Editura Autorului, Madrid, 1979

IN LOC DE PREFATÃ

Aceasta poveste e adevarata.
Autoarea a cules-o din soaptele trestiilor, pe un mal de lac românesc. Trestiile, povestind, n'au pastrat cronologia istorica; au preferat o cronologie de intensitate.
Astfel începutul, e un fel de sfârsit, iar sfârsitul... «Marea întâlnire», este adevaratul început: initierea în dragoste si iertarea unui suflet, a multor suflete!
Firul conducator prin acest labirint de întâmplari petrecute în secolul nostru, voluntar estompate de fictiunea visului, s'ar putea gasi poate în versurile lui Verlaine «Jadis et Naguere», care tin loc de moto, nu pentru fond, ci pentru forma.

De la musique avânt toute chose,
Et pour cela prefere l'Impair 
Plus vague et plus soluble dans l'air, 
Sans rien en lui qui pese ou qui pose.

II faut aussi que tu n'ailles point 
Choisir tes mots sans quelque meprise: 
Rien de plus cher que la chanson grise 
Ou l'Indecis au Precis se joint.

Locuitor în trecere pe planeta «Terra», daca te-au plictisit lozinci prea des repetate sau daca si-a pierdut pentru tine sensul si valoarea «Cuvântul», întrebuintat în scrieri emfatice, retorice si mincinoase, oprestete-te o secunda din drum si cauta în Biblie Adevarul!
Chiar dacã ti-ar pãrea, citindu-o, demodatã si neverosimilã, îti va aduce liniste si mângãiere!
In prima epistolã. a Sf. Apostol Pavel cãtre Corinteni, ti se lãmureste dela început (paragraful 13) cele ce le trebue cuvintelor ca sã capete sens:
«Dacã as vorbi in limbi omenesti si îngeresti si dragoste nu am, sunt ca o aramã sunãtoare...
Si sfârseste cu cuvintele: «Acum dar rãmân aceste trei: Credinta, Speranta si Dragostea; dar cea mai mare dintre toate este Dragostea».

