tărănească, etc. prezentau mai mare interes sociologic, extraordinar, colosal, mondial!". Referindu-se la sociologia monografică, americană, Brăileanu arată că ea a studiat raporturile dintre nucleul principal al populatiei americane, rasa anglo-saxonă, şi celelalte nationalităti şi pe baza acestor studii s-au înfăptuit reformele necesare pentru mentinerea suprematiei rasei anglo-saxone, măsuri reflectate între altele şi in legea imigratiilor. La noi, spune el, "sociologul nostru monografic" nici n-ar îndrăzni să viseze la chestiuni de orientare ale poporului român in lupta pentru existentă, necum să le exprime in a sa "sociologie românească". Sunt multe pasaje din lucrările lui in care, într-un stil caustic, se războieşte cu profesorul Gusti. Nu din concurenţă, cum s-ar crede, nu pentru că Dimitrie Gusti i-ar fi întunecat gloria, ci pentru că acesta se abătuse de la obiectivitatea ştiinţifcă pentru a servi fortelor care amenintau integritatea neamului nostru.

Şcoala sociologică românească de la Cernăuti e singura şcoală de înalt nivel ştiinţific şi aceasta graţie directiei ce i-a imprimat-o profesorul Traian Brăileanu.

Una din cele mai grele probleme ce se pun sociologiei este delimitarea obiectului ei. Nimic mai simplu decât să se spună că sociologia se ocupă de societatea sau comunitatea omenească. Când se trece însă la aplicatia acestei definitii, se constată că există o multime de ştiinţe sociale care studiază societatea sub diverse aspecte şi care toate, mai mult sau mai putin, au pretentia de a fi sociologii. Există o sociologie biologică, economică, psihologică, etc. care din perspectiva lor specifică vor să dea o explicare integrală a fenomenelor sociale. Traian Brăileanu consideră acest gen de cercetări, interpretări unilaterale ale faptelor sociale. Societatea nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici istorie, ci o structură centrală, o entitate distinctă de toate aceste realităţi care intră in componenţa ei, dar nu-i epuizează conţinutul. Acestea sunt sociologii de tip particular. Sociologia utilizează rezultatele obţinute de aceste ştiinţe, dar cu scopul de a elabora o sinteză proprie care să corespundă imaginii generale a societăţii. Pentru a deosebi sociologia propriu-zisă de ştiinţele sociale particulare, el îşi întitulează tratatul său de sociologie, Sociologia Generală. După concepţia profesorului, sociologia ar fi o sinteză a ştiinţelor sociale, o filosofie a lor, o ştiinţă centrală care le-ar îngloba pe toate in perspectiva ei generală. Misiunea sociologiei este descoperirea legilor generale care determină structura şi dezvoltarea comunităţilor omeneşti.

Obiectul sociologiei este comunitatea omenească, considerată ca sistem autonom. Cu această definiţie profesorul vrea să spună că societatea nu se rezumă la indivizii ce o compun şi nici la relaţiile interindividuale, ci se detaşează de ei pentru a constitui o entitate aparte, înzestrată cu o voinţă colectivă şi cu un eu colectiv. Individul constituie un sistem autonom, iar societatea un alt sistem autonom, de rang superior. Societatea nu e nici natură. Fenomenele sociale nu pot fi explicate pe baza legilor naturii şi nici sociologia degradată la o fizică socială. Societatea apartine omenirii, care e o ordine de realităti distinctă de natură.

Sistemul de gândire socială al profesorului Brăileanu înmugureşte in etică, începe să se schiţeze in introducerea in sociologie (1923), se desfaşoară in sociologia generală (1926) şi politică (1928), pentru a-si transmite ultimele reflexe şi preciziuni in teoria comunităţii omeneşti (1940). În genere metoda lui de expunere urmează maieuticei lui Socrate: lasă adevărul să rezulte din examinarea critică a diverselor teorii şi in mod nefortat şi progresiv cititorul este adus in faţa propriei lui concepţii. Traian Brăileanu reconstituie cu elevii şi cititorii lui drumul ce l-a parcurs el însuşi in păienjenişul faptelor şi teoriilor sociale până ce a ajuns să se lămurească ce e aceea societate. E o metodă, vie, dinamicâ, înviorată prin permanentul dialog la care obligă toate somităţile ştiinţei sociale. Arareori profesorul Brăileanu face expuneri sistematice. Nu vom întâlni in cărtile lui o prezentare geometrică a sistemului său. El merge din dezbatere in dezbatere pentru a ajunge in final la o revărsare maiestuoasă a gândirii lui. Ca o apă de munte care se zbate in chei, pentru a-şi găsi apoi drum liber in lungul şesului.

Fireşte că tot ce spunem noi aici despre concepţia sociologică a profesorului nu-i decât o schemă incompletă şi lipsită de vitalitatea gândirii lui. Ar trebui o muncă de câţiva ani pentru a scrie ceva care să onoreze geniul lui. Proiectul nostru nu-i de ordin ştiinţific ci psihologic şi moral, şi anume, de a urmări fazele de manifestare ale personalităţii lui, puternic reflectată in tot ce a scris. Spre deosebire de alţi scriitori sau savanţi la care scrisul şi viaţa nu se acoperă, la Traian Brăileanu ele formează un tot inseparabil. Viaţa şi-a închinat-o ştiinţei, iar ştiinţa îi luminează drumul vieţii.

Ca toţi sociologii, este preocupat şi Brăileanu de originile societăţii. Care este celula socială, embrionul social, din care s-au dezvoltat celelalte forme de viată colectivă? Societatea organizată şi diferenţiată de astăzi se trage dintr-o formă simplă, nediferenţiată, familia, care face trecerea de la biologie la sociologie. In familia primitivă găsim concentrate toate elementele care in decursul unei lungi evoluţii vor da naştere la formele sociale complexe. Aceste elemente nu sunt indivizii care compun familia, luaţi ca exemplare singuratice. Atunci am reveni la teoria agregatului social, a juxtapunerii atomice a indivizilor in procesul de formare al comunităţilor omeneşti. Indivizii care compun familia posedă nişte caracteristici supraindividuale, care presupun încă in acest stadiu existenţa embrionară a societăţii. Principiul social care marchează existenţa tuturor indivizilor care compun familia este diferentierea lor in sexe şi vârste. Tesutul social originar nu l-ar constitui aşadar suma indivizilor care compun familia, ci structura lor specifică, bazată pe separarea lor in sexe şi vârste. Aceste caracteristici sunt modificări biologice impuse de necesitatea perpetuării generatiilor, dar ele constituie in acelaşi timp şi plasma socială din care s-au dezvoltat toate tipurile de comunităţi omeneşti. Sub presiunea uriaşă a fortelor fizice, a mediului înconjurător, familiie reunite in unităti mai mari se transformă in semintii, care sunt varietăti antropologice. În această fază apar rasele. În interiorul marilor comunităţi rasiale, extinse pe continente, apar apoi genurile de viată, agricultori, păstori, nomazi, vânători. Acum începe adaptarea activă a omului la mediu şi numai din acest moment se formează comunitatea omenească propriu-zisă, obiectul sociologiei. Omul câştigă îndemânarea de a modifica natura după trebuintele lui şi de a migra cu mediul in care a trăit mai înainte.

Ceea ce ne interesează pe noi mai mult in teoria socială a profesorului Brăileanu este formarea comunitătilor politice, a natiunilor. Transformarea genurilor de viată in comunităţi politice se produce in momentul când grupele sociale intră in contact. Cum fiecare grup social s-a adaptat la mediu, dobândind anumite caracteristici rezultate din lunga convietuire, el va tinde să-şi păstreze independenta fată de alte grupe sociale care s-au ivit la orizontul mediului său ambiant. Pentru a se putea apăra cu succes contra noilor comunităţi care îi tulbură pacea lui naturală, structura grupului social se va modifica, se va diferentia, îmbogătindu-se cu noi organe, capabile să îndeplinească noua functiune, adică apărarea teritoriului propriu fată de invaziile străine. Instrumentul principal de protectie al unui grup social contra amenintării de cotropire din partea altor grupe sociale este armata.

O natiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituie in Stat national, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiintei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărămitare a unor mari complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiintă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităti comune şi cultură proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat national. Misiunea principală a noii structuri sociale este că, sprijinit pe fortele militare, să asigure ocrotirea patriei contra încălcărilor altor comunităţi. Statul national, spune Brăileanu, este forma ideală de convietuire umană şi repezintă încheierea unei evolutii in care se face trecerea de la starea nedesluşită a unei natiuni la o lămurire a personalitătii ei. Statele se cristalizează in timp şi spatiu din raporturi intercomunitare, iar istoria propriu-zisă începe odată cu conflictele dintre ele.

După aparitia lucrărilor de sociologie, Traian Brăileanu si-a continuat investigatiile in politică şi rodul acestor cercetări a fost publicarea "Politicii" la scurt interval, in anul 1928, la Cernăuti. Functiunea politică se iveşte într-o comunitate omenească când ea intră in contact cu alte comunităti. Comunitatea cu mediul ei ambiant a ajuns să formeze o lume aparte şi atunci ea va tinde să se apere contra oricărei încercări de penetratie, fărâmitare sau subjugare a ei din partea unei comunităti străine. Numim politică - spune Brăileanu - functiunea comunitătii omeneşti prin care ea caută să-şi apere individualitatea sau personalitatea contra întreprinderilor de cotropire ale altor popoare. Statele, cu instrumentul principal armata, au apărut din necesitatea de a asigura independenta grupului social fată de incursiunile altor comunităţi.

Era logic ca după ce profesorul Brăileanu şi-a încheiat lucrările propriu-zise cu publicarea "Politicii", să-şi îndrepte cercetările spre comunitatea românească. El nu putea să ignore existenţa propriei lui naţiuni şi sa nu încerce a-i defini coordonatele din perspectiva sistemului său. El era dator cu această explicaţie atât ca om de ştiinţă căt şi ca patriot. În tratatul său de sociologie s-a ocupat de legile generale ale societăţii. Acum făcea o aplicare a acestor legi la o colectivitate pe care o cunoştea din propria lui trăire. Traian Brăileanu este un empirist. El şi-a clădit sistemul pas cu pas pornind de la realităţile sociale. Analizând condiţiile de viaţă ale poporului român, el supunea la o nouă verificare teoria lui socială, coborând iarăşi in domeniul faptelor. Odată cu această demonstraţie ştiinţifică a viabilităţii sistemului său, profesorul săvârşea şi o mare operă naţională, căci punea la dispoziţia conducătorilor tării şi a tuturor acelora care se interesau de soarta ei o serie de investigaţii sociale şi politice de cea mai înaltă valoare ştiinţifică, care puteau fi utilizate apoi cu folos pentru nevoile de guvernare ale Statului Român.

În tratarea problemelor specifice poporului român, el nu părăseşte domeniul ştiinţei. Nu confecţionează teorii pentru nevoile de propagandă ale unui partid. Din punct de vedere al ştiinţei, a vorbi de o sociologie liberală sau marxistă este o absurditate. Traian Brăileanu oferă bărbaţilor de Stat ai României o tehnică politică, dedusă cu aceeaşi rigoare ştiinţifică din sistemul său de gândire socială, pentru ca apoi aceştia, cu ajutorul ei, să poată desăvârşi structura Statului Român. În anul 1937 şi-a publicat toate studiile sale de politică românească într-un volum intitulat "Sociologia şi Arta Guvernării". Chiar prin titlul ales el a voit sa sublinieze distanţa care separă pe omul de ştiinţă de omul politic. Sociologia e o ştiinţă, in timp ce guvernarea e o artă. Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de personalitatea celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă. Nu există reguli de a crea o opera de artă. Dar in afară de artele obişnuite, există şi o artă socială, o artă politică, o artă a guvernării. Statele sunt opera artiştilor sociali. Sociologul nu e chemat sa reformeze societatea şi nici sa se substituie omului de Stat. Un eminent teoretician politic poate sa dea fiasco când va fi pus sa guverneze. Omul de ştiinţă oferă omului politic formula de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi in stare sa le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator in politică. Sociologia poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare. Poate ajuta la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai buna formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie sa rămână obiectivă, rezervată şi modestă faţă de realitatea politică şi faţă de sarcina oamenilor politici. Ştiinţa socială, de pildă, nu poate preconiza idealuri, căci ar însemna sa amestece domeniul lui ceea ce este cu domeniul lui ceea ce ar trebui să fie, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de un ideal nu e viabilă. Tot ştiinţa poate dovedi că o naţiune nu poate trăi dacă membrii ei nu sunt naţionalişti, adică integraţi in aspiraţiile ei cele mai profunde. Ştiinţa nu poate fixa scopuri practice guvernării, dar poate dovedi că o comunitate naţională, dacă vrea sa se menţină şi să înflorească, trebuie să se supună la anumite condiţiuni. Există metode de distrugere ale popoarelor, după cum există altele care asigură dăinuirea şi progresul lor; ştiinţa socială le poate indica cu preciziune şi pe unele şi pe altele.

Profesorul Brăileanu nu pretinde ca el însuşi sa înfaptuiască ideile pe care le dezvoltă in studiile consacrate realităţilor româneşti. Misiunea lui e alta: să ajute cu ştiinţa şi sfaturile lui pe omul de acţiune la întocmirea celei mai potrivite forme de Stat pentru asigurarea independenţei şi perpetuării comunităţii româneşti. Ca exemplu de strălucită colaborare între omul de ştiinţă şi artistul politic dă pe Aristotel şi Alexandru cel Mare. Filosoful n-ar fi putut cuceri Asia, dar nici eroul nu'ar fi putut organiza imperiul fără de adânca cunoaştere a structurii şi dinamicii Statului din lecţiile de teorie politică ale lui Aristotel.

"Sociologia şi Arta Guvernării" are o îndoitâ însemnătate. Mai întâi e un document al timpului. Nu se poate scrie o istorie socialâ a României între cele două râzboaie fără a consulta această carte. Toate aspectele, importante ale vietii româneşti sunt examinate cu competenta omului de ştiintă. Şi in aceste articole-studii consacrate problemelor româneşti admirăm meticulozitatea cu care se informează asupra oricărui fenomen şi preciziunea cu care operează apoi in interiorul faptelor pentru a desluşi esentialul de secundar. Trebuie sa avem in vedere şi munca istovitoare ce o desfăşoarâ concomitent: in timp ce continuă cu aceeaşi hărnicie studiile de filosofie şi sociologie, nimic nu-i scapă nici din actualitatea românească fie pe terenul evenimentelor, fie al publicatiilor de specialitate. Un studiu al profesorului C. Stoicănescu in revistele Institutului Social Banat-Crişana din 1936, referitor la situatia economică şi socială la granita de Vest, este remarcat de profesor şi utilizat. Stoicănescu nu era nici specialist in sociologie şi nici o figură legionară la vremea aceea, dar datele statistice din acest studiu i s-au pârut profesorului de cea mai mare importantă pentru propria lui documentare.

Ceea ce măreşte considerabil valoarea acestor documente sociale româneşti este autoritatea de la care emană. Nu sunt fapte înregistrate fotografic, simple descrieri ale unor stări existente, ci situatii interpretate cu tot aparatul ştiintific de care dispune un mare sociolog. Traian Brăileanu posedă viziunea generală a societăţii, cunoaşte procesul de naştere şi disparitie al comunitătilor omeneşti şi cu ajutorul acestei vaste retele de cunoştinţe explorează societatea românească. Când Brăileanu descoperă tesuturile bolnave ale României, el se găseşte in situatia medicului, care, bazat pe cunoştintele lui, pune diagnosticul. El întocmeşte harta infirmitătilor de care suferă organismul natiunii cu ajutorul instrumentului ce şi l-a făurit după ani de muncă şi meditatie încordată. Putem fi siguri că ceea ce el afirmă, e construit din cel mai solid material ştiintific.

Spre deosebire de alţi autori de lucrări asemănătoare care s-au limitat la o simplâ colectie de date şi rareori şi cu multă timiditate au trecut la încercări de sistematizare, Traian Brăileanu toarnă materialul adunat in forme inteligibile.

Colectia lui de articole "Sociologia şi Arta Guvernării" e in realitate un tratat de sociologie românescă. Capitolele acestei cărti, îmbrătişate dintr-o singură privire, constituie o vastă frescă a societăţii româneşti între cele douâ războaie, operă unică in bibliografia românească. Înşirâm aici câteva din numeroasele subiecte tratate de profesor pentru ca cititorul să-şi dea seama de amploarea cercetărilor lui: închegarea Statelor nationale, internationalele contra Statelor nationale, parlamentul, democratia şi separatiunea puterilor in Stat, înstrăinarea şi degenerarea clasei conducătoare româneşti, tragedia functionarului român, functionarism şi birocratism, capitularea burgheziei româneşti in fata burgheziei evreieşti, structura partidelor politice, problema economică in Statul national, problema muncitorească, decăderea Universitătilor româneşti, studentii şi Universitatea, feminizare şi efeminizare, evreii şi comunismul, circulatia elitelor şi demagogia, "Statul tărănesc", "Frontul popular", revolutia de la 1907 şi consecintele ei, Ştefan cel Mare şi arta guvernării, etc... Fiecare articol este consacrat unei teme centrale, dar din nevoi explicative profesorul e obligat sa abordeze şi o multime de chestiuni înrudite cu subiectul principal, încât titlul unui articol nu acoperă varietatea de idei şi solutii din care e tesut ansamblul lui.

După critică, urmează partea constructivă. După dezvăluirea metehnelor de care suferă organismul national, Traian Brăileanu oferă remediile pentru îndreptarea lor. După temeinica analiză a realitătilor româneşti, se încumetă sa prescrie şi o tehnică socială sa suprime cauzele profunde ale răului care macină poporul nostru. Din totalitatea sfaturilor lui adresate conducătorilor politici se poate reconstitui conceptia lui de reorganizare a Statului Român. Repetăm că el nu propune programe abstracte, nu e un vizionar incorigibil care in avântul lui generos pierde contactul cu realitătile, ci oferă formule de actiune ieşite din stricta aplicare a ştiintei teoretice la comunitatea românească. Ştiinta socială poate sugera mijloacele de îndreptare ale deformatiilor de care suferă corpul naţiunii; este apoi treaba bărbatului de Stat sa le aplice. Succesul unei tehnici politice, corect formulatâ de omul de ştiinţâ, depinde de geniul conducătorului.

În fixarea tehnicilor politice destinate la guvernarea Statului Romăn el operează cu un principiu unic, natiunea, respectându-şi cu consecventă propriul lui sistem de gândire. De vreme ce, cum dovedeşte sociologia, natiunea reprezintă termenul final al unui lung proces de evolutie socială, trebuie sa ne orientăm după fiinta şi nevoile ei in găsirea celor mai bune reguli de guvernare. Ideea comunităţii româneşti trebuie sa ne călăuzească in toate momentele când facem planuri de reformă ale Statului Român. Natiunea răscolind toate compartimentele vietii nationale, garantează in acelaşi timp coerenta şi unitatea mijloacelor de guvernare propuse de omul de ştiintă pentru desăvârşirea structurii Statului Român. "Ideea naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea sa, stă la temelia doctrinei şi actiunii "nationaliste" româneşti". (Ideea comunităţii româneşti).

Statul national este forma ideală de convietuire omenească. El este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam şi de o lege. S-ar putea ca mai tâtziu sa se ajungă la o colaborare între toate Statele nationale, spune Brăileanu, dar fără a se pierde din vedere misunea lor fundamentală, care este ocrotirea natiunii.

Înfăptuirea unui Stat national depinde de virtutile păturii conducătoare. Nu orice clasă conducătoare poate creea un Stat national, ci numai o clasă constituită dintr-o elită natională.

Elita unei naţiuni trebuie sa aibă o structură omogenă, adică sa fie de aceeaşi rasă cu poporul. Între clasa conducătoare, elită şi popor trebuie sa existe identitate, dacă vrem ca rezultatele guvernării să fie crearea unui Stat national.

O elită natională se impune prin luptă la conducere şi se perpetuează prin educatie şi prin continuă împrospătare din masa poporului. O elită naţională trebuie sa fie o elită deschisă tuturor talentelor ce se pot ivi din popor. Partidele politice trebuie sa devină pepienere de elite in loc de a fi ceea ce sunt astăzi, pepiniere de afacerişti, oportunişti şi interesati.

Degenerarea unui Stat începe cu infiltrarea şi înstrăinarea clasei conducătoare. O elită natională trebuie să fie imună la influentele diverselor internationale, duşmami de moarte ale Statului national. Când o elită naţională a fost substituită la conducerea Statului de o elită străină, atunci acel Stat a încetat de a mai fi national, chiar dacă el continuă sa poarte pe frontispiciu numele unei naţiuni. In dictatura proletariatului, elita naţională este răsturnată şi înlocuită cu o elită străină. Din acel moment Statul national a încetat sa mai existe; un Stat comunist nu mai are nimic comun cu Statul national anterior. Continuitatea istoriei a Statului national e întreruptă.

Ca formă de guvernare, el sustine democratia parlamentară, corectată şi completată cu principiul reprezentării fortelor productive ale tării (profesiuni). Parlamentul trebuie să fie expresia liberă a unui popor. El este contra tendintei partidelor de a se substitui institutiilor politice ale tării şi condamnă amestecul executivului (Rege, guvern) in desfăşurarea unei vieţi constitutionale normale.

"Nu s-a înfaptuit după Unire un Stat National Român", exclamă cu durere Traian Brăileanu, "deoarece conducerea lui a alunecat din mâinile românilor in mâinile străinilor. Înainte de război, Statul Român mai dispunea de o rezervă de oameni politici de valoare, de caractere ireproşabile, dar după război partidele s -au alterat in aşa măsură încât directia lor a trecut in mâinile şarlatanilor şi demagogilor in spatele cărora operează elemente străine, evrei, comunişti şi alte forte intemationale".

Crearea Statului National Român, după unirea teritorială, trebuie sa înceapă cu procesul de nationalizare al păturii conducătoare. Un rol important in crearea unui Stat românesc autentic, el acordă familiilor româneşti. El vede in fiecare familie o citadelă a patriei, iar tatii de familie, ca pe vremuri pater familiae, trebuie sa obtină un statut special in cadrul Statului. Familia are un aspect biologic care nu deosebeşte pe om de animal, functiunea reproducerii, dar are şi un aspect social şi spiritual, creşterea copiilor. Educatia trebuie sa tindă la transformarea tinerelor vlăstare in energii creatoare ale natiunii. Copiii nu trebuie crescuti pe linia efortului minim, in vederea unei vieti uşoare, unei strecurări in viată, evitând suferintele şi greutătile, ci pe linia efortului maxim, pentru a fi de folos şi naţiunii lor. El preconizează crearea de familii eroice, dinamice, conştiente de misiunea lor in Stat şi societate. Aceste familii crescute in cultul vitejiei şi al dragostei de tară vor trebui să-şi aibă locul lor in organizarea Statului.

În ce priveşte buna administrare a Statului, el vede solutia problemei in crearea unei clase functionăreşti bine pregătite din punct de vedere profesional şi bine retribuite. Nu se poate aştepta cinste şi corectitudine de la nişte functionari muritori de foame. Cu sistemul întrebuintat până acuma, de a tine pe servitorii lui in permanentă mizerie, însuşi Statul impinge pe functionari in bratele coruptiei.

Traian Brăileanu proclamă primatul politicului asupra economicului. Bogătia şi bunăstarea economică sunt o condiţie pentru existenta Statului National, dar nu un scop al activitătii politice. Clasa politică liberală, burgheză, a ridicat această conditie la rangul de scop in sine, degradând Statul la un mijloc, la un instrument in dobândirea de bogătii individuale. "Ideea Statului national se bazează pe această restabilire a ierarhiei valorilor. Statul national s-a născut din tendinta de a înfăptui şi desăvârşi comunitatea celor de un neam şi de o lege şi de o limbă. Functiunea Statului national este de a apăra această comunitate şi de a o întări. Mijloacele de care se folosesc in îndeplinirea acestei functiuni sunt numeroase şi variate. Unul din aceste mijloace este organizarea vieţii economice, a productiei, a circulatiei şi a consumatiei bunurilor". (Problema economică in Statul national).

Într-un Stat national, armata trebuie sa treacă pe primul plan al preocupărilor, deoarece reprezintă instrumentul principal, de protectie al comunitătii nationale contra poftelor de cotropire ale altor popoare. Resursele economice ale tării trebuie sa servească in primul rând la înzestrarea armatei cu toate uneltele necesare purtării unui război modern.

Biserica constituie un factor decisiv pentru consolidarea Statului national. Nu numai prin faptul că invocă permanent protectia Puterii Divine asupra poporului, dar şi prin actiunea ei moralizatoare asupra cetătemlor. Biserica trebuie scoasă din situatia ei umilitoare de astăzi, când este utilizată pentru interese meschine de partid, şi înzestrată cu toate mijloacele necesare pentru a-şi exercita misiunea ei divină şi natională.

Politica externă determină politica intemă. Deci structura intemă a Statului trebuie in aşa fel adaptată încât sa corespundă necesitătilor exteme. Într-un fel se organizează un Stat care tinde la expansiune şi cuceriri şi in altfel un Stat care se apără. Dar nu se poate renunta şi la atac şi la apărare. Atunci Statul este demisionar, aşteptând numai să fie cotropit şi desfiintat, iar până atunci se multumeşte cu manevre de strecurare şi întârziere a momentului fatal. Acesta e aspectul ce ni-l oferă Statul Român actual, sub actualii conducători: in loc sa se adapteze conditiilor schimbate ale mediului, se despoaie de toate posibilitătile de apărare. Conditia principală pentru ca Statul Român să reziste la presiunea mediului extern este să-şi creeze mai întâi o solidă armătură internă, in care duşmanul să nu poată pătrunde pentru a-i destrăma capacitatea de apărare, Garda de Fier in jurul natiunii de care să-şi spargâ capul toti duşmanii ei. O tară bine închegată interior va şti să-şi aleagă şi aliatii trebuincioşi pentru garantarea independentei şi integritătii teritoriale.

Regenerarea Statului Român, ca a oricărui Stat in genere, presupune existenta Marelui Conducător. Toată ştiinţa, toate teoriile, toate principiile, cele mai bune tehnici de guvernare nu servesc la nimic dacă nu se iveşte marele conducător. Regenerarea Statului presupune in primul rând regenerarea clasei conducătoare, dar şi transformarea milioanelor de indivizi in cetăteni conştienti. Această putere nu o are decât conducătoarul. Numai el poate modela, disciplina, selectiona numai noua clasă conducătoare la substratul social concret. Numai el poate înălta masele populare de la existenta măruntă cotidiană la viziunea marilor interese nationale.

Iată câteva fragmente din sociologia românească a profesorului Brăileanu, pe care ne-am străduit să le prezentăm şi într-o anumită ordine. Cu aceasta suntem departe de a fi epuizat continutul articolelor lui politice, in care întâlnim pentru toate problemele Statului Român solutii realiste, logice şi echilibrate.

De abia acum, după ce am expus in mod sumar ideile lui fundamentale, putem încerca să lămurim motivele intrării lui in Mişcare. Ca să întelegem şi mai bine ce l-a determinat să facă acest pas, trebuie să luăm in considerare şi momentul hotărârii lui. Nu cunosc exact data înrolării lui in Legiune, dar in anul 1929 profesorul Brăileanu figura ca membru in Senatul Legiunii, ceea ce înseamnă că fusese unul dintre primii legionari al Căpitanului. În Mişcare au intrat mai târziu foarte multi intelectuali de valoare, dar numai după ce Legiunea ieşise in larg şi părea că se apropie de tintă. Traian Brăileanu se alătură Legiunii când organizatia îşi croia cu anevoie drumul spre lumină. În 1929, întregul efectiv al Legiunii se reducea la câteva sute de studenti; printre ei, câtva oameni mai bătrâni şi unul din aceştia era profesorul. Nu putem pune aşadar pe socoteala vârstei adeziunea lui la Mişcare, căci in 1929 se apropia de 50 de ani. Nici nu ni-l putem imagina pe profesor furat de sentimentalisme sau de formule nationaliste sonore. El era tip critic, rece, lucid, versat in arta gândirii şi in dezghiocarea realităţilor. Intrarea lui in Mişcare a fost un act de adâncă cumpăneală, o hotărăre la care a participat prin toată viata lui şi prin toată opera lui, de până atunci.

Alăturarea lui Traian Brăileanu de Căpitan este o consecintă logică a propriului său sistem de gândire. Întâlnirea cu Căpitanul inevitabilă. Şi unul şi altul se mişcau pe aceleaşi coordonate: unul in domeniul gândirii, altul in domeniul actiunii. După cunoaşterea legilor generale ale societătii, după explorarea realităţilor româneşti, era firesc ca Traian Brăileanu să-şi rotească ochii împrejur căutând pe reformatorul Statului Român, pe Marele Conducător, căci acest Stat, aşa cum merge astăzi, îi spunea ştiinţa lui, va fi înghitit de bolşevism. Îndată după Unire, a constatat cu durere şi groază că Statul National Român era o fictiune, că numele ce-l poartă nu corespondea realitătii. Partidele politice erau manevrate de forte străine care împingeau tara cu încetul şi pe nesimtite spre prăpastie.

Traian Brăileanu nu era un om politic. Nu el era să reformeze Statul Român. El aştepta să se ivească Mesia poporului românesc. Şi acest om năzdrăvan a apărut. Era Corneliu Codreanu. El l-a recunoscut de la primele lui manifestări şi l-a urmat cu credintă. El nu putea concepe ca să învete pe altii marile adevăruri nationale, iar el să se retragă comod in fotoliul prudentei. Nu apartinea acelei spete de intelectuali, atât de răspândită care una gândesc şi alta fac, care au grijă să separe viata de gândire, pentru a se pune la adăpost de urmările scrisului lor. Pentru Brăileanu, adevărul ştiintific constituia şi o obligatie morală. Ştiinta aplicată realităţilor româneşti dovedea fără greş că Statul Român merge la prăbuşire dacă nu se iveşte solutia de urgentă care să modifice actuala lui structură bolnavă, creând Statul national. Această alternativă de însănătoşire a naţiunii numai Mişcarea o putea oferi şi numai conducătorul ei, pentru că numai in sânul ei exista preocuparea de a creşte o elită natională care să ia locul actualei clase conducătoare degenerate. Nu degeaba studentii îl numeau Socrate. Exemplul de consecventă şi seninătate interioară cu care filosoful grec îşi împlinea viata in slujba adevărului, l-a călăuzit şi pe el. El era un învăţător al adevărului national, dar un învăţător care nu-si renega opera in viata civilă, ci contribuia cu toate puterile lui la biruinta ideii nationale in cadrul Statului.

Dar şi pentru Căpitan adeziunea profesorului Brăileanu la Mişcare in acea perioadă a primelor începuturi a însemnat o mare încurajare. Căci nu intrase in rândurile Mişcării un intelectual oarecare, ci un savant de reputatie consacrată, specializat in domeniul in care el opera ca om de actiune. Ne putem închipui cum i-a săltat inima de bucurie când s-a alâturat Mişcării. Profesorul era maestrul gândirii sociale româneşti contemporane şi creierul de care avea nevoie pentru a explica cercurilor intelectuale ale tării rostul Legiunii in viata neamului. Ceea ce el afirma intuitiv, succint, concentrat in manifestele lui de luptă, trebuia acum profesorul să explice de la tribuna celei mai înalte ştiinte. Cu adâncă veneratie l-a înconjurat Căpitanul in tot timpul vieţii lui, luând din ştiinta şi întelepciunea lui tot ce era util pentru propria lui orientare. In cartea lui "Pentru Legionari", găsim aceste rânduri despre profesor: "Tot aici in acest senat îşi avea locul său peste câteva luni, ilustrul profesor universitar Traian Brăileanu, acela care mai târziu, peste 5 ani, in revista sa "Însemnări Sociologice", va explica in cea mai înaltă formă ştiinţifcă fenomenul legionar". În cea mai înaltă formă ştiinţifcă, pentru că el însuşi dobândise cea mai înaltă calificare ştiinţifică pentru a-l întelege.

Într-o oarecare măsură este inexact ce-am spus mai înainte că Traian Brăileanu a început să se ocupe de problemele româneşti numai după ce şi-a încheiat marile lui lucrări de sociologie. Adevărul e că îndată după război a început să publice articole destinate să lumineze mintile conducătorilor. A tinut chiar un şir de prelegeri la Universitatea din Cernăuti in 1922-1923, sub titlul "Probleme de Pedagogie Socială". Dar abia după 1928, când operele lui principale erau in librării, a câştigat libertatea de spirit pentru a ataca pe întreg frontul problemele Statului Român. Intrarea lui in Mişcare îl obligă apoi cu atât mai mult să intensifice examenul realităţilor româneşti, pentru a pune la dispozitie noilor generatii rezultatul cercetărilor lui. Primul număr din revista "Însemnări Sociologice" a apărut in aprilie 1935, continunând până la începutul marei prigoane. În jurul ei s-a adunat un mănunchi de distinşi oameni de ştiinţă şi scriitori bucovineni care, sub îndrumarea profesorului, au adus importante contributii la lămurirea diverselor aspecte ale vieţii româneşti din acea epocă. Revista se răspândea in toată tara gratie serviciului de colportaj al Mişcării, dar asta nu înseamnă că profesorul părăsise linia obiectivitătii ştiinţifice, pentru a o transforma într-o tribună de propaganda politică. Cert, Traian Brăileanu se ocupa şi de fenomenul legionar; un om de ştiinţă nu poate ignora nici un fenomen social, dar nu abuza de spatiul revistei şi nu se referea la Mişcare decât in legătură cu problemele de interes general românesc. Fenomenul Legionar era permanent tratat din perspectiva ştiintei sociale şi profesorul demonstra că Mişcarea nu constituia o anomalie in viata publică a României, ci se încadra perfect in legile generale ale societătii şi in problematica specială a naţiunii noastre. Dacă vrem ca Statul Român să supravieţuiască, trebuie să urmeze calea indicată de Legiune; dacă vrem să-l ruinăm şi să-l desfiintăm, n-avem decât să urmăm drumul de desmăt de până acum in care s-au întrecut unul pe altul partidele politice.

Pe profesoral Brăileanu rareori îl întâlneam pe la Bucureşti. Cum el locuia într-un capăt al tării, iar eu in alt capăt, trebuia să se întâmple un eveniment deosebit ca să ne îndrepte paşii amândurora in acelaşi timp spre Centru. N-am avut prilejul să-l cunosc mai de-aproape decât in vara anului 1940. Venise la Bucureşti in prima jumătate a lumii August pentru a se informa asupra evenimentelor in curs. Care e situatia...externă a tării, ce ciuntiri teritoriale ne mac aşteaptă şi care e atitudinea Legiunii? Venise şi el să-şi spună cuvântul la şedintele Forului Legionar şi să participe la formarea unei noi forte de guvernare, al cărei pivot să fie Mişcarea. De la prima întrevedere am avut impresia binefăcătoare a unui om cu vederi largi. După o oră de discutie, a înteles perfect împrejurările complexe şi delicate in care trebuia să manevreze Legiunea. Nu puteam rupe toate puntile cu regele până ce nu am epuizat toate posibilităţile de întelegere cu el şi nu am fi creat o alternativă. După ultima audientă la rege, la care a fost şi el, s-a convins definitiv de duplicitatea lui Carol al II-lea şi de imposibilitatea unui acord.

După biruintă, in guvernul national-legionar a fost ministru al Educatiei Nationale. Cu această functiune începe episodul cel mai plin de sperante din viata lui şi care a avut deznodământul cel mai trist. În sfârşit, putea să-şi pună in aplicare conceptia lui asupra rolului Universităţilor in viata neamului. In Universităţi se formează viitoarea elită a României, viitoarea pătură conducătoare. În consecintă, nu ne poate fi indiferent cine domină in Universităti, de ce origine sunt profesorii, ce mentalitate au şi ce tendinţe politice manifestă. "Un profesor român", spune el, "trebuie să aibă un ideal social şi politic bine lămurit şi care trebuie să corespundă nâzuintelor comunitătii nationale din care face parte. Dacă idealul său e in contradictie cu idealul national, el nu este român şi deci nu poate fi profesor, adică educator al tineretului românesc"... (În Făgaşul Istoriei). "Rolul Universităţilor şi al profesorului trebuie bine determinat chiar in lumina doctrinei nationaliste. Statul nostru e un Stat national. Universitătile sunt cele mai înalte instituţii de cultură: se poate atunci întelege că profesorii acestor Universităţi să facă altă politică decât politica natională?" (Politica profesorală). Putem multiplica citatele din cartea lui "Sociologia şi Arta Guvernării" prin care defineşte functiunea Universităţilor in viata neamului: a forma in spirit national pe intelectualii de mâine al tării. Dar cum se prezenta realitatea universitară românească? Brăileanu constată tendinte şi infiltratii primejdioase in corpul profesoral, profesori marxişti, profesori politicianizati, care se ocupau de toate in afară de catedră, biblioteci şi laboratore, profesori fără pregătirea necesară, creaţi fie prin combinatii matrimoniale, fie prin combinatii de club politic. Autonomia Universităţilor exista numai pe hârtie, până ce a fost suprimată şi formal de către dictatura carlistă. În aceste conditii ce va putea ieşi din Universitatea românească? Ce spetă de intelectuali? Capete confuze, răvăşite de idealuri străine, care mâine se vor pune in slujba inamicilor patriei. Din fericire tineretul universitar a reactionat la timp şi viguros contra directiei antinationale ce voia să i-o imprime corpul profesoral, iar corpul profesoral înstrăinat de idealurule natiunii s-a pus de-a curmezişul mişcării nationaliste studenteşti, mărturisind şi prin această atitudine haină dezertarea lui din frontul patriei.

Ajuns in fruntea Ministerului Educaţiei Nationale, profesorul Brăileanu a început actiunea de reformă a Universităţilor, cu scopul de a le restitui functiunii lor naturale. A numit acele Comisiuni de restructurare ale Universităţilor, formate tot din profesori universitari, care aveau misiunea să examineze situatia fiecărui profesor şi să propună îndepărtarea acelora care cădeau într-una din aceste categorii:

- profesori care profesau idei primejdioase existentei Statului Român, in primul rând profesorii de tendintă marxistă.

- profesori compromişi in prigoana contra legionarilor, cum erau cazurile lui Iorga şi Goangă.

- profesori necalificati pentru postul ce-l ocupau fară titlurile corespunzătoare sau fără lucrări de specialitate, creaturi ale partidelor politice sau ale intereselor de familie.

În realizarea acestei reforme, Traian Brăileanu s-a bucurat de sprijinul total al Conducătorului. Altminteri nici nu putea sa o înceapă. Persoanele care se interesează de această chestiune nu trebuie sa uite că generalul Antonescu nu era numai Şeful Statului, ci şi şeful guvernului şi, in această calitate, el lucra direct cu miniştri de resort. Eu n-am avut nici un amestec in acest proiect. Nu am intervenit nici măcar cu o sugestie. Profesorul Brăileanu era un specialist in chestiuni de învătământ şi nimeni nu parea să-i conteste initiativele. El era omul cel mai pregătit din toată Mişcarea pentru a ocupa acest Minister. De altminteri, cine citeşte lucrările lui, îşi dă seama că el nu a făcut altceva cu acest început de reformă decât să-si pună in aplicare ideile lui ce le propagase de 20 de ani. Există o legătură organică între acest proiect de reformă şi conceptia lui sociologică. Universitatea nu poate fi lăsată in bâtaia influentelor străine, căci înstrăinarea ei atrage după sine înstrăinarea clasei conducătoare, iar o clasă conducătoare înstrăinată va înstrăina Statul in profitul altor natii.

Concluziile comisiilor de restructurare a Universităţilor n-aveau efect legal. Ele se limitau la anchetarea fiecărui profesor conform îndrumărilor primite, întocmind dosarele respective. Aprecierile comisiilor trebuiau sa fie examinate in primă instantă de ministrul însuşi, apoi de Consiliul de Miniştri, pentru ca sa decidă in final Conducătorul Statului. Existau aşadar suficiente instante care sa repare eventualele nedreptăti.

Incontestabil că profesorul Brăileanu avea o conceptie de nivel european in calificările ce le cerea profesorilor universitari. El voia ca un profesor universitar, pe lângă titluri, pe lângă cursuri, sa aibă şi lucrări de specialitate. Cu alte cuvinte, sa fie un savant, ca el, ca Rădulescu Motru, Pârvan, George Brătianu, Sextil Puşcariu. O parte din profesorii noştri universitari nu erau de această talie, contrastând pregătirea lor cu înaltul nivel ştiintific al Universităţilor din România antebelică. Universitatea degenerase, sub impulsul politicianismului, cum degeneraseră toate institutiile Statului. Brăileanu voia să redea Universităţilor noastre strălucirea de odinioară. Un profesor universitar trebuia sa fie in acelaşi timp şi autor de lucrări remarcabile. Pe lângă cursuri bune, pe lângă serii de studenti bine pregătite, un profesor universitar trebuia sa fie şi o personalitate ştiintifică consacrată. Această conceptie, mult superioară aceleia care asimila pe profesorii universitari unui profesionist oarecare, in aplicarea ei se izbea de dificultăti. Eu însumi am intervenit într-un caz. Venise la mine Petraşcu pentru a-mi spune despre Comisia instituitâ la Universitatea de la Bucureşti care ar fi propus îndepărtarea de la catedră a profesorului de pedagogie teoretică G. G. Antonescu, pentru că nu ar poseda lucrări de specialitate. Profesorul G. G. Antonescu f^-acea excelente cursuri de pedagogie şi fusese profesorul a generatii de tineri profesori. Şi eu şi Petraşcu fuseserăm elevii lui. Fireşte că am atras atentia profesorului Brăileanu asupra acestui caz, pentru a-l lua in considerare când va începe examinarea dosarelor. Un alt caz delicat era al profesorului Gusti, membru marcant al camarilei carliste. Mă întrebase Herseni din partea profesorului ce facem cu el. I-am răspuns neted că trebuie găsită o modalitate de a-l păstra. Dimitrie Gusti fusese profesorul lui Herseni, care se convertise într-unul din primii lui colaboratori, fusese profesorul meu şi a sute de legionari. Pe de altă parte, deşi in slujba lui Carol, niciodată nu s-a manifestat prin acte direct duşmănoase contra noastră; între el şi legionarii care participau la echipele lui se stabilise un fel de coexistentă pacifică. El căuta sa atragă pe legionari in lagărul carlist, dar fără a întrebuinta metodele politieneşti ale lui Ştefanescu-Goangă. Îndepărtarea lui ar fi părut apoi şi ca un act de răzbunare al profesorului Brăileanu contra "rivalului" său de la Bucureşti. Traian Herseni a împărtăşit cu bucurie această opinie şi a transmis-o profesorului. În revista din exil "Cuget Românesc", apărută acum vreo zece ani la Buenos Aires, se afirma că şi profesorul Dragoş Protopopescu ar fi fost pus pe lista eliminărilor. Revista comenta acest lucru in legătură cu moartea tragică a profesorului Dragoş Protopopescu sub comunişti şi cu o vădită indignare contra presupuşilor autori ai acestei nedreptăti. Dacă redactorul acestui comentariu a crezut că prin această informatie piezişă poate lovi in mine, s-a înşelat. E pentru prima oară când aflu de această chestiune din revista mai sus mentionată. Comisiunile au lucrat in deplină libertate, sub înalta supraveghere a profesorului Brăileanu şi fără nici o presiune din partea Mişcării. Trebuie văzut din ce motive s-a propus îndepărtarea profesorului Dragoş Protopopescu de la catedră. Poate a fost o chestiune profesională. Eu nu cunosc valoarea ştiintifică a acestui profesor. Dacă a fost o chestiune politică, atunci probabil din cauza trădării lui Dragoş Protopopescu din vara anului 1938, când împreună cu preotul profesor dr. Grigore Cristescu şi cu profesorul Teodoru au ieşit din lagăr in cunoscutele şi scandaloasele conditiuni, lovind in Căpitan tocmai cînd trecea prin cele mai grele momente in fata justitiei. Nu este exclus ca un membru al Comisiilor, mai apropiat de Mişcare, să-şi fi adus aminte de acest episod din viata lui Dragoş Protopopescu şi să fi cerut îndepărtarea lui pentru modul infam cum a atacat pe Căpitan. Mărturisesc că defectiunea lui Dragoş Protopopescu şi serviciile ce le-a adus lui Armand Călinescu, cu ieşirea lui contra Căpitanului, nu constituiau un motiv suficient pentru expulzarea lui din învătâmânt şi dacă personalitătile de la "Cuget Românesc" m-ar fi sesizat atunci şi nu după aproape 20 de ani, să fie siguri că ar fi obtinut satisfactie, cu toată aversiunea ce mi-o producea Dragoş Protopopescu. Nu puteam confunda o chestiune intra-legionară cu o chestiune de ordin public din domeniul învătământului, dar probabil că pe vremea aceea nici ei nu aveau o opinie mai bună despre Dragoş Protopopescu sau nu cutezau să înfrunte dispretul suveran cu care erau învăluiti aceşti trei dezertori de întreaga Mişcare. Fireşte că moartea lui Dragoş Protopopescu, victimă a regimului comunist, modifică imaginea ce-o aveam despre acest om, dar noi nu trebuie să judecăm istoriceşte un fapt cu ochii de acum, ci retrăind atmosfera de atunci.

Marea idee a profesorului Brăileanu, restabilirea spiritului national şi a vocatiei ştiintifice in Universitate, a căzut victimă, odată cu întreaga Mişcare, cuibului de şerpi care se adunase in jurul lui Antonescu. Relatiile profesorului cu generalul au urmat aceeaşi curbă cu a relatiilor generale dintre Mişcare şi Conducător. Cordiale la început, ele s-au înăsprit progresiv, pentru a lua aspecte de criză înaintea Crăciunului. Ministrul Educatiei Nationale începu să fie tratat după acelaşi calapod ca şi Sturdza, ca şi Petrovicescu. Nimic din ceea ce făcea, nu mai era bun. Comisiile deveniseră in limbajul lui Antonescu focare de anarhie universitară. Generalul era copios şi tendentios informat de toată activitatea lor. După fiecare audientă la General, Brăileanu venea la mine istovit. Nu mai putea suporta brutalitătile şi mojiciile acestuia, care-si trata miniştrii mai rău decât plutonierii la regiment. Îl muncea gândul să plece. În zadar arăta profesorul că aceste Comisii nu desfăsoară decât o activitate preliminară, că ele au fost instituite cu aprobarea Conducătorului şi că ele trebuie lăsate până la capăt să îşi îndeplinească munca lor, dacă vrem să avem o imagine clară a situatiei Universitătilor; Conducătorul nu se poate teme de nici un abuz, căci decizia finală îi apartinea lui. Antonescu nu mai era sensibil la nici un argument şi nu mai avea in cap decât o singură preocupare: cum să se scape şi de acest ministru incomod, care avea idei, care voia ceva şi care nu se lăsa manevrat din culise. După căderea Legiunii de la putere, Antonescu şi-a dat frâu liber pornirilor lui de răzbunare, criticând in modul cel mai nedrept activitatea lui Traian Brăileanu la Ministerul Educatiei Nationale. Toti strigoii lumii vechi se asociaseră formând cor cu Conducătorul pentru a înfiera actiunea de anarhizare a Universitătilor întreprinsă de Traian Brăileanu.

După 23 Ianuarie, Traian Brăileanu a fost arestat împreună cu toti demnitarii legionari care au putut fi prinşi şi încarcerati la Malmaison. Cum nu i s-a găsit nici un pretext propice de a fi transformat in cap de acuzatie pentru "rebeliune", a fost trecut in lotul celor destinati să fie achitati. Pentru a da impresia că justitia militară judecă nepărtinitor şi nu din ordin, cum se întâmplă in realitate, Antonescu luase rafinata măsură ca Tribunalul să pronunte şi câteva achitări, aceasta pentru a acoperi infamia condamnărilor. La proces Traian Brăileanu a avut o tinută demnă. In pauze, acuzatii şi avocatii apărării se strângeau in jurul lui, sorbindu-i cuvintele întelepte. Când i-a venit rândul la integoratoriu, preşedintele, instruit asupra cazului său,l-a întrebat fâră prea mare interes: "Dar dumneata ce cauti aici?". Profesorul a improvizat un mic discurs:

"Am făcut o comparatie. Mi-e ruşine să o spun. Unii elevi m-au asemănat cu Socrate. Socrate era un mare filosof grec care s-a străduit să învete adevărul pe compatriotii lui. Totuşi Atenienii l-au condamnat la moarte. Nu vreau să mă compar cu el, dar cam asta e şi situatia mea".

În afară de lucrările lui de filosofie, Traian Brăileanu va rămâne in istoria gândirii româneşti şi ca doctrinar al nationalismului. El apartine familiei spirituale a celor mai străluciti reprezentanti ai rasei noastre care au fixat prin operele lor coordonatele de desfăşurare ale istoriei şi culturii româneşti: Bălcescu, Bărnutiu, Aurel C. Popovici. Locul lui este între aceşti profeti şi vizionari al destinului românesc. Traian Brăileanu este Eminescu socolului al XX-lea. Aceeaşi viziune, aceleaşi preocupări, aceleaşi solutii date problemelor. Dar dintr-o altă perspectivă. De fapt Brăileanu n-a creat o doctrină nationalistă in sensul de ideologic politică. El a făcut ştiintă. Descoperirile ştiintifice l-au îndrumat spre nationalism. Ceea ce altora li s-a relevat prin intuitie, el a descoperit aşa-zicând in laborator. Nu numai că realitatea socială şi politică studiată de el era alta decât pe timpul lui Eminescu, dar şi drumul pe care l-a urmat pentru a se întâlni pe aceleaşi înăltimi cu precursorul său genial e altul. Pentru a-i fixa mai bine lotul in şirul marilor înaintaşi, trebuie să luăm in considerare originea conceptiei nationaliste a fiecăruia:

Bălcescu s-a inspirat din istorie şi a creat şcoala nationalismului istoric.

Bărnutiu reprezintă nationalismul juridic. 

Eminescu, nationalismul intuitiv-poetic. 

Aurel C. Popovici, nationalismul politic.

Nae Ionescu, naţionalismul de structură filosofică. 

Traian Brăileanu este reprezentantul nationalismului ştiintific.

Expertizele politice ale lui Traian Brăileanu s-au adeverit cu o tragică exactitate. Să ne reamintim pe cele mai importante:

Idealul nationalist nu e o utopie: e rodul ştiintei.

Nu există un Stat national român; există o fatadă amăgitoare, in spatele căreia operează o conducere străină. Clasa conducătoare a pierdut simtul de responsabilitate istorică, devenind o anexă a finantei internationale.

Dacă revolutia comunistâ ar reuşi la noi, clasa conducătoare românească va fi măcelărită, iar tăranii vor ajunge vite de muncă pentru noii stăpăm.

Comuniştii urmăresc să transfonne întreaga natiune română într-o natiune de iobagi, in care să domine ei.

Oamenii de care se servesc comuniştii pentru a ajunge la putere vor fi exterminati de îndată ce vor cuceri puterea.

Frânele guvernării au alunecat din mâinile românilor in mâinile străinilor, iar din mâinile acestora vor aluneca mai departe in mâinile comuniştilor. Dacă nu se revine la principiul Statului national, dacă nu se consolidează şi nu se desăvârşeşte fiinta lui, înlocuind actuala conducere înstrăinată cu o elită natională, Romania este pierdută. Ea va fi înghitită de bolşevism.

Tabloul societătii româneşti e groaznic: o societate in plină descompunere, roasă de scepticism şi egoism feroce, coaptă să cadă pradă barbarilor de afară şi dinăuntru.

Barbarii vor să oprească creşterea culturii româneşti, ei vor să împiedice consolidarea Statului national românesc, ei vor să distrugă tot ce au clădit voevozii şi regii noştri, să smulgă din suflete credinta in Hristos, să frângă crucile de pe biserici, să dărăme zidurile mânăstirilor şi să pângărească sfintele morminte.

Mişcarea de dreapta nu tinde spre dictatură, ci spre o mai bună rânduială a tuturor institutiilor Statului.

Mişcarea Legionară este chemată de Providentă să salveze Statul National Român. Ea este unica fortă politică ce se opune Internationalei Comuniste şi tuturor duşmanilor patriei. Dacă Mişcarea Legionară nu reuşeşte in întreprinderea el, Romania este pierdută.

Conducătorii nu numai că nu ar trebui să prigonească Mişcarea, dar ar trebui să-i dea deplină libertate de afirmare.

Marele Conducător. Cel mai groaznic destin pentru un popor este să rămână surd la apelul Marelui Conducător.

Numai un război nenorocit ar putea să distrugă marile State nationale din Europa şi să deschidă portile invaziei bolşevice.

Ne putem închipui ce s-a putut întâmpla in sufletul lui Brăileanu in timpul celor patru am de imobilism la care a fost condamnat in timpul războiului. A asista neputincios la dezastrul tării care se apropia cu o precizie ineluctabilă. După lovitura generalului Antonescu contra Mişcării, nu mai exista nici o fortă capabilă să se pună de-a curmezişul planurilor duşmane. Toti lucrau conştient sau inconştient la lichidarea Statului Roman şi politica nu se mai făcea decât in functie de jocul intereselor particulare ale fiecărei grupe de ciocli. Brăileanu trebuie să fi suferit mult mai mult decât orice roman din timpul acela, căci cunoştea cauzele adânci ale răului care macină vitalitatea Statului Român. Ca medic social el ştia că nu mai există leac, că boala e incurabilă, din cauza mafiei care se organizase in jurul Mareşalului. Numai o injectie eroică de legionarism putea să salveze Statul şi chiar pe acei care pregăteau ruina lui, dar nu se putea spera asta din partea unui om complet rupt de realitate care se gândea la toate, afară de solutia salvatoare.

Cred că Traian Brăileanu a fost omul cel mai putin surprins de evenimente, când muscalii au intrat in tară. Se întâmplase ceea ce el prevăzuse de două decenii. Un Stat acaparat de străini nu putea avea alt sfârşit. Cu resemnare filozofică a intrat apoi in închisoare pentru a reapare la procesul intentat foştilor demnitari legionari şi antonescieni. Nu ştiu dacă pe când se afla in boxă, Mareşalul nu s-a întors şi spre el, cum făcuse cu Petrovicescu, pentru a-i întinde mâna şi a-i cere ca in fata mottii să se împace. Ştiu că Petrovicescu a refuzat. Nu mai putea întinde mâna unui om care prin ambitiile lui nebuneşti pregătise dezastrul tării. Nu exista împăcare peste ruina unui popor. 

Traian Brăileanu n-a rezistat multă vreme tratamentului de exterminare din închisoare. A murit in 1947. Singura mângâiere a fost dragostea cu care l-au înconjurat legionarii închişi cu el până in ultima clipă. Rupeau din puţinul ce aveau pentru a pregăti profesorului o mâncare suportabilă pentru stomacul lui bolnav. Cu această imagine, a unei Legiuni pururea vii, până şi in adâncul ocnei, a trecut Brăileanu pragul eternităţii. Nu ştiu dacă familia a obţinut îngăduinţa să-i îngroape trupul după datina creştinească, sau dacă fruntea lui de filozof zace într-o groapă comună.

A murit Marele Conducător, strangulat de duşmanii care pregăteau bolşevizarea României.

A murit Socrate al românismului, după ce a fost martor îndurerat al împlinirii propriilor lui preziceri şi avertismente. Omul de ştiinţă îşi făcuse datoria, dar oamenii politici l-au prigonit pentru că nu voiau să ştie de adevăr.

Vai de poporul care rămâne surd la apelul Marelui Conducător, a spus Brăileanu. Vai de poporul care nu ascultă de glasul profeţilor şi vizionarilor lui, adăugăm noi.

Dar ideea nu moare oricât ar vrea duşmanii să o defăimeze. Din învăţămintele lui scumpe, am ales aceste rânduri de valoare testamentară adresate tineretului român:

"Fiţi naţionalişti fanatici, neînduplecaţi; striviţi in germene încercările de a provoca la noi revoluţia comunistă; origanizaţi-vă pentru luptă, pentru război; nu aşteptaţi să vă surprindă revoluţia nepregătiţi; şi, in sfârşit, nu-i urmaţi pe acei care vreau să vă adoarmă cu pacifism democratic şi cu teorii sociologice umanitariste".

Împrejurările sunt schimbate; ţara zace in robia comunistă, dar spiritul luptei naţionaliste nu s-a schimbat.

Horia Sima