Salzburg - (Austria) - 1952 -
1956
Horia
SIMA
Pozitia Miscării Legionare fată de Monarhie a fost precizată de Căpitan
in lucrarea lui de căpetenie „Pentru Legionari": "In fruntea neamurilor,
deasupra elitei, se află Monarhia. Resping republica. In istorie s'au văzut
monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. Unii s'au bucurat de onoruri si de
dragostea popoarelor până la sfârsitul vietii, altora li s'a tăiat capul.
N'au fost, deci, toti monarhii buni. Monarhia însă, a fost totdeauna bună. Nu
trebuie să se confunde omul cu institutia, trăgându-se concluzii false"
(p. 399).
Corneliu Codreanu a meditat si asupra
na turii intrinsece a Monarhiei. Ce
conditie trebuie să îndeplinească un monarh ca să fie socotit de posteritate
"foarte bun" sau cel putin "bun"? El descopera o lege nescrisă a
Monarhiei, pe care o defineste in termenii următori: "Există o linie a vietii
neamului. Un monarh e mare si bun, atunci când se mentine pe această linie. E
mic sau rău, in măsura in care se indepărtează de această linie a vietii
neamului sau i se opune. Iată legea monarhiei. Sunt si alte linii care pot
ispiti pe monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase,
linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dinăuntru si dinafara
hotarelor). El trebuie să le inlăture pe toate si sa urmeze linia neamului"
(p. 399).
Dacă încercăm să aplicăm legea stabilită de Corneilu Codreanu
domnitorilor care s'au perindat pe tronul României, dela Alexandru Ion Cuza
încoace, iată la ce rezultat ajungem: Domnitorul Cuza merită calificativul de
"foarte bun", pentrucă atât in politica internă căt si in politica
externă s'a identificat total cu linia neamului. S'a îngrijit de ridicarea
tărănimii
si a făurit Unirea Principatelor. Regelui Carol I numai cu oarecare
bunavointă i se parte acorda mentiunea de "bun". El a coborît dela linia
neamului la linia intereselor unei clase. Rodnicul început de ridicare a clasei
tărănesti, inaugurat de Domnitorul Cuza, a fost părăsit sub Regeie Carol. Regele Carol I a acceptat
să devină patronul clasei care l-a adus pe tron. El si-a cheltuit in bună
parte autoritatea regală ca să înăbuse legitimele revendicări ale
poporului nostru. Prin transactia la care a ajuns cu clasa suprapusă intârziat
cu o jumătate de veac evolutia politică si socială a poporului român.
Această clasă nu merita să se bucure de favoarea Regelui, fiind "oligarhie
de strânsură", cum o numeste Caragiale. "Nu este o oligarhie măcar
statornică, de traditie istorică, de bravură, de obligatiuni morale, de
nobilitate ori de merite" (din studiul lui Caragiale asupra răscoalei dela
1907). Pe plan extern, lunga lui domnie a avut efecte binefăcătoare: statul
român si-a recâstigat independenta si si-a consolidat existenta in raport
cu vecinii si marile puteri europene. Totusi, in momentul decisiv, când s'au aruncat
sortii unitătii nationale, orientarea Regelui Carol nu s'a potrivit cu linia
neamului. Originea lui etnică s'a dovedit mai tare decât obligatiile ce le contractase fată de
noua lui Patrie.
„Regele Ferdinand, împotriva oricăror legături si
interese, s'a plasat
pe linia neamului, a îndurat cu el, a făurit jertfa alături de el, a izbândit
cu el. Prin aceasta el este mare si nemuritor." 
(Pentru Legionari, p.399).
Tot atât de mare a fost Regele Ferdinand si in tratarea problemelor interne:
domnia lui coincide cu momentul in care tăranii au fost înzestrati cu pământ
si cu dreptul de a participa la viata politică a tării (votul universal). Cu
aceste reforme, natiunea, descătusată de servitutile sociale si politice ale
trecutulul, avea calea liberă să-si clădească un viitor strălucit. Pentru
ceeace a urmat, "România Mare cu picioarele de lut", făptura deformată
a falnicului vis de măretie românească, ce si l-au făurit luptătorii din
transee, Regeie Ferdinand este mai putin vinovat. Politicienii vechiului regat
au continuat si sub cerul României intregite practicile lor corupte de
guvernare, asimilând geniului lor rău si pe reprezentantii
politici ai noilor provincii.
Pentru Regele Carol al
II-lea, chiar si calificativul de "foarte rău"
nu e destul de aspru ca să redea toată întinderea dezastrului ce l-a provocat:
partidele sfărâmate, tara sfărâmată si mândria unui neam, tineretul tării, ucis ca vitele la
abator. Regele Carol s'a coborît pe ultima treaptă
de degradare a demnitătii de Rege: s'a infeudat intereselor streine si a
devenit exponentul acestor interese pe tronul României.
După alungarea Regelui Carol
al II-lea de pe tron, la 6 Septembrie 1940, noi ne-am
conformat învătăturii lăsată de Căpitan: "N'au fost deci toti monarhii
buni. Monarhia însă a fost intotdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul
cu institutia, trăgându-se concluzii false." Am făcut distinctie între
institutie si om si l-am aclamat pe Regele Mihai cum nu a fost Rege aclamat
vreodată in Romania. Este drept că si Regele s'a purtat leal fată de noi in
eveuimentele din Ianuarie. A venit dela Sinaia ca să arbitreze conflictul cu
Antonescu. Dar Rioseanu, subsecretarul de stat dela Interne si omul de
încredere al lui Antonescu, i-a tăiat calea la Ploiesti si l-a oprit să
meargă mai departe sub pretextul că îi este viata in pericol.
In tot decursul regimului
antonescian, sentimentele legionarilor fătă de
Rege au răm as neschimbate. Regele nu avea nici o putere si deci nici o
răspundere in deslăntuirea prigoanei. Dealtminteri si Regele Mihai se găsea
intr'o situatie precară. Era un surghiunit pe tronul României. Generalul
Antonescu nu numai că l-a despuiat de prerogative, dar s'a si purtat fată de el si fată de
Regina-Mamă Elena cu o
rară mojicie. Umilintele ce le-a îndurat Regele Mihai dela Conducătorul
Statului an constituit substratul psihologic al desnodământului dela 23
August.
Justificări istorice sunt greu de găsit pentru gestul
Regelui. O pozitie de
primul rang pentru soarta Europei rasaritene, cum este aceea a României, nu se
abandonează fără uicio garantie sau perspectivă. Ea trebuia tinută până
s'ar fi ivit un aranjament favorabil sau cedată numai prin luptă. Se poate
invoca in apărarea Regelui doar inexperienta lui potitică. Regele era prea
tânar ca sa îsi dea seama că amărăciunile lui personale sau
adulatiile la care era expus ziluic din partea unui anturaj dubios nu pot intra
in judecata unui Rege, când soarta tării stă in mâinile lui. Cu toate că
Regele si-a asumat formal toate responsabilitătile actului dela 23 August,
istoria nu îi va concede decât rolul unui pion împins si manevrat de altii.
Autorii complotului s'au servit de nestiinta lui si de ura ce mocnea in sufletul său contra lui
Antonescu, pentru a-si realiza planurile lor.
După
ce Regete Mihai a fost isgonit din tară de către comunisti si s'a
aliniat fără să vrea pozitiei guvernului dela Viena, Miscarea Legionară nu
a stat nici o clipă la îndoială ca să isi exprime din nou atasatnentul
său fată de Regele pribeag, intr'o formă care nu mai lăsa nici un dubiu.
Prelungita colaborare între Rege si comunisti, noi am interpretat-o într'un
sens cum nu se poate mai favorabil pentru intentiile Majestătii Sale in
Memoriul ce i l-am inaintat in 1949: o desperată încercare de a salva statul
roman dela lichidarea totală, institutia monarhică servind in ultimii ei ani
de existentă ca ariergardă a rezistentei românesti. De altă parte, aparitia
Regelui in exil am socotit-o de bun augur pentru lupta de eliberare. Regele va
da un nou impuls acestei lupte, ridicând-o la o constiintă maximă. In jurul
numelui sau prevedeam că se va organiza o conducere coherentă si eficientă
in acelasi timp, care să crute exilul de lupte sterile.
Asteptările nu numai ale
noastre, dar ale marei majorităti a Românilor
din exil, s'au soldat cu deceptii continue. Mai întâiu, Regele Mihai s'a
lăsat ispitit de anturajul său să se proclame unic mandatar al poporului
român in exil. Cum celălalt factor constitutional, Natiunea, nu se poate
manifesta fiind încătusată, Regele ar fi singurul chemat si îndreptătit
să asigure functiunile politice ale exilului. Consecintele acestei teorii
constitutionale, destul de subrede, sunt extrem de grave: Regele face politica
exilului. El nu arbitrează, nu se orientează după dialogul dintre partide, ci
decretează. Orice drept de opozitie e suprimat. Discutiile dintre partide sunt
irevelante, pentrucă Regele nu ia in considera re decât propria sa părere.
Regele Mihai a căzut exact in culpa Regelui Carol:
si-a insusit conceptia
dictatorială a Monarhiei. Ca atare, in exilul actual nu-i posibil să fii de
altă părere decât Regele, să respingi formula impusă de el ca nevalabilă,
necorespuuzătoare momentului si iutereselor românesti, decât trecând peste
persoana lui. Considerându-se in exil exact ceeace a fost in tară si abuzând
de prerogativele ce le detinea altădată, Regele a fixat componenta politică a
comitelului din exil, numărul de membri ce trebuie să îi aibă, a impus
anumite persoane si a respins pe altele - chestiuni care sunt de resortul
partidelor si trebuie lămurite in tratativele dintre ele.
Dacă cercetăm mai departe ce calcule
l-au determinat pe Rege să-si asume
răspunderi atât de întinse si atât de nefiresti in raport cu rolul unui
monarh in exil, rezultatul e si mai dezastruos: exclusiv pentru a impune si
in politica exilului grupul dela 23 August. In vreme ce, in afară de câteva
exceptii, Românii din exil au făcut eforturi ca să separe responsabilitătile
formale ale Regelui, in săvârsirea actului dela 23 August, de responsabilitălile reale ale
adevăratilor lui autori.
Regele actionează in sens
invers: tot atât de mari eforturi face pentru a nu se distanta de grupul dela 23 August. Generalul
Rădescu, desi se bucura
de cuasi-unanima incredere a exilului, a trebuit să cedeze locul lui Visoianu
pentrucă nu era agreat de acest grup. Regele nu l-a numit decât pentru a-l
disloca. Era o pozitie care trebuia consumată, înainte de a face loc lui
Visoianu.
Acestea sunt lucruri mai
vechi si mai cunoscute. Ele se referă la pozitiile interne ale exilului. Nu le-am fi reamintit daca in ultimul timp
însăsi pozitiile externe ale luptei de eliberare nu ar fi primejduite de
cousecventa cu care Regele sustine grupul dela 23 August.
Visoianu e
fixat pe o pozitie opusă actiunii de eliberare. El joacă pe
cartea coexistentei, care este cartea sovietică si care înseamnă, intr'un
limbaj mai clar, perpetuarea robiei poporului român. Acest punct de vedere, Visoianu îl
expune fără rezerve cui vrea să îi audă părerea despre eliberare. Politica lui Visoianu in
exil este un 23 August prelungit, o
continuă sacrificare a poporului român.
Visoianu si tovarăsii lui
intimi sunt obligati prin trecutul lor să fie
partizanii coexistentei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nici o
perspectivă. In actuala situatie, cu toată opozitia înversunată a exilului,
mai joacă un rol. Ei sunt puternic sustinuti in America de acele cercuri care
au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta si Potsdam. E o retea
de complicităti care continuă să rămână in vigoare si care nu se va
spulbera decât odată cu desăvârsirea procesului de clarificare al opiniei
publice americane asupra pericolului comunist.
Regele,
angajându-se până in pânzele albe cu Visoianu, implicit aderă
la politica de coexistentă. Deaceea, mesagiile Regelui către tară sunt
lipsite de orice semnificatie morală si nu fac decât să inducă lumea in
eroare. Prin atitudinea lui încurajează acea directie care tinde să înmormânteze in statuquo-ul european toate
nădejdile de eliberare ale popoarelor din răsărit. Intre Visoianu, tovarăsii acestuia si Rege există o împletire de interese
care vine in
conflict acut cu interesele actuale ale poporului românesc.
In imprejurările tragice prin care trece neamul nostru
astăzi, atitudinea
Regelui in exil constituie o adevărată calamitate. Sentimentele monarhice,
atât de înrădăcinate in poporal nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru
a da câstig de cauză oamenilor catastrofei dela 23 August. In loc "de a
îndura cu neamul, a face jertfa alături de el si a izbândi cu el, cum a
făcut Regele Ferdinand cel mare si nemuritor" (C. Z. C.), Regele Mihai
preferă să se orienteze după celălalt exemplu monarhic, al Regelui Carol
II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor streine. In loc de a-si cuceri tronul prin
luptă, alături de toată suflarea românească, se
gândeste la o revenire dacă coexistenta va lua totusi cândva sfârsit -
prin bruscarea vointei nationale, eventual cu ajutorul unei puteri streine,
pentruca, odată cu el, să se strecoare din nou in tară, la locuri de
conducere, figurile catastrofei nationale.
Am
tinut de datoria noastră să dam acest semnal de alarmă, cu riscul de a
ne ridica impotrivă un nou val de dusmănii, pentruca fiecare român din exil
să-si poată asuma partea lui de răspundere in desbaterea destinului românesc in
lume. Sunt forte care lucrează si in exil la perpetuarea sclaviei
poporului român, iar Regele nu este străin de ele sau nu se poate elibera de
ele. Cât priveste linia monarhică a Miscării, ea nu are nevoie de nici-o
pledoarie. Dar linia monarhică e tot atât de obligatorie si pentru monarh. Un
neam nu poate fi dus la pieire numai de dragul unui monarh care utilizează
pozitia ce o are pentru a tine in loc aspiratiile lui de viată liberă.
Intre Rege
si lupta de eliberare, nici-o constiintă românească nu poate sovăi să se pronunte pentru eliberarea
neamului.
Horia
SIMA - Vestitorii, Aprilie 1955
8 Noembrie 1940: Iasi, Oras al Miscãrii Legionare;
în fruntea oficialitãtilor participate, Majestatea Sa Regele
Mihai si Regina Elena...
Tânãrul
rege Mihai, alãturi de mama sa Regina Elena, sunt întâmpinati
cu bucurie de multimile legionare la Iasi...