Editura "CARPATII" - Traian Popescu, Madrid, 1987
  I N T R O D U C E R E

   Cred necesar de a plasa expunerea acestor momente traite in cadrul unui întreg istoric, începând cu data de 23 August 1944. Coincidenta întâmplatoare sau sincronizare sortita a evenimentelor? N'asi putea preciza... Dar faptele sunt izbitoare.
   In ziua când tara a fost predata Rusilor, o soarta echivalenta ne fusese harãzita si noua, cei din lagãrele de exterminare, mai rapida însa, radicalã.
   Tara îngenunchiata prin tradare, nu mai exista nici o forta sa se opuna bolsevizarii totale. Numai legionarii de peste hotare care, desi prizonieri ai Germaniei, mai erau disponibili si decisi sa reia steagul cazut si sa trezeasca din nou constiinta româneasca.
   Pentru a evita, probabil, complicatii de ultimã ora, s'a hotarît in sferele «umanitare» ale Aliatilor, eliminarea imediata a ultimului bastion de rezistenta româneasca. Astfel, concomitent cu actiunea din tara, o alta actiune -a Aliatilor- trebuia sa bombardeze barãcile din Buchenwald, sectia Fichtenheim, unde se gaseau peste 400 de legionari, ce nu stiau ce-i asteapta.
   Printre ei si autorul acestor amintiri...
   Dar mâna lui Dumnezeu ne-a scapat de la un masacru sigur! 
   Avioanele «Liberator» trebuiau sa efectueze un bombardament «covor». Bombele sa cada foarte aproape una de alta, sa are metru pãtrat cu metru pãtrat, tot ce întâlneau in perimetrul fixat cu grije, de avioanele de recunoastere.
   Bombele au cazut cum fusese prevazut. Dar au atins pãmântul cu câteva fractiuni de secunda ma târziu, într'o padure, abia la 200 de metri mai departe de unde eram noi, razând toti copacii si rascolind adânc huma. Cum de-am scapat, nu stim. Sa fi fost calculele inginerilor, viteza vântului, viteza de accelerare a bombelor in cadere?... Sau mâna lui Dumnezeu, care nu s'a îndurat sa ne lase prada sortii, dupa atâta frãmânt si suferintã?...
   Deaceea cu umilinta, mãrturisesc cele întâmplate.
   Inchin aceste amintiri mamei mele, si tuturor mamelor care au indurat ca ea, ofranda pilduitoare adusa Neamului lor.
   Lui Spiru Blanaru, Comandor Domasneanu, eroii de pe Semenic, camarazilor lor, un ultim salut.

PRIZONIERI IN LAGÃRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD-FICHTENHEIM
-ATACUL AERIAN ANGLO-AMERICAN-
23 AUGUST 1944

Un amiaz cald, senin! Ziua de 23 August 1944.
   Ca in fiecare zi, stoluri, stoluri, câte trei, câte sase, avioanele «aliate» sboara peste vârful ce adaposteste «Caminul dintre brazi», cum s'ar zice in limbra noastra, o sectie a lagarului din Buchenwald, Fichtenheim.
   Era ora schimbului, lucram in serii de 2 x 6 ore la atelierul de reparat aparate optice.
   In costum de baie, baie de soare, bine înteles, detinutii, «OASPETI DE ONOARE» ai Marelui Reich, îsi prelungeau odihna. Intins pe spate, cu ochii spre cer priveam solii ce vor semana moartea pe undeva, mai departe de noi. In frunte, un «liberator» urias, un bulgar de lumina. La câteva sute de metri, câte trei in linie, urmând apoi la alte sute de metri, grupe fara numar. Erau parca un joc de artificii, inofensive pentru noi, pentru cei 60.000 de detinuti, adapostiti de padure.
   Deodata o dârã lunga de foc fulgera zarea si in clipa urmatoare, pamântul se cutremura. Un vuet sinistru, apoi lemne, pietre, pamânt ploua peste noi. Un fag pe aproape ma înfrateste. Ii prind mijlocul si-l strâng sa ma pierd în el. In jurul meu tipete. Un alt vuet mai din afunduri, coboara noaptea peste lume.
   Era ora 12 fãra zece minute, seninul de adineaori dispare fara pic de urma. Printre bubuituri o voce rasuna: «Toata lumea in baraci». La adapost de schije si pietre care cad ca ploaia. In câmp descoperit esti la discretia atâtor riscuri, in baraci doar bombele cazute aproape te lichideaza. In momentul acela nimeni nu mai rationeaza, instinctul hotarâste, cu legile lui. Ma desprind cu greu,de trunchiul frate si dupã voce, gasesc intrarea. Pipaind coridorul, dau in sala mare-atelier si-mi gasesc adapost sub masa grea de stejar, tejgheaua de lucru, groasa de 6/7 cm.
   Din nou un cutremur ce sgudue baraca. Peretii cad pe rând, suflati de presiune, svârliti ca niste jucarii la mare distanta. Inima îmi bate puternic. Gândul sfârsitului mi se strecoara încet in suflet, fara revolta. O calda resemnare îmi îmbraca toata fiinta. Asteptam ultima lovitura si nu ma mai gândeam la nimeni. Trebuia sa sfârseasca odata! A mai întârziat traiul din firimituri.
   Gândul se pierde in noaptea de cumpana, când viata atârna de un fir abia vizibil. Luna albea chipurile. Incercuiti de soldati cu mitraliere, ce ne tinteau trupurile, asteptam sfârsitul care intârzia... Deodata tonul «Sfintei tinerete legionare» rasuna. Era semnalul de foc pentru tragatori. Era ultima rugaciune, ultimul strigat pentru viata, inainte de a ne stinge... Au urlat la noi, dar n-au tras. Eram 193 de nebuni! I-a încremenit hotarârea noastra de moarte. Glasurile noastre, înfratite într'unul singur, cautau cerul in ultima ofranda. Desprinsi de trup, in voluptatea daruirii, multimea sufletelor a devenit fluida. Cele mai tari au dominat clipa, ridicând pe cele mai subrede. Nu era un moment de slabiciune! Ceasul din urma aprinde ce-a mai ramas bun in om, il inalta pe treapta virtutii si-l ofera jertfei in efort sublim.
   Un nou cutremur doboara si ultimul învelis, lasându-ne îngropati in ceea ce a fost câteva clipe înainte, adapost.   Mi-era teama sa misc. Prelungeam nadejdea ca mai sunt întreg. Din darâmâturi nu puteam scoate decât bucati de lemne, de pietre si carne. Pipãi corpul dela cap la vale si nu-mi vine a crede, ca înca mai sunt teafar. Misc încet. Toate «piesele» -zic- raspund la comanda. Nouri de fum ce îngroseau întunericul, ne acoperã, ne sufoca. Foc pe aproape si noi prinsi între scânduri.
   Familiile camarazilor nostri, care erau separate de noi, prin gard de sârma aveau un adapost, sapat in pamânt si acoperit de un strat gros de moloz si pietre. Baraca noastra era la câtiva metri. Cineva strigã din ruine la cei ce vor mai auzi, sa iasa si sa ajungã la acest adapost. De aproape doi ani de când eram aici, cunosteam fiecare metru pãtrat, dar poate mai mult instinctul, m-a orientat spre locul de salvare. Nu era prea mare. Abia sa cuprindã 10-15 persoane. Era plin! Ma proptesc într-un ungher, sa prind cât mai putin loc. Gemete surde, întretãiate de sgomotul de afara.
   Se aprinde o lumânare. Un spectacol sinistru mi se deschide ochilor. Corpuri pline de sânge, îngramâdite la întâmplare, strigate de ajutor ce cheama doctorul sau un camarad. Nu stiau cât sunt de raniti. Gândul ca ar mai putea fi salvati le da speranta si glas de ruga. Dar eu ce caut aici printre femei, copii si muribunzi? Ramân singur fara raspuns, fara reactie. Sa ies in ploaia de foc si moarte -în câteva clipe voi fi ca ei- sa ma ascund sub ei?! Doctorul Ighisan, la flacara palã a lumânarii, leaga ranile, împarte nadejde, la cei ce îndoiala face ravagii.
   In acel moment, un urlat de afara ma trezeste, ma scoate din buimãceala si... «Avem camarazi raniti. Cei întregi sa vina sa-i strângem, ca-i arde focul»!
   Am binecuvântat vocea si fãra sa mai cuget, ma anunt ca ies. Un alt camarad ma urmeazã. Eram desculti, in chiloti de bae, cum ne-a apucat începutul prãpadului.
   Afarã se mai luminase o leacã. Vuetul continua la intervale, însotit de rafale scurte de mitraliere. Drumul ce ducea dela atelier spre baracile de locuit, era acum numai moloz in gramezi si tot ce pâmantul a putut împrosca. Talpile moi nu rezista greutatii corpului. Simt dureri vii si sângele cum curge la fiecare pas... Sar de durere si cad mai dur. Barãcile de locuit au fost transformate in darâmaturi. A mea a fost atinsa de o bombã in plin si in locul ei o gaurã de 6-7 metri adâncime si un diametru tot pe atâta câscã larg gura.
   Voi mai gasi o haina sa pun pe mine, ma întreb într'o doara. Dar timpul nu mai era pentru întrebari. Cu trei camarazi intâlniti la întâmplare, formam echipa, in cautare de rãniti.
   Spectacol de apocalips! Lânga poarta lagãrului, Popa Zaharia, Duhu Dumnezeu sa-l ierte, îsi doarme somnul ultim. Fara durere, pe chip i-a ramas zâmbetul senin, de impacare, de liniste. Mai alãturi, inginerul Ion Graur din Galati, întreg, dar adormit pe veci. Mai greu de vazut, farmacistul Ion Voinea din Giurgiu, atins de un obiect tare, in plin, nu mai avea decât o jumatate de craniu, golit de creeri. L-am cunoscut la Sofia, primul camarad întâlnit dupa refugiul din tara. Am locuit cu el si cu avocatul Costicã Calin, prieteni nedespartiti, împreuna cu Costica Oprisan, tânar, cu chip de fecioara pura. Am stat cu ei doua luni si apoi am parcurs drumul împreunã, pânã la Rostock, in plina iarna, înghesuiti în vagoane de vite. Un gol mi-a cuprins sufletul. Câteva minute înainte, vorbeam cu ei, acum... tragic sfârsit, fãra putintã de raspuns.
   In drumul din fata lagârului erau câtiva raniti, scosi din daramaturi. Camarazii îi transportau, cum puteau, spre spitalul lagãrului. Ne oprim in fata unuia dintre ei care era mai grav ranit, întrucat nimeni nu-l mai recunoaste. Fata îi era scaldata in sânge, hainele rosii. Punem patura jos si-l asternem cum putem. Prindem cele patru colturi si îl coborâm spre spital. Ne oprim din când in când, rotind ochii in jur. Bucati de carni, mâini, picioare, atârnau de crengi, cadavre semanate pe drum... Moarte, numai moarte, ce-a ravasit într'un crud macel mii si mii de necajiti. Of mii de morti au fost numarati din cei saizeci de mii de gazduiti, in tot lagarul. Mai departe întâlnim alti camarazi ce transportau si ei raniti si întrebam de cei plecati din astã lume. «A murit fratele lui Papanace», ne raspunde unul. Apoi primarul din Giurgiu, Costicã Calin, si el grav ranit, auzind ca Nelu, prietenul lui nedespartit, cum îi spunea el lui Ionel Voinea, a murit, n'a mai putut supravietui. A murit si el, sa faca drumul mereu împreuna. Ultimele lui cuvinte au fost pentru Nelu, spaima îi cuprinsese toata fiinta. In câteva minute, pe când era transportat spre spital a încetat din viata. A renuntat sa mai traiasca. Ii cunosteam prea bine pe amândoi si moartea lor m'a sguduit profund. Din clipa in clipa, prapadul face noui victime. Fiecare dintre noi, purtam pe umeri o cruce.
   La intoarcere întâlnim altii, transportând in paturi camarazi raniti. Sirul e lung.
   Pe nea Vica Negulescu, primarul Oborului, ghemuit într'o patura amestecata cu sânge si pamânt, îl duceau la vale.  Dumnezeu s-a îndurat sa-l scape, prelungindu-i calvarul.
   Deodata parca înceteaza focul. Incep sa iasa cei întregi, mirati singuri de a fi supravietuit potopului.
   Ma gândesc acum sa scormonesc printre ruine, acolo, unde am salasuit doi ani de zile, de voi mai gasi ceva din lucrurile personale, sa dau de-o haina, ca tremuram de frig ca varga. Sub niste grinzi si caramiz dau însfârsit de ce a fost dulapul meu. Scot cu greu o haina si ma grabesc la «apel». Apelul era sacru, nimeni nu-i putea contesta ratiunea.
   Azi mai putini vor raspunde la numar. Majorul Magoski va trebui sa raspunda pentru cei ce lipsesc si se va înfuria, poate, mai putin, ca iarasi «ustimmt nicht» ca altadata. «Oaspetii» ce nu inteleg sa fie prea punctuali la apelul «gazdelor».
   Nu! Nu corespunde numarul. Dintre noi lipsesc multi si dintre ei, unii nu mai vin, nu vor mai veni niciodata. Cinci morti si de cinci ori pe atâtia raniti. Acum apelul nu se mai face in lagar ci afara, într'o padurice. Peste drum ai putea spune chiar in camp liber, daca limitele lagarului mare nu si-ar margini undeva, departe, rostul. Privesc gardul de sârma care mi-a împuns carnea «prieteneste» timp de douazeci de luni, întins pamântului, n'a mai ramas nimic acum din el.
   Gândul ma poarta din nou cu luni in urma. Camaradul Gigi Badulescu, fiul generalului cu acelas nume, ros de tuberculoza, s'a stins in lagar. L-am plans in legea noastra si i-am însotit pânâ la poarta, grupul chinuit. Aici doar sicriul avea dreptul la libertate. Colonelul Piester, seful lagarului, ne-a avertizat, dealtfel, ca de aici numai asa se iese.    Doctorul Andrei îsi tângue durerea, ros de aceeasi boala. Drama îsi tese voalul fara oprire.
   Dar eliberarea noastra n'a iesit pe poarta drumului din urma. La capat de ispasire, au cazut sârmele si le-am calcat in picioare. Cu ce pret?
   In locul portii, o groapa adânca marcheaza locul de paza. O bomba a cazut drept pe santinela in momentul in care se pregatea sa descarce arma in primii ce încercau sa fuga in fata mortii. Doctorul Apostolescu era printre cei scapati ca prin minune. Infirmieria se gasea in spatele locului de garda si alta iesire, in fata sfârsitului, nu era decât poarta strajuita. Ne mai având «camin», am ramas in camp. Vremea tinea cu noi, se mentinea senina.
   Dintre darâmaturi fiecare îsi cauta un asternut. O saltea, o patura, si reformam grupul in spatiul padurii din fata. Refacem lagarul din bucatele. Vom ramâne oare mai departe «oaspeti»? Un nou camin printre alti brazi?
   Ca un fulger vestea capitularii României se raspândeste printre noi. Era 23 August 1944. Lovitura din tara a fost data in aceeasi zi cu încercarea de a fi lichidati. Rasboiul îsi întoarce ultimele pagini. Vestea ne-a cufundat in necunoscut.  Ce-o mai veni acum? Incotro ne-o mai duce soarta? Se darâma pe rând ceea ce ieri a fost constructie noua sau simulacru de reînnoire? O pofta de revansa a înlocuit menirea initiala, revansa primului rasboiu pierdut.
   Noaptea a trecut stând la sfat. Doar alarma, de scurta durata, ne-a tulburat.
   A doua zi, o noua alarma, de asta data fiecare si-a ales directia si cât l-a tinut picoarele s'a tot dus. Eu, am trecut prin cartierul «vilelor», facute din busteni grosi cu aspect rustic. Aici erau tinuti marii prisonieri: Daladier, Horty, Leon Blum, Schusning, etc. Aliatii nu i-au atins, parca le cunosteau locul de ispasire.
   Tributul greu l-au platit cei de rând, prizonierii flamânzi, purtând bolovanul in spate, pe oase desirate, când se întorceau seara dela munca grea. S-ar putea spune totusi ca «umanitar», prietenii le-au scurtat suferinta. Dramatic destin al celor ce s'au încâpatînat sa-si apere pamântul si familia. Cu ce oare au pacatuit ei sa fie rapusi de proprii lor prieteni?! Si noi eram considerati ca oaspeti, ca prieteni ai Marelui Reich, dar prietenia noastra a ramas pe hârtie, politica a avut un alt curs.
   Eram departe de lagar, când, vad trecând primele escadrile, în valuri. Nu se mai opresc la noi dar pentru orice singuranta am lasat între mine si lagar, cam peste 5 km. de drum.
   Eram slabit de mers. Douazeci de luni am uitat parca, de rostul picioarelor.
   De atâta timp nici chip de copil, femee sau om îmbâtrânit, in haina civila; doar padurea si o bucata de cer. Campul cu holdele colorate îmi schimba starea launtrica. Sunt gingasii ce trezesc din abrutizare sufletul izolat, când emotiile prea intense coplesesc pâna la explozie. Pipaiam spicele de grâu, florile de fan si albastrul înrouat al prunelor de vara, ca un copil jucariile noui.
   M'am oprit la un prun încarcat de rod. Il mâncam din ochi, înainte de a-l atinge. Privesc in jur, cât vad cu ochii tarina era semanata de oameni. Erau toti ca mine. Nu-mi venea sa cred ochilor, atâta belsug dintr'odata. Culeg câte un fruct, îl strang in palma. Fac semnul crucii înaintea mesii si musc din carnea dulce. Ceva ce-mi depasea simturile. Era prea mult timp de când nu gustasem o fructa, ca sa-mi mai amintesc senzatia placerii.
   Am mâncat ca un flamând. Multor crenge le-am usurat povara pâna sa-mi potolesc setea si pofta iernata fara fructe.
   M'am întors refacut, din alta lume, lumea celor fara nici o vina. 
   Abia târziu grupul îsi completeaza rândurile, pentru numaratoare dar, mai lipsesc înca. Unii au ajuns pana la Weimar. Cretu Dumitru, Nicu Balanescu si fratele dupa mama al Comandantului, Ratiu, dusi de entuziasmul libertatii, au fost readusi a doua zi nu cu prea mare cinste de politia orasului.
   Atâta lipsa de entuziasm, chiar si la cei ce si-au riscat si demnitatea ca sa câstige, in schimb, câteva clipe din lumea libera. Seful lagarului înalt, majestos, cu par argintiu pe tâmple, da citire ordinului venit dela Reich S.S. Fuhrer Himmler: «Sunteti liberi! Fiecare poate pleca unde vrea. Poate dintre Dvs. unii vor sa se întoarca in tara, altii sa ramâna aici. Peste câteva zile un tren vã va transporta de aici». Liber! cuvântul mi-a dat fiori, dupa atâta timp de închisoare. Daca putine zile înainte ni s'ar fi anuntat vestea, nu toti ar fi suportat bucuria. Azi, ramân muti privindu-se unul pe altul, întrebându-se parca, ce facem acum cu libertatea?
   Incotro? Si ce am mai putea face acum, când in adevar nu mai avem unde ne întoarce!
   Spre seara, adunare extraordinara. Vine Colonelul Piester, seful lagarului.
   Un gol adânc am simtit in inima. Pentru prima data am ramas aninat de indoiala. Ne adunam grupuri, grupuri, dupa afinitati sa ne îndemnam unul pe altul. Nimeni nu era pregatit pentru o astfel de intorsatura. Avalansa evenimentelor ne-a coplesit.
   A doua zi însa, ne vin dispozitii dela Viena, unde se gasea Comandantul, de ceace avem de facut. Câtiva pleaca inainte la Viena, centrul nostru de concentrare. Noi, ceilalti, vom pleca îndata ce ni se va pune un tren la dispozitie, sa ne «incarce» cu tot ce a ramas.
   Intr'adevar, a patra zi dela bombardament o coloana lunga, se urneste greu spre halta de îmbarcare. Lasam in urma numai ruine, din tot ce a fost caminul dintre brazi, si multi dintre noi, cu ruine in suflet.
   Odata, am fi putut darui patriei din ceeace Dumnezeu a lasat fiecaruia bun in el, dragoste fara margini. Azi totul ne pare inutil. 
   Batranul Masoscki, gardianul nostru fidel, ne însoteste pâna la gara, dar nu oficial. El ne-a cunoscut prea bine si ne-a iubit. N-a încercat sa înteleaga prea mult, era greu pentru el, dar parca ceva i se desprinde din inima. Priveste pe Ponta ca pe un prieten si pe toti ceilalti, si ochii i se umezesc.
   Trenul se urneste si dupa cotitura îl vad ultima data cu mâinile întinse spre noi, facând semnul despartirii. Am aflat mai târziu ca Piester, seful lagarului, a fost linsat de prizonieri in momentul eliberarii. Batrânul «stimmt nichtr» si-a platit datoriile. Simtea parca, in momentul plecarii noastre ca vremurile se vor întoarce si greul va începe si pentru el.
Câteva zeci de ore de drum si iata-ne ajunsi la Ost-Bahnhof din Viena. Acum ne lamurim mai bine de tot ceeace se întâmplase si ce aveam de facut. Suntem cazati in hoteluri si încetul cu încetul fiecare îsi va gasi rostul. Eu am gasit domiciliul la Mariahilfshotel, pe Mariahilfesstrasse.
   Se continua lupta. Adica, mai limpede, pentru noi începe numai, lupta împotriva comunismului, atunci când o lume s'a prabusit in fata lui.

MOTTO
«Pentruca stim ca istoria unui neam, din amintirile trecutului sau se intocmeste si ca, amintiri de oameni si fapte, înalta, purifica si calesc sufletul naliunilor, care avut-au oameni cu asa fapte, ci asa însusiri».
(Revolutia dela 1848)

 

PRINTRE DURERI SI SPERANTE
PARASUTAREA

 

N-am avut prea multe stiri, dar faptul de a combate dusmanul pe care de mai bine de trei ani tot neamul românesc îl combate cu jertfe uriase, era pentru noi mai mult decât o datorie, era o onoare ce ni se refuzase pâna atunci.   Maresalul Antonescu refuzase cererea noastra de a pleca pe front. Pentru el, nu eram demni de a sta alaturi de soldatul român in ceasuri de grea cumpana. Acum, sansele noastre, practic, nu erau prea mari, dar vom putea fi alaturi de toti cei ce sufera in tara, sa înpartim cu ei aceeasi soarta. Nimeni nu ne va mai putea scoate din albia neamului nostru.Intrucât nu aveam dreptul sa luptãm pe front, urmãream dintre sârme soarta razboiului.
   Se formeaza primele unitãti. Incepe scoala speciala de pregatire tehnica. Comandantul primeste pe fiecare. Imparte misiunile. Eu sunt repartizat la cursul de telegrafie fara fir si distrugeri din Breitenfurth, lânga Viena. Eram douazeci în total. Vom forma scheletul primelor echipe ce vor pleca in tara. Ma simteam mândru, dar ascundeam in mine bucuria tainica de a-mi vedea casa, pe mama de a-si mai gãsi-o in viata, prietenii cei întorsi din rasboi, o lume din care m-am smuls fara voia mea. Sa ajung sburând în câteva ore, sã cad ca din cer la ei, un vis în curs de realizare.
   Am fost îmbracati în uniforme germane. Dar pentru a nu atinge, cu trecutul nostru de pensionari din Fichtenheim prestigiul hainei militare, ne-au smuls epoletii si ne-au dat hainã «pe masurã». Revolta zãcea in fiecare dintre noi. Am fi manifestat-o, dar atunci nu ne-am fi mai întors acasã.
   Poate, ... cine stie... omul la necaz mult rãu gândeste. Pentru a fi mai siguri ca haina astfel descalificata sã nu fie vãzuta, ne-au pus din nou sub cheie. Nu mai întelegem nimic. Rabd, sã sbor peste sârme, o «ospitalitate» ce sufoca. Sa sbor spre cei de-o lege si duh cu mine.
   Meseria nu era usoara, si vointa, nu rareori ramânea un efort de prisos. Cine n'are ureche n'aude, chiar atunci când ar vrea din toata inima, sã asculte. Dupa doua saptâmani ne împartim pe grupe. Nu grupe de afinitati sau de actiune, ci grupe de clasament dupa aptitudini.
   Opt ore pe zi. Capul devenise o pâlnie ce-mi strecura spre interior tot ce era sunet.
   Comandantul se intereseazã de noi. La trei saptâmani de scoala vine sa ne vadã, sã vada ce a facut fiecare. Ramâne satisfãcut. Un curs care în mod normal dureaza între trei si sase luni, pentru noi, într'un timp scurt, era deja trecut de jumatate.
   La o luna incepem cursul de distrugeri si tir in fiecare dupa masa, îmbinat cu tehnica aparatului si contacte interne.   Cifrarea, in ultima faza iar in câteva saptâmâni cursul de distrugeri si tir in fiecare dupa masa.
   Intr-o zi sunt chemat de Comandant la Viena. Imi spune ca ar dori sa ma trimita in tara, cu prima echipa, echipa de comanda pe tara. Trebuia sa mentin legatura cu exteriorul. Am asistat la discutii între responsabilii germani si Comandant. Observam reticentã multa in atitudinea acestora, cu toate insistentele Comandantului.
   «Tu te simti capabil sã manipulezi aparatul fara dificultate?»
   -Da! Ii raspund cu hotarîre. Se agãta mult de raspunsul meu, care parea important in deciziile ce se vor lua, in comun, destul de repede. Plecarea s'ar face in câteva zile.
   Ma intorc la Breitenfurth, pentru ultimele pregatiri, asteptând sa fiu chemat îndata ce conditiile de sbor vor permite.Nicu Balanescu cu care planuisem sa facem echipa, ramâne îngândurat. El nu venea cu mine.
   Studiasem harta regiunii Fagaras, Brasov, împreuna. Gasisem terenuri de parasutare si loc unde sa fim gazduiti odata atins pamântul. Nicu Balanescu trebuia sa-si gaseasca un alt tovaras de drum. Si nu era usor. Legaturi, afinitati de caracter, sunt considrente grele in balanta misiunii pentru care am fost destinati. Evenimentele ce au urmat au confirmat din plin alegerea fiecaruia dintre noi. Cu el ma simteam frate in toate si n'am ramas datori in conduita unul fata de altul. Formam un tot organic, greul si bucuria ne erau bunuri comune.
   Au trecut cele trei zile si altele apoi fara niciun semn, dela Viena. Am aflat mai târziu ca nemtii s'au opus la alegerea unuia dintre noi in echipa deschizatoare de drum. Au impus ei unul, sigur de el, un specialist, care odata ajuns in tara, a denuntat autoritatilor totul. Noroc ca echipa si-a gasit adapost sigur. Prezenta celor sositi a fost semnalata. Nicolae Patrascu, Nistor Chioreanu, Ion Constantin, daca memoria nu ma inseala, formau echipa aceasta. Rândul celorlalte echipe nu va întârzia sa vie. Intre timp un nou grup specializat in distrugeri cantoneaza alaturi de noi. Cu cei veniti, urma sa formam echipe de câte 6-8 persoane. Un sef de echipa, care in mod normal era telegrafistul, ajutat de un al doilea telegrafist, un sef de sabotaj, ajutat de 3-4 oameni.
   Eu am format echipã cu Nicu Balanescu, Ion Chirila, un lugojan Carapantea Ion, Tismanaru si un al saselea al carui nume îmi scapa. 
   Primii trei ne cunosteam bine. Restul, atasati pentru completare, necunoscuti. Ultimii doi din cei care cunosteau regiunea in care urma sa actionam si promiteau sa ne fie de folos.
   Alegem terenuri de lansare. Terenurile se gaseau in regiunea cunoscuta mie. Erau trei la numar. Muntele Mic, Semenicul si Teregova. Centrul va decide unul care-mi va fi comuncat la timp, pentru a pregati faza urmatoare parasutarii: adunarea pe sol, camuflarea materialului, cazarea. Mi se comunica in curând doua terenuri apropiate, unul de altul, ca acceptate, urmând ca in avion, dupa natura timpului, sa mi se pecizeze cel rezervat operatiei, ca masura de siguranta in prezervarea secretului. Semenicul si Teregova ramân deci posibilie.
   Echipa mea era trecuta prima pe lista de plecare si asteptam doar timpul favorabil. Intre timp ne ocupam de pregatirea actelor si echiparea: îmbrâcaminte, armament, aparate. Alimentele ne vor vi distribuite in ajunul plecarii.  Odata totul programat, urma partea cea mai delicata in misiunea incredintata: despartirea.
   Misiunea ne-o împarte Comandantul, sefilor de echipe in comun si fiecaruia separat, dupa particularitatile regiunii.
   Prima faza, cea informativa: miscari de trupe, probleme militare, economice, politice, culese dupa un sistem de organizare pe specialitati. Faza informativa conditiona organizarea, luarea de contact. Inaintea noastra au fost lansati responsabilii pe regiuni, cu care va trebui sa luam contactul, înainte de a proceda la orice actiune. Instructiuni amanuntite le-au lost date, iar noi ne vom încadra organismului existent.
   A doua faza, cea mai delicata: sabotarea.
   Ce era sa sabotam? Trenuri transportând munitii pe front (rusesti, fâra indoiala) astfel întrerupând circulatia pe cât mai lung timp posibil. Vom evita ca prin actiunea noastra sa producem represalii asupra populatiei.
   «Nu va duceti cu ochii dilatati spre sinele ce va trebui sa aruncati in aer» ne accentuiaza Comandantul. «Gânditi bine înainte de a face ceva, la toate urmarile ce ar putea sa aiba actul vostru. Acolo unde ati reusit sâ înjghebati o organizatie, sa legati firul intrerupt al vechii organizatii, nu-i veti creea conditii imposibile de existenta, prin actiuni necugetate. In special nu faceti nimic, niciun pas, pâna nu veti fi luat legatura cu sefii de regiuni».
   Fiecaruia dintre noi i s'a încredintat cuvântul de recunoastere pentru a putea contacta seful de regiune.
   Nemtii vedeau mai altecum rostul nostru. Doi ofiteri germani ce reprezentau biroul tehnic al operatiei ne dau amanunte asupra misiunii si raportarii ei dupa executie. Desigur, intransigenta lor era categorica, in ceeace priveste distrugerile: tot, absolut tot ceeace ar putea fi folosit de dusmani, pentru a continua razboiul.
   Comandantul ne adreseaza apoi ultimile cuvinte, pornite din marea grija pentru cei ce pleaca la lupta, pentru o cauza sfântâ tuturor.
   -As pleca cu voi, locul meu e acolo, alaturi de cei ce sufera si mor. N'o pot face, ma tine pe loc alta datorie, dar sufletul meu va insoteste pe fiecare. Sa traiti pâna ce ne vom întâlni acolo. Sa regasiti si sa refaceti organizatia. Prin ea vom trai.
   Juca o mare carte, ultima ce ne-a mai ramas, inainte ca neamul întreg sa sucombe.
   Ne-a strâns mâna pe rând, simtindu-i emotia. Era actiunea lui, si de ea depindea unitatea Miscarii, elementul cel mai puternic, care poate sa mobilizeze cu capacitatea ei de jertfa, de hotarâre, toata rezistenta româneasca dezorientata.   Viitorul îi va aproba sau îi va condamna actiunea. Noi avem datoria sa-l urmam, constienti ca uniti in jurul lui, vom învinge orice vrajmasie.
   El gândea mai mult decât ne putea spune. Ii citeam in ochi, in suflet. Parca voia sa strige: «Strângeti tot poporul in jurul unei credinte si nu-l lasati sa piara in disperare. Inca nu e pierdut totul. In fata lui Antichrist, se va ridica o alta lume daca va mai crede in Dumnezeu. Voi fiti ostasii ce salveaza steagul, in jurul caruia toata nadejdea româneasca, crestina, sa se regaseasca in momente de grea cumpana. Nu-l lasati sa cada in disperare, va fi mai rau atunci.   Mentineti scânteia rezistentei in sufletul lor! Impartasiti soarta cu ei, ca dusmanul sa nu va sparga, sa nu va imprastie».
   Ce puteam face noi, o mâna de oameni, in fata colosului ce se pravalea peste lume in proportii apocaliptice? Sa întretinem vie flacara românismului, sa formam un orizont de calauza in întunericul ce va înghiti lumina. De aici va porni poate odata rascumpararea.
   Ne coplesea misiunea. Noi eram atât de putini, de slabi, ca multi ne-au privit cu îngaduinta Si cu un zâmbet retinut de ironie: «pacat de ei!». 
   Domnul Iasinschi si Corneliu Georgescu, in sala de mese a baracii din Breitenfurth, isi iau râmas bun dela noi. Pentru Badia Corneliu Georgescu, despartirea e foarte grea. Batrânul luptâtor care a trait începuturile Miscarii, ne privea ca pe niste copii ai lui. Un fascicol al inimii lui se smulge, se întoarce in Poiana Sibiului, de unde chemarea Capitanului, cu douazeci de ani in urma l-a rascolit. Cuvântul lui sfârseste in lacrimi, cuprins de emotie. Un alt început, pentru multi poate, fara intoarcere, îi mângâie amintirile. Vremile-s mai dure acum, si el le simte. Din sufletul lui ne desprindem.   Durerea lui e durerea de parinte ce-si trimite feciorii la luptã...
   M-a impresionat mult despartirea de el. Am plâns cu el. Ce poate fi? Presimtirea unei despartiri de viata? In fiecare din noi, tineretea îsi afirma dreptul, nici unul n'a renuntat la ea, dar pentru a o mentine asa cum merita sa file, ne înclestam cu moartea ca sa i-o smulgem. El simte mai mult ca noi, viata lui a fost o vesnica înclestare. Nu ne descuraja emotia lui, trecutul îi era prea viu. A pus in noi nadejde, dragoste si teama. Graitul lor i-au smuls lacrimi. Amintirile toate, le regasea in hotarârea noastra.
   Decembrie îsi începe drumul lung de iarna. La noi o fi zapada, ger? Costumele erau prea subtiri sa reziste la munte: uniforma militara româna, deastadatâ, mantale adunate din vechituri. Fiecare îsi potriveste pe masura, din gramada, tot ceeace putea sa îmbrace.
   Dupa câteva zile doar, un camion opreste in curtea lagarului si prima echipa, a mea, se pregateste sa plece.    Strângem mâini, ne îmbratisam, ceremonial prea trist pentru unii si pentru altii. «Dumnezeu sa va ajute!» ne ureaza cei ramasi. La El era toata nadejdea noastra. Ne strângem tacuti unul într'altul. Infrigurarea momentului ne luase graiul. 
   De-acum, ce-o fi sa fie!
   N'am sarit niciodata cu parasuta. Imaginatia imi construeste febril tot felul de gânduri. S'o deschide, nu s'o deschide? Daca nu, când voi înceta sa mai simt ceva? Cum o fi sfârsitul?
   Camionul ruleaza de mult si iata-ne ajunsi la aerodromul din Wiener-Neustadt, unde urletul de motoare ne amplifica emotia. Unul din avioane se încalzeste pentru noi, ne asteapta, poate. Intram într'o hala mare si asteptam echipamentul. Intre timp ofiterul german ma ia de-o parte, pentru a-mi comunica toate amanuntele de executie a planului de lansare. Vom sbura in direclia W-E. Locul de parasutare îmi va fi dat in avion. Ordinea de lansare: Nicu, eu, Carapantea, Tismanariu si ultimul, al carui nume îmi scapa. Dupa ce am ajuns pe pamânt, eu stau pe loc, Nicu înainteaza in directia Est, pâna da de mine. Ultimii trei înainteaza in directia West pâna ma gasesc, pentru a ne grupa toti într'un loc. Semnal de recunoastere: un fluer. Fiecare va da semnale scurte si încete, oprindu-se din când in când sa asculte raspunsul. Odata ajunsi jos, liniste desâvârsita si camuflarea imediata a parasutelor, materialului, înainte de a face cea mai mica miscare, pentru a nu pierde ceva in deplasare si a lasa astfel indicii de operatie aeriana. Fiecare va primi bani românesti, unguresti si rusesti, pentruca in caz de aterizare fortata, sau obligati sa fim lansati pe linia frontului, in caz de atac anti-aerian, sau de avioane de vânatoare, sa putem ajunge pe jos pâna in tara. La fel si monede de aur, cocosei, valuta-forte, pentru orice eventualitate. Fiecare va avea banii la el, in caz ca se pierde, sa se poata descurca.
   Când revin, bâietii încarcau deja parasutele. Ma asez si eu pe cântar, greutatea corpului determinând dimensiunea umbrelii. Mi se pune apoi in spate, una grea cât o albie. In timp ce ma strângeau in chingi, o caldura îmi cuprinde tot corpul, un tremurat cu transpiratie. Ametesc si nu-mi pot line echilibrul. Ma las pe genunchi si astern pamantul sub mine, cat sunt de lung. Repede, mi se desfac curelele, si ma usureaza de sarcina. Eram complet sleit de puteri.
Ofiterul german se apropie îngrijorat de mine si ma întreaba ce am. Eram galben ca ceara.
   «0 simpla ameteala, poate am strâns prea tare».
   Imi revin repede, n'a fost decât o alarma. Mai îngrijorat eram însã eu. Mai mult mâhnit, cã mã lasa corpul, chiar acum, in momentul decisiv. 
   Peste o jumãtate de ora reîncep operatia. De data asta ma strâng mai cu milã si rezist probei, ceva mai bine.   Aparatul de emisie-receptie, ce trebuia sa mi-l atârne in fata, de curelele pieptului, i-l pun lui Ion, tãranul sugubãt. Pe mine ma lasa liber de povara.
   Asftel inhamati ne îndreptam spre avion. Un Heinkel bimotor 111 era deja sub presiune. Ordinea de îmbarcare era inversa ordinei de lansare, asa ca primul lansat sa ramâna lângâ deschizatura, gata de salt. Ultimele dispozitii terminate, inclusiv modul de lansare, in trei termeni: agatarea cordonului executata de responsabiliul operatiei câteva clipe înainte de lansare, apropierea si saritura, iata-ne in pragul namilei ce cutremura pamântul in jurul ei, cu sgomot infernal. Eram atat de marunti lânga avion, ca ne-ar fi înghitit fara urme. Urcam apoi treptele, ajutati din spate, greutatea corpului depasea cu mult forta de ridicare. Picioarele nu le puteam apropia, eram ca niste boboci de rata ce se leagana încercând sa mearga. Doua chingi trecute sub partea superioarâ a picioarelor, impreunate cu cele ce legau pieptul, ne indepartau picioarele, ingreunându-ne mersul. Chinga ce lega pieptul la inaltimea subsuorilor, avea doua dispozitive, care serveau pentru a se debarasa de parasuta, îndata ce vom atinge pâmântul. Operatia era simpla, chiar prea simpla si periculoasa. O simpla apasare simultana la cele doua extremitati ale dispozitivului, legate printr'un resort si ramâi complect degajat. Gândul ca, in aer, fara sa-ti dai seama, te poti pomeni cu mâinile subsuori si apâsând pe cele doua capete, imi da fiori. As putea sa nu mai cobor, ci sa tot urc, in lumea fara griji.
   Sub noi se casca hâd, orificiul servind de usa, prin care va trebui sa ne asvârlim in gol. Era sub burta avionului, mai spre coada. Noroc ca operatia se face noaptea si nu vedem abisul sub noi.
   «Fertig» striga in limba lui ofiterul si deodata colosul îsi scutura corpul, inainte de a-si lua sborul spre înaltime.   Privesc afara, pe fereastra, viteza îmi strecoara pâmântul ca prin sita, îmi fura vederea. Inchid ochii si astept sa plutim in aer, dar greutatea imensa nu reuseste sa se desprinda de sol. Ajungem la capatul pistei, facem un ocol si revenim la punctul de plecare. Inca o miscare, dar pasarea nu vrea sa-si reiea sborul. Insfârsit se opreste si coborâm cu totii.
   -Ceva la motor? Nu mai plecam? Atâtea întrebari fara raspuns. Ne intoarcem din nou in hala mare si ne desechipam.  Camionul nu era departe, ne îmbarca pe toti si iata-ne din nou la Breitenfurth, spre bucuria si nedumerirea celor ramasi pe loc. 
   In dimineata lui 9 Decembrie 1944, ne imbarcam din nou pentru plecare. Ajunsi la aeroport, alta surpriza. Americanii au venit sa ne faca o vizita aeropurtatoare de moarte si disparem toti pe unde putem sau mai bine într'un bunker al aeroportului, construit pentru personalul stabil. Tunete si foc ne gonesc din urma. Pe undeva, nu departe, încep sa slobozeasca bombe de toate calibrele. O ora mai târziu, teferi, iesim din adapost. Ruine si gropi semanate peste tot, marcheaza urmele vizitei.
   Asteptam in sala de mese pâna la orele 4 dupa amiaza, când ne servesc masa, ultima între straini.
   Primim pâine, lucru rar, si o bucata de unt de circa 30 de grame. Dupa unele opinii nu-i bine sa manânci înainte de a sari, dupa altele, din contra, sa manânci foarte bine. Eram profani si unii si altii si fiecare adopta metoda ce o credea mai potrivita.
   Imi parea rau sa las untul mai ales, ca atâta timp nu-l vazusem. Il întind tot pe o bucata de pâine, pofticios. La scurt interval il însotesc cu o bucata de sunca, si închei ospatul cu bomboane patrate, albe, fainoase, se zice vitaminoase.   Astfel pregatit ma echipez din nou si iata-ne gata de decolare.
   Afara ningea cu fulgi mari, petale de sarbatori. Sburam cu iarna de mâna, pe drumul lui Mos Craciun, ce n'o mai fi departe.
   Un sgomot infernal ne trezeste pe toti. Ce-o framânta fiecare in gândul lui?
   Prevazând sosirea acasa, gândeam la gura sobei calde, tinând sfat cu mama, dupa atâtia ani de pribegie, sa-i povestesc viata de când am parasit-o.
   Fiecare aveam atârnat de peipt câte un pachet in plus de cel legat de parasuta, sa-l gasim la cadere. O bomba mare ce continea munitii si explozibil va fi aruncata separat. Era legata de doua parasute enorme. Avionul va face un tur si o va lansa pe acelas loc pe care am cazut noi pentru a putea fi gasita.
   Erau orele cinci când am plecat din Wiener-Neustadt. Sburam deja de mai bine de o jumatate de ora, când ni se comunica apropierea de front, care se gasea pe undeva între frontierele cu Ungaria si Chehoslovacia. Parasutele agatate pe coarda intinsa orizontal deasupra capetelor noastre, ne asteptau, gata la orice miscare.
   Priveam pe fereastra, focuri de artificii schimbate între beligeranti pe întuneric.
   Deodata o ploaie de lumini urca spre cer, in directia noastra, nu departe de fereastra mea. Trag capul înapoi si astept cu inima ghem desfasurarea. Avionul ia inâltime, in satluri verticale, aducându-mi stomacul la gura. Deacum, proectilele luminoase se spargeau pe aproape, cautand tinta reperata. Numai fuga ne scapa acum!
   Eram aproape de cer. Rugaciunea va ajunge mai repede la Cel ce ne-a luat sub protectia lui. Atât puteam face, si am simtit-o ca un fior in toata fiinta.
   Avionul in salturi, zig-zaguri, încerca sa scape de foc, iar noi eram gata de lansare. Din moment in moment un proectil putea atinge motorul, pilotul, s'apoi... doar saritura in vid ne va putea scapa intregi.
   Nu stiu cât a durat asteptarea, dar mi s'a parut fara sfârsit.
   Acum sburam lin, parca pluteam pe apa. Inca putin si primele case luminate, ne anunta ca am ajuns de-asupra tarii noastre. Vad departe o cladire lunga, cu zeci de ferestre de o parte si de alta, toate luminate. Poate, un spital. Dar cum e posibil sa neglijeze elementarul într'un rasboi ce nu cunoaste mila. Era înainte de a trece deasupra Timisoarei. Nu eram departe de casa mea in momentul acesta si abia au trecut câteva jumatati de ora de când mii de kilometri ne desparteau.
   Ofiterul german îmi curma visul. Ne apropiem. In câteva minute vom sari la... Teregova, îmi comunica el,15 km. de satul meu, Petrosnita. Regiune bine cunoscuta de mine. Pe-aici doara mi-am petrecut copilaria.
   Transmit mai departe, celorlalti vestea si asteptam toti clipa cu încordare. Nu asteptam mult, când comanda puternica se aude si toti ne sculam in picioare, gata de salt. Ion Chirila era aproape de usa iar ceilalti in flanc.
   Motorul isi moaie sgomotul si Ion dispare, înghitit de prapastie. Nicu Balanescu il urmeaza la fractiuni de secunda, si... deodata simt in spate o lovitura, înainte de a ajunge in dreptul deschizaturii. Imi pierd echilibrul si cad deacurmezisul, deasupra usii. O alta lovitura de picior ma rasuceste deasupra abisului, s'apoi... gol, întuneric. Cât o fi durat? O smucitura ma trezeste din adormire. Plutesc agale, balansat ca într'un hamac. Stomacul îmi urca spre gura, împins dinspre pâmânt si nu ma pot retine sa elimin tot ce aveam in stomac. Am impresia ca ma sfârsesc. Nu mai eram in stare de nicio reactie, organismul nu mai raspunde la niciun apel. Nu simt nimic, decat o amortire, un somn. Sunt poate ranit? Mi s'o fi rupt ceva in cadere? Sunt doar o masa amorfa, ce asteapta sa se amestece cu pamântul.
   Sa fi durat mult? Eram înca sus.
   Sub mine nouri ce urca sau eu ma apropii de ei. Racoarea produsa de curentul rece in cadere sau ultimul strop de energie m'au trezit.
   Am fost azvarlit dela 1.500 m. înâltime, timp suficient pentru a ne reveni, spre norocul nostru. De ne lansau dela 300 m. cum se obisnuieste, nu stiu ce s'ar fi întâmplat.
   Gura imi era îmbâcsita de râncezeala. Blestemat «butter» (unt n.n.) si ceasul când l-am înghitit! Capul greu îmi dadea dureri penibile. Am totusi timp sa ma uit la ceas: sapte si zece minute, seara, bineînteles. O vesnicie de când am parasit tara «gazdelor». Sub mine pete albe, pe mare suprafata, semanate aproape. Sunt nouri, îmi zic, mai am pâna la pamânt. Usor, un murmur de apa, parca-l aud aproape. Fara sa mai am timp de nicio reactie, un soc puternic îmi loveste calcâiele si in secunda urmatoare, sunt întins la pâmânt.
   Aveam gânduri pioase de împlinit odata ajuns pe glia româna, pe care am parasit-o acum trei ani. S-o sarut cu nesat, sa ma închin. Pâmântul acum era tot sub mine si ceremonialul meu se transforma într'o parodie. Putin a lipsit sa fie drama adevarata. Prea dur m'a primit. Nu ma mai astepta poate, sau era deja prea târziu ca sa mai pot fi de vreun folos pamântului tarii mele!
   Parasuta la sol, e umflata de vânt din nou si ma târaste aiurea. Implânt mâinile, genunchii in pamant sa ma retin.  Totul aluneca si corpul fara rezistenta este târît nebuneste. Deodata mâna stânga se afunda si un fior ma cuprinde. Simt apa pârâului ce auzeam susurând acum câteva clipe, cum se prelinge pe piele. Curând, corpul întreg se gaseste in albia adânca, tras înainte de parasuta mereu umflata. Ma proptesc pe mal cu mâinile, cu capul, sa opresc târâsul, dar apa îmi trece peste cap, ma înghite. Scot capul sa respir si începe lupta de supravietuire. Pârâul nu era adânc: 70-80 cm. si tot atât de lat. Infipt solid in canal, pieptul proptit de mal, abia acum îmi amintesc cum trebuie sa procedez pentru a ma debarasa de parasuta. Sa apas pe cele doua extremitati ale cilindrelor atârnate la piept.
   O alta grija ma chinue! Daca o degajez de corp, cu mâinile slabite voiu putea-o tine umflata in vânt sa nu sboare peste sate, sa ne anunte sosirea?
   Ma înfig mai mult in albie, lasând doar capul afara, pentru aer. Prind corzile in mâini, si trag din toate fortele spre mine. Ma sbat cu ultima energie si reusesc sa o imobilizez istovit.
   Parasuta era mare cat un acoperis de casa. Am reusit totusi s-o trag, s-o pun sub picioare, sub apa. Abia acum îndrasnesc sa apas pe sistem, ca s'o desleg dela piept, sigur ca nu-mi va mai scapa. Asez in fata, pe mal, partea care era legata de corp si scotând-o câte putin, reusesc s-o fac gramada, o jumatate de ora dela cadere. Eram in febra emotiilor si nu mi-am dat seama ca apa a patruns pâna la piele. Era Decembrie, La munte, petele albe vazute de sus, la lumina lunii, nu erau altceva decat nameti de zapada ce alimentau pârâul.
   Abia am iesit din apa. Hainele erau lipite de corp, corpul aproape înghetat. Marchez locul de cadere. Era centrul de adunare pentru toti ceilalti. Padurea, aproape, la câteva pasi de mine, un loc ideal sa-mi ascund parasuta, ce devenise povara inutila acum. Nu m'am gândit de loc ca cineva ar fi putut, in acest moment sa se apropie, sa ma someze, sau sa ma trimita de unde am venit, de sus, Mai eram de framântat de lupta cu moartea. Revenit in fire, caut pistolul, o grenada, ceva ce mi-ar fi putut fi de folos in aceste momente.
   Un pistol rusesc cu 72 de cartuse, cu toba, cum se zice, era agatat de piept, in diagonala, asa cum am sarit cu el. Il desfac, il iau in mâini si-l privesc cu jind. De n'o mai merge, am totusi o batâ la indemâna, sa ma apar de eventuale primejdii.
   Desfac magazia, încerc câteva manevrari si satisfacut, îi lipesc din nou toba, gata de tragere. Astept, dupa cum ne-am înteles, sa vie ceilalti, unii din stânga, Vest, altii din dreapta, Est, axa de zbor a avionului.
   O dilema, totusi! De stau pe loc, înghet si ma vor gasi rece. Sa misc, pierd locul. Ce sa fac? Insemn in minte bine locul, scot busola si cu fluerul între dinti, numar pasii spre Est. Ei erau mai multi, nu se poate sa nu-i întâlnesc.
   Din când in când ma opresc, fluer si ascult.
   Nimic! Nu era usor de mers. Padurea de brad deasa, sau mai bine zis, padure cat prinzi cu gândul. Unde am cazut era o mica livada, de vreo 15 m. încolo, nu mai codru...
   Picioarele mi-au înghetat in bocancii de munte, cu totul si cu apa din ei. Se mentinea o temperatura constanta, nu departe de zero. Era o noapte adânca, chiar luna si-a pierdut urmele, si ca sa nu pierd directia, dupa acul luminos, singura orientare, merg drept. Cobor si urc, strabat tufisuri dese ce-mi taiau calea. Nu ocolesc niciun obstacol, cea mai mica deviere in noaptea deasa, nu m'ar fi adus la locul de plecare. Gândul ca as pierde axul de sbor, ma ingrozeste.  Risc sa nu-i mai gasesc niciodata pe ceilalti. Ma opresc din când in când, fluer, ascult, oprind respiratia. Ceasul arata zece, marsaluiesc de mai bine de doua ore. Am incalzit tot corpul in mers, pâna si apa din bocanci, din haine. In schimb oboseala era cumplita. Inca o jumatate de ora tot înainte, fluerând, dar nimeni nu-mi raspunde. Ma asez putin pe muschiul moale, la radacina unui brad, sa-mi adun puterile, apoi ma întorc de unde am venit. Era mai greu la intors, calea era mai lunga sau puterile ma lasa? Abia pe la orele doua dupa miezul noptii, regasesc locul parasit de cu seara. De-acum voi ramâne aici, cu fluerul la gura si voiu sufla pâna voi adormi. Zis si facut. Ma asez pe marginea apei si incep sa fluer, ca taranul, a paguba, ca doar cineva ma va auzi si se va îndrepta spre mine, dupa sunet.
   Nimic! Intr'un târziu, un suer slab, fricos, se aude pe aproape. 
   Sa fie ai nostri?
   Prind fluerul între dinti si mandolina in mâini, gata la orice si ma îndrept, calcând usor, spre locul de unde venea sgomotul. Acum revine mai tare, mai aproape. Imi pare chiar ca disting o umbra.
   Ma apropii mai mult, atent si decis. 
   Când colo, ce sa vezi!
   Un altul ca mine, cu arma la indemâna, scruta întunericul. 
   Ii masor silueta, semana cu Nicu.
   Ma pitesc, întins pe burta si suflu din corn. Imi raspunde de mai multe ori, apoi tacere.
   -Mai frate, dar frumos mai flueri, parc'ai fi la oi!
   -Tu esti? Bata-te norocul! explodeaza el. In clipa urmatoare cadem unul in bratele celuilalt, parca ne-am regasit dupa ani de zile. 
   -Unde sunt ceilalti? îl intreb eu.
   -Pai, nu-s cu tine?
   -Sunt singur ca si tine, dupa cum vezi.
   -Ion ar trebui, precum si tu ar fi trebuit sa ma gasesti de aseara, de când tot va astept.
   -Eu n'am miscat de pe loc. Abia am pus materialul la adapost si m'a sleit, n'am mai avut puteri sa plec, sa va caut.  Asteptam sa se faca ziua, sa ma odihnesc si apoi sa va caut.
   -Unde ai cazut tu?
   -Aici!
   -Cum, chiar pe locul acesta?
   -Pai, da!
   Era la cincizeci de metri de locul unde cazusem eu si abia dupa sapte ore ne regasim.
   -Caraghiosi mai suntem! Eu am cazut la o palma de loc de tine. 
   N'am fluerat pâna ce nu m'am debarasat de parasuta. El la fel. Când am fluerat eu, el nu putea sa ma auda, era pe fundul apei. Dar, iata întâmplarea melodramatica:
   -«Eu am cazut cu materialul, circa 80 kg. dincoace de pârâu. Ca sa-l ascund, trebuia sa trec pârâul, unde padurea era mai aproape. Padurea însâ, începea la cativa metri altitudine, deci trebuia sa urc sarcina, dupa ce am trecut apa. Pâna sa ajung la pârâu, circa zece metri, l-am târât dupâ mine, cu greu. Râul nu era lat, gândeam sa-l trec dincolo dintr'o smucitura. Nu mi-am cântarit însa bine puterile, fata de cete 80 kg. si de volumul destul de mare. In loc sa trec malul, il scap in apa. S'apoi... o jumatate de noapte de osteneata, de chin, pâna sa-l scot dincolo. Eram sleit complet de puteri.  In adevar, era slab, livid, doar cu vointa a reusit sa înfrânga greutatea sacului. Odata ajuns pe fundul apei, începe tragedia. Voind sa-l scoata, a trebuit sa bage mâinile pânâ la fund, sa-l apuce, 80 cm. de adâncime. Insa curbat cum era si afundat in apa pâna la umeri, nu avea putere sa-l ridice. Opintindu-se oleaca, aluneca si cade pe urma sacului, pe fundul apei, ud pâna la piele. Pentruca si asa s'a udat, abandoneaza pozitia de pe mal, si se propteste cu picioarele pe fundul apei, ca de acolo, sa-l ridice cu mai multa nadejde. Umflat de apa, îl aduce mai usor la suprafata. De aici însa, pentru a-l pune pe mal, era o alta poveste. Cu apa in el, sacul a mai adaugat câteva kg. Nu era departe de suta.  Forta lui abia atingea jumatate din greutatea sacului. De unde puteri mai multe? Sacul însa trebuia ascuns înainte de a se afla ceva.
   Ridica din nou sacul pâna la suprafata, apoi se aseaza in genunchi si-l propteste de piept. Dupa calculul lui trebuia sa se ridice cu el cu tot. S'a intâmplat însa pe dos, cade cu el cu tot. El de-alungul albiei, iar sacul ramâne tot pe piept.  Alta belea acum! Sa scape dela înnec. Cu un ultim efort reuseste sa iasa deasupra. Sacul însa ramâne tot la fund.
   Din nou, dela capat. Repeta figura, cu acelasi desnodamânt. Se hotâraste atunci sa schimbe tactica. Se aseaza in genunchi, mereu in apa. Il ridica, pâna sa ajunga cu umarul sub el si astfel sa-l scoata. Era cât pe aci sa ramâna pentru totdeauna... pe fund, cu sacul dupâ gât.
   A-l lasa acolo, într'un loc necunoscut, regiunea fiind deja alarmata, însemna ca in zori, sa fie totul descoperit si misiunea terminata, inainte de a fi început.
   Se lupta in el datoria cu ultimele forte ce mai avea. Le-a împacat pe amândoua. Si-a implinit datoria, la capatut fortelor.
   A mai cazut de câteva ori, de alte ori l-a pus la mal, sa-l scape iar, dar pâna la urma a reusit, strecurându-se cu el, sa se scoate cu el in spate, si sa-l depue pe mal. L-a tinut cu pieptut lui lat, sa mai rasufle o leaca, apoi l-a rostogolit câtiva cm.
   S'a mai odihnit o bucata buna de timp, ca era sa înghete. L-a prins apoi de sfori, l-a tras dupa el, l-a tavalit sa-l urce pe coasta pâna sa-l duca sub un brad mai stufos. I-a sapat cu mâinile o groapa, adica, i-a sgâriat mai de graba un loc de groapa, pentruca pâmantul era înghetat. L-a pus acolo si l-a acoperit cu frunze si crengi.
   Tocmai am terminat de camuflat totul, când te-am auzit fluerând! 
   A durat asta nici mai mult nici mai putin decât dela orele 7 si zece minute pâna pe la doua dupa miezul noptii. Cât batalia dela Marasesti. 
   Nu i-a mai dat prin gând sa fluere, cu atâta treaba, si când flueram eu, el era poate pe fundul apei, in lupta cu sacul.
   -Esti cam stropit pe haine, o iau eu din nou, ar trebui sa facem o para de foc, ce zici?
   -N'ar fi rau, dar daca ne dau de urma?
   Doar gândul la caldura flacarii, ne încalzea putin oasele.
   -Sa-ti spun drept, nici eu n'am fost mai breaz ca tine. Si îi povestesc, la rândul meu, aventura.
   Am râs amandoi cu pofta. De-acum, ce-a fost a trecut. Nu mai cautam pe nimeni, nu mai avem putere sa ne urnim. El, cel putin, nu se mai tinea pe picioare.
   Alegem un brad stufos si ne ascundem sub el. De câtva timp, o moina amestecata cu apa rece acopera pâmântul. Nu ne putem aseza pe jos. Apa cazuta începea sa sape albie, sa curga pâraie. Pâna la urma, hotârâm sa ne odihnim de-a'n picioarele.
   Ne asezam spate in spate, sa ne încalzim unul de altul, umerii proptiti de tulpina arborelui Astfel numai o mica parte a corpului era in atingere cu apa. Ne lipim mai mult, spate de spate, haina de haina... Curând somnul ne duce, cum duc valurile frunzele cazute in mare... adormind totul: frigul, apa, gândurile toate, poate si ultimul framânt. Cândva, într'un târziu, deschid ochii...
   Deasupra, o bucatica de cer, strecoara ziua printre crenge. Eram singur, Intins într'o parte, un dig îngust de nisip si frunze se formase de-a lungul corpului, devenit stavila.
   Nicu nu mai era lânga mine. Sa fi plecat?
   Rotesc ochii si vad o gramada inerta, nu departe de mine. Ne-am despartit in somn. Fiecare a cazut intr'o parte. Asa ne-a prins somnul. 
   Mai traeste?! Era prima teama, odata revenit din amorteala...
   Incerc sa misc dar corpul lipit, de pamânt, nu raspunde!
   Misc mâinile cu greu, si ele de plumb. Doar ochii au mai ramas întregi. 
   Nicu dormea cu fata lipita de pamânt. Un dig de frunze cu noroi se lipise de corp ca un început de groapa.
   Eram neputincios, dar groaza ca ma voiu stinge, atât de aproape de casa, dupa ani de pribegie, îmi rascolea viata, ratacita inca in vine. 
   Ridic mâna cu greu, o îndrept spre frunte, o împlânt in pãr si sgudui Capul cu disperare. Continui miscarile cu picioarele si reusesc sa degajez unul. In câteva minute scutur tot corpul înca întins.
   Strig cât pot la Nicu, dar niciun raspuns. Ma târasc cum pot pâna la el, si-i pun mâna pe obraz. Era rece ca un mort.
   Il sgudui si sbier, urlu de derere. Atât mai puteam face.
   Deodata pleoapele i se desprind si raza ochilor apare ca de dincolo de lume: amara, lina, împacata.
   Ma privea strein, nedumerit. 
   Il scutur mai tare! Traeste! 
   -Scoala frate! Se raceste cafa! Sbier cu bucurie amara. 
   -Unde-s ceilalti?
   -Pai!...
   -Nu s'au sculat înca. Cine stie unde or fi ei saracii in ceasul asta. 
   Ma prind cu mâinile de crengi si trag corpul dupa mine, pâna ma ridic in genunchi, apoi, încet, in capul oaselor.
   O ameteala îmi împânzeste ochii. Inca putin si ma trântesc de unde m'am sculat. Infig degetele in lemn, încordez încheeturile in jurul lui sa ma tin. Incet voalul îmi cade de pe ochi, ameteala se duce. Capul însa, ramâne greu. Incerc câteva miscari sa pun sângele in circulatie. Dureri pe tot corpul se preling îndelung. Semn bun!
   Simt viata cum revine, simt senzatia omului întors in lume.
   Ma apropii acum de Nicu si-i prind mâinile in ale mele si-l sgudui cu toata forta ce mi-a mai ramas. Il trezesc! Trece multa vreme pana îsi revine. Odata amandoi in picioare, facem «un consiliu» de unde sa începem mai întai?
   -Cred ca ar fi bine sa cautam parasutele cu care a fost azvârlit materialul, imbracamintea. Se pare ca ne-au pus foi de cort, saci de dormit. Cu astea vom razbate iarna fara grija. Propun eu ca sef, cu responsabilitate mai mare (sic).
   -Daca tu crezi asa, asa sa fie, ca nu degeaba esti sef !
   -Ia-o mai încet cu superiorii, nu uita ca esti in uniforma. In cazul nostru, eu eram fruntas, iar el simplu soldat.
   -Noroc cu dl. fruntas, ca cine stie unde am fi cazut! Dai înainte sa vedem ce-o iesi.
   Eram doi copii ce fac primii pasi cu teama. Il iau de mâna, si-l îndemn dupa mine, parca am uitat sa ne mai folosim de picioare.
   -Stii ca tare-as mânca ceva, înainte de treaba! 
   -Numai sa gasim ceva!
   Cauta in sacul cu merinde, legat de gat si scoate niste pesmeti, o bucata de sunca si ca desert, bucati de zahar vitaminos.
   Asa am mai prins puteri si parca tinem mai bine pe picioare. 
   Ajunsi la locul unde a ascuns sacul, mai punem câteva frunze peste el, mai stergem urme lasate de bocancii nostri de munte «Gebirgschue» cum ar spune neamtul.
   La jumatate de ora de mers, gasim un pachet fara parasuta. A intrat in pamânt facându-se una cu el. Nimic nu s'a ales.
   -Va trebui sa-i cautam parasuta, ca ne vinde! Nu poate fi departe, s'o fi desprins in cadere. Zadarnica osteneala. Nici urma de parasuta. Calculez pozitia mea de cadere cu a lui si pozitia pachetului si râmân cam nedumerit. Busola imi arata Nord-Sud si nu Vest-Est.
   -Mai baete! Eu am fost ieri in directia asta, acum o luam in cea opusa ca sa-i gasim.
   Tot urcând dealul, ne-am mai incalzit, am devenit mai vioi. La amiaz am revenit de unde am plecat. Nici urma de om.
   -Cel putin de am fi avut aparatul cu noi!
   -Ce prostie ca nu mi l-a legat mie de gât, acum as fi putut sa-i chem. Mai gustam ceva si o luam din nou la drum.  De-acum de-avalma, directia de sbor nu ne mai spune mare lucru.
   Am frâmântat asa padurea, pâna pe înserate, tinând valea ca reper. Era sa abandonam totul si sa ne pregatim de culcat, când, coborînd de vale, mai flueram odata. Nu mica ne-a fost mirarea, când, ecoului nostru îi râspunde un fluerat limpede.
   Când colo, ce sa vezi? Ion Chirila si Carapantea cu sacii de merinde atârnati de gât si câte un ciomag in mâini, coboara pe urmele noastre. 
   - Stai ca trag!
   - Sfântu'vostru! Sbiara Ion si ne sare de gât, plângând aproape de bucurie.
   - Unde-i aparatul?
   - Ii pus bine, n-ai grija. 
   - Da-i întreg?
   - Intreg, sigur ca-i întreg, numai ca s'a scuturat o târa, când am cazut dupa scaun.
   - Rau? îl intreb nerabdator.
   - Am cazut între doi brazi si de frica sa nu ma prinda cineva agatat, am taiat funiile. Credeam ca pamântul e pe aproape.
   - Si?
   - Era sub mine, dar la vreo 12 metri mai jos. Nu stiu cum am cazut, m'am trezit dupa o jumatate de ora, cu oasele «mecite».
   - Te-ai lovit rau? Ti-ai rupt ceva?
   - Acum merge mai bine. Aseara nu puteam sa respir.
   Aduc din nou vorba de aparat, pe ocolite. Ma ardea sa stiu urmarea.
   - Si..., aparatul a ramas in brad? Crezi.... ca a mai ramas ceva din el?
   - Eu n'am umblat la el, l-am pus bine, asa cum era.
   - Ma poti duce la el? E departe?
   - Colea in culme. In zece minute suntem acolo.
   - Hai cu mine, de mai poti, sa-l vad. Sti ca fara el ne putem angaja ciobani la oi, tot cu atâta folos.
   Ajungem într'un suflet si-l desgropam. Il instalez, pui contactul si... merge struna... receptia. Desigur ca si emisia merge daca-i pun antena reglementara. Mi-a luat o piatra de pe inima, acum vom mai vedea si de celelalte.
   - Cei doi unde sunt? N'ati dat de ei?
   - Nu, nu înca, da-i vom gasi, ca-i mare padurea!
   - De vor umbla ca noi din Vest catre Est, apoi sa sti ca de Craciun vom fi toti împreuna!
   - N'am gresit prea mult sorocul. I-am gasit, sau mai bine zis am auzit de ei trei luni mai târziu.
   Ce se întâmplase cu ei?
   Tânarul Tismanaru a cazut pe turla bisericii din satul Bunila, in Hunedoara, cam la 200 km. de Teregova, si s-a prelins cu parasuta pâna jos. Ultimul a cazut pe un gard ce imprejmuia casa unui taran care s'a speriat de moarte. Alarma a fost data imediat, in tot satul, de câinii care latrau a lup.
   Au fost incercuiti de tarani, înarmati cu furci si topoare, sau cu tot ce au nimerit in graba sa-i lichideze.
   - Stati oameni buni, noi suntem comunisti, trimisi aici cu treaba. 
   - Comunisti? Mama voastra! Aici e tara noastra, duceti-va la Rusii, care v'au trimis!
   - Mai oameni! Nu suntem comunisti, pacatele noastre, noi suntem legionari!
   Fie ca oamenii pe aici, in fundul padurii n'au auzit de legionari, fie ca nu-i credeau altceva, decât comunisti, un lucru era sigur: lumea se atâta din ce mai tare sa-i sfârtece.
   Când au vazut ca n'o scot la capat, Tismânaru cu mandolina ruseasca întinsa in aparare, le striga sa se retraga, ca-i împusca.
   Nu s'au lasat convinsi. In întuneric un bat poate fi luat arma de foc si arma un bât de alun. Se apropiau din ce in ce, sa-i întepe cu furcile, fara de crutare.
   O rafala scurta deasupra capetelor si in câteva secunde n'au mai ramas decât furcile si topoarele.
Apoi au fugit, înainte ca taranii sa se trezeasca de-abinelea. Confruntarea a alarmat însa toata regiunea, iar noi, inocenti îi cautam peste tot!
   Dupa indicarea focului de cadere a lui Ion si ortacului lui, in vârful dealului, la vreo 500 metri de noi, directia apare clara Nord-Sud. Deci, prima descoperire pentru conlucrare: pachete fara parasuta, directia contrara celei anuntate.
   Poate au gresit, îmi ziceam eu, poate funiile s'au desprins in cadere... Dar piciorul in spatele meu, tot întamplarea?...  Acum sa mergem mai departe, sa vedem unde suntem.
   Seara se lasa peste padure si un culcus ramâne singura preocupare utila. Ion si Carapantea si-au gasit bagajul, dar o parasuta a ramas atârnata la vreo 20 m. de pamânt, într'o prajina de fag. Era ca un steag ce fâlfâie, sa atraga de departe privirile.
   - Vom vedea maine ce putem face, acum sa mâncam ceva. 
   - Ce mâncare aveti voi?
   - Prea mult, nu!
   Strângem tot ce avem si cu durere constatam, ca abia avem pentru trei zile, cu economie. Trebuie sa iesim cu orice pret la lumina, înainte de a termina alimentele. Pâna atunci, la lucru, Ion prinde in bete o parasuta mare, cât o foaie de circ, sa ne faca o coliba. Asa, cel putin vom fi la adapost de tot ce cade de sus, ploaie, zapada. Cortul fiind înalt, ne permitem chiar sa aprindem un foc marunt, sa ne încalzeasca toate încheieturile amortite.
   Apoi o cafea calda, facuta din tuburi mici, ne-a dat fericirea. De-acum vom sfarâma si muntii, gândeam eu. Eram toti roata, in jurul focului, ca la sezatoare.
   - De n'as fi eu, reia Ion voi muriti de foame si de frig!
   - Te-ai grabit sa sari din copac, sa ajungi la vreme, sa ne scapi din nevoi, il hartuiesc eu oleaca.
   - Bine ca nu ti-ai taiat funiile când erai pe sus, ne gaseai mai repede, completeaza Nicu, sugubat.
   - Voiu vedea eu ce'ti face de acum încolo!
   - Planton, schimbul întâiu, intervine «seful», esti mai îndemânatic, dar sa nu ne scoli prea de dimineata, ca azi a inserat devreme.
   - Iti bati joc de omul batrân?
   - Când ai batrâni nu prea ai nevoe de ei, nu sti ce face cu ei.
   - Destula vorba ca sting focul! Uiti ca-s mai mare in grad! La para focului lucea sârma de caporal pe umarul stâng.
   - De-as fi terminat armata, apoi, ai fi vazut militarie!
   - Terminat, neterminat, aici ce ai pe umar conteaza! Acum la somn! 
   - Apoi, noapte buna! sa nu uiti sa pui ceasul sa sune!
   Ma lipesc de Nicu si el de Carapantea. Formam un singur corp, înveliti in mantele. Lânga mine îsi face loc Ion, mai cald, mai voluminos si in curând linistea noptii înveleste toate grijile. A doua zi am tinut sfat pentruce avem de facut mai întâiu. Ne-am uscat hainele, ne-am desmortit corpul, am câstigat ani din viata într'o singura noapte!
   Zorii apar devreme, toti suntem in picioare si tinem sfat pentruce avem de facut mai întâi. Ne lipsesc înca doi. Nu stiam nimic despre ei. 
   Dupa o gustare foarte sumara, facem socoteala bagajelor, asvârlite cu parasuta separata.
   Ne lipseau câteva, printre care, bomba mare cu munitii. Ne împartim pe sectoare sa împânzim toata padurea, in cautarea celor doi si a bombei. 
   Cel mai important era însa rendez-vous-ul de 9,30. Nu as vrea sub nici un motiv sa-l scap. Semn de viata celor ramasi departe.
   Alegem un loc pe culme, într-o mica livada, între brazi. Ningea cu fulgi mari, împiedecând vizibilitatea la trei metri.
   Doi de paza si unul ajutor. Instalez aparatul sub doua mantale, antenele catarate la o înaltime putin reglementara.  Concentrez toata stiinta la primul contact, adevarat acum. O jumatate de ora dau semnalul, ascult, il bat din nou si iar ascult. Nimic! Conditiile de receptie foarte dificile, iar emisia nu mai fericita. Cu regret, renunt si-l impachetam in sacul lui, special tapitat pentru socuri. Cu accesoriile, cântârea 18 kg. nu prea greu de purtat.
   Ii sapam o mica groapa si-l ascundem pe un pat de frunze, înainte de a-l acoperi cu grija. Lucrul odata terminat, ne împrastiem fiecare într'o directie, cu consemn de întâlnire in patru ore in acelas loc, cu vestile culese.Busolele ne servesc de ghid, si fluerul, semn de recunoastere. Dupa timpul stabilit, ne regasim din nou, fiecare cu prada lui.
   Nici o urma de cei doi, in schimb s'au gasit sacii de dormit, care in realitate erau sase halate de infirmieri, albe, pentru camuflajul in zapada. Foaia de cort, nici de leac. La fel nici o urma de munitii. Facând bilantul, constatam ca înafara de hainele de pe noi, mancare pe trei zile, o leaca de dinamita, n'avem nimic altceva.Gustam din nou câte cinci bucatele de pesmeti, o felie de sunca, lata cat o rondea de salam si completam totul cu... apa de munte. Pe când mâncam, o rafala de arma rasuna pe culme.- Ce-ar putea fi?
   - Cei doi, pierzându-si rabdarea, in loc de semne conventionale, s'or servi de pistolul mitraliera, spune Nicu.
   - Cea mai mare prostie e de a alarma regiunea prin focuri de arma, ca sa-ti anunti camarazii. Eu nu cred ca ar face asta. Cred mai de graba ca li s'a întâmplat ceva grav. Ne-ar fi gasit de atunci, ei pe noi sau noi pe ei!
   Cadem toti pe gânduri. De trei zile de când ne invârtim in cerc închis. Nu stim nimic din ce se intâmpla înafara noastra. Prezenta noastra a fost poate semnalata, iar jandarmii nu vor ramâne cu bratele cruce. 
   - Eu zic sa nu mai pierdem vremea! Ingropam tot ceeace nu putem duce, si sa iesim din zona de cadere.
   Toti sunt de acord: In câteva clipe parasutele ce ne-au servit de cort dispar sub pamânt cu frunze si crengi deasupra.
   Alaturi îngropam si hainele civile, ce fiecare le pastrase pentru orice nevoie. Ramânem toti militari, cum am cazut, camuflarea e mai buna. 
   Ni s'a taiat pofta de mâncare, dar nu într'atâta sa ne-o potoleasca. 
   Pastram cu noi bruma de bucate, aparatul si... Ion ca sef de sabotaj, in loc de merinde îsi umple sacul cu o caramida de 4 kg. de dinamita, o mina pentru cisterne, câteva capse cu întârziere, chibrite speciale. Vorba ceea, sa nu-si auto-desfiinteze sectia.
   - Tu crezi ca ai putea fugi cu atâtea dupa tine? 
   - Nu pot pleca cu mâinile goale... sti...
   - Las'ca vom veni pe urma, dupa ce ne vom stabili undeva, si-ti vei lua tot ce-ti trebuie.
   -Ce-i in mana nu-i minciuna, de unde stiu eu cand vom mai putea veni pe aici? Insista el.
   -Cu asta, ca si gol!
   -Nu esti gol, ca-s grele. In adevar, adunase vreo zece kg. de material in totul, pentru orice eventualitate.

 

INCEPE CALVARUL

   Incarcat fiecare cu sacul lui, ramâne sa alegem directia de urmat. Ei, n'au multe de spus, eu i-am adus aici si eu trebuie sa-i scot. Iau un punct de reper, cel mai înalt, de-acolo voiu putea mai bine recunoaste regiunea. Eram cam nedumerit. Cât am umblat nu am reusit sa identific un singur loc cunoscut, care sa-mi fie familiar, cu toate ca am colindat in lung si-n lat regiunea, înainte de a pleca din tara.
   S-au schimbat multe de atunci, îmi zic. Nu voiu mai recunoaste nici satul, nici casa copilariei?! Si totusi n'au trecut decât trei ani de atunci, cei mai grei din viata.
   Dar, gata de mers, cu armele la îndemâna, putin camuflate, ne pregatim de drum.
   Nicu ia harta, când voiu recunoaste ceva pe teren, sa putem identifica locurile.
   - De-o fi ceva, tragem, cât vom avea cu ce. Nimeni nu se salveaza, când altul e la greu! Toti pentru unul, unul pentru toti!
   - Asa-i confirma fiecare, sau mai limpede, ne întarim din priviri, hotarârea.
   Trecem valea prin mica poiana si ne pierdem in padure, in directia reperului ales. Dupa un ceas de drum, niste taetori de lemne ne încruciseaza calea. N'am avut timp sa ne ascundem toti, doi dintre noi au fost surprinsi. Grabim pasul. Primul contact cu lumea ne poate fi fatal. Pe înserate, ne oprim aproape de culme, pe marginea împadurita, pândind pe cineva trecând, sa ne lamureasca. De ce avansam, locurile îmi par tot mai necunoscute. Intr'un vârf de culme, cu privirea întinsa peste o lunca de vreo 20 km. de vedere, îmi dau seama ca totul mi-e strein. Si totusi, trebuia de mult sa fim ajunsi la locul ales de mine pentru lansare, Teregova.
   Complet dezorientati, înainte de a continua, va trebui sa stim unde ne gasim, sa nu ne pierdem sau sa cadem poate in gura lupului. 
   Asteptam deci aici, cu riscuri, dar si cu posibilitatea de a ne pierde in padurea fara margini, sau sa luptam cu sanse de «retragere».
   Intr'un târziu vedem un taran trecând pe culme, grabit. Ion, taran ca el, veritabil, este solutia ideala.
   - Mai Ioane, du-te tu ca vorbesti pe limba lui si fa ca si când ai cauta drumul spre Resita, daca mai este mult si unde ne aflam. Spui ca esti la paza uzinei si ca te duci acasa, in concediu, pe câteva zile, dar ca ai pierdut calea. Daca-l simti binevoitor, cere-i niste pâine sau mamaliga cu ceva de uns.
   - Las'cã ti-l lamuresc eu îndata!
   Cu caciula pe cap, in loc de capela, fara arma, potriveste sa-i iasâ ca din întâmplare in cale. Abia l-a vazut, ca omul o ia la fuga. S'o fi speriat vazând militar, pe locurile astea pustii.
   Ion il striga si, cu teama, omul se opreste din drum. Peste câteva minute, iata-i la vorba. Urmaream consfatuirea nerabdatori. De ea depindeau atâtea!
   Nu stau mult la sfat, îsi dau mâna si omul pleaca mai calm de cum l-am întâlnit. Ion revine spre noi grabit. Dupa expresia fetei nu parea prea linistit.
   - Ce-i nou? il întâmpin eu.
   - Pe dracu! Sti ce mi-o spus omul aceasta? S'a aflat ca au fost parasutati streini pe aici si de ieri, Legiunea de jandarmi, cu premilitarii si toate satele, îi cauta.
   Ni s'a încretit, o leaca pielea.
   - Cel putin ai aflat unde suntem?
   - N'am putut sa-i scot mare lucru. Stiu însa ca-i la Bunila, cam un ceas de drum de aici. Când l-am întrebat de Resita, a dat din umeri. N-a auzit niciodata de numele orasului, si mai pulin de Teregova. Ca sa nu-i arat surprinderea, i-am cerut ceva de mâncare, ca-s flamând si i-am dat douâ mii de lei. I-am spus ca-l astept aici.
   - Ai aruncat zarurile! Dar cum a ajuns vorba de jandarmi, asa tam-nesam?
   - Eu l-am întrebat de ce-i asa grabit. Mi-a spus ca are un frate care pazea caprele si ca s'a speriat când a vazut atâta lume, cu jandarmii in frunte. A lasat caprele si a fugit. De atunci nu-l mai gaseste, era ca înebunit.
   Desfacem hartile si ne straduim toti sa cautam. Sa cautam satul cu pricina, Bunila! N'am auzit niciodata de satul acesta in regiunea vaii Timisului. Desigur vântul ne-a dus de cealalta parte a Carpatilor, unde am cazut.
   Patru perechi de ochi scruteaza harta, dar nici chip sa aflam satul cu pricina. Schimbam harta si luam centimetru cu centimetru toata suprafata sub priviri.
   Dupa o jumatate de ora, Nicu gaseste un mic catun, pierdut in fundul Ardealului, in regiunea Devei. Teregova era hat, departe!
   Pentru a ajunge la loc sigur, va trebui sa parcurgem câteva sute de km. pe jos, urmând lantul de munti împaduriti, cu busola, fara un pic de deviere.
   Nicu, ofiter de rezerva îsi ia misiunea in mâini, garantându-ne ca ne va duce pâna la mal, si noi toti, dupa el.
   Dupa configuratia terenului, in sapte, opt zile, ar trebui sa parcurgem distanta, daca vom putea merge zi si noapte!
   Odata orientarea facuta, decizia e clara. Taranul va veni poate cu mâncarea si dupa el, gloata cu jandarmii. Acum ne-au dat de urma. 
   Nu pierdem timpul. Seara se lasa deja peste dealuri, iar noaptea va pune distanta între noi si urmaritori. 
   Triem din nou materialut si reducem totul la minimum. Mâncarea, nu mai grea de doua kg., plus zahar vitaminos, pentru prunci de lapte, o jumatate de costum civil, armele si aparatul. Mi-am îngropat cu multa strângere de inima caciula de astrahan cu care am plecat din tara acum trei ani si pantalonii. Mai greu i-a fost lui Ion, sef de distrugeri, sa se desparta de explozibil.
   - Tu faci praf cu pumnul tot ce-ti sta in cale, n'ai nevoie de dinamitâ. Iti dau in schimb sacul cu aparatu'!
   - Da-l încoace, vad ca abia va duceti ismenele! - Asa îmi place, si i-l încarc in spate.
   L-am dus cu rândul zece zile in sir, singura greutate ce ne-a mai râmas. Coboram vai afunde, urcam dealuri piezise.  Cu cât ceasurile trec, pericolul râmâne din ce in ce mai departe. Cel putin, cel initial. Ne oprim abia dupa miezul noptii, sa ne mai odihnim o leaca, lânga o coliba parasita.
   Ion întra primul si celilati il urmam la distanta, lasând unul de paza, afara. Pe jos, fân proaspat, am regâsit parca culcusul visat la plecare. E de mirare, dar dupa atâta oboseala n'am dormit de loc. Ne svârcolim tot timpul, unul dupa altul.
   Am nimerit intr'un pâlc de pureci flamânzi Ne-am sculat mai franti de oboseala. Afara, ger sec. Usca tot in urma lui. Un vânt ascutit ne tae obrazul si ne întoarce repede in coliba. Tot mai bine cu gazdele! Am stat asa de veghe, scarpinându-ne peste tot corpul. Ne mai putând suporta, am luat-o totusi la drum. Când zorile apar, cu ele si culmea unde am fost lansati. Dupa busola, trebuia s'o luam in directia opusa, ori cum n'am putut sâ ne orientam decat târziu, fara sa vedem nimic, noaptea, ne-am întors de unde am plecat. Am ramas toti înlemniti! Ne-am intors in gura lupului!
   - Mai Nicule, busola ta nu are cumva o hiba? Esti sigur ca n'am gresit calea?
   - Dupa elementele date, nu-i alta cale!
   Ce-i de facut? Sa ne intoarcem, pierdem drumul, sa înaintam, dam peste ei? Am decis sa continuâm.
   Jandarmii, premilitarii, multimea oarba, mânata din urma. La prima salva, fiecare îsi va cauta salvarea. Hotarârea noastra de a rasbate cu orice pret, e mai puternica decat numarul lor. Si-apoi, ce-o fi, o fi, o data sfârseste omul!
   O iau înainte, aproape de Nicu, cu orientarea. Inima îmi batea tare. Eram mai mult curios de prima reactie.
   N-am fost pe front niciodatâ. Ni s'a refuzat acest drept de a lupta pentru tara noastra de catre acei ce raspundeau de destinul neamului românesc. Se spune ca dupa un anumit timp te obisnuiesti cu focul! Cel mai greu, sa domini emotia primului contact. Incercam sa-mi stâpânesc reflexul organic in fata pericolului. In ce masura voiu reusi însa, ma întrebam, fara a putea raspunde. Eram hotarât si asta îmi da încredere in mine. Dar vointa? Care-i rolul ei in atari împrejurari?
   Nu aveam de ales. Eram in zona de lupta, va trebui sa actionam in conditiile date. O ora mai târziu ajungem de unde am plecat. Urmam coama dealului, tinand marginea padurii, sa nu fim vazuti. La o cotitura, un car cu boi. O fetita îi ducea de fanie, si un batrân cu toporel pe brat, îndemna, din vorba, boii la mers, alaturi cu ei. Abia am avut timp sa ne trântim la pamânt. Batrânul, cu ochii iscoditori, înainta pe drumul de care, ce trecea pe culme. A simtit ceva, sau întamplarea face, ca o ia spre locul unde eram noi, sa caute... lemne. Fetita cu carul, îl urmeaza agale. Cum eram întinsi cu fata spre drum, capelele militare formau o linie ca de transee.
   Deodata batrânul scapa toporul din mâna si o ia la fuga, trecând in cale intoarsa pe lânga fetita. Aceasta, buimacita, incepe sa strige cât o tine pieptul: Tata! Tata! Tata însa, o tine la goana ca atins de streche.
   Fetita, între 7-8 anisori, întoarce carul tremurând si o ia pe urmele batrânului, biciuind boii sa-l ajunga. Batrânul n'a vazut decât vârful capelelor, frica a complectat restul.
   Ce-i de facut? Am cazut cam prost in cursa, drumul însâ trebuie continuat. 
   Indata ce mosul dispare, o luam si noi din loc, cu mai multa atentie. 
   De-acum contactul cu inamicul s'a stabilit si nu ne mai ramâne decât sa evitam, prima surpriza. Cine va surprinde pe celalalt mai intâiu! 
   Batrânul, e sigur, nu se va opri pâna la primul post de panda sa dea alarma!
   Jandarmii, se pare ca au facut multa galagie. Au ingrozit populatia, ca parasutistii vor ucide tot ce întâlnesc in cale, batrâni, femei, copii. 
   Reactia batrânului, prins de panica, a fost prea brutala, ca si feciorul ce a abandonat caprele, sa-si scape pielea! Pentru ei, noi nu suntem decat niste criminali, fara Dumnezeu. De vom cadea in fata lor, fara putinta de salvare, îngroziti, ne vor ucide cu topoarele fara a ne lasa timpul sâ vorbim.
   Mergând asa cu grja, o alta supriza ne paste. Patru care încarcate cu trunchiuri de brazi, însotite de opt insi se întorc de la padure.
   Sa fugim? Le dam dovada cea mai limpede, sa-i lasam sa treaca, imaginatia lor ne va mari numarul si va grabi dezastrul.
   - Ioane! Du-te cu Nicu, opreste oamenii cu carele, si te faci ca-i întrebi daca nu i-au întâlnit, pe parasutisti, bine înteles! Scurt, cu autoritate, fara explicatii. Vezi ce-ti raspund. Daca reusesti îi lasi sa treaca!
   Eu cu Carapantea ne ascundem, dar nu-i pierdem din ochi, gata sa intervenim. Strâng o grenada in mâna, cu degetel cârlig pe inel, pentru a produce panica înainte de a putea fugi.
   - Sa traiti, don'sef! Aud vocea taranilor in cor, land pozitie de smerenie, cu caciula in mâni, in fata autoritatii supreme.
   - Mai! Se rasti Ion la ei, sunteti siguri ca nu i-ati vazut? Sa nu ma mintiti, ca dracul e al vostru! Isi întareste Ion amenintarea înainte de a-i «elibera».
   Si-a jucat rolul perfect. Taranii se uitau lung in urma dupa ce au scapat asa de ieftin de «jandarmi». Probabil gândeau ca puteau fi luati la urmarirea si cautarea intrusilor, sa piarda zile de lucru, sa-i mai poarte la post drept complici. Figura a reusit, dar ce-o fi dupa aceea? Ce-or spune taranii in sat? Ne semanam urmele din loc in loc. Se strange tot mai mult funia de par!
   Taranii erau din Atunul, catun nu departe de Benila. Cu ocazia asta ne-am fi putut lipsi de ea -am confirmat sigur locul unde ne aflam. 
   De-acum parasim culmea si ne afundam in paderea deasa de brazi de constructie in care înca nimeni n'a patruns, pâna la data hotarâta pentru explotare. Trei ore ne pierdem in întunericul de cetinâ, urcând si coborând, cu simturile toate la pânda. Dam peste un râu repejor, cu o albie sapata între doua dealuri, împadurite, lat de circa 5-6 m. Nu vad unde potera ar putea sa ne astepte, sa ne culeaga ca pe niste novici. Ne oprim si ascultam, dar nici un sgomot, afara de apa ce cade de vale, din piatra in piatra.
   Nu era loc de trecere, nici pod, nici punte. Mult nu cautam vadul, ne frige a graba din spate. Primul intra in apa, in timp ce ceilalti îi acopera drumul si asa, pe rând, ajungem toti dincolo.
   Apa rece ne uda pâna la genunchi, ne taie picioarele. Noroc, in fata, un deal pieptos, ne îndemna la mers, sa ne încalzim din nou picioarele. 
   Harta noastra prezenta un relief putin incurajator. Munti între 1.600-1.700 m. Abia acum începe greul. Zapada groasa de vreo 20 cm. ne îngreuie mersul si lasa urme evidente.
   Corpul obosit, flamând, abia ne mai poarta. Ar trebui sa ne oprim, sa ne odihnim o leaca, dar gândul ca vom cadea, ne impinge, ne târaste înainte.
   Seara îsi asvârle plasa peste vârfuri, ne micsoreaza unghiul de mers. Singura noastra calauza, busola, ne servea de reper, dar mergem mai mult dupa instinct.
   Odihnã cereau fetele sleite, dar afara de cer niciun alt adapost nu ne-ar putea încalzi. Cu cât urcam, zapada era mai adânca si acoperea chiar petecele de pâmant ramase in jurul trunchilor de copaci.
   Natura ne oferea asternut alb ca giulgiul de mireasa si nu-i puteam cere mai mult.
   Unii rup crengi sa faca pat, sa îndulceasca gerul sub ei, altii cad frânti pe nea si in câteva clipe devenim una cu linistea noptii. Intr'un târziu, un junghiu ma strapunge si-mi întrerup somnul. Vântul ascutit de ger sec, ma înteapa tot mai mult. Imi clantaneau dintii de frig. Picioarele nu le mai simt, încep sa înghet, îngropat într'un strat de nea ce s'a topit de caldura furata corpului, formand culcus pe dimensiunea lui.
   Degetele împlântate in ghiata, in somn, si-au sapat si ele loc. Parca nu mai aveam sange. Partea obrazului culcata pe zapada era ca ea, alba, stoarsa de viata. O durere cu lacrimi imi sgudue tot Corpul. Credeam ca nu mai e departe clipa când nametii or sa-mi conserve trupul definitiv adormit. Ingrozit ma sbat, misc ce se mai poate misca. Mâinile, de lemn uscat, le afund in zapada. Pojghita groasa de nea înghetata deasupra ma sgarie, dar sângele nu curge. Infing mai mult degetele si încep sa frec neaua pâna simt durerea, apoi incheieturile intepenite. Duc mâna plina de zapada la obraz, si frec pâna la durere, apoi misc corpul din umeri, capul, si sprijinit pe mâini ma ridic in genunchi, ca pentru rugaciune. Continui miscarile si de la un timp reusesc sa ma smulg din culcus, sa ma proptesc de trunchiul tare. Cu o lanterna la indemâna, luminez fata celorlalti adormiti, alba, crispata in lupta cu gerul. Ii trezesc cu greu, in zori nimeni nu-i va mai trezi. Timpul îsi consuma începutul adormirii de apoi.
   Orice ar fi, asa nu putem sta de veghe! Ne înfrânge somnul si sfârsitul va fi acelas. Adun in nestire câteva vreascuri ajutat de Ion si le îndosim între cetini. Câteva lemne mai groase formeaza vatra si in curând focul prinde flacara! L-am încercuit cu genunchii, cu mâinile, cu picioarele învelite in talpa de gheata. Curând durerile revin. As arde pe foc carnea înghetata sâ-i sting durerea ce-mi suge toata vlaga.
   Zapada se topeste in jurul focului, curge de vale, si lasa loc uscat. Mutam focul mai aproape, voind parca sa ne facem una cu el. Pe rând somnul ne cuprinde si-i doboara pe toti. Rãmân de veghe cu ochii pironiti la vapaie. 
   Ion doarme dus, cu toate ca e cel mai rezistent. Taran sanatos, ce a cunoscut greul iernii pe camp, pe vânt si promoroaca. Nicu, mai pirpiriu, crescut la Bucuresti la adapostul marilor cladiri, si-a întins picioarele pe foc alaturi de ramurile de lemn. Un bocanc la vârf, a început sa devina jar. Nu simte nimic pâna ce carnea a inceput sa sfârâie. Trage piciorul cu un fel de muget surd si-si continua somnul. Incet, sa nu-l trezesc îi învelesc in zapadâ vârful decapitat al bocancului. Primenesc taciunii mai lungi, sa arda complet, petrec din ochi cum stropii de umezeala cad pe flacâra cu sgomot de scrijealâ. Jarul îmi arde obrazul de aproape, dar spatele este subtire si «vântura» fiori. De-o porte arde, de-alta, amorteste. Noaptea de veghe, sunt încercuit cu brazi. Ajunul, copilaria toata îmi tin de urât. Pomul încarcat de promoroaca, fara lumini. Cosuletul cu alune, copacei, nuci... cu cuptorul cald... ma fura somnul... Se aprind artificii, stele scântee vestirea, a început sa ninga peste sufletul plâpând...
   - Filoane, Filoane! Ma auzi? Scoala!
   O voce de dincolo rasuna ca un ecou. Un brat ma prinde, ma sgudue... 
   In jur, alb, sec si capul de plumb. Ion îngramâdeste vreascuri, taciuni. Le aprinde. Il vad prin ceata, apoi mai clar, pâna ce vapaia-i reflectaza obrazul. Intoarce ochii spre mine, ma priveste lung, cald, ma roaga parca sa-mi revin.
   - Ti-e frig tare? Ai înghetat? O sa va desmortiti repede numai sa prindâ focul putere. Va fac si o cafa calda!
   Inchid iar ochii... iar trece vremea... multa? Nu stiu.
   - Bea pâna-i calda, ma îndeamna o voce. Simt aburul fierbinte. Imi umfla narile. Trag cu sete. Ma arde, mi-e bine.
   Cald, frig? Pe rând si una si alta. Tremur. Tot corpul îsi topeste sloiul. Ma scutur, misc, ma sbat. Curând lumina toata îmi dezvaluie taina. 
   - Unde-s ceilalti?
   - Te simti bine? Uite-i pe aproape! 
   Erau încâ întinsi între zi si noapte.
   - De ne urmareau, apoi, ne puteau duce cu pat cu tot. Nici unul n'ar fi spus «ba» dar se zice ca frica pazeste... padurea.
   - Desigur, Ioane! Dar cat îi ceasul? 
   - Noua de dimineata.
   - Atunci n'am dormit mult, când am deschis ochii nu era mult înainte de ora cinci?
   - Asta poate ne-a fost norocul!
   - Pune Ioane lemne pe foc, pune toata padurea, fa-l mare sa intre caldura in noi ca vara-i departe!
   Peste putin se întoarce cu bratul plin de copacei, uscati de umbra celor mari. Si aici cel mai tare invinge! Lupta pentru vietuire nu cunoaste lege. Lastarii tineri, fragezi, dau putere vapaii ce creste, se întinde sa ne uscam bocancii, învelitoarele, înainte de plecare. Nicu, aproape adormit îsi contempla bocancul retezat.
   - Ai putea pune pe foc si pe celalalt, sa fie la fel. E mai estetic îi spun eu.
   - Sugubatule, îmi întoarce pe sub furca mustatii vorba.
   - De-l mai lasai o leaca, il faceai escalop vienez si fara «umarken» (cartela de grasime).
   - Il pun daca vrei sâ-ti fac placere, dar îi iau pe ai tai! 
   - La vara!
   Toata lumea desmortitâ, stingem focul, cu strângere de inima, îl învelim in zapada, zapada ce-si reia haina alba, o clipa desirata. Stergem orice urma a trecerii noastre pe aici. De altfel nu cred ca picior de om sa calce pe aici înainte de primavara. Cat sunt jandarmii de curajosi, n'au îndraznit sa se afunde in padure, pentruca ea nu le poarta noroc.
   Fiecare copac ascunde o surpriza. S'apoi, pe vremea asta, se simteau bine la soba calda...
   Tot Ion mai sdravan, încarca aparatul pâna ce ne-om încalzi pe drum. 
   Picioarele busteni, degerate, abia le urnim din loc. Dealul ne-o lua parca înainte. Isi tot lungea plaiul, iar noi nu ne prea îndemnam la mers. Curând însa, ne facem una cu calea, si urcam din greu ceasuri lungi. Din când in când un scurt popas, împartim anafura cu câte o felie de sunca, sa ne mai înzdravenim. Zapada tot mai mare, urcusul mai greu. Ne apropiem de vârf. Poate l-am fi putut ocoli, dar unghiul de mers ne strica directia. Spre asfintit, vârful R. ramane sub noi. Un vânt puternic, ce matura tot in cale, ne umfla hainele sa le desprinda de pe noi. Un frig ce îngheata urmele proaspete. Pe vremea asta nimeni nu s'a încumetat sa treaca pe aici, la munte, de când Baba Dochia si-a muiat cojoacele. In vârf statea de pazâ un observator montat pe schele înalte de 5-6 metri. Ne urcam pe el sa privim îndepartarile ce cobor spre lunca. Era facut pentru turistii de vara. Pentru noi nu era decât marturia anotimpului dus. Sa mai avem mult? La distantâ oarecare de ochi, abia desprindem douâ repere, ce punctau zarea, la aceeasi înaltime. Erau punctele noastre de reper in plus de busola si harta. Ochii ne pot însela, e mai sigur asa. Fiecare din cele doua colturi întinse spre cer, ne va lua o zi de mers, o zi lunga si grea. Coborîm creasta vânturata de furii, sa ne gasim adapost in desisul brazilor. Gerul se tine dupa noi, ne înveleste in fulgi de gheata. Inca o noapte de chin. Inregistram in memorie reperul vârfurilor înalte, si ne afundam in valea adânca, pâna cand lumina serii ne mai arata calea. Curând întunericul îsi reia locul. Ne oprim între brazi pentru o noua noapte de odihna, pentru cei ce or mai putea dormi. Nu îndrasnim sa aprindem focul pâna ce nu va trece miezul noptii, când nu va mai fi nimeni întârziat pe aceste locuri, sa ne vânda urmele.
   Rupem brate de cetina, le asternem pe zapada pentru culus, pâna ce mai distingem lumina de întunerec.
   Mai adunam câteva vreascuri uscate, gramada, sa le aprindem când lumea toata va fi adormita.
   Mâncare? O cafea cu apa de zapadâ, câte trei patru pesmeti, o felie de sunca subtire si vitamine in cuburi.
   Nimeni nu doarme, fiecare asteapta jumatatea noptii, sa aprindem focul inainte de somn. Pe frig e greu de dormit, doar o leaca de caldura si somnul ne fura.
   Mai stam la vorba. Asteptând, batem pe loc sa nu amortim, o data cu fulgii de sub noi. Potrivim când somnul celor multi e mai greu si dam foc lemnelor sa arda. O flacara mare, ca de priveghiu, strabate întunericul pe sub poalele de brazi, ce ating pamântul.
   Lumina ne prinde obrajii, caldura ne desmorteste si in curând somnul ne fura ca ieri, ca mâine, poate, cine stie pâna când? Zorile mai grele ca gerul alb, ne pun in rate pe picioare, ca devenisera si ele peste noapte lemne uscate, fara pic de vlaga.
   O mai fi mult? ne intrebam mereu.
   La drum mereu, cu aparatul in spinare. Ne afundam tot mai mult dupa cum spune busola, harta si prevederile noastre. Pe alocuri, zarim urme de caprioare, singurele ce impart padurea, muntii, cu noi. Nimeni nu scoate un cuvânt. Tacerea devine lege consimtita de toti, cât e ziua de lunga.
   Seara ne prinde urcand primul gemen, ce ne ramâne de înfrânt. Ne oprim sub creasta lui pentru odihna pentru noapte. Acceasi odihna din bucâti, acelasi calvar. Parca si sufletul îngheata in a doua jumatate de somn.
   A doua zi, pe la prânz, calcam vârful. Pe sub cetina încarcata de zapada zarim ochiuri de verdeata ca un pat desfacut ce ne îmbie la odihna. 
   Descarcam poverile si ne lungim osteniti pe covorul verde. Pentru prima data corpul se lipeste pamântului, care ne transmite, din adâncimea lui, aburii de viata.
   E rece si umeda iarba, dar transpiratia corpurilor o face moale, primitoare. Mai facem o cafea tot din zapada topita, mai gustam din alimentele ce devin, spre sfârsite, tot mai savuroase, înainte de a purcede la vale.
   Mai jos, ne oprin la o halta scurta apoi ne luam fiecare sarcina si ne pierdem pe panta plaiului, care coboara de-acum. Zapada tot mai mare, lasa urme clare, ce ar putea usor conduce potera dupa noi. Doar fuga ne mai scapa. Cât ne-or tine puterile.
   Batem asa cât e ziua de mare, coborîs, urcus si iarasi de la capat, pana ce al treilea vârf ramâne pentru totdeauna, o grea amintire. Nu ne opreste nici întunericul. Ne duc pasii flamânzi. E singura noastra scapare. Dupa miezul noptii, cadem pe rând epuizati. Nici hainele nu mai tin. Au devenit atât de grele ca ne împovareaza miscarile.
   Ion, mai robust, se aseaza putin, se scoala din nou, se scutura din toate puterile, îsi îndreapta oasele inainte de a adormi. Tot vocea lui rasuna in zori, înaintea celorlalti. Ne pregatise deja, o ceasca cu cafea, si ne indemna, pâna-i calda sa deschidem ochii.
   O bem, ne face bine si, din nou, somnul îsi reia firul. Când ne-am trezit de-abinele, soarele urcase de câteva prajini pe bolta.
   Asa s-au scurs noua zile de când am cazut, fugind mereu, cu teama dupa noi si sufletul la buze.
  Mâncarea s'a sfârsit de ieri si nici o nadejde sa procuram alta. Mergem acum printre sate noaptea, iar ziua ne ascundem in tufisuri dese. 
   Dupa harta n'am fi departe de Lugoj, o zi buna de mers. Imbracati militar, cu bagaje si arme, cum o sa ne apropiem patru insi de oras? Plecati de vreo patru ani, unii dintre noi, nu stim nimic din lumea «noua» in care am cazut. Hotarâm deci, in comitet restrâns sa plece unul dintre noi înainte, fara bagaje, doar cu pistolul.
   Consemnul: sa aduca cu orice pret alimente, înainte de a ne epuiza complet de foame. 
   Unul singur, necunoscând regiunea, risca sa nu ne mai gaseasca dar nu avem alta solutie.
   Asteptam noaptea si ne apropiem de niste holde de porumb, unde gasim gramezi de snopi de coceni, ce ne servesc de adapost. Aici punem la cale planul nostru.
   Carapantea, lugojan, care nu era departe de casa lui, va pleca singur, iar noi îl vom astepta aici.
   Din vârful colinei unde eram, vedeam la distanta mare, ca stelele pe cer, lumini multe. Orasul nu era departe. De bine de rau pâna aici, avem directia bunâ. Camaradul nostru, Carapantea, care ne lasa impresia de a fi in stare sa ajunga si mai ales, sa revina... se hotaraste sa plece.
   Nu l-am cunoscut decât in ajun de plecare, dar zilele pline de emotii de când am fost parasutati, ne-au apropiat de el. Se zice ca sunt firi slabe, care încadrate de elemente tari, devin de aceasi calitate. Noi, in orice caz, nu avem dreptul sa ne îndoim de buna lui credinta.
   Toata nadejdea noastra era in el, acum. Eu cunosteam Lugojul, dar nu aveam pe nimeni cunoscut.
   Dupa ce îsi înseamna bine in minte locul de întâlnire când se va întoarce, cam doua zile maximum, ne îmbratisam ca niste frati ce si-au împartit momente de neuitat. Pleaca urmarit de ruga noastra profunda. De-ar da Dumnezeu s'ajunga cu bine. Foamea nu ne mai tine pe picioare.
   Am ramas deci fara calauza care sa faca legatura cu cei ce au ajuns înaintea noastra.
   Desfacem gramada de snopi, facem un stup ca o coliba si ne asternem culcusul peste noapte. Prima noapte la adapost, prima noapte pe moale, doar ca-i lipsea, o ceasca de caldura.
   De-odata se aud, nu departe de noi, împuscaturi repetate. Sarim ca arsi afara, cu ochii in directia orasului, in directia fratelui plecat. 
   N'au trecut doua ore de când a plecat. Pocnetele reîncep, de asta data luminoase, înalte, de toate culorile. Predomina rosul in figuri geometrice, la intervate egale. Uitasem ca rasboiul e in plin toi, ca Rusia si-a împrastiat armatele pe tot spatiul românesc, in urmarirea «dusmanului». 
   Sa fie trupe de instructie, sau manevre pe aproape? Sau nenorocirea cea mare? Omul nostru a fost reperat si acum, prin semnale luminoase ne cauta urma.
   Semnalele se întindeau pe o mare suprafata de cer si se deplasau in ordine ce pare a fi stabilita.
   Refacem stupul, stergem urmele, si cu povara in spate, o luam iar la fuga.
   Incotro? De unde am venit?
   Nimeni nu mai judeca. Trebuie sa iesim din aceasta cursa pâna ce noaptea ne-o mai îngadui.
   Strabatem ogorul si întram in tufisul ce se gasea la margine, format din maracini si trandafiri salbatici.
   Obrazul, ca si hainele, zdrente. Foamea ne stoarce ultimele forte. Nu mai puteam fugi. Nu mai putem face câtiva pasi! Eram la ultima farâma de efort.
   Ascundem aparatul si bagajele si ne oprim la câteva sute de metri de ele. De aici doar dusmanul ne va mai urni. Eram hotarâti sa ne vindem scump pielea. Din când in când câte o racheta mai turbura întunericul tot mai departe de noi. Am adormit cu ochii la cer, pe pamântul gol si stomacul tot pe atât de gol. De noua zile, doar gustari, sa nu pierdem obiceiul de a ne hrani. Dimineata cercetam locul. Seara vom reveni la coliba de coceni, cum ne-a fost vorba. Eram într'o vaisoarâ, destul de luminoasâ cu ogoare si livezi pe aproape. Era izlaz de comuna.
   Cautam un tufis mai des, unde sa ne stabilim cartierul general.
   Un soare cald împrastie raze de primavara. Ne întindem mantaile si adormim din nou, la distanta unul de altul, pentru a evita de a fi surprinsi gramada.
   - Ce faci aici, camarade? aud deodata o voce pe lânga mine. Tresar speriat, cu mâna pe pistolul mitraliera sa scap ce s'o mai putea.
   - Pai..., vezi matale... suntem o grupa de recunoastere, de la regimentul 37! Aud vocea lui Ion, autoritara putin leganata.
   - Aha, dar unde-i regimentul vostru? 
   - Dar ce te priveste pe tine? Cine esti tu?
   Il vad acum mai bine si eu, avea o palarie verde, cu pana de stejar si o pusca cu doua tevi pe umar.
   - Eu is padurar la sat si...
   - Apoi, vezi-ti de padure, mai! Ia stai! Tu ai fâcut armata? 
   - Padurar fara armata facuta ai mai vâzut matale?
   - Frumos, îmi place! Asa ca tu sti ce-i aia militarie? Sti ca nu-i gluma? N-ai vazut nimic, ai înteles?
   - Daca-i treaba asa, am înteles... încurca el vorba, putin convins. Ion îl strange de-aproape; sa-i dea lovitura de gratie.
   - Cum te cheamâ? Din ce sat esti? 
   - Pai de ce?
   - As vrea sa stiu si eu ca de!... poate îti merge gura... sti ca se cauta soldati pentru front, catre vest, in Cehoslovacia, poate vei avea norocul sa mergi cu mine, înca nu s'o gatat bataia!
   - Mai frate! Pai asa ma crezi pa mine de slab de vârtuce? Nu-s muere, sa-mi umble gura fara masura. Eu cunosc viata da militar... eu... îngâna el vorbele si-si schimba culoarea fetei cu galben...
   - Bine, mai frate! Vezi-ti de drum si... sa n'ai nici o grija dar... sa nu dea dracul...
   Ii vad bine cum îsi strâng mâna, bucurosi amandoi, c'or scapat unul de altul!
   Incurcat, trece pe lânga noi, trântiti cu armele la îndemâna si-si pierde urmele.
   In ce cursa a intrat? Dar noi!...
   - Sfântu'lui de pungas Asta-i padurar de maracini!
   - Mi-a placut cum l-ai scuturat! îl felicit eu, dar acum s'o mai luam din loc, ca prietenul tau ar fi in stare sa ne faca o mare bucurie!
   - No spune nici lui tat's'o ce-o patit! Imi cunosc eu omul, cauta sa ma linisteascâ.
   Am plecat totusi in graba. Am lasat caldura in maracini si bagajele prin jur. Alte ore de mers, pân s'o dus toata odihna strânsa in orele de soare.
   Omul nostru n'a spus nimic, la nimeni, frica frontului i-a astupat gura.
   Se apropie din nou seara. Fratele nostru a avut tot timpul sa se intoarcâ in noaptea asta, de i-o ajutat Dumnezeu sa scape cu viata. Cautam locul parasit, ca trebuie sa ne gaseasca la stupul de coceni, asa ne-a fost vorba.... 
   Dar daca l-au prins si vine însotit? Gânduri negre ne cutreiera mintea. Prea multe au trecut peste noi, de când a plecat el. «0 noua surpriza», cea mai dura ni se pregateste, poate!
   - Eu as zice sa tinem cocenii sub ochi, dela mare distanta gata la orice, îmi dau eu cu parerea, hotarît. Desigur, toti sunt de acord, toti, adica Ion si Nicu, câti am mai ramas. Nici unul nu aveam gustul sa intram in capcana chiar daca ne ispitea culcusul cald.
   Strângem bine mantaile in centuraã si ne trântim pe niste tufe de maracini, asternut tare, dar uscat.
   Somnul nu se prinde, la orice miscare, ne apare umbra celui asteptat. 
   Câte un iepure speriat de alte lighioane sar brusc, stricând linistea noptii, a celor ce stau la pânda. Toti traim aceeasi teama pentru scânteia de viata ce mai intârzie, in corpurile noastre obosite.
   Orice miscare ne infioarâ si ne încearca nervii. Sedem pe spini la propriu si la figurat, vegheam întunericul toti trei deodatâ, asteptând împreuna un semn, o dezlegare. Nimic însa nu se schimba. Cât de lunga a asteptarea? Zorile ne prind însfârsit!
   Poate o veni cu ziua, s'apoi mai avem noaptea urmatoare. Doar daca ar veni?
   Gândurile negre, nadejdea, defileaza cu aceeasi repeziciune. Nu ne lasa macar timpul sa ne agatam de unele sau de altele.
   Foamea ne ia puterile! Ca sa ne mai crutam, hotarîm sa limitam la maximum miscarile. Am adormit deci pe aproape cu soarete cald, binevoitor, drept acoperis.
   Visez o pâine alba mare, cum se face pe la noi, cu aburii calzi, ispititori. O prind între degete, o frâng si o apropii de gura uscata. Un sgomot îmi spulberâ tot praznicul, iar foamea, grea, dureroasa îmi umple sufletul de desnadejde. Teama ma cuprinde! Imi vad întoarcerea acasa stinsa pentru totdeauna... Si totusi... Atât de aproape.
   Ziua toata se scurge, dar nimeni nu schimba nimic din ceea ce nenorocul ne-a rezervat. O nouâ noapte de veghe, noapte de chin, si alti zori ne estompeaza parca ultima speranta.
   Nu mai putem astepta. Printre maracini cautam coroane, fructele, de spini sau rugi salbateci, dar nimic. Poate radacinile sa ne mai serveasca de hrana. Gerul iernii, sau pasarile, mai flamânde ca noi, au descoperit înaintea noastra boabele stringente de maracini, ca nici de astea nu mai gasim.
   Istoria fiului risipitor ni se potrivea aidoma, cu singura deosebire, ca noi ne-am parasit casa, familia, pentru prea marea dragoste de neam si tara. Daca asta ar putea fi un mare pacat!
   Ne oprim din cautare. De-acum nu mai putem conta decât pe puterile ce mai ratacesc prin corp, pe norocul nostru de a iesi din aceasta situatie.
   Si cât eram de aproape de tinta!
   Nu! Nu asa va trebui sa sfarseasca un început plin de elan, plin de nadejde.
   Eu, cel ce cunosteam mai bine regiunea, ei fiind streini pe aici, îmi dau seama cu groaza ca sunt complet dezorientat. Se uita amândoi la mine intrebatori... Privirea mea vaga le raspunde in gol.
   - Sa mergem înainte, pe urmele celui plecat. Dupa busola, dupa harta, cum am ajuns pâna aici, vom face si ultima bucatâ de drum, ne îndeamna Ion.
   - Usor de zis, dar de unde incepem? întreaba Nicu. Unde ne aflam? In primul rând!
   - De nu putem sa ne folosim de harta apoi lasa-ma pe mine sa ies la drum, sa întreb pe cineva, nu putem sta asa, insista Ion.
   Era riscant, dar era singura solutie, in cazul nostru. Cu ce energie ne-a mai ramas, o târîm la drum. Eu cu Nicu, cam ascunsi, iar Ion pândind un om sa-i tina calea, Asa trec alte ceasuri din cele ramase, dar nimeni nu se arata la orizont. Lasam toata prudenta la o parte si iesim toti pe lunca, peste ogoare, cu armele la umar, ca'n patrulare. Ion e primul ce-si manifeta descurajarea. Bolnav de câteva zile, abia îsi trage bocancii grei prin zapada.
   - "Mama ei de pusca de-oi mai duce-o si pe ea" -striga el la capat de forte si o svârle cât colo. «Eu nu mai merg, de vreti, luati-o voi înainte, eu ramân aici, nu mai pot! 
   Citeam pe fata lui palida dispererea, revolta neputincioasa contra soartei ce ne sdrobeste.
   - Asa-i de grea pusca, sau tu nu mai poti?
   Ridic arma, o asez alaturi de a mea pe umar. Pentru noi era tot atât de folositoare ca si hrana.
   Se uita la mine, dar nu-mi raspunde. El, care avea replica vioaie, îl durea parca ceva acum, dar nu gasea glas sa se descarce.
   - Da-mi-o încoace! Oiu duce-o eu cumva, dar sa mai rasuflu oleaca. 
   I-o intind, convins ca numai asa vom pleca.
   Strânge dintii, sa-si sfarâme deodata toata slabiciunea ce-l cuprinse, o prinde de teava si se propteste in ea, ca ciobanul pe ciomag, lângâ oi. 
   - Luati-o înainte! ne îndemna el, pornind încet in urmâ tragând pusca dupa el.
   Traversam un Ian de porumbiste. Musuroaiele ramase ne îngreuiaza mersul. Deodata pamântul îmi aluneca de sub picioare si ma întind cât sunt de lung. O durere vie îmi strânge spatele.
   - Nu te grabi! striga Ion, îi mai ardea de gluma.
   Ma scol cu greu, dar ma scol, încercand sa zambesc colorat. Arunc involuntar privirea spre musuroiul ce mi-a cauzat caderea, si... ce sa vad?
   Un glob galben, luciu, îsi arata fata ca de soare. Era un dovleac porcesc, ramas dupa strângerea recoltei, de cu toamna.
   - Suntem salvati! le strig de bucurie.
   - Ai innebunit, sau nu-ti lipseste mult! deschide Nicu gura.
   Lasa povara ce târa dupa el si dintr'o saritura e lânga mine. Se uita o clip si dintr'o alta miscare îsi înfinge mâinile in zapada sa-l scoata. Nu era usor, era înghetat. C-o lovitura de bocanc îl desfac in doua. Carnea roscata-galbuie de dovleac, ne lasa o impresie de savoare rar traita. Acum o sa ne saturam, un dovleac pentru trei! Pranzul nu dureazâ mult. Fiecare cu o bucata in mâna muscam cu nesat. Dezamagirea ne trezeste repede la realitate.
   Nu se putea mânca, era putred. Ni se oprea in gât. Ramân semintele, bune, chiar delicioase, dar prea putine pentru trei guri de lup. Totusi atmosfera grea de adineauri, apasatoare, s'a schimbat.
   - Dovleacul, tau, dacâ era bun, ne omeneam cumsecade, reîncepe Ion mângaindu-si mustala lui lunga plecatâ «pe oala».
   - Daca?!...
   Motivul era prea bun, sa nu profit, sa mai întindem câteva ceasuri de drum.
   Acum zapada lasa loc poenelor de iarba. O turma de oi pastea, sau mai de graba parea ca paste, supravgheata de o femeie cu furca la brâu.
   - Stati aici ascunsi! Sa nu va vada! ne opreste Ion. Eu ma duc sa vad ce pot afla de la pastorita.
   Ne pitim dupa un tufis si-l urmam din ochi, cum se apropie de oi. 
   Femeia, vazând un militar ca se indreapta spre ea, zoreste oile si o ia din loc. Ion dupa ea, grabeste pasul. Acum femeea lasa oile si o ia la fuga.
   Va iesi prost îmi zic. Toate calculele noastre au ramas fara nici un rost.Ion a renuntat la urmarire si se îndreaptâ jumatate la dreapta. O vazut poate pe cineva. In adevar, in clipa urmatoare, vedem un barbat grabit si el in directia femeii.
   - la stai mai frate! îl auzim pe Ion. Se aproape de el si putin dupâ aceia îi vedem de vorba. Nu stau mult si Ion o ia in directia padurii ce se gasea la vrea 500 de metri. Am inteles ca nu voia sa vina direct spre noi si ne îndreptam in aceeasi, directie, protejati de un sant adânc. Peste putin, misterul se limpezeste.
   - Nu suntem departe de satul Tapia, doar treci dealul si intr'o orâ de mers, esti acolo, ne spune el. Femeea credea ca-s rus. Stiti ca or bagat groaza in lume, mai ales in femei. Le batjocoresc si apoi le omoara.
   - Ce aliati! Au desrobit prada, s'o devoreze mai in liniste, graesc ca pentru mine. In orice caz, un lucru e sigur: lumea e îngrozita de eliberatori. Vom mai gasi camarzi dispusi, sa-si manifeste solidaritatea cu noi, pentru o noua si adevarata eliberare, dar si cea mai grea?
   Satul îmi este cunoscut, chiar foarte bine. Intr'un an, odinioara, m'a adus tineretea la hora satului. Indragisem o fata, fata popii din sat. Poate s'o mai gasesc, sau parintii ei sa ma mai recunoasca de cumva ea s'a mâritat. Le impartasesc planul meu si le expun planul de urmat, de îndata ce ziua se amesteca cu seara.
   - Asa o lovitura de zile mari, nu întâlnesti doua la fel! declama Nicu ca rasarit din mormânt. Ne apropiem mai mult de sat si ne stabilim postul de comandâ la marginea padurii.
   Ei vor râmâne aici, sa ma astepte, iar eu voiu pleca sa deschid prima poarta pe pâmântul tarii dupa atat amar de pribegie.
   Militar nu ma pot duce, bat prea mult la ochi. Ramân cu pantatonii kaki, peste care trag ciorapii de lâna pâna la genunchi, iar in loc de veston, o haina civila ce am pastrat in bagaje, pentru orice eventualitate. In cap o caciula lae, ce-mi întra pâna la umeri.
   In câteva clipe, eram demilitarizat! 

Ingropam aparatul si bagajele ce Ie mai aveam suspecte, într'un colt de padure bine reperat si astfel usurati, asteptam înserarea, ce nu mai e departe.Afund in buzunare câteva grenade, încarc Browning-ul cu 14 focuri si alte doua încarcatoare in rezerva si ma pregâtesc sa plec.
   - Voi nu miscati de aici, ofce'o fi si sa-mi raspundeti la semnalul meu, ca noaptea îmi va fi greu sa gasesc locul!
   - N'ai nici o grija dar baga de seama sa nu te lasi prins. Dar sti ce? continua Ion, daca as merge si eu? In doi e mai sigur!
   - Nu, asta ar strica totul! Nu putem întra amândoi in sat, apoi in casa omului, fara a trezi banuiala.Cum crezi! dar... Dumnezeu sa-ti ajute si... sa te întorci cu bine! 
   Ma imbratiseaza ca pentru despartire, lunga cine stie... poate pentru totdeauna.
    - Nu uita ca noi avem o datorie de împlinit, ma încurajeaza Nicu, si ca... trebuie sa te întorci teafar... Tu sti ca noi te asteptam... Ma strange la piept, lipind obrazul lui rece de al meu sa-mi dea curaj.
   O suvita calda îmi atinge fata... si el se despartea, cu sufletut strâns... si nu era decat inceputul...
   Cand s'au format echipele, fiecare ne-am ales unul pe altul, fara sa stim niciunul dinainte. Era o afinitate si... momentul asta era greu. Lugojanul nostru nu s'a mai întors, dar îi aveam adresa, pe drumul Tapiei, la suburbia orasului. Le las adresa, de nu ma voiu mai întoarce.
   - S'o aveti la voi, pentru mai târziu, acum nu va mai gânditi la ea, eu am sa ma întorc in noaptea asta, sa nu adormiti!
   - Noroc bun!
   - In ceas bun! rasuna glasul lui Ion, pierdut in întuneric, odata cu pasii mei grabiti.
   M'o mai cunoaste oare? O vrea sa-mi deschida? Cel putin de mi-ar da o leaca de pâine, sa mai prindem puteri. O multime de ganduri ma framântau coborînd spre sat.
   Nu stiu cat am mers asa, cand primele case luminate slab, la ferestre mici, îmi ies in cate. Peste putin, potrivesc pasii la caput ulitii si... iata-ma in sat, in rând cu atâta lume pasnica. 
   Merg ca un taran întarziat pe holda ce se întoarce acasa unde-l asteapta familia, cu cina calda s'apoi, odihna, in patul lui, rasplata unei zile de munca.
   Deodata cugetul îsi opreste firul. Nu prea departe, voci si tropot de bocanci, anunta primejdia: jandarmii!
   Nu ma mai pot întoarce. De as face-o ar fi prea tarziu. S'apoi nu aveam mult de ales, odata va trebui sa-i înfrunt.
   Potrivesc dreapta pe tragaci si hotarat, pasesc înainte.
   Ii vad acum mai clar, erau patru, cu pustile pe umeri, in patrula. Nu se observa imbracamintea, deci întunericul va ascunde bine si constumul meu.
   La câtiva pasi de ei, îmi strâng toata inima in dinti si...
   - Traiti! Don sef! strig cat ma tine pieptul, ca o usurare, in timp ce, cu mâna stânga ridic caciula larg, ca pentru închinaciune!
   Nimeni nu a raspuns la binetele mele, la prezenta mea.
   Niciodatâ n'am simtit mai binefacatoare indiferenta, chiar dispretul, cu care-am fost obladuit.
   Si-au vazut de drum.
   Inima-mi bate puternic in piept! Nu-mi venea sa cred ca nu mi s'a întâmplat nimic. Atât de aproape de foc!
   M'au considerat un taran întarziat, ce le datoreaza respect si plecaciune, atotputernicului satelor, jandarmul.
   S'a petrecut totusi ceva cu ei! Inainte erau mult mai zelosi. Orice faptura ce dadea ochii cu ei, pe înserate, era oprita. Si ei ardeau acum pe acelasi rug cu lumea toata ce tremura de teama.
   Mai departe opresc o femee mai in varsta s'o întreb de casa popii. Femeia îmi indica drumul si in câteva minute, ma opresc in fata portii. 
   O casa mica veche, o credeai parasita la prima vedere. Si totusi. O fi locuita. O lumina slaba se strecoara pe fereastra.
   Un caine mare, de oi, sare pe poarta si latra furios a dusman, a strein cel putin.
   Mai zabovesc o leaca fara sa strig. Câinele m'a anuntat deja. Curând o femeie înalta slaba îmbatrânita de ani, îmi iese in prag.
   - Cine-i acolo?
   - Om bun! Ii raspund eu, as vrea sa vorbesc cu parintele!
   Vocea mea a convins-o ca nu-i un pericol, caci o vad îndreptându-se spre poarta, certând câinele sa se calmeze.
   Un zavor se trage, usa scârtâie in tâtâni, chipul blând, cu parul alb, ma invita sa intru.
   - Buna seara, maica îi graesc eu, scotand caciula si alunecând incet pe lânga ea, spre usa tinzii, sa flu mai sigur ca nu-si va schimba parerea, odata in casa nu m'or scoate afara pâna nu mi-or asculta povestea.
   Ajuns in tinda recunosc bine totul, cu toti anii petrecuti.
   Am fost la masa lor dupa ruga satului, cu fata preotului.
   Cunostinte vechi, rude de departe, prin alianta. Bat in usa de câteva ori. O voce domoala ma invita sa intru. In clipa urmatoare sunt in fata batrânului.
   - Buna seara, unchiule! Ii urez, eu, cu figura vesela sperând sa-i rascolesc aducerea aminte.
   - Buna seara! Imi raspunde sec, ca unui, strein. Apoi tace, asteptand sa-i graesc rostul venirii mele.
   - Nu ma mai cunoasteti? reiau eu dezamagit. Speranta îmi ramâne totusi intreaga.
   - Nu! dar cine esti matale?
   - Apoi... eu sunt... Filon... nu va mai aduceti aminte de mine?
   - Tu esti? Bata-te norocul! Si-mi sare de gât, vadit, emotionat.
   - Te credeam mort, de atâtia ani de când nu se mai stie nimic de tine! Pe unde-ai mai ratacit si cum de ai gasit tocmai acum momentul sa te întorci, când atâta lume fuge? Acum e mutt mai greu decât când ai plecat tu!
   Stia ca eram legionar si mai stia ca am plecat din cauza prigonirii. 
   - Bietul baiat! suspina batrânul ca pentru sine. Daca ar sti el ce-l asteapta gândea el cu vocea sufocata.
   Inainte de a-i raspunde, batrâna ma priveste cu aceiasi emotie, cu aceeiasi compatimire.
   Erau doi bâtrâni singuri, sguduiti in linistea tor de un fapt putin obisnuit.
   Batrânul preot nu-mi da ragaz si reia întrebarile mai încet, in soapta conspirativ aproape.
   -De unde vii acum? N-ai fost cumva prin Germania, dupa cum se spune?
   - Chiar acolo, acum ma întorc?
   - De ce n'ai stat pe acolo, ca astia te omoara daca te prind? Omoara ei si lume de cealalta dar pe voi care...
   - Stiu si nu ma astept la îndurarea lor!
   Cu batrânul trebuie sa schimb tactica, e prea emotiv si usor aluneca spre frica.
   Eu am nevoie de o bucata de pâine si câteva informatii, sa pot ajunge pâna la destinatie.
   Atât, apoi sa nu mai stie de mine. Poate si el va fi mai bucuros sa uite totul. Prea-i periculos ce face!
   - M'o ajuns dorul! continui eu, de trei ani nu mi-am mai vazut pe ai mei. Ma cred poate mort. As vrea sa mai trec odata pe acasa si apoi sa plec iar daca n'oiu putea sa mai stau pe aici. Vin pe jos, de trei luni de zile. Am trecut prin linia frontului Acum, multumesc lui Dumnezeu, c'am ajuns aproape de casa, apoi ce-o vrea Cel de Sus!
   - Vrei sa te duci pe-acasa? Sa nu faci asta! ma implora el îngrijorat. Te prind si n'o fi bine de tine.
   Pe mine foamea ma sfâsie. Povestea cât o caut de scurta se prelungeste cu alte intrebari. Trebuie sa atac direct ce ma doare, c'om vorbi dupa aia, de tot ce-o fi de spus.
   - De câteva zile n'am mâncat nimic, n'am îndrasnit sa cer la nimeni, de teama sa nu ma denunte. Vin tot, prin paduri si ma feresc de lume.
   - De ce n'ai spus imediat? sare preoteasa ca fripta si iese pe use. Femeia tot femeie. Virtutea ei e sensibilitatea, mila si inima deschisa.
   Abia am terminat vorba cu mine insumi, ca batrâna se intoarce cu bratele incarcate de bunatati. O sticla de vin rosu, o pâine mare, alba cum se face pe la noi, o farfurie de carnati fripti si carne de porc. Imi cresteau ochii. Atâta abundenta într'o singura casa pentru un singur om!
   De trei ani de zile n'am mâncat sa ma satur, tot de atâta vreme n'am vazut pâine alba, cozonac de Craciun! De mult i-am pierdut si gustul. Nu mai astept invitatia! Trag scaunul aproape si primul aliment ce-mi cade in mâini, e pâinea ce se frânge ca anafura, de cuminecatura.
   Imi umplu gura, amestec, sau mai de grabs înghit. O umplu asa de multe ori, sa o simt cum atinge cerul gurii, sa-i simt gustul uitat, sâ-mi satur tot corpul lihnit.
   - Ia si carne! Cârnati! ma indeamna batrâna, in timp ce popa toarna in pahar vin ce se prelinge, gros, ulei, lasând dâra pe peretii sticlei.
   - E atat de buna painea, chiar goals. E ca un cozonac! le raspund grabit, rupand din nou dintr'o felie mare, proaspata, pe care batrâna mi-o întinde binevoitoare.
   - Bine ai venit! Imi întinde mosul paharul cu vin. Parca eram singur, singur cu mine, Vorba lor ma surprinde. Abia îmi dau seama cum ma observa. Imi revin greu la forma de respect si de jena, abia dupa ce foamea mi s'a mai astâmparat. Rusinat, prind paharul si râspund cum se cuvine:
   - Bine v'am gasit!
   Mustul dulce-acrisor ce astâmpara setea si încânta inima, dispare într'o clipa. Un altul îi urmeaza ba chiar înca unul. Abia acum cârnatii apar sub ochi ca un dar râvnit ani întregi.
   Prind tot cu mâna. Furculita, cutitul, farfuria alba asezata in fata mea, ramân neatinse, parca pregatite pentru un alt oaspete.
   Unul, doi, trei, nu stiu câti... Curând înfrânta foamea, ma opresc. Doar ochii privesc belsugul, ce-mi surâde inca ispititor.
   - Mai ia, ma incurajeaza batrana, plina de blândete.
   - Multumesc, multumesc! bâigui prinvind in jur.
   Amândoi si-au oprit ochii asupra mea, într'o pozitie curioasa, plina de bunatate, de mila poate. Mi-au respectat masa, nu mi-au vorbit decât atunci când m'am oprit din ospatare, pentru a-mi da din nou curaj. Aveau parca teama sa nu-mi strice pofta.
   Nimeni n'a miscat, sau eu poate n'am auzit nimic. Trei in jurul mesei, dar numai eu mâncam. Ei se hraneau din pofta mea. Sa ma fi saturat atât de repede? Am inceput de mult masa? erau intrebari vagi ce nu asteptau raspuns. Tot ce era in mine treaz atunci, ratiune, imaginatie, a fost absorbit inexpticabil de codrul de pâine alba si mult visata atât de mult amar de vreme. N'am mai gustat nimic, cu toate ca batrana vine cu alte bunatati.
   Sarmalele ma ispitesc mai mult, era mâncarea mea favorita. Le refuz însa cu multe scuze, de data asta, spre adâncul meu regret. Prajiturile ramân la fel, neatinse.
   M'am grabit si acum le privesc. Un alt gand ma framanta acum. Eu sunt aranjat, nesperat de bine, dar, din toate aceste bunatati, doar pâinea de as putea-o lua cu mine. A mai ramas o buna bucata de vreo 2 kg. Eu ma desfat cu îmbelsugarea, in timp ce ei ma asteapta lihniti!
   Dar cum sa încep? Sa le spun ca am drum lung de mers. Vor întelege ei sa-mi dea ceva in traista.
   - Cum ai fâcut atâta drum si ai scapat pâna aici? reia vorba batrânul, oarecum mirat. 
   Cu aceasta intrebare îmi da apa la moara. La vorba lui îndrasnesc sa atac direct problema.
   - Nu sunt singur, mai am un prieten cu care am plecat. El e ardelan si avem de gand sa ajungem pâna la el, acasâ. Odatâ acolo, îmi voiu schimba si eu numele, poate m'oi pierde in lume!
   - Mare curaj! Dar prietenul unde l-ai lasat?
   - Ma asteapta la marginea satului sa o luam la drum cat îi întuneric, sa ajungem la tren ca ne-am saturat de mers pe jos. Pe tren nu cred sa fie periculos?!
   - Pe tren nu aveti loc de rusi, nu lasa pe nimeni sa urce, doar de-ti nimeri un tren de marfa care se întoarce gol de pe front.Cuvântul "front" ma face sa tresar. Si noi avem un "front" de constituit, in care tot ce-i românesc sa se regaseasca, pentru a-si apara fiinta, a-si salva supravietuirea.
   Asa aflu, fara ca el sa stie, tot de ceea ce aveam nevoie, ba chiar situatia din oras privind pe noii amici.
   Intre timp batrâna îmi pregateste traista.
   Ce-o fi pus acolo, nu stiu, dar când sa plec, mi-o întinde. Era cam grea si numai de-ale mâncarii.
   - Tine! Sa aveti de drum!
   Abia astept s'o iau din loc. O bucurie mai mare n'as putea vreodata duce cu mine! Despartirea a fost duioasa. Eram pentru prima data obligat sa mint, oameni de atâta buna credinta.
   - Ce viata si asta! ofteaza batrânul preot. Atâtia ani la carte si acum... pe drumuri... fara casa.. fara nume!
   Nu-i raspund. Nu aveam ce! Vorbele lui ascund poate o drama. Drama atâtor români cu carte, care mâine, ca mine azi, n'or fi mult mai favorizati de soarta. Eu, însa pastrez in suflet un gând, un ideal mai presus de necestatile elementare, uman. La el fac apel, pentru a-mi continua drumul in pacostea ce s'a abâtut peste un neam întreg!
   Eram oare convinsi ca vom face mare lucru? Azi, ideajul nostru îsi desfasoara steagul sa prinda sub fâlfaitul lui revolta toata ce mocneste, asteapta semnalul.
   Care semnal? Sa eliberam tara o mâna de oameni, împotriva armatelor ce au invins vitejia prusaca traditionala?
   Nu, nu asta! Sa fim alâturi de cei robiti, sa împartim cu ei aceiasi soarta sa fim ultimii a ne pierde nadejdea, înainte ca lumea toata sa-si dea seama ca bolsevismul va deveni o amenintare pentru restul lumii, libere astazi! Sa rascolim permanent rezistenta româneasca.
   Sa respingem resemnarea celor parasiti, abandonati, sa strigâm înainte de sfârsit ca de veacuri multe, aici, românul e stapân, ca nici mortii nu accepta înstrainarea pamântului si limbii românesti. Ca inainte de a abandona in mâna lor, ceea ce stramosii ne-au lasat prin mostenire, va trebui sa epuizâm din noi ultima scanteie de viata. Popoarele ce renunta la lupta sub orice forma îsi merita soarta, iar cele ce-si amesteca istoria, cu pagini streine, vor sfârsi in rusine si blestem!
   Resemnarea consuma sufletele. Urmeza apoi disparitia in masa fluida fara margini, ce niveleaza si descompune.
   Trebuie sa avem permanent, clar, in fata lumii, spectrul descompunerii ce trebuie evitat. Sa creem rezistanta, ostilitate transformarilor ce vor apare in suflete si in fapte. Sa creem rezistenta contra bolsevizarii. Iata o misiune ce renaste nadejdea zilei de mâine, iata lupta in care fiecare roman îsi gaseste sarcina de împlinit!
   Cat vom putea face? Daca ins! n'o face nimeni? Lipsa actelor curajoase, sublime, rupe firul ce leaga prezentul de viitor, rupe legatura cu urmasii, chemati sa afirme dreptul pe acest pamânt! Faptele istorice din trecut cer întotdeauna urmasi de aceleasi dimensiuni. Noi va trebui sa începem primii, chiar de vom sfârsi pe primele baricade, numai asa vom putea transmite celor ce vin dupa noi, posibilitatea de a continua istoria pe arii demne de trait.
   Nu e o sarcina usoara. E uriasa si ea va cere tot atâtea jertfe, care nu se vor termina odata cu noi!
   Cu toata inutilitatea aparenta a oricarei actiuni disproportionate, trebuie sa îndraznim pâna la sacrificiu. E vremea marilor daruiri dar si a unei uriase sperante.
   Ramasi departe de ai nostri, ne-om pierde graiul comun, cugetul tot, printre streini. Ei, la fel, in disperare, îl vor pierde aici, unde s'au nascut, coplesiti de numarul cotropitorilor. Numai cei ce simt aceleasi dureri, se cauta. Numai fratii se cauta la mare nevoie! Cei indepartati uita, sunt uitati, si se desprind incet din familia neamului.
   Iata ratiunea suprema, legitima, care sa motiveze întoarcerea noastra acasa când potopul risca sa innece totul.
   «Chiar acum ti-ai gasit sa te întorci?» îmi suna in creier, in suflet, reprosul batrânului, plin de îngrijorare.
   Da! Acum sau niciodata. Aici îmi este locul.
   Sa parasesc însâ reflectiile pentru a înfrunta realitatea. Ion, Nicu numara clipele si cu cât trece vremea, grija se mareste. Trebue sa ajung la ei cat mai repede. Dupa ce si-or reface "moralul" din traista înca încarcata, vom vedea ce avem de facut, cu mai multa limpezime.
   Ulita satului, pustie, era trecut de miezul noptii. Toti dorm acum. Daca voiu întâlni însa jandarmii? La ora asta ma vor opri si va fi mai greu de scapat. Imi amintesc ca mosul m'a prevenit ca nici ei nu îndraznesc sa iasa noaptea târziu, le este fricâ de rusi si lor. Ii desbracâ si le iau hainele, sa la vânda pe tuica, apoi îi împusca sa stearga urmele, in furia betiei.
   Ei vad in fiecare roman un soldat si in orice soldat un dusman? Circula prin sate, in grupe, ametiti, dupa prada. Cei întârziati pe strazi platesc scump.Peste putin satul ramâne in urma si tarina larga ma adaposteste. Un ceas si jumâtate de drum. N'as fi departe de locut parasit de cu seara, dar nu recunosc nimic, din ceea ce am lasat la plecare. Toate reperele dispar sub mantia noptii care niveleazâ totul. Sunt complet dezorientat si ma opresc locului sa cuget. Sa ma întorc din nou la capul satului, sa iau calea cea buna? Ma va apuca ziua cautând.
   Imi amintesc deodata de fluer. Il scot si suflu încet. Sunetul se pierde peste dealuri in ecou prelungit. Linistea noptii îi da volum. 
   Nimeni nu-mi raspunde. 
   Reîncep, de asta data din toate puterile, tot fara rezultat.Iau un punct de reper, sa-l recunosc la întoarcere, si fluerând mereu, apuc o directie, la întâmplare. Fac asa, carari de-acurmezisul, spre cele patru puncte cardinale, revenind de fiecare data la centrul de plecare, doar, doar, m'or auzi.
   Nu sfiu cat de îndelungatâ mi-a fost cautarea, dar într'un târziu, strabate un sunet asemanator, abia perceptibil.
   Grabesc pasul in directia lui, fluerând si ascultând. Gândul ca ar fi o cursâ ma opreste o clipa dar, atras ca de un magnet, continui drumul. Acum sunetul se aude mai tare, mai aproape. De n'or fi ei? si îndata încetez orice sgomot. 
   De astadata fluerul din fata mea se aude tot mai tare. Eu nu mai raspund, dar ma apropii încet, de locul cu pricina. Vazând ca nu mai raspund, si-au pierdut rabdarea si deodata aud vocea lui Ion:
   - Incoace, mai frate!
   Ii raspund îndatâ cu mult curaj.
   - Singuri?
   - Noi si padurea, raspunde Nicu. Astfel echipa era completa. Mi-au sarit de gât, parca veneam din alta lume, bunicul cu bunatati. 
   - Ceva mâncare? bâiguie Nicu, într'o doara. 
   Drept râspuns, le întind traista.
   - Poate sa fie ceva colea!
   M'ar fi îmbratisat din nou, dacâ între mine si ei nu exista un obstacol de netrecut in clipa asta, traista plina!
   E rândul meu acuma sa respect tacerea celor ce se ospateaza. Intâi iese la iveata sticla cu vin.
   - Se putea ospat, fara bautura! prinde curaj Nicu, o sa te propunem pentru distinctie exceptionala, ochii îi straluceau.
   - Terminâ mai întâi ce-i in traista si apoi te asigur ca vei fi mai putin marinimos cu distinctiile! 
   Nu-mi mai raspunde nimeni! Aceeasi tacere de cu seara a gazdelor mele, când eram eu subiectul. Pâine, cam trei kg., oua fierte, cârnati si... câte altele.
   In mai putin de o jumâtate de ora, sarcina mea de drum e redusa la un pachelel, ce incâpea usor într'un buzunar!
   - Ei, acum îli retragi cuvintele? revin eu, sa redau tonul normal. 
   - Nu ca le retrag, dar o revizuire substantiala, trebuie sa recunosti si tu ca-i necesara.
   - Asa mai zic si eu! Dar acum sa vedem ce facem, am ramas pe cont propriu.
   - Eu as zice sa ne odihnim vreo câteva ceasuri si apoi vom hotarî, propune Ion.
   - Nu, sa hotarîm intâiu si ne-om odihni pe urma, daca si asta o cadea in program. lata ce cred eu ca am putea face.  Orasul nu-i departe, dupa câte am aflat eu. S'ar putea ajunge acolo, nu cu prea mare risc, înca in dimineala asta. Vom trece satul înainte de a se lumina, si ne vom stabili postul de observatie in dealul viilor, care domina orasul la distanta de ochi, venind dinspre Tapia. Ajunsi acolo, vom gasi o cotiba de vara, ce fiecare proprietar de vie poseda. Sa ne adâpostim. Unul din noi, imbrâcat militar, cu ordin de serviciu in regula, va încerca sa între in oras, sa vada ce poate face, pentru a ajunge la linta. Sa dea întâiu de urma celui plecat, si apoi sa aranjeze întrarea celorlalti doi in oras. Acest curier nu poate fi altul decat eu însumi, pentru ca voi nu cunoasteti regiunea.
   - Cam multe drepturi îti arogi, ma opreste Nicu, dar acum e ran dul nostru.
   - Stiu, asa ar trebui sa fie, prin rotatie, dar rândul vostru ar putea coincide cu o frumoasâ încurcatura, in loc de a o scoate cu bine la capat!
   Ion sta pe gânduri si nu stie cum sa înceapa.
   - Da si nu! dar pentru ca tu faci propunerea si iar tu vrei s'o executi, eu nu vad ce as mai putea adauga.
   - Eu as zice sâ fim doi soldati, întorsi din concediu, in loc de unul. Asa împacâm si capra si varza! îsi da Nicu cu parerea din nou.
   - Doi! cum spui tu, ar fi mai bine! Le-ar parea drumul mai usor dar se strecoara mai greu si in caz de harta in oras, nu fac mai mult de cât unul singur.
   - Când pleci atunci? taie discutia Nicu, sau mai bine zis, când plecam de aici?
   - Pâna in dealul viilor ne-ar trebui cam doua ore si jumatate. Satul însa va trebui sa-l trecem înainte de a se trezi lumea. Acum e ora trei. Vreo douâ ore de odihna nu ne-ar strica.
   Mai întâi, impachetam bine aparatul, sa nu prinda umezeala, si-l îngropam in loc sigur, bine reperabil pentru a-l putea regâsi. Fara el, am pierdut orice posibilitate de legatura cu comanda.
   Astfel, totul pus la punct, ne întindem pe niste crengi uscate drept asternut, adunate de ei in absenta mea. Dupa o masa buna, un plan viitor, cu multe sanse de reusita, un somn ar completa de minune programul.
   Nu stiu, frigul sau poate gândurile ma tin treaz tot timpul. De câteva ori privesc ceasul, parca-si încetinea mersul.  Genunchii mi-au amortit mai întâi, apoi degetele picioarelor. Curând tot corpul devine un tremur. Ma scol încet de lânga ei, întind oasele si încerc sa repun sangele in circulatie. Gerul e mai ascutit, mai viu, pe masura ce ceasurile coboara spre zori. Nu trece mult si se scoalâ si ei.
   -Mormântul ei de iarna! mormaie Ion, trezit pe jumatate, parca a luat-o cu ruptul. 
   Nicu se scoala si el, împreuna, incepem sa batem pe loc, sa ne mai încalzim. Cea mai buna solutie însa, ramâne tot drumul. Ne-am obisnuit cu el ca tiganul cu scânteia.
   Usurati de bagaje, doar cu sacul de merinde in banduliera -gol bine înteles- o luam încet spre sat. Eram o noua patrula, pe lânga cea oficiala, întrata de cu seara la cantonament. Satul e pustiu! Lumea doarme ca dusa, doar noi stricam linistea la tarâ. Putin si ultimele case raman in urma, ca si padurea. Pe deal, la dreapta soselei, zorile grabesc aparilia, sa înlocuiasca ceala noptii.
   - Pe dealul asta, numit «Dealul viilor» gasiti colibe parasite, in ierburi înalte, unde omul se poate usor ascunde. Nu va duceti mai departe de 4-500 de metri, sa va gasesc mai repede! Nu uitati fluerul, raspundeti la semnal!
   Toate amanuntele stabilite, o noua despartire, o noua strângere de inima si... singur iar, dupa ani de zile, pasesc spre primul oras românesc «ocrotit de liberatori».
   In mai putin de doua ore, sper sa ajung la casa lugojanului nostru. Deacum calea, am parcurs-o pe vremuri, de câteva ori. Din urma, oameni se însirue spre târg, din ce in ce mai multi.
   Incetinesc pasul, sa intru cu gramada, sa ma pierd cu ei la controlul vamei, sa vad ce se petrece, înainte de a fi surprins.
   - Noroc camarade! ma ajunge din urma un taran între doua vârste, încotro?
   - La catanie, frate! Nu mai scap de ea. Tu, vad ca o duci bine, lânga nevasta si copii.
   - Mai zilele astea am scapat si eu. Am avut parte de ea. De n'oiu vorbi in ceas rau, as putea spune ca s'o gatat acuma!
   - Bine-ar fi! Sa dea Dumnezeu, dar rasboiul înca nu s'a inspravit! 
   - Da unde faci serviciul? Te vad cam in vârsta, nu mai esti de front! 
   Aveam o mustata neagra, mare, cu barba de 3-4 zile, ma arata trecut de vârsta armatei, mai târziu lumea ma va chema Uica Ion, in viata clandestinâ.
   - Is la Cerc, Cercul Militar, nu-i rau, ce-i drept, dar nu-s acasa la mine. Sti ca daca nu-i om la casa, nimic nu merge, muerile nu fac ele mare treaba!
   - Ce sa faci? ma compatimeste el, poate-i scâpa si tu! Da, de mult esti concentrat?
   - Drept sa-ti spun, nici nu-mi mai aduc aminte, de când nu mi-am mai vazut casa mea! Cum ma vezi de batrân, nici de front n'am scapat, m'am saturat de toate!
   - Apoi, cati ani ai?
   - Cam cati mi-ai da? si-l las sa ghiceasca.
   - Ce sa zic? li fi pe la 40, 40 si ceva (aveam doar 29 de ani). 
   - Contingentul 30, i-o tai drept râspuns.
   - Aha! Se multumeste cu atât, nu era tare la socotit, sau ca sa ramaie om serios, nu risca un calcul gresit.
   Tot vorbind asa, ne apropiem de vama. De obiceiu, un politai pazea întrarea, eu nu puteam sa-mi risc sansa.
   - Mai frate! Esti grabit? 
   - Nu prea!
   - Sti ce? Mi se bãgã o pietricica in bocanci si asi vrea s'o scot, sa nu schiopat prin oras. Ia-o înainte, ca te ajung din urma.
   - Bine, o iau asa, încet.
   Scapat de guresul meu fârtat, ma asez pe marginea drumului, facându-mi de lucru cu sireturile bocancilor, dar nu-l pierdeam din ochi sa vad cum trece vama.
   Mai trec si alti oameni pe lânga mine. Barbatii ma saluta ca pe soldati, cu "noroc camarade", femeile se multumesc sa arunce o privire furisa si-si vad de drum.
   Vad acum de departe omul meu, ce trece vama fara sa se opreasca. Allii trec din urma fara macar sa asvârle o privire spre vama. Se fie oare abandonata? Ma apropii acum si eu, cu grija, gata oricând sa fac calea întoarsa, daca nevoia ma va obliga. In dreptul casei, privesc piezis, într'o doara, si vad usa deschisa, nici un semn de viata.
   Imi iau inima in dinli, si trec înainte. Nu era mare lucru, vad acum, nimeni nu era oprit. Controlul s'a auto desfiinlat, in fata unuia mai eficace, cel al noilor prieteni, efectuat cam peste tot, nu numai la întrarea in orase. Pierd din ochi si prietenul de drum, nici nu mai tineam sa-l am alaturi. Acum, singur, ma simt mai bine.
   Primul gând, sa dau pe la Carapantea, cel plecat de lânga noi, sa vad ce-i cu el.
   Dar de i s'a întamplat ceva? Nu-i prudent sa întru asa peste el. Totusi va trebui sa cercetez. Casa lui îmi apare la câtiva pasi. Era ulita Tapiei, si ispita ma impinge spre fereastra. Ciocanesc cu teama, in obloanele închise, când o fata slaba, carunta, de batrân uzat, îmi zâmbeste cu înteles.
   Peste putin poarta se deschide si batrânul meu apare, privind pe furis in susul si josul strazii si apoi ma trage de mâneca sa intru.
   Era înalt si slab, cu gâtul lung si capul mic. Imi amintea din filme figura lui Pat, alaturi de grosul Patason.
   Ajung in casa, privind mereu in jur, îngrijorat. Surpriza a fost mare! Nu pentru mine. Omul nostru, plecat de câteva zile, nu se astepta sa ma vada, sa-i tulbur somnul, si poate linistea proaspat injghebata. Era in adevar,jenat.
   - V'am cautat peste tot... dar... sa vezi... ceata... n'am mai gasit locul... si m'am întors... Uite si cârnatii, salamul ce am pregatit sa vi-l aduc. 
   - Si... nu ne-ai gasit? Era si greu... dau din cap nedumerit. Vedea ca ma îndoiesc de cele ce-mi povestea el si... n'a mae zis nimic.
   Am aflat mai tarziu. Alte treburi mai urgente l-au retinut. Puteam putrezi acolo, asteptându-l.
   Mai tarziu am aflat si povestea parasutarii noastre in inima Ardealului.
   Locotenentul Pfeifer, din serviciul secret al Marelui Reich, care era însarcinat cu pregatirea noastra, a trecut la inamic, inainte de terminarea rasboiului. Deci, in momentul când ne lansa pe noi, schimbase de stapân. Toate bagajele au fost asvârlite fara parasute. Noi, doar gratie harului Divin am scapat teferi. In special eu, ca sef al echipei, as fi fost vizat in primul rând.
   Poate, datorita ultimului gând de remuscare al soldatului însarcinat cu executia, am scapat cu viata. Poate si-a spus in sine «îi arunc deasupra tarii, se vor sfarâma de vreo stânca, spintecati de trunchi de copaci la coborîre, sau înecati. Vor muri de moarte accidentala si nu-i voiu avea pe constiinta».
   Deceptia noastra va fi tardiva, dar gestul unor «prieteni» nesinceri, mareste considerabil amaraciunea noastra.
   Daca descompunerea in înfrangera totala e asa de mare, înseamna ca tot cancerul tradarii musca din plin.
   Acum alta, in rândul nostru si cea mai crunta!
   Sa plec fara a mai întârzia o clipa? Unde? si apoi? 
   Câteva clipe am ramas fara graiu. Cei doi ma asteapta. Au ramas pe câmp. Oricand li se poate întâmpla ceva. Accept motivul si încerc cu greu, sa înlatur îndoiala aparenta.
   -N'am avut noroc! Dar acuma ce facem?
Il las pe el sa vorbeasca, îi las ocazia sa se dezvaluie. A gresit ca oricine, la urma urmei. Orice greseala cere o ispasire, o portita de reabilitare. Inteleg sa i-o ofer, constrâns de împrejurari. Si totusi, greseala lui e din cele mai grave: abandonarea camarazilor la grea încercare.
   -Undi-i Nicu si Ion, prinde el curaj, vadit interesat.
   -I-am lasat in Delalul viilor... va trebui acum sa ma duc, sa-i aduc, nu pot sta acolo.
   -Las'o pe mine asta! Vino colea la caldura, manânca ceva ca ti-o fi foame!
   Primesc totul cu docilitate. Il vedeam grabit sa serveasca. Regreta poate gestul? Punând o cafea calda, pâine cu unt, carnati fripti se intind pe masâ, sa dezghete atmosfera.
   -Manânca fara grijâ! Peste câtva timp, vor fi si ei aici, am trimis sa-i aduca. Le-o luat si ceva de mâncare.
   Era gata la orice. Nimic nu-i parea prea greu. In clipa asta a redevenit camaradul de drum. Astepta parca dojana, palme, chiar orice, in schimbul unei vorbe bune. Un cuvânt, o gluma, cum îi vorbeam odata, când eram una.
   Ieseau grele vorbele din mine. Le gâtuia revolta primei lovituri. Am mai ramas trei, si in adevar, din cei sase, la plecare, ma simteam legat si gata la orice, numai de cei doi, lasati pe deal. Unul pentru altul. Dragostea, încrederea, era forta ce ne lega, pânâ la sfarsit. Viitorul va confirma, prin fapte, o camaraderie ce nu va cunoaste piedici omenesti, ce se va manifesta acolo unde înceteaza închipuirea îndurarii.
   -Ai întâlnit pe cineva de ai nostri? încerc sa-i redau încrederea. 
   Aveam neaparata nevoie sa vad pe cineva, pentru a continua drumul. 
   -Da, am vorbit cu Ion Peta... o sa-i trimit vorba acum.
   -Bine, bine-ai facut! si iar tac. Tac ceasuri întregi, ca nu stiam cum sa mai incep. Mi-era limba legata. Deslegarea n'ar fi scos decât revolta, reprosuri, scârba.
   M'au scos din incurcatura, tropot de bocanci, in tinda. Sar cu mâna pe pistol!
   In starea asta, nimic nu ma mai surprinde!
   Erau ei! I-a adus batrânul, si înca veseli, bucurosi c'au întrat in casa de oameni, dupa atâtea zile si nopti de frig si foame. S'au îmbratisat, vadit impresionati de moment, cel mai emotionat, ramâne tot el. Nu avea chiput rautacios, s'a lasat poate, dus de libertate, de întoarcerea acasa! Acum începe ospatarea, uitarea, a tot ce a putut sa ne desparta.
   La plecare, fiecare am primit 200.000 lei, bani suficienti, pentru a putea mânca. Sa ne odihnim si apoi...
   Supa de gâscâ, gâsca fiarta cu sos, urmata de gâsca fripta la cuptor, carnuri si prajituri, tuica, vin din cel mai bun, sa rasbunam toata lipsa atâtor ani de pomina. Tigari românesti, fiecare dupa gust. Toate astea o zi întreaga. Era ziua dezlegarii, ai crede, ultima zi a condamnatului la moarte. Am sfidat atunci mizeria, modestia, cumpatarea. Am exagerat totul... pentru a recâstiga simtul normalului, al noii realitati. Intr'o altâ lume, lumea noastra, smulsi de acum cativa ani din ea, de ura fratilor orbi, ce ne-au asvârlit peste hotare, sa târgue, sa vânda, fara opozitie, tot ce le cadea in mana. Pana si pamântul stramosesc, înstrainat si el, in cele mai ascunse locuri, de paduri si plaiuri de munti.
   Poate ei vor primi si azi, pe cei ce vor cauta sa ne vânda. Orice pret nu li se pare prea josnic, pentru a-si conserva hoitul, in fata noilor stapani. 
   Va fi lung si greu calvarul.
   Dupa o masa buna, odihna buna! Fiecare intr'un pat cald, moale, timp de douazeci de ore, fara întrerupere, pâna a doua zi in zori. Acum va trebui sa pornim mai departe. Astept sa iau prima legatura, cu oameni cunoscuti dinainte. 

Filon VERCA