-fragmente-

de Vasile Blãnaru-Flamurã

Editura SEPCO, 1998

Nu-i nici un secret astăzi faptul că generalul Antonescu era un om extrem de impulsiv, foarte irascibil şi vanitos în acelaşi timp plin de de sine şi de trufie. Camariliştii -au făcut să se creadă dat de Dumnezeu la răcruce de veac, dăruit de destin atunci când catapeteasma neamulul începuse să se prăbusească, pentru ca s-o razeme cu toată puterea făpturii lui neobisnuite. Un om răzbunător, uşor influentabil şi bântuit de paranoia militarismului. De asemenea nu-i nici un secret faptul că fără ajutorul Gărzil de Fier Antonescu n-ar fi reusit să forteze abdicarea lul Carol al II-lea si să se proclame conducător al statului, a spus-o textual luliu Maniu la procesul Antoneştilor. La fel cum nu-i un secret alt fapt, anume acela că în septembrie 1940 a fost nevoit, nu datorită Legatiei germane din Bucureşti, nici că ar fi fost sprijinit de ostaşii tării, ci datorită cămăsilor verzi  ieşite in stradă să accepte transformarea României in stat national-legionar.

Colaborarea cu legionarii însă a fost de la început privită de Antoneşti ca o operatiune fortuită si totodată una vremelnică.

Aflăm aceasta din două declaratii: una a lui Ion Antonescu, alta a lui Eugen Cristescu, omul care, ca vedetă a camarilei şi şef al S.S.I., a jucat un rol de căpetenie în organizarea şi declanşarea puciului militar antilegionar.

Pentru Antonescu includerea legionarilor în guvemul din 14 / 15 septembrie 1940 a reprezentat o experientă inevitabilă. Mai târziu va declara: "desi eram împins atunci (în noiembrie 1940, după executiile de la Jilava), camarilistii si reprezentantii partidelor istorice au făcut oarecare eforturi pentru a-l determina pe Ion Antonescu să formeze un guvern de generali si să instaureze o dicatatură militară. Neubacher şi Fabricius l-au sfătuit să renunte la un asemenea plan, intervenind pentru aplanarea divergentelor dintre Antonescu şi conducerea Legiunii - n.n.) ...

Generalul va spune clar: "Desi eram împins atunci, către un guvern de militari am găsit totusi că nu este momentul pentru aceasta. Cunosteam situatia si-mi spuneam că (legionarii n.n.) vor ajunge la un moment dat când se vor uza total in fata opiniei publice si va veni divortul dintre mine si ei... "

Cu ocazia procesului din mai 1946, omul care se considera cel mai apropiat sfătuitor al generalului in materie de probleme ce priveau securitatea statului - îl numim pe şeful S.S.I.-ului, Eugen Cristescu - va face câteva destăinuiri senzationale. Printre care şi una care arată fără nici o urmă de dubiu că dintru începuturi proiectele Antoneştilor de guvernare, toate convergeau spre găsirea sau chiar inventarea unor pretexte pentru a nu mai împărti puterea cu Legiunea decât numai cu conditia de a fi şeful ei şi a o transforma într-un "Front al Renasterii Nationale" de tip armandist. Când aceasta nu va mai fi posibil de realizat, găsirea, inventarea unor motive pentru suprimarea Mişcării şi scoaterea ei din viata tării:

„ ... oricât s-ar spune că (Antonescu) a adus la putere Miscarea Legionară - cităm din Procesul marii trădări nationale, pag. 175-, dar pentru cine stie să facă politică in tara aceasta, trebuie să-si dea socoteala că Miscarea Legionară fusese umflată de celelalte partide de asa natură încât această formulă politică trebuia să fie expulzată intr-un fel oarecare. Ori o iei si o suprimi total, ceea ce nu se putea atunci ... ori o aduci la guvern si de o manieră oarecare după un timp scurt, o suprimi".

Se ştie că imediat după abdicarea regelui Carol al II-ea, înainte de formarea guvemului Antonescu-Sima şi proclamarea statului national-legionar, într-o şedintă secretă a grupului de sprijinitori ai generalului Antonescu, cu acea ocazie s-au pus bazele camarilei antonesciene in frunte cu Ică Antonescu, avocatul generalului şi "prietenul casei", locotenent-colonelul Al. Riosanu, fost aghiotant al generalului, şi Eugen Cristea, politist de carieră, cel care îl va înlocui pe Mihail Moruzov la conducerea Serviciului Special de Informatii. Atunci s-a hotărât colaborarea într-un cabinet guvernamental cu legionarii, discutându-se şi unele "maniere" cu care să se încerce nimicirea Mişcării după un timp scurt ...

Aşa se explică de ce Antoneştii priveau dintru început colaborareă cu Garda de Fier o "operatiune fortuită si provizorie". Se aştepta un moment potrivit, acela dezvăluit de Mihail Sturdza: „siguranta de a avea cooperarea armatei si siguranta consimtamântului, dacă nu chiar a cooperării Berlinului".

Şi Mişcarea Legionară a considerat provizoriu guvernul prezidat de Ion Antonescu, la care a acceptat să adere, cu conditia - sună o cronică marxistă - "să detinã nici mai mult, nici mai putin decât toate ministerele-cheie, începând cu vicepresedintia si terminând cu Comunicatiile ..."

Acei cronicari care sunt nedumeriti şi insinuează că legionarii nu explică în ce sens „guvern provizoriu". Explicatia o vom da noi In rândurile ce urmează.

Spre sfârşitul lunii decembrie 1940 a avut loc o şedintă a şefilor de familii, organizatii şi corpuri din CapitaIa. Şedinta convocată de conducerea Mişcării a fost prezidată de comandantul legionar Vasile lasinschi, care a explicat rostul acestei întruniri a cadrelor de conducere ale Legiunii.

Ceea ce retin din cele discutate atunci este că forul de conducere al Gărzii de Fier preconiza pentru vara anului 1941 desfăşurarea unor alegeri parlamentare generale. Alegerile urmau să aibă loc după modelul alegerilor din 1937, cu formatiunile care s-au confruntat atunci, numai cu o singură modificare, anume aceea că Legiunea dorea să se prezinte în fata alegătorilor, nu in forma din 1937 sub denumirea de Partidul „Totul pentru Tară", ci în forma în care a participat la alegerile din 1931, adică sub denumirea neacceptată atunci (de "Garda de Fier"), denumire la care Mişcarea tinea foarte mult, şi cu semnul electoral folosit la acele alegeri („gardul de fier" sau "gratiile"), semn care devenise pentru legionari un simbol, la care de asemenea Mişcarea tinea foarte mult.

Şedinta avea ca scop începerea pregătirii unei atmosfere în acest sens. Ştiu că atât Antonescu cat şi Legatia germană s-au opus acestui proiect. Legionarii urmăreau ca prin aceste consultări electorale să-si întărească pozitia fată de Antoneşti - lucru pe care Antoneştii nu-l doreau.

Aceasta este explicatia de ce Garda de Fier a considerat provizoriu guvernul format în septembrie 1940. De data aceasta pregătirile, înscenările antilegionare vor fi mai ingenioase, mai oculte. Camarila antonesciană nu va comite greşeala din 1938 a camariliştilor carlişti, să pornească la atac fără o amănuntită punere la punct a dispozitivului lor de luptă. Tn 1938, apoi in 1939, Carol al II-lea avea la dispozitia sa un aparat represiv nu numai odios, ci şi desăvârşit educat în vederea lichidării gardismului. Il avea pe Armand Călinescu, un ucigas din vocatie, omul descris de presa nelegionară ca lombrozian neînduplecat, cu apucături de cavernă, hibrid cu chip de om si cu suflet de fiară, un asasin de ultimă spetă. L-a avut pe Gavrilă Marinescu, pe Bengliu, pe Victor lamandi, pe Moruzov, pe Zeciu şi cu toti aceştia, o întreagă armată de călăi, de sperjuri, de monştri, tot ce exista mai detestat în rândul organelor de represiune din Romania acelor ani întunecati. L-a avut, din nefericire pentru tară şi pe el, pentru apostolul neamului, pe Nicolae lorga, omul zilelor decisive. Putem sustine că fostului rege Carol al II-lea nu i-a lipsit nimic din panoplia puterii pentru a nu da greş in opera de decapitare a Gărzii de Fier. Doar un singur lucru i-a fost dat să nu aibă: întelepciunea de a şti că "niciodată nu s-au putut distruge trupurile in care trăieşte o idee si prin urmare, toate mormintele de prigonire sunt zadarnice" (cugetarea apartine lui N. lorga), dar nici chiar lorga, autorul acestui aforism plin de adevăr, n-a avut întelepciunea să-si pună cugetarea in acord cu realitătile.

Insă carliştilor le-a mai lipsit un lucru. Poate mai important ca sensul desprins din maxima marelui cărturar. Anume acela ca nu au cunoscut cu exactitate nici forta armată a legionarilor aruncată in bătălia pentru izgonirea regelui, nici până unde se întindea sprijinul german pentru revolutia cămăsilor verzi. Dacă ar fi ştiut că legionarii se bazează mai mult pe curajul şi pe fanatismul lor de a-l izgoni pe Carol decât pe forta lor armată şi dacă ar fi ştiut ca Hitler încă de pe atunci îi considera pe acei mistici nationalisti români numiti legionari ,prea mistici si prea nationalisti" ca sa-i placă şi că Fabricius va denunta puciul legionar din 3 septembrie 1940 ca fiind "extrem de periculos si dăunător pentru interesele Germaniei ", de bună seamă Carol ar fi avut putere să zdrobească actiunea pucistă a Legiunii, s-o reprime şi să continue a fi regele României.

Nu vom omite să reamintim cititorului ca în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, Horia Sima a plecat la Ploieşti şi Câmpina cu intentia de a-I salva pe N. lorga din mâiniie răpitorilor săi. Cu acel prilej, potrivit unor declaratii date la închisoarea Aiud, de către avocatul Victor Biriş (acesta îndeplinea atunci functia de secretar general al Ministruiui de Inteme şi îl însotea pe comandantul Mişcării în călătoria la Ploieşti), un "mesager hitlerist" I-a întampinat şi i-a adus vestea ca Antoneştii plănuiesc un complot împotriva Gărzii de Fier. In cuvintele lui Victor Biriş vestea suna cam aşa: "Pe soseaua Bucuresti-Ploiesti am fost întâmpinati de I. Olteanu si Krăutle, omul lui Himmler (Krăutle era ofiter S.S., îşi desfăşura activitatea în cadrui Legatiei germane din Bucureşti, ca ataşat pentru probleme agricole şi apartinea grupului de diplomati germani, care, cunoscând adevărata fată a conflictului Antonescu - Sima, se afirmau ca sprijinitori ai legionarilor - n.n.). Acesta i-a transmis lui Horia Sima informatia că Fabriclus si Antonescu urmăresc răsturnarva guvernului legionar de la putere si cineva trebuie să plece urgent la Berlin si să ia legătura cu Himmler. Am plecat chiar eu... " (citat din revista "România literară" nr. 48 din 27 noiembrie 1980, pag. 13).

Desfiintarea politiei legionare şi destituirea colonelului Ştefan Zăvoianu din functia de prefect al politiei bucureştene (ambele măsuri au fost aplicate din ordinul generalului imediat după executiile din 26-27 noiembrie 1940) erau provocări ce apartineau trecutului. Provocări ale trecutului vom socoti şi alte măsuri, deşi se petrecuseră cam in acelaşi timp, ca de pildă: semnarea decretului cu condamnarea la moarte pentru crime de genul acelora săvârşite la Jilava, Snagov şi Strejnic, desfiintarea gărzilor legionare prin lichidarea Corpului legionar „Gărzile permanente", şi ordinul generalului dat Ministerului de Interne (ordinul trebuia executat de Rioşanu) ca in termen de 20 de ziie să fie înlocuiti primarii legionari cu primari „impartiali", care să ştie şi punctele din program ale generalului Antonescu". Prin desfiintarea„Gărzilor permanente", Antoneştii (spunem „Antoneştii" şi nu „lon Antonescu" pentru că toate aceste măsuri erau luate in doi, de amândoi Antoneştii: Ion şi Mihai Antonescu) urmăreau un scop foarte precis: dezarmarea legionarilor: Prin înlocuirea primarilor legionari şi chiar a prefectilor, ca şi a unor demnitari legionari, înlocuiti cu oameni desemnati de Antoneşti, se urmărea lichidarea puterii legionare ca fortă de guvernămănt.

Tipic in acest sens este atitudinea brutală, lipsită de cel mai elementar simt de condescendentă a generalului fată de Mihail Sturdza. Printul Sturdza era ministru de Externe, diplomat de carieră, un om cu o conduită fără reproş. Dar pentru Antonescu, bântuit de paranoia militarismului şi a bădărăniei, Mihail Sturdza făcea parte din categoria „boierilor râiosi". In cartea sa, scrisă în exil, "Românea si sfârsitul Europei, Amintiri din tara pierdută", fostul ministru de Externe legionar, ca să arate felul cum întelegea generalul să-si trateze partenerii de guvern şi să le pregătească „debarcarea", descrie astfel un episod care arată o dată în plus că generalul inventa motive, pregătea terenul pentru a se debarasa de incomozii săi parteneri din guvern:„Primisem din partea sa (a lui Ion Antonescu - n. n.) o notă marginală pe o comunicare a Ministerulul de Interne, pe un ton foarte sever, relativ la un incident, dealtfel fără importantă, care avusese loc la Arad între autoritătile romăne si ungare". M-a informat ministrul meu al Afacerilor strâine despre acestea? Nu, nu m-a informat !" Generalul o nimerise gresit, căci i-am putut răspunde că informatia Ministerului de Interne era perimată, căci Incidentul era lichidat ,si că, de astfel, totul se petrecuse în absenta mea, sub interimatul lul Mihai Antonescu (informatia venea din partea lui Rioşanu şi fãcea parte din campania de defăimare a Gărzii de Fier - n.n.). Generalul nu s-a lăsat si hârtia mi-a fost trimisă cu o nouă adnotatie: "s'a îngrijit dl. Sturdza pentru a sti dacă dl. Mihai Antonescu ma informase asupra acestei afaceri? Nu, nu s-a îngrijlt I Nu am nevole de asfel de ministri" (pag. 244).

Dar generalul Antonescu s-a manifestat ca un mare expert în lucruri absurde. Ele sunt extrem de numeroase şi extrem de anapoda gândite. Nu ne vom opri decât la două, "cazone", pe cât de neînsemnate ca importantă în angrenajul unei guvemări politice Antr-o perioadă de război mondial, pe atât de grave în consecinte.

Unul dintre ordinele date de conducătorul României în plin război a fost cu referire la bravii lui ostasi. Toate buzunarele uniformelor militare, inclusiv ale ostaşilor din zonele de războl si chiar ale luptătorilor din prima linie a fronturilor, au fost cusute. Măsura era justificată printr-o ideie bolnavă a generalului băntuit de paranoia militarismului: „Soldatul este un spartan. Dracu a mai văzut ostas român cu mâinile în buzunare...."

A doua absurditate antonesciană a fost ordinul dat tot de generalul-conducător, prin care s-a instituit pedeapsa corporală în armată. Ordinul prevedea aplicarea ostaşului român a 25 de lovituri pentru diferite abateri de la Regulamentul ordinei interioare ostăşeşti. O abatere de la normele Regulamentului ordinei interioare ostăşeşti era şi delictul de a fi fost prins cu mâinile în buzunare. Aceasta pentru ca absurditatea să fie şi odioasã. In istoria politică a Rornâniei interbelice sunt înregistrate mai multe asemenea absurdităti. Una, printre multe altele, s-a petrecut în timp ce la conducerea tării s-a aflat "Apostolul neamului" Nicolae lorga, în fruntoa unui guvern de „tehnicieni". Istoricul Constantin C. Giurescu, în primul său volum de Amintiri vorbeste despre această guvernare, socotind-o una dintre cele mai ineficiente din toate câte a cunoscut tara romănescă in perioada 1919 - 1939. "Salaril neplătite", "scăderl catastrofale a preturilor produselor agricole", "puternice agitatii a datornicilor care se văd amenintati cu scoaterea la vânzare de către bănci a pământurilor lor", "mari întruniri ale corpului didactic primar si secundar manifestând împotriva guvernului", iată numai câteva probleme cu care era confruntată natiunea română sub guvemarea marelui cărturar in timpul celor 13 luni şi 18 zile de guvernare iorghistă.

Dar nu în aceasta găsim absurditatea. Au fost şi alte guverne confruntate cu astfel de probleme grave. Absurdul în guvemarea marelui savant constă in aceea ca prim-ministrul tării, ca şi generalul Antonescu, în loc să-si concentreze toate fortele spre a îndrepta răul din tară, s-a ocupat cu alte măsuri (C.G. Giurescu le numeşte "primele măsuri de ordin administrativ") ,care au stârnit mai degrabă ilaritate decât aprehesiune ..." (pag. 279).

Noi sustinem că măsurile lui lorga, in împrejurările grave de atunci, n-au stârnit numai ilaritate sau frică nedesluşită, ci mai ales groază şi dezgust, pentru că ele arătau miopia politică, naivitatea, dacă nu ineptia unui om care o viată întreagă s-a crezut un făuritor de istorie in luptă permanentă pentru regenerarea morală şi materială a statului român.

lată absurditatea lui lorga - o relatăm din Amintirile lui C.G. Giurescu: „în vreme ce in Secuime, un invătător, neprimind salariul timp de şase luni si neavând nici o altă posibilitate de a se întretine, se sinucide, ceea ce provoacă senzatie", prim-ministrul lorga, care îşi rezervase şi Ministerul Instructiunii Publice, dă dispozitii ca „functionarele ministerului să nu-si mai dea cu roşu pe buze si să nu poarte rochii scurte ..." (asta îi lipsea României in anii 1931-1932, pentru ca statul roman să fie „salubrizat", in conformitate cu ideiile haotice ale unui om care, mai târziu, vâ înlocui îndemnul, dispozitia ministerială, adresată functionarelor, cu promovarea asasinatului politic împotriva tineretului roman).

Episodul cu demiterea printului Sturdza din functia de ministru al Afacerilor străine este redată de însuşi Mihail Sturdza in cartea sa scrisă in exil, precum şi de scribii comunişti in cronicile lor antilegionare.

Potrivit acestor cronici şi a relatărilor fostului ministru legionar de Externe, demiterea lui Mihail Sturdza s-a produs in următoarele insolite circumstante:

Cu ocazia vizitei la Berlin a generalului Antonescu, efectuată in zilele de 22-24 noiembrie 1940 (era prima întrevedere Hitler-Antonescu), conducerea Mişcării Legionare, cunoscând bine încă de pe atunci planul camariliştilor antonescieni de a scoate Garda de Fier din viata politică a tării, a hotărât să întreprindă o măsură de apărare. Se ştia că ministrul german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, după ce ani de zile se bălăcise in gratiile regelui Carol al II-lea, acum devenise "omul de curte" al Antoneştilor în disputa dintre legionari şi general, prin toate manifestările sale, s-a situat net de partea Antoneştilor, el fiind cel care a contribuit într-o mare măsură la defăimarea Legiunii prin mesajele sale adresate Reich-Ministerium-ului de pe Wilhalmstrasse. Sau cum va spune un alt politolog comunist: „Fabricius va contribui la acceptarea neîncrederii Berlinului in capacitatea de guvernare a Gărzii de Fier".

Măsura de apărare adoptată de conducerea Mişcării a fost una singură, foarte simplă, folosită in mod obişnuit in uzantele diplomatice: înlocuirea ministrului german W. Fabricius.

In legătură cu aceasta, acelaşi alt "politolog comunist" - îl numim pe Al. Gh. Savu; citatele le-am extras din Magazin istoric din ianuarie 1971- va afirma:

„Concomitent, Horia Sima a căutat, pe diferite căi, să pregătească terenul la Berlin ajungând la concluzia că ministrul Reich-ului la Bucureşti, Fabricius, îl sustine pe Ion Antonescu, influentând in acest sens cercurile conducătoare germane". Intrebarea era simplă: dacă mai putea fi competent să reprezente interesele unui stat national-socialist, cum era Germania, pe lângă un guvern national-legionar, un ministru ca W. Fabricius, care in trecutul foarte apropiat avusese relatii de clică, mai mult decăt de strictă diplomatie cu un rege şi un guvern învinuiti de a se fi făcut vinovati de cele mai odioase crime antilegionare ?

Pentru Mişcarea Legionară interesul primordial era ca mesajele de la Bucureşti, adresate prin Ribbentrop lui Adolf Hitler, să oglindească in modul cel mai fidel, mai impartial şi mai cinstit realitătile din Romania. Orice exagerare, orice denaturare a adevărului, chiar şi una făcută dintr-o complezentă politică, reprezenta, în opinia Mişcării, un rău pentru ambele popoare, roman si german.

Conducătorii Reich-ului au consimtit ca Fabricius să fie înlocuit. Operatia a avut loc cu ocazia vizitei generalului la Berlin. Or Mihail Sturdza, care-l Tnsotea pe Antonescu in vizită, n-a avut alt rol in această afacere decăt acela de a fi înmânat lui von Ribbentrop memoriul prin care se solicita schimbarea lui Fabricius.

In ziua de 14 decembrie 1940, la Preşedintia Consiliului de Miniştri s-a primit încunoştiintarea oficială prin care Ministerul Afaceilor Străine german dispusese inlocuirea lui W. Fabricius cu Manfred Killinger. Documentul a atuns pe biroul secretarului general al preşedintiei in dimineata acelei zile. Doua ore după aceea, generalul-premier ia cunoştintă de el şi incepe bâlciul.

Un deceniu şi ceva mai tărziu, profesorul Ovidiu Vlădescu (acesta fusese secretar general la preşedintia Consiliului de Miniştri în perioada de care vorbim si el a primit încunoştiintarea respectivă) va povesti cum s-a desfăşurat penibila scenă când Ion Antonescu a luat cunoştintă de continutul documentului semnat de Ribbentrop.

,,L-am văzut de mai multe ori pe maresal in celebrele lui crize de nervi, in celebrele lui momente psihopatice, cu spumă la gură, in imposibilitatea de a-si controla vorbele, gesturile, faptele. De data aceasta insă, criza lui n-a mai fost numai o criză de furie, de nevropat, ci si una care il arăta in postura de om cuprins de panică ... Teama lui mare dintodeauna a fost, mai ales după "rebeliune" să nu fe inlocuit de Horia Sima la conducerea statului. Nu-i era frică de gloantele unor atentatori, cum avea fobia de a nu-si pierde puterea... "

Cum sa-şi piardă puterea el, generalul dat de Dumnezeu la răscruce de veac să rezeme cu toată puterea făpturii lui neobisnuite catapeteasma neamului ? ... Cum să nu mai aibă puterea el, care ...

A. Simion, In prima lui carte antilegionară, se va ocupa şi el de felul cum a reactionat generalul la primirea veştii, scriind: "Vestea i-a produs o puternică ingrijorare, deoarece nutrea serioase temeri că această măsură reprezenta schimbarea atitudinii Reich-ului fată de evolulia situatiei din România în sensul abandonăril sale fn favoarea legionarilor..."(Regimul politic din România, pag. 227).

Intr-adevăr, la "aranjamentele cabalistice" sau mai nimerit numite "ocultismele" Antoneştilor, legionarii au incercat să se apere prin anumite actiuni, care intr-un fel au fost şi ele „cabalistice". Numai că deosebirea dintre cele două feluri de „aranjamente" constă In aceea că "ocultismele" Antoneştilor se intemeiau pe minciună si fals, pe invinuiri meschine şi inscenări puerile, funeste, menite să justifice - spuneau ei - lovitura pregătită impotriva Gărzii de Fier, In timp ce „aranjamentele" legionarilor nu aveau alt temei rational decât acela de a denunta nişte noi samavolnicii şi crime urzite pentru o nouă decapitare a Legiunii. Horia Sima a făcut ca majoritatea "demascărilor" intreprinse de legionari să fie adresate conductorilor Reich-ului, din două simple motive:

1) pentru că Antoneştii urmăreau să implice în actiunea lor antilegionară şi pe conducătorii Reich-ului;

2) pentru că, in viziunea legionarilor prăbuşirea Legiunii avertiza prăbuşirea in timp a national-socialismului - ceea ce însemna că prin pactizarea cu Antoneştii, Reich-ul va contribui implicit la propia sa prăbuşire politică.

Mişcarea Legionaă a făcut eforturi disperate cu intentia de a zădărnici comiterea unor fărădelegi de proportii, la acea oră, inca nebănuite. Ele avizau o ordine europeană, alta decât aceea preconizată de Stalin in complicitatea marilor democratii apusene; Stalin in cârdăşie cu acei pe care Lenin, pe drept cuvânt, îi poreclise ,utilii miopi ai Occidentului", iar oamenii de bun simt îi vor numi "groparii de mâine ai bătrânei Europe şi ai lumii civiliate".

Tot in contextul celor petrecute in dimineata zilei de 14 decembrie 1940 inregistrăm, in continuare, un pasaj din lucrarea lui A. Simion citată mai sus: „Bănuind că legionarii nu erau străini de inlocuirea lui Fabricius, Antonescu I-a chemat imediat pe Sturdza la ordine, cerându-i explicatii. Incidenul, care avea să reprezinte "criza finală" dintre Antonescu si ministru/ său de externe este descris de acesta din urmă in felul următor... "Anuntându-mi această schimbare, generalulul, foarte supărat, m-a intrebat ce ştiam despre ea si cum mi-o explicam. In toată inocenta i-am răspuns că schimbarea nu putea decât să ne multumească, deoarece Miscarea n-a găsit niciodată in Fabricius un interlocutor foarte intelegător" (A. Simion se foloseşte in citatul de mai sus de România şi sfărşitul Europei pag. 243-244 - n.n.). Reactia lui Antonescu - citim mai departe in cronica marxistă - la această afrmatie a lui Sturdza trebuie să fi fost de o asemenea violentă, incât acestuia i-a fost si jenă să o redea in memoriile sale. Cert este că incidentul s-a încheiat printr-o măsură la care generalul se gândise de mai multă vreme (este opinia tot a lui Mihail Sturdza - n.n.): demiterea imediată a lui Sturdza de la conducerea Ministerului Afecerilor Străine şi preluarea acestui important departament de către Antonescu însuşi.

Realitatea este că „incidentul" cu schimbarea intervenită la Legatia germană de la Bucureşti n-a fost decât numai un pretext folosit de general pentru mazilirea "boierului râios" pe care îI ura dintr-un simplu capriciu de obsedat, şi pentru acapararea acestui important departament. Că Ion Antonescu s-a gândit de mai multă vreme să preia direct conducerea Ministerului de Exteme o aflăm dintr-un document al Legatiei germane. Se pare că presiunile au fost foarte mari din partea Antoneştilor, încât pănă la urmă, în dorinta de a inaugura un climat de întelegere între general şi Legiune, conducerea Mişcării a cedat. O telegramă a lui Fabricius adresată Berlinului la sfârşitul lunii noiembrie 1940 ne lamureşte astfel: "Generalul a obtinut de la Sima ca să renunte la Sturdza ca ministru de externe. Generalul vrea să preia el însuşi Ministerul de Externe si să numească un subsecretar de stat legionar" (Arhiva I.S.I.S.P., font 10, dosar 9G, filele 93-95).

Cat de surprinzătoare a fost pentru general schimbarea lui Fabricius şi ce pierdeau Antoneştii prin această substituire o desprindem dintr-un raport al fostului ministru german la Bucureşti, raport adresat Ministerului german de pe Wilhemstrasse. Extragem din acest document următorul pasaj edificator: "Plecarea mea din postul de aici este o lovitură care a avut asupra lui [Antonescu - n.n.] efectul unei bombe. Eu am lost cel mai intim sfătuitor al său si formez o parte din el ... Eu contez aici ca exponent al unei politici care a dus la succesul său la Berlin. El se teme de o interpretare dăunătoare a plecării mele, in politică Iiternă si externă a tăril sale. Eu am incercat să-l linistesc pe general, arătându-i că, chemarea mea la Ministerul de externe ar fl numai o chestiune internă, fără nici o insemnătate pe plan extern si nici cu privire la politica internă a României..." In acelaşi raport W. Fabricius vine cu o propunere, aceea ca Ministerul german a Afecerilor Străine să trimită generalului personal o comunicare oficială in sensul că „în politica Reich-ului fată de generalul Antonescu nu se va produce nici o schimbare..." (D.G.F.P., Series D, vol. XI, doc. 513).

O lună de zile mai târziu, la 12 ianuarie 1941, deci cu zece zile inainte de lovitura militară antilegionară declanşata de Antoneşti, cel care a tradus in fapt propunerea lui Fabricius, aceea de a arăta ca In politica Germaniei fată de generalul Antonescu nu s-a produs şi nu se va produce nici o schimbare, a fost insuşi Fuhrerul german. In scrisoarea adresată lui Antonescu personal, scrisoare prin care este prezentat noul titular al Legatiei germane la Bucureşti, Adolf Hitler scrie printre altele: "domnul ministru von Killinger care are misiunea să vă transmită salutările mole cele mai cordiale, este unul dintre cei mai vechi camarazi de lupta ai mei... Misiune specială cu care îl trimit ca ministru al meu la Bucuresti este nu numai de a fi pentru rege reprezentantul oficial al Reich-ulul, dar si de a fi pentru dvs., domnule general, un fidel si Ioial ajutor in greaua dvs. luptă, si - dacă o doriti - să vă fie de asemenea sfătuitor... dacă dvs., domnule general Antonescu, aveti griji care s-ar putea ivi din tensiuni interne ale regimului dvs., atunci, dacă o doriti, ministrul von Killinger vă va sta la dispozitie ca fidel si loial intermediar. .. "

In memoriile sale (Sonderauftrag Sudest 1940 - 1945), apărute în 1956, H. Neubacher sustine că el ar fi fost desemnat initial să-i ia locul lui Fabricius. Von Ribbentrop consimtise, dar că reichsleiterul Martin Bormann s-a opus acestei numiri, intervenind pe lângă Hitler ca Neubacher Sa fie scos din serviciul diplomatic. Potrivit spuselor fostului însărcinat al Reich-ului la Bucureşti cu probleme economice, in orice bătăiie politică, pentru Germania petrolul avea intâietate. El scrie textual la pag. 51: "Ribbentrop considera că acest atac este indreptat impotriva sa si se apără, petrolul se dovedi mai puternic decât conducerea partidului, iar criza Neubacher se termină prin aceea că Legatia politică fu transmisă lui von Killinger, care pentru partid era inatacabil... "

De altminteri, la aceea oră, intreaga conducere politică a Germaniei - vorbim de conducerea superioară: Hitler, Hess, Ribbentrop, Himmler, Schirah, Rosenberg, Goebbels, Martin Bormann - încă mai spera într-o „reconciliere a generalulul cu Garda de Fier". Lui Hitler îi piăcea să-i zică „o contopire a lui Antonescu cu Mişcarea Legionară".

Majoritatea acestor conducători mergeau pe linia trasată de Fuhrer: „Germania acordă importantă numai relatiilor oficiale cu generalul Antonescu. Relatille cu partidul [Mişcarea Legionară - n.n.] sunt pentru Germania mai putin importante".

Astfel, în răspunsul lui Himmler la scrisoarea primită prin Victor Biriş (răspunsul purta data de 5 decembrie 1940) putem citi următoarele sfaturi: „... de unirea sbtrănsă si plină de incredere intre Mişcarea Legionară si conducăăorul statului roman depinde binele României. Nu se poate imagina una fără alta. Miscarea legionară nu va putea reconstrui Romănia fără nationalistul energic care este generalul Antonescu. Sunt sigur că el va fi din ce in ce mai mult pătruns de convingerea că potrivit exemplului din Germania si Italia, patria nu poate fi construită ... fără ajutorul dumneavoastră, camarade Horia Sima, care ati preluat mostenirea căpitanulul Codreanu si fără ajutorul legionarilor. Pentru dumneavonstră si pentru miscare scopul ce trebuie urmărit mai presus de orice... trebuie să fie nu numai de a convinge tot mai mult ratiunea conducătorului statului, ci şi de a câstiga inima sa..."

Sfaturile lui Himmler sunau ca un îndemn la supunere. Aceasta după ce, cu două săptămâni înainte, sfaturile lui Ribbentrop sunaseră ca o amenintare: "Nu vă puneti niciodată in conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Intr-o astfel de ciocnire, miscarea ar fl distrusă..."

Tot ca amenintare va fi auzit şi un răspuns al lui Rudolf Hess (răspunsul loctiitorului lui Hitler la conducerea N.S.D.A.P.- ului se va referi la o telegramă a legionarului Al. Ghica - "istoricii" comunişti vorbesc despre o telegramă a fostului director general al Sigurantei şi politiilor - "prin care informează că generalul Antonescu si guvemul român (în afară de legionarii din guvem) sunt vânduti iudeo-masonilor: "D-nul general Antonescu trebuie să rămână la conducere; celalti componenti ai guvernului se pot schimba cum doresc..."

La toate aceste răspunsuri, amenintări şi sfaturi, „istoricii", care includ in cronicile lor povestea cu răspunsul lui Rudolf Hess, trag şi o concluzie. Cu adnotarea ca legionarii nu s-au bucurat niciodată de vreun credit, mai ales la cabinetul lui Hitler, această concluzie nu e lipsită de substantă. lată, textual, concluzia acestora: "La cabinetul lui Hitler, cartea de vizită cu emblema Garda de Fier din România, semnată de Horia Sima, nu se mai bucura de creditul pe care îl nădăjduiau legionarii, iar Himmler si agentura lui nu intentionau să impingă pe legionari inaintea lui Antonescu, contravenind astfel intereselor pe care Germania le urmarea in România " (Garda de Fier, organizatie teroristă... pag. 344).

In paranteză vorbind, atât răspunsurile subliniate mai sus şi extrase din literatura marxistă antilegionară de astazi, căt şi concluzia citată din aceiasi Iiteratură, sunt dovezi irefragabile, puse Ia dispozitia cititorului, dovezi care arata foarte clar ca toată pălăvrăgeala comunisto-neoproletcultistă de până acum în legătură cu mult trămbitatele slogane: „Mişcarea legionara - coloana a V-a a hitlerismului in Romănia", „legionarii lui Hitler", "Codreanu, protejatul lui Hitler", "Horla Sima, spion in solda Gestapo-ului nazist", „Garda de Fier, stipendiata Reich-ului hitlerist", etc., etc., toate acestea n-au fost decât demagogie deşăntată, scrisă in tone de maculatură pentru a înşela oamenii şi a demonstra încă o dată, dacă mai era nevoie, că marxim-leninismul nu este numai barbarie cu chip omenesc, ci şi miniciună si sperjur.

*

Trecuseră doar 3 luni de zile de la şedinta consiliului de minştri din 21 septembrie 1940. La acea şedintă, in conformitate cu o intelegere anterioară, generalul Antonescu fusese de acord ca toate deciziile guvemului să fie aprobate in prealabil de Consiliu. "Eu sunt seful regimulul legionar, iar dl. Sima este comandantul Miscării legionare ... In guvernare insă, partidul (Mişcarea Legionară - n.n.) nu se amestecâ ... Sugestiile (legionarilor - n.n.) le face dl. Sima si noi le acceptam cu totii sau nu..." aceste cuvinte apartin generalului.

Normal ar fi fost ca şi in "cazul Sturdza" (acesta era un caz destul de important in politica de atunci), Consiliul de Miniştri să fi avut rolul decizionar.

In realitate el nici n-a trecut prin discutiile vreunui Consiliu. Generalul, de la sine putere, abuziv şi impasibil, călcând în picioare până şi cele mai elementare maniere ale bunului simt, consultăndu-se numai cu vedetele camarilei sale, a ordonat destituirea ministrului de Exteme, pentru motive nespecificate, numindu-se pe sine ca "adinterim Ia Ministerul Afacerilor Străine". Incepănd cu data de 23 decembrie 1940 îI vom vedea pe Ion Antonescu, aşadar, cocotat in fruntea a trei departamente în guvem: Preşedentie, cu puteri dictatoriale, Ministerul Apărării Nationale şi Externele.

Cu aproape doi ani în urmă, mai fusese un „năzdrăvan" in politica Romăniei, şi acesta predestinat să rezeme catapeteasma neamului cu toată puterea făpturii lul neobisnuite, care a condus trei departamenete: Preşedintia, Apărarea Natională şi Invătămăntul. S-a numit Armand Călinescu şi s-a crezut „l'homme d'acier" ... Dar ...

Antoneştii nu s-au oprit aici. După cum am văzut din relatarea precedentă, intreaga conducere a Reich-ului, in frunte cu Fuhrerul, se găsea aliniată în spatele generalului. Asta însemna că poate să actioneze după bunul plac. Ceea ce a şi făcut.

Pănă la 22 ianuarie 1941, el a amenintat, a calomniat, a fost samavolnic şi grosolan, a uneltit contra legionarilor. Dar numai atât. Sub nici un motiv nu i se putea imputa comiterea unor asasinate politice, după cum nu putea fi învinuit că ar fi patronat anchete şi înscenări juridice ca cele petrecute în perioada dictatuni carliste.

La „rebeliune" Antonescu a ordonat să se folosească tancurile, mitralierele şi artileria pentru a ataca şi ocupa sediile Mişcării. S-a tras cu tunurile, pe străzi, în manifestanti.

Intr-adevăr, in primul rănd, pentru legionari aşa a fost. Legionarii ucişi în după-amiaza zilei de 22 ianuarie 1941 şi în noaptea de 22 spre 23 ianuarie au căzut apărănduse. Ei n-au fost ştrangulati, omorîti in anchetă sau arşi în crematorii. Ci au -murit intr-un fel de luptă sau in fata plutoanelor de executie. Desigur, în anchete s-au comis abuzuri - şi chiar cruzimi. Dar, indiscutabil, într-o formă mult mai putin gravă, mai putin iremisibilă, ca abuzurile şi cruzimile înfaptuite de autoritătile armandiste şi carliste.

Repetăm afirmatiile făcute anterior: dictatura generalului Antonescu a avut călăii ei, camarila ei: oameni odioşi, perfizi, fripturişti, gata să facă orice nelegiuire pentru a şi păstra scaunul. Şi cu aceştia o sumedenie de unelte docile, o armată întreagă de tortionari netrebnici, moşteniti de la vechile regimuri şi o turmă de camoleoni politici: scribi şi politicianişti de mâna a doua. lnsă printre toti aceştia n-a figurat nici un Armand Călinescu, Gavrilă Marinescu, Bengliu, Zeciu, Panova, Otto Reiner, lamandi. Nici măcar un plutonier sau agent care să facă ceea ce făcuseră omorătorii Căpitanului cu doi ani in urmă.

Din cauza aceasta, ca şi din cauza faptului că Antoneştii n-au urmărit în mod expres lichidarea gardismului, ci numai debarasarea de incomozii lor parteneri din guvern, precum şi de teama de a nu avea sfârşitul color de la Jilava (foarte multi legionari vor fi de acord ca aceasta a fost o cauză prioritară - teama de o eventuală răspundere în viitor), prigoana antonesciană n-a înregistrat nimic asemănător cu masacrele din 1938 şi 1939.

Ca ultim element de bază cu care vrem să argumentăm că păcatele Antoneştilor au fost mai putin grave ca păcatele carliştilor este faptul că pănă la un anumit punct politica anticomintern a generalului s-a încadrat perfect în politica antisovietică a Legiunii - ceea ce il făcea, în părerile legionarilor mai putin odios. Antonescu a fost cu legionarii meschin şi ipocrit, grosolan şi paranoic. In anumite privinte, purtarea lui fată de Legiune s-a dovedit mai haina ca purtarea lui Carol al II-lea. Vom da în acest sens un singur exemplu: Carol al II-lea i-a învinuit pe legionari de hitlerism. Cel mai important act de acuzare în procesul din mai 1938, intentat lui Comeliu Codreanu, a fost "organizarea unui puci legionar pentru a acapara puterea şi a alinia Romănea alături de Germania nazistă". Era o acuzatie măsluită de Armand Călinescu în compania ciracilor săi din servicile de informatie, complet falsă. Ea voia să arate opiniei publice româneşti şi aliatilor englezi şi francezi că vina lui Comeliu Codreanu este „o crimă de inaltă trădare" şi că vinovatul merită o pedeapsă cat mai aspră.

Ce va face Ion Antonescu în 1941 ?

Pentru ca să câştige de partea sa cooperarea Germaniei naziste (aceasta îl interesa mai mult ca opinia publică românească), tot prin serviciile de informatii, va face

Nu e nevoie să precizăm că şi această acuzatie măsluită era complet falsă. Infinit mai falsă decât aceea care se referea la hitlerismul legionar. Gărzii de Fier i se puteau aduce zeci de învinuiri. De la a promova in rândurile ei terorismul, anarhia si fascismul, până la a-i acuza pe legionari că sunt şovini, incompetenti şi abuzivi in domeniul economic şi administrativ, antisemiti sau pactizănd cu sionistii, răzbunători sau prea mistici (gama învinuirilor se poate întinde pe pagini întregi). Impotriva legionarilor erau posibile de aruncat toate relele din lume. Numai o singură vină nu - aceea inventată de Antoneşti, anume că Mişcarea Legionară s-ar fi aflat vreodată sub controlul comuniştilor.

După toate aparentele stratagema folosită de Antoneşti se va dovedi a fi extrem de ingenioasă. Ea va constitui elementul hotărător în decizia Fuhrerului german de a pune la dispozitia lui Antonescu armata Reich-ului pentru a zdrobi „rebeliunea" marxiştilor din Legiune ...

Totuşi, chiar cu aceste mari păcate, pe generalul Antonescu şi clica lui nu-i vom aşeza in galeria ucigasilor din vocatie, in rănd cu acei călăi a căror crime şi samavolnicii depăşesc tot ce mintea omenească işi poate imagina.

lată, prin urmare, de ce este falsă teza care vrea să probeze că legionarii au avut în planurile lor asasinaree generalului.

Spicuim din respectivul ordin al lui Rioşanu (ordinul telefonic cifrat numărul 6087/29 XII 1940) câteva pasaje: ,Ministerul având informatiuni că in ajun si in noaptea Anului Nou s-a hotărât executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judetul dvs., va invit ca de urgentă impreună cu comandantul garnizoanei si comandantul Legiunii de jandarmi să luati cele mai severe măsuri pentru garantarea vietii tuturor acestor oameni politici ce sunt in acest judet. Se vor supraveghea locuintele lor in aşa fel ca la prima tentativă de dezordine să se ia măsurile cuvenite ... Vă invit ca prin măsurile ce veti lua să asigurati liniştea si ordinea cea mai perfectă in judetul dvs. Toti cei care se vor abate de la ordinile şi dispozitiile in vigoare vor fi imediat arestati si oferiti instantelor judecătoreşti. In caz când se vor opune cu focuri de armă se va trage... " .

Informatiile subsecretarului de stat Rioşanu porneau din aceeaşi sursă (notele "informative" fabricate in birourile lui Eugen Cristescu) şi erau tot atât de false ca şi „documentul" serviciilor secrete ale Marelui Stat Major in legătură cu aşa-zisul "complot legionar contra lui Antonescu". Conducerea Legiunii s-a sesizat şi dându-si seama că este vorba de o nouă provocare a Antoneştilor, a intervenit anulând ordinul lui Riosanu.

-VA URMA-