MOTA - MARIN


   Nu împlinisem încă opt ani când într'o Duminecă mama m'a luat de mână sus pe dealul ce desparte comuna noastra de Pischiuti să văd pe Aurel cum sboară. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murăs, depărtat de-al meu vreo 6 kilometri. 

"Veniti, români, că sboară Vlaicu."
   Si au venit români din toate satele din jur, ba si mai de departe, să vadă pe primul român din Ardeal care sboară. Vestea nu s'a dus numai dela om la om prin târguri si sate, ci si prin foaia "Libertatea" a Părintelui Protopop Ion Mota din Orăstie. Nu exista familie românească mai răsărită de prin satele ardelene, care să nu fie abonată la aceasta foaie, care mai avea si un supliment, odata pe lună, "Foaia Interesantă", cu chipuri si vesti din lumea intreagă. Apoi revista "Bobârnacii'' dela Cluj, redactată de către Bornemisa, neam de aproape cu familia Mota.
   Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnă si de multumire Domnului, ci si zi asteptată cu vestile ce priveau soarta noastră, a românilor subjugati. Parca văd cum sedeau batrâni si tineri in fata caselor pe câte o laghită lungă si scaune de chiatră, cum ascultau cu mare băgare de seamă pe cel ce citea indrumarile din "Libertatea", stirile din "Foaia Interesantă'', apoi glumele din "Bobârnacii". La crâsmă nu prea mergea lumea căci avea ghinars in casă, iar de sfadă sau de înceluială se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi insi veseli, ci tot timpul bosumflati, de parcă a tunat dihonia in ei. Pe atunci glasul preotului "pe pământ pace si între oameni bună invoire" avea mai multă înrâurire, căci zilele de sărbătoare crestinească erau tinute cu mare evlavie. Asa au fost îndrumati copiii de atunci: cuviinciosi cu parintii si baatrânii, teamă de Dumnezeu, dragoste si iubire de Neamul Românesc. Asa a crescut si copilul Ionel al Parintelui Mota dela Orăstie.
   Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimă de multi ani si-l iubeam cu acea dragoste a omului care îsi doreste neamul desrobit, liber si stăpân pe avutul lui. Lupta si suferintele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmă si cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strămosilor nostri. Atunci când pe pământ spaniol, fiarele comuniste vărsau sânge crestinesc, necrutând nici preotii din altar, si nici mânâstirile, Ionel Mota, impreună cu inginerul Clime, principele Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae si Banica Dobre se duc să lupte pentru Cruce si să intoarcă lumea cu fata spre Dunmnezeu. Dupăce si-au facut datoria, Mota si Marin sunt adusi pe scut în tara de Generalul Cantacuzino si supravietuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.
   De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpăr. In fiecare seara după orele de lucru, mă duceam la sediu să văd ce ordine si dispozitii mai sunt. Ce-a fost in Tară, am auzit si am citit. Ce s'a petrecut la Bucuresti, am trăit si văzut cu ochii mei. Desi in ziare se scria putin, lumea bucuresteana lua parte adânc la durerea noastră. Pe străzi, in localuri, in familii, pretutindeni se vorbea de Mota...
   A murit Mota. Se poate? Dar cum a murit si pentruce? Cine l-a trimis si tocmai pe el? Nu putea merge si muri altul? L-a trimis Codreanu să scape de el, sopteau răuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut să meargă! A murit ca un sfânt, ca un erou, răspundeau cei curati la suflet. Si ce tânăr era! Ce frumos si ce inteligent! Să vedem ce va face Codreanu fără el...
   Câte si mai câte comentarii bune si rele. La drept vorbind erau multi, chiar dintre legionari, cari n'au inteles jertfa lui Mota, ca să nu mai vorbim de indiferenti sau de dusmani, cari se bucurau.
   La fabrica unde lucram, in aceste zile de durere, muncitorii legionari tineau post. In timp ce ceilalti mergeau la masă, noi ne duceam in sala de montaj si, rezemati de cate un motor ori fuselaj de avion, vorbeam despre Mota si Marin. Cu mintea străbăteam distanta de mii de kilometri de Spania si ne opream în transeele dela Majadahonda. Vedeam cum vin hoardele comuniste, iar noi cu mitraliera trăgeam in plin, fără milă. Cu baionata respingeam pe năvălitori si toti am fi dorit să fi fost alături de cei doi eroi. Am fi dorit să stim cum au murit, luptând la baioneta, răpusi de un glonte sau sfârtecati de un obuz. Asa ne-am frământat mintile săptămânile cari s'au scurs de când s'a aflat de moartea lor si până ce trupurile lor au ajuns la Bucuresti.
   In fata Gării de Nord si in spatele ei erau mii de cămăsi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, insărcinat cu organizarea ceremoniei, ne dădu ordin să facem cordoane dealungul peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: "trenul mortuar a plecat din Chitila".
După putin timp apare locomotiva trenului având în fata două litere mari M. M., făcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în gară că nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrăcati in haine de sărbătoare si nu-si mai puteau stăpâni lacrimile.
   "Gardă, pentru onor înainte", se auzi o comandă si se luă pozitia comandată.
   In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altă dispozitie: să legăm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gării. O sută douăzeci de legionari au primit misiunea sa tragă carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta până la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsă, salutul nostru legionar.  Am văzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.
   La o cotitură mi-am întors capul si am văzut înapoia sicrielor pe tatăl Capitanului ducând de mână pe cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
   Pentru mentinerea ordinei n'a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângă trotuar, iar alte două cordoane deschideau drumul, inlăturând obstacolele, pe eventualii curiosi.
   Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Căpitanul mi-a dat ordin să ridic tricolorul depe sicriele lui Mota si Marin si să-l duc in Biserica.
   Când cele două sicrie au fost transportate la "Casa Verde", am făcut parte din grupul care mergea paralel cu Căpitanul, lângă care se mai aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei, Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militară a soldatilor din Tercio.
   Cortegiul a străbătut străzile Schitu Măgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei până la Bucurestii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicată. Doua cruci de lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formată din studenti cari cântau:


   "Sunt ruguri si flăcări, 

E Spania'n scrum 

Gloantele cad în altar
   In negrele santuri cu sânge si fum 

Plouă cu schije si jar."

 

Mota, Arhanghel si Munte 

Marin ca o flacără mare...

Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca să arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota si Marin.
   In coloana nesfârsită, am remarcat pe studentii germani in uniformele lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in măruntaiele pământului, de unde scot bogătii pe cari hienele Tarii Romanesti le devorează.
   Buciumele Motilor sunau a jale.
   Prin lapovită si frig, ud până la piele, am ajuns la "Casa Verde", unde s'a terminat ceremonia si tot pe jos m'm întors acasă.
   Dumnezeu mi-a mai hărăzit zile ca să pot povesti celor ce vor veni că am fost si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
   Au trecut multi ani de-atunci si, Doamnc, multe s'au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Căpitanului, împreună cu Nicadorii si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagăre si inchisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati pentru a infrânge dârzenia românească a Legionarilor. Inchisi în tară, pribegi prin tari streine, fugăriti pe oriunde am putut să ne aciuăm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dăinui această prigoană?
   Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebue sa desnădăjduim si nu trebuue să lăsăm arma din mâni, nici o clipă.
   Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si către noi si atunci ne vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte, chinuri si morminte. 

 Nicolae TEBAN

Din vol. "Ion Mota si Vasile Marin", Ed. Carpatii, Madrid, 1963

 

/ /
INAPOI LA PAGINA ROMÂNIEI NATIONALISTE