I. BOALA

In 2 Februarie 1968, Domnicu intrã in sectia de reanimare si terapie intensivã a neurochirurgiei dela Spitalul Central din Bucuresti. Nu voiserã sã o primeascã la început, pentrucã desi avea o boalã neurologicã si nevoie de reanimare, cazul ei nu era chirurgical: nu i se tãiase nimic din centrii nervosi, dupã o craniectomie spectaculoasa.
Dar, însfãrsit, cum era doctoritã ca si ei, la munca de jos, nu in centru universitar, cum era. Spitalul Nr. 9, ci la o biatã circã de pediatrie asezatã in dealul Vãcãrestilor, au primit-o totusi pentrucã clinica medicalã de unde venea nu avea sectie de terapie intensivã. Pentru scurt timp! Stiau cã intr'un fel sau altul nu va ocupa mult timp patul sortit tumorilor cerebrale sau al capetelor sparte. Granita dintre specialitãti este creatã de om, dar vai ce încurcãturã când specialitãtile se intricã, uitându-se cã omul e un tot, care nu se poate examina in bucãti decãt doar la cursuri in amfiteatre.
Cu pile, bunãvointã si scandal din partea medicului de garda, brancardierii o aduserã prin curtea «Spitalului in Salonul de Reanimare Nr. 1» si o asezarã, cu cearceaf cu tot, pe patul-masã. Ochii si mintea îi erau vii si era multumitã cã vãzuse doi brãduti necãjiti in curte, îmbrãcati in zãpadã si plecati sub povarã, ca doi mineri pitici, încãrcati de diamante.
O durea fiecare bucãticã de carne si durerea era singurul semn cã. aceastã carne trãia, cãci de miscat nu se mai putea misca deloc toatã reteaua de nervi era bolnavã, tinãnd intr'o întepenealã dureroasã, ca intr'un corset strâns la maximum, intreg trupul. In aceeasi întepenealã, incinsã de corsetul mortii, ca intr'o liniste de precimitir, se gasea si Salonul Nr. 1, de reanimare. Masa pe care era asezata o durea îngrozitor!
Deoparte si de alta a salonului, erau câte 5 paturi la fel, toate ocupate. Ochii si mintea îi ramasesera întregi si întelegea sa se serveasca de ele, pentru a vedea ce se petrece în jurul ei si sa mai uite de dureri. Sora-sefa statea la masa din mijlocul salonului si rodea dintr'un mar. La un moment dat, se scula, se apropie de patul ei, care avea numarul 10, si îi baga tubul de oxigen în nas. Totul se petrecuse pe muteste între sora si Domnicu, caci desi putea vorbi, tacea cu placere, facând economie de respiratie, fu recunoscatoare pentru oxigen.
In curând aparu un sir de halate albe, cu un omulet mic si volubil în frunte: vizita. Pe fiecare masa zacea ceva ce fusese cândva un om. Toti ceilalti 9 erau în coma, afara de Nr. 10, care pândea cu pleoapele lasate simulând inconstienta. Fiecare locatar cocotat pe masa era burat de tevi peste tot, întregind lumea de fictiune tehnica pe care o traise si datorita careia, probabil ca se gasea aici. Semanau mai mult cu instalatii stereofonice sau a tablouri electronice de conducere si control decât a oameni veniti sa se vindece în spital. Terapie intensiva! Ce mult învatase medicina dela sborurile spatiale! Tubul de cauciuc din gura mergea pâna în stomac, pentru alimentatie artificiala; în nas, tubul de oxigen, ca sa zicem asa, de rutina; mâinile legate de suporturi erau înnadite de stelaje, care varsau în sânge perfuzii; tub pentru urinat; tub pentru gaze; benzi de cauciuc care-1 legau pe bietul macabeu sub control litic, de electrocardiograf.
La urechea profesorului se sopteau vorbe. Pareau sa-l intereseze operatiile facute de el care rezistara patru zile. O chestiune de statistica, de norma sau de bani? Cine ar fi putut spune? Era un mare chirurg si bolnavii trebuiau sa vina cu încredere la el. Scara lui de valori nu putea sa fie a bietei fiinte care zacea pe patul Nr. 10 si care apartinea unei lumi detestate de guvernanti. Pentru el, ca prima valoare, era, probabil, meseria; apoi Puterea, adica Partidul, si în fine banii, cari aduceau si ei un fel de putere.
Lânga Domnicu, în patul Nr. 9, era Partidul: cu capul înfasurat în scutece, bossul politic beneficia de respirator. întelesese ca era singurul Draeger si daca s'ar fi încurcat rau treaba pentru ea, nu putea avea nicio speranta, caci n'ar fi putut scoate dela respirator pe un academician, ca sa o puna pe ea!
Ca sa nu încurce valorile, doctorii erau pusi în grea încurcatura de când se pusese problema, «cine are dreptul la viata si deci la reanimare mai întâiu?», (nicaieri pe pamânt nu era loc pentru epurare renala, transplant de organe, loc suficient pentru terapie intensiva). Doctorii zic, facusera legi morale, carora încercau sa se supuna chemând uneori în ajutor ordinatoarele, cari nu puteau fi acuzate de partialitate.
Fusese oare undeva pus în fisa atotputmicul Partid, singurul Dumnezeu pe pamântul pe care traia?
Când pleca vizita, sora-sefa, care pâna atunci facuse figura onorabila, se hotarî brusc sa se distreze putin, pâna la sfârsitul vizitei în celelalte saloane. Cumparase o jucarie mecanica pentru un nepotel, un trenut mititel cu sine si, în linistea mortii, începu sa se joace. Era de necrezut! Instala sinele, locomotiva, trenul, toate pe jos. împinse de electricitate, vagoanele pornira. Se aprindeau becuri de alarma la electrocardiograf, dar si mica locomotiva arunca flacari; se terminau perfuziile, dar si sina se termina si trenul trebuia îndreptat cu ajutorul macazului în alta directie; punga respiratorului se umfla din ce în ce mai rar, dar si trenul întra în tunel. Bâzâitul trenului electric aducