Am
fost arestat de la locuinta mea din Bucuresti īn dupa-amiaza zilei de 28 Octombrie
1948 si am fost dus īn arestul Prefecturii politiei Capitalei. Inchisoarea
era imaginea reala a iadului. Tot ceea ce este mai degradant, mai pervers,
mai sub orice critica este īn īnchisoare. In fiecare dimineata erau transportati
cu duba prefecturii la tribunal "criminalii" de razboi. Acestia,
īn marea lor majoritate, erau batrāni, neputinciosi, fiind dusi de brat de
catre altii mai tineri. Imi amintesc ca filosoful Ion Petrovici, de la Iasi,
fala filosofilor din toata tara, ajunsese aproape orb. Ii dadeam zahar cubic,
pe care īl cumparam la negru. Spunea ca-i face bine. Mai era generalul Radu
Rosetti, fostul ministru al īnvatamāntului, grav bolnav de prostata. Se zbatea
īn niste chinuri groaznice. Delincventii de drept comun īnsa primeau pachete
īn fiecare Duminica, pe cānd intelectualii, conform dispozitiilor lui Teohari
Georgescu, ministru de interne, trebuiau exterminati prin foamete si mizerie.
Devenisera toti acestia niste umbre: fetele galbene, ochii dusi īn fundul
capului, pielea zbārcita, distrofici īn ultimul grad. Abia īsi īmpleticeau
picioarele. De māncare, nu mai vorbim. Cāte o strachina cu supa de cartofi
sau mazare, fara lingura, o sorbeai si īti astāmparai foamea. Peste o ora,
īti era iar foame. Pāinea era insuficienta si de proasta calitate. Se dormea
pe un fel de paturi de beton. Te culcai īncaltat si īmbracat. Macar frigul
nu te chinuia. Cānd ne scoteau īntr-un fel de maidan, ca sa ne distribuie
asa-zisa māncare, era vai si amar. Cei de drept comun se īnghesuiau īn fata,
te īmbānceau, īti luau rāndul, iar gardienii nu vedeau si nu auzeau. Erau
multi turnatori, care te trageau de limba si te provocau sa le spui de ce
esti retinut aici. Adesea īti blestemai ziua cānd te-ai nascut. Aici era iadul
adevarat, descris de atātia mānuitori ai condeiului.
Si
iata ca, īn asteptarea noastra sa ne vina raspunsul Ministerului de justitie,
la propunerea acuzatorului public Vladescu, īn ziua de 13 Ianuarie 1949
suntem urcati īntr-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti. Primirea ne-au
facut-o gardienii, cu īnjuraturi si īmbrānceli. Impreuna cu parintele Rosca
Sergiu, am fost condusi la infirmeria īnchisorii, unde erau asa-zisii
criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost sef al Marelui Stat
Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale,
Potopeanu, si pe Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost
ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost presedinte al Tribunalului Militar
din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost
comandant al legiunii de jandarmi Lapusna. Imi amintesc de Atta Constantinescu,
care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de tare īncāt
hainele īi atārnau pe corp ca pe o prajina.
Asistenta
medicala era foarte defectuoasa. Medicii raspuneau aproape totdeauna ca nu au
medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi īn saloanele de
urgenta. In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau
Noul Testament, desigur īn mod clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam īn
fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii apologetice,
cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei
lui Dumnezeu. Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau
ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau o solida cultura
teologica. Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice.
Imi
amintesc de povestirile generalului Iacobici, fost ofiter īn armata
austro-ungara. Ne povestea ca atunci cānd s-a pus problema unirii Ardealului
cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur.
S-au despartit frateste si au trecut fiecare īn armata neamului sau. In timp
ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, romānul era īn culmea
fericirii. Desi facuse armata īn statul austro-ungar, el ramasese romān pāna
īn strafundul sufletului sau. Tot īn īnchisoarea Vacaresti am īntālnit pe
preotii Dumitru Argint si Nica Tuta, pe atunci arhidiaconi la Catedrala
Patriarhala.
De
la 14 Ianuarie la 2 Februarie 1949, cāt am stat la Vacaresti, am putut
cunoaste īndeaproape pe marii romāni: generalul Iacobici, academician si
prof. universitar Ion Petrovici, colonel Popescu Cetate, general Olimpiu
Stavrat, fost guvernator al Basarabiei etc. Atitudinea lor de fiecare zi
confirma o educatie solida si o admirabila tinuta morala si patriotica. Toate
povestirile lor inspirau respect si admiratie. Oamenii aratau ca īn
preocuparile lor profesionale erau condusi de dorinta si hotarārea de a-si
iubi patria. Toti erau preocupati de soarta sotiilor si a copiilor. Aproape
nimeni nu se gāndea numai la soarta lui. Isi dadeau seama ca erau izolati de
societatea care se schimbase radical sub imperiul conceptiei Rasaritului. Se
judecau procese la Tribunalul Poporului si toate confirmau ca, odata ajuns la
Vacaresti, nu mai ai sanse de scapare. Destinul īti era hotarāt:
exterminarea.
Dupa
2 Februarie 1949, cānd am fost ridicat de la Vacaresti si predat rusilor,
familia mea mć considera mort. Sapte ani nu am scris nimic. Sergiu Rosca
cerea mereu sa fie judecat, deoarece dosarul nostru comun fusese predat
rusilor si parintele Rosca nu avea nici un fel de dosar. Cānd īl aduceau la
Tribunal, el se adresa presedintelui si cerea sa fie judecat. Totodata, el
facea cunoscut ca dosarul nostru comun a fost expediat, cu mine, peste granita.
Sotia mea si rudele care au asistat la proces īsi dadeau seama ca eu sunt pe
alte meleaguri.
Despartirea
de parintele Rosca a fost dramatica. Eram ca doi frati. Ne rānduiam si citeam
zilnic evanghelia respectiva facānd comentariile necesare. Toti internatii
din infirmeria Vacaresti cunosteau continutul dosarului nostru si toti
asteptau sa ne vada īncadrati īn aceeasi cauza antistalinismul. Cānd colo,
īn ziua de 2 Februarie sunt strigat de gardianul de serviciu, si īmi spune
sa iau toate lucrurile si sa-l urmez. Eram nedumerit. Ne-am īmbratisat si am
plecat īn necunoscut. Ce se va īntāmpla cu mine nu stiam. Am fost urcat īntr-un
Jep si dus din nou la sediul Securitatii din calea Rahovei. M-au coborāt si
m-au īncarcerat din nou īntr-o celula.
La
3 Februarie 1949 am fost dus la directorul īnchisorii, care mi-a spus ca sunt
eliberat. M-a pus sa semnez ca am primit totul de la īnchisoare si ca nu am
nici o pretentie fata de ei. Am multumit si cu bagajul īn spinare am coborāt
īn strada. M-am pomenit ca sunt īnsotit de un plutonier pe care īl chema
Moraru. Am mers īmpreuna pāna la poarta bisericii Domnita Balasa, vizavi de
Tribunalul Mare. Vad ca se opreste o masina si sunt invitat sa urc īn ea,
motivānd ca voi fi dus spre casa. Unul dintre cei doi cu masina m-a īnjurat
ruseste si m-a fortat sa intru. Moraru, deci, fusese agentul de predare a mea
catre reprezentantii sovietici. Astfel "preluat" de pe strada, am
fost dus la Constanta, la īnchisoarea si tribunalul sovietic de aici. Am fost
judecat pe 9 Iunie 1949 de sovietici si condamnat la munca silnica pe viata.
Fusesem acuzat pentru articolele antistaliniste publicate la īnceputul
razboiului si pentru faptul ca nu vroiam sa recunosc ca exista o "natie
moldoveneasca".
La
9 Octombrie 1949, īmpreuna cu alti detinuti, am fost īmbarcati īntr-un tren
si am luat calea suferintelor īn lagarele rusesti. Cāteva luni am stat īn
īnchisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk. Eram extrem de slabit. Am fost
ajutat sa ma īntremez de o doctorita, Zaiteva. La īndemnul ei am scris la cāteva
manastiri din Basarabia si, de acolo, am primit pachete cu alimente si fructe.
In cartea mea īi pomenesc pe toti acei inimosi crestini care m-au ajutat sa
revin la viata.
In
īnchisoare erau detinuti de diferite culte. Acestia se organizau īn grupe
separate si faceau rugaciuni, atāt seara cāt si dimineata. Noi, romānii, īn
numar de vreo douazeci, ne rugam īn limba noastra īn mod regulat. La fel,
unitii ucraineni din apus, catolicii si ortodocsii rusi. Administratia īnchisorii
nu era īn masura sa opreasca rugaciunea. Toti traiau cu speranta ca va muri
Stalin si ca urmasii lui vor amnistia milioanele de detinuti.
Patru
luni cāt am stat la Dnepropetrovsk am vazut atātea suferinte, atātia oameni
distrusi, care fiind cu gāndul la sotiile si copiii lor deveneau pur si
simplu neoameni. Nu vedeai o fata vesela, un zāmbet, n-auzeai o gluma, nimic
ce poate relaxa. Singuri blatnoii [hotii] erau īn apele lor. Ei declarau ca
īnchisoarea este casa lor parinteasca ("rodnoi dom").
Cānd
primea un "fraier" pachet, blatnoii īl obligau sa-l īmparta cu ei.
Cel putin jumatate din pachet i-l luau hotii. Era obligat sa-l dea cu māna
lui. Daca nu dadea, i se lua totul. Administratia nu intervenea. Facea
impresia ca era un jaf conventional, ca unii gardieni nu erau straini de
jafurile blatnoilor.
In
ziua de 1 Martie 1950 am fost īmbarcati īn vagoane "stolīpin" si
dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva, īnainte de plecare, m-a chemat īn
ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit īn regiunea
Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda,
regiunea Sverdlovsk. Acolo se prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi
o clima mai dulce decāt la Polul Nord. Vagoanele "stolīpin" erau
special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau
paisprezece locuri. Etajul I si II aveau cāte patru locuri. Cānd erau
detinuti mai multi, īnghesuiau si bagau cāte douazeci de persoane. Usile se
īncuiau, iar īn locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se
plimbau tot timpul pe culoare si nu admiteau convorbiri si nici miscari
suspecte. Toata atentia lor era īndreptata spre a observa daca nu-i vreo
tentativa de evadare. Māncarea ne-o dadeau rece: pāinea neagra ca pamāntul
si peste sarat. Apa ne-o serveau īnsotitorii cānd doreau ei. In vagonul
nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor īn caz de
nevoie. Erau cazuri cānd unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat
si predati la prima statie. Din Dnepropetrovsk am plecat noaptea. Tot noaptea
am ajuns la Harkov. Din gara ne-au urcat īn dubele īnchisorii si ne-au
transportat spre destinatie. Aici am fost repartizati prin celule, cāte
doi-trei.
In
īnchisoarea de tranzit de la Harkov am īntālnit pe profesorul de muzica
Usanevici, de la Soroca, care a murit mai apoi, īn anul 1956, dupa
amnistierea lui Hrusciov, īn īnchisoarea din Vacaresti. Am stat la Harkov
putin. Conditiunile erau aceleasi: grele si amare. Tratamentul era groaznic.
Am mai īntālnit aici un preot ortodox ucrainean si mai multi diplomati
polonezi, arestati la Varsovia dupa 1945. Fusesera tinuti īn lagarele sudice
iar acum erau condusi spre marea īnchisoarea moscovita "Krasnaia
Pres". Aici am īntālnit pe locotenent-colonelul Jitianu, de la Focsani.
Fusese prizonier de razboi si pentru ca refuzase sa se īnroleze īn diviziile
"Tudor Vladimirescu" si "Horea, Closca si Crisan" fusese
condamnat la 25 de ani si acum era condus spre Nord. La Harkov am mai īntālnit
un fost ofiter NKVD, condamnat si el. Cānd m-a vazut īmbracat īn preot s-a
culcat lānga mine si mi-a marturisit tot romanul vietii sale. Era cabardin
din Caucaz. Fusese maior NKVD-ist. Dupa anul 1945 fusese trimis īn Franta
pentru repatrierea emigrantilor rusi albi, al caror numar era considerabil.
Avea īn grija sa un arondisment (raion) din Paris. Venise de la Moscova īnarmat
cu literatura de propaganda, bine ticluita, pentru ademenirea rusilor albi si
repatrierea lor. Adunase carti, īn care erau tiparite decrete de legi, ce
glasuiau ca U.R.S.S. a suprimat toate legiuirile din trecut referitoare la
situatia emigrantilor. Se iartć totul si celor ce se repatriazć li se
restituie toate bunurile avute īnainte de revolutia din 1917. Totul era o
farsa. "Noi stiam adevarul, dar trebuia sa mintim si sa sustinem cele
enuntate īn decretele tiparite si distribuite pe gratis solicitantilor",
spunea maiorul. Dupa ce īi treceau īn tabele de repatriere, erau urcati pe
vapoare si expediati spre Feodosia (Crimeea). De aici erau urcati īn trenuri
si trimisi direct īn Siberia. Erau condamnati la cāte 10 ani. Procesele se
judecau la Feodosia. "Intr-una din zile īsi amintea maiorul s-a
prezentat la mine o tānara rusoaica de o frumusete rara. Era nascuta īn
Franta. Parintii ei erau batrāni, avusesera īn Moscova un cvartal de case si
o fabrica. Citind decretele care le garantau restituirea bunurilor au hotārat
sa se repatrieze. Pe tānara o chema Tamara. Mi s-a facut mila de ea. E drept
ca-mi cazuse cu tronc la inima. Era prea frumoasa si gingasa ca sa ma īndur
s-o trimit īn Siberia. I-am spus sa astepte pāna termin cu ceilalti si la
urma voi rezolva si cazul ei. Am invitat-o la un restaurant, pe contul meu, si
īn timpul mesei i-am explicat ce o asteapta daca se repatriaza. I-am propus
sa ne casatorim si sa fugim īn America. Eram hotarāt. Eram satul de minciuni
si de teatrul pe care-l jucam. Am condus-o acasa si i-am repetat propunerea
mea. I-am dat adresa parintilor mei din Caucaz si i-am spus ca nu stau nici o
clipa la īndoiala. Ne casatorim si fugim īn America. N-am dormit toata
noaptea. A doua zi, Tamara mea s-a dus la comandamentul nostru de repatrieri
si m-a denuntat. Inainte de a se duce la comandament, mi-a dat telefon spunāndu-mi
ca mai mult crede īn decretele publicate decāt īn cuvāntul meu. Imediat am
fost arestat, urcat īn avion, trimis la Moscova, unde am fost condamnat
pentru īnalta tradare la 25 de ani de munca silnica.
Tamara,
īmpreuna cu parintii ei s-au repatriat. Cum era de asteptat, a ajuns īn
Siberia cu 10 ani īn spinare. Atāt ea cāt si parintii ei. De acolo a reusit
sa scrie parintilor mei o scrisoare īn care īsi blestema soarta, cerāndu-si
pe aceasta cale iertare. Dar totul era zadarnic.
Din
tot ceea ce v-am povestit cred ca ati īnteles ca nu exista pe fata pamāntului
un regim mai crud ca cel sovietic. Nimeni nu-i īn stare sa minta īn asa hal
cum mint ei. Il zapacesc pe om de nu mai crede adevarul, ci minciuna. Cazul
Tamarei nu-i singurul. Au fost si sunt mii si sute de mii. Eu ma simt om numai
de cānd am ajuns īn īnchisoare. Aici nu mai sunt obligat sa mint si veti īntālni
multi ca mine, caci traim īn regimul diabolic al minciunii staliniste".
La Vorkuta, nu am renuntat la a ne ruga lui Dumnezeu, chiar daca sufeream
grele pedepse pentru aceasta. In fiecare Duminica si sarbatoare faceau
rugaciuni la care luau parte si credinciosi laici. Eu, fiind singurul preot
ortodox, faceam slujba īmpreuna cu romānii basarabeni, bucovineni, ardeleni,
moldoveni si regateni, la care luau parte si ortodocsii rusi si ucraineni.
Preoti catolici oficiau "messa" lor si īi īmpartaseau pe
credinciosii lor. Noi nu puteam oficia liturghia, caci nu aveam antimense.
Dupa ce am luat legatura cu manastirile din Basarabia, ni se trimitea īn
pachete īmpartasania pentru bolnavi. Procuram stafide de la detinutii gruzini
si alti caucazieni si faceam vin. Astfel puteam īmpartasi si pe credinciosii
ortodocsi. Cānd se descoperea ca practicam rugaciuni īn comun, eram īncarcerati
si ni se micsorau ratiile de māncare, se oprea corespondenta celor de pe
teritoriul U.R.S.S., pachetele si alte avantaje.
Lupta
antireligioasa se ducea de catre administratia lagarului īntr-un tempo
accelerat. Norocul nostru era ca turnatorii fiind demascati, īi ocoleam ca sa
nu afle de adunarile noastre. Goana dupa credinciosi se facea mai ales cu
ocazia sarbatorilor de Craciun si de Pasti. In lagarul de la mina 29 era si un
grup de romāni din cele sapte sate din Ucraina subcarpatica, rupte de la
Maramures. Acestia apartineau sectei martorii lui Iehova si erau izolati de
restul romānilor. Cu ocazia sarbatorilor nationale, tot īn secret, organizam
comemorari de ordin national. Desi procentul romānilor, īn raport cu al
ucrainenilor, rusilor si nemtilor, era mic, noi totusi nu lasam sa treaca nici
un eveniment din istoria tarii si a bisericii noastre pe care sa nu-l
comemoram. Ne adunam la cāte un romān, īntr-o baraca si acolo, stānd pe
paturi, ne faceam datoria. Totdeauna īncepeam cu rugaciunea. Taranii
basarabeni si bucovineni, care formau majoritatea romānilor, luau parte
activa la toate comemorarile noastre. Impartasania o faceam individual si īn
mare secret. Impartaseam romāni, rusi si ucraineni ortodocsi. La mina 29 era
un preot lipovan (de credinta veche), de prin tarile baltice, care visa mereu
sa se elibereze si sa vina īn Dobrogea noastra, unde stia ca sunt multi de ai
lor. In lupta pentru derutarea autoritatilor, detinutii inventau fel de fel de
metode. Cartile de rugaciuni erau confiscate fara mila. Se faceau perchezitii
saptamānale si tot cea ce gaseau, ca material religios, confiscau si ardeau.
Inventasem o metoda pe care n-o stiau nici politrucii, nici turnatorii lor.
Sub saltele erau scānduri. Caraliii, cānd faceau perchezitia, ridicau
saltelele. Scāndurile īnsa, nu. Atunci am batut cāte doua chingi de cauciuc
īn partea de dedesupt a scāndurii si fixam acolo cartile de rugaciuni. Am
pastrat un Noul Testament, un Ceaslov si o Carte de rugaciuni pāna m-am
eliberat, fara a fi descoperite.
Cu
ocazia Sfintelor Pasti din 1954 a sosit un pachet cu alimente pe numele meu.
Era din Calarasii Basarabiei. Postarita m-a chemat si m-a īntrebat de la cine
primesc pachete. I-am raspuns ca mie īmi trimit pachete diferiti credinciosi,
dar nu-i tin minte pe toti. "Pe Lungu īl stii?" ma īntreaba
postarita. "Eu stiu mai multi Lungu, dar nu stiu care o fi de data asta".
Ea ma īntreaba: "Pe Lungu Nicolae din Calarasi Moldova īl cunosti?"
"Da", īi raspund eu si desface pachetul. Deasupra era o scrisoare
cu litere latine. Era un scris frumos. Ca sa nu mai cheme translator, īmi
ceru sa-i traduc eu continutul. Scrisoarea īncepea asa: "Draga parinte
Vasile, īn preajma Sfintelor Sarbatori īti trimit cāte ceva din bunatatile
produse de binecuvāntatul pamānt al Basarabiei noastre. Sa stii ca noi traim
ca īn rai. Māncati din putinul nostru dar si dati slava lui Dumnezeu. N.
Lungu". Asa de frumos era scrisul īncāt a impresionat-o pe postarita
rusoaica. I-am dat si ei o bucata de slanina, de brānza si cāteva mere
domnesti. A multumit si mi-a dat pachetul fara a-l controla pāna la fund. In
baraca ma asteptau fratii romāni, cu care totdeauna īmparteam darurile. Am
pus totul pe masa si ne-am īmpartasit din cele trimise de Lungu. Eu īnsa
habar naveam cine-i el. Am aflat mai tārziu ca era un calugar de la
manastirea Hīrjauca, caruia parintele Gheorghe Plamadeala din Calarasi īi
dadea pachetul si el mi-l expedia.
Dupa
ce am īmpartit darurile din pachet, am gasit pe fund, un borcan cu miere.
Baietii din schimbul II, care īn timpul īmpartirii darurilor se odihneau, au
aparut sa ia si ei parte la īmpartasanie. Am destupat atunci borcanul cu
miere si am īnceput sa le torn pe pāine. Observ spre fundul borcanului un
capat de sfoara. "Ce neglijenta si din partea acestui Lungu? Sa lasi
sfoara īn miere. Pacat". Am scurs toata mierea si cānd am tras sfoara
am vazut ca pe fundul borcanului era ceva īnvelit īn hārtie de pergament.
Desfac hārtia si īn mijloc gasesc o scrisoare tot asa de artistica ca si cea
citita postaritei. In aceeasi scrisoare erau si 300 de ruble. De data aceasta,
Lungu scria: "Draga parinte Vasile, nu te potrivi la scrisoarea prima.
Acolo-i minciuna tot. Adevarul este ca la noi īi iad. Deportarile si foametea
ne distrug. Rugam pe bunul Dumnezeu sa ne ajute sa scapam la limpezis.
Rugati-va pentru noi. Lungu". Dupa aceasta am mai primit pachete
asemanatoare de la parintele Mihail Spinei din Boldurestii Lapusnei, de la
parintele Teoctist Procopan din Moldova-Orhei, de la consateanul meu, īnvatatorul
Miron Balan, din Cīrpestii nasterii mele, precum si de la alti frati
basarabeni care aflasera de soarta mea. Multi īmi scriau īn genul lui Lungu.
In orice situatie s-ar gasi omul īsi framānta mintea si cauta sa gaseasca
mijlocul pentru a comunica anumite lucruri fara a putea fi descoperiti de
agentii NKVD-ului.
Pr.
Vasile Tepordei