Nu împlinisem încă opt ani când într'o Duminecă mama m'a luat de mână sus pe dealul ce desparte comuna noastra de Pischiuti să văd pe
Aurel cum sboară. Aurel Vlaicu din Bintinti, sat aproape de râul Murăs, depărtat de-al meu vreo 6
kilometri.
"Veniti, români, că sboară
Vlaicu."
Si au venit români din toate satele din jur, ba si mai de departe, să vadă pe primul
român din Ardeal care sboară. Vestea nu s'a dus numai dela om la om prin târguri
si sate, ci si prin foaia "Libertatea" a Părintelui Protopop Ion Mota din Orăstie. Nu exista familie românească
mai răsărită de prin satele ardelene, care să nu fie abonată la aceasta
foaie, care mai avea si un supliment, odata pe lună, "Foaia Interesantă", cu chipuri
si vesti din lumea intreagă. Apoi revista "Bobârnacii'' dela Cluj, redactată de către
Bornemisa, neam de aproape cu familia Mota.
Pe timpul acela, acum cincizeci de ani, Dumineca nu era numai zi de odihnă
si de multumire Domnului, ci si zi asteptată cu vestile ce priveau soarta noastră, a românilor
subjugati. Parca văd cum sedeau batrâni si tineri in fata caselor pe câte o laghită lungă
si scaune de chiatră, cum ascultau cu mare băgare de seamă pe cel ce citea indrumarile din
"Libertatea", stirile din "Foaia Interesantă'', apoi glumele din
"Bobârnacii". La crâsmă nu prea mergea lumea căci avea ghinars in casă, iar de sfadă sau de
înceluială se auzea rar de tot, nu ca azi când nu vezi doi insi veseli, ci tot timpul
bosumflati, de parcă a tunat dihonia in ei. Pe atunci glasul preotului "pe pământ pace
si între oameni bună invoire" avea mai multă înrâurire, căci zilele de sărbătoare
crestinească erau tinute cu mare evlavie. Asa au fost îndrumati copiii de
atunci: cuviinciosi cu parintii si baatrânii, teamă de Dumnezeu, dragoste si iubire de Neamul Românesc. Asa a crescut
si copilul Ionel al Parintelui Mota dela Orăstie.
Personal l-am cunoscut târziu de tot, prin anul 1932, dar îl aveam în inimă de multi ani
si-l iubeam cu acea dragoste a omului care îsi doreste neamul desrobit, liber si stăpân pe avutul
lui. Lupta si suferintele prin care a trecut, dar mai ales jertfa lui cea din urmă
si cea mai mare a ridicat din nou neamul românesc pe culmile de vitejie ale strămosilor nostri. Atunci când pe pământ
spaniol, fiarele comuniste vărsau sânge crestinesc, necrutând nici preotii din altar,
si nici mânâstirile, Ionel Mota, impreună cu inginerul Clime, principele Alexandru
Cantacuzino, Vasile Marin, Preotul Dumitrescu-Borsa, Totu Nicolae si Banica Dobre se duc să lupte pentru Cruce
si să intoarcă lumea cu fata spre Dunmnezeu. Dupăce si-au facut datoria, Mota
si Marin sunt adusi pe scut în tara de Generalul Cantacuzino si supravietuitorii legionari din crâncenele lupte dela Majadahonda.
De când am auzit de moartea lor nu mai aveam astâmpăr. In fiecare
seara după orele de lucru, mă duceam la sediu să văd ce ordine si dispozitii
mai sunt. Ce-a fost in Tară, am auzit si am citit. Ce s'a petrecut la Bucuresti, am
trăit si văzut cu ochii mei. Desi in ziare se scria putin, lumea bucuresteana lua
parte adânc la durerea noastră. Pe străzi, in localuri, in familii, pretutindeni se vorbea de
Mota...
A murit Mota. Se poate? Dar cum a murit si pentruce? Cine l-a trimis
si tocmai pe el? Nu putea merge si muri altul? L-a trimis Codreanu să scape de el,
sopteau răuvoitorii. Nu! A mers singur, el a cerut să meargă! A murit ca un sfânt, ca un
erou, răspundeau cei curati la suflet. Si ce tânăr era! Ce frumos si ce
inteligent! Să vedem ce va face Codreanu fără el...
Câte si mai câte comentarii bune si rele. La drept vorbind erau multi, chiar dintre
legionari, cari n'au inteles jertfa lui Mota, ca să nu mai vorbim de indiferenti sau
de dusmani, cari se bucurau.
La fabrica unde lucram, in aceste zile de durere, muncitorii legionari
tineau post. In timp ce ceilalti mergeau la masă, noi ne duceam in sala de montaj si,
rezemati de cate un motor ori fuselaj de avion, vorbeam despre Mota si Marin. Cu
mintea străbăteam distanta de mii de kilometri de Spania si ne opream în transeele dela
Majadahonda. Vedeam cum vin hoardele comuniste, iar noi cu mitraliera trăgeam in
plin, fără milă. Cu baionata respingeam pe năvălitori si toti am fi dorit să fi fost alături de cei doi
eroi. Am fi dorit să stim cum au murit, luptând la baioneta, răpusi de un glonte sau sfârtecati de un
obuz. Asa ne-am frământat mintile săptămânile cari s'au scurs de când s'a aflat de
moartea lor si până ce trupurile lor au ajuns la Bucuresti.
In fata Gării de Nord si in spatele ei erau mii de cămăsi verzi. Comandantul legionar Victor
Vojen, insărcinat cu organizarea ceremoniei, ne dădu ordin să facem cordoane dealungul
peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: "trenul mortuar a plecat din
Chitila".
După putin timp apare locomotiva trenului având în fata două litere mari M. M., făcute din
ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în gară că nu se
auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrăcati in haine de sărbătoare
si nu-si mai puteau stăpâni lacrimile.
"Gardă, pentru onor înainte", se auzi o comandă si se
luă pozitia comandată.
In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altă dispozitie: să legăm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gării. O sută douăzeci de
legionari au primit misiunea sa tragă carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea
Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta până la Biserica Sfântu Ilie
Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsă, salutul nostru
legionar. Am văzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se
putea citi durerea.
La o cotitură mi-am întors capul si am văzut înapoia sicrielor pe tatăl Capitanului ducând de mână pe
cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
Pentru mentinerea ordinei n'a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu
noi, pe lângă trotuar, iar alte două cordoane deschideau drumul, inlăturând
obstacolele, pe eventualii curiosi.
Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Căpitanul mi-a dat ordin să ridic tricolorul depe sicriele lui Mota
si Marin si să-l duc in Biserica.
Când cele două sicrie au fost transportate la "Casa Verde", am făcut parte din grupul care mergea paralel cu Căpitanul, lângă care se mai
aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei,
Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militară a soldatilor din
Tercio.
Cortegiul a străbătut străzile Schitu Măgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei până la Bucurestii
Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicată. Doua cruci de
lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau
drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formată din studenti cari cântau:
"Sunt ruguri si flăcări,
E Spania'n scrum
Gloantele cad în altar
In negrele santuri cu sânge si fum
Plouă cu schije
si jar."
Mota, Arhanghel
si Munte
Marin ca o flacără mare...
Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca să arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota
si Marin.
In coloana nesfârsită, am remarcat pe studentii germani in uniformele
lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele
aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in măruntaiele pământului, de unde scot
bogătii pe cari hienele Tarii Romanesti le devorează.
Buciumele Motilor sunau a jale.
Prin lapovită si frig, ud până la piele, am ajuns la "Casa Verde", unde s'a terminat
ceremonia si tot pe jos m'm întors acasă.
Dumnezeu mi-a mai hărăzit zile ca să pot povesti celor ce vor veni că am fost
si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
Au trecut multi ani de-atunci si, Doamnc, multe s'au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Căpitanului, împreună cu Nicadorii
si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagăre si inchisori sub Regele Carol,
prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati
pentru a infrânge dârzenia românească a Legionarilor. Inchisi în tară, pribegi prin tari
streine, fugăriti pe oriunde am putut să ne aciuăm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dăinui această prigoană?
Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebue sa desnădăjduim si nu trebuue să lăsăm arma din mâni, nici
o clipă.
Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si către noi si atunci ne
vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte,
chinuri si morminte.
Nicolae
TEBAN
Din vol.
"Ion Mota si Vasile Marin", Ed. Carpatii, Madrid, 1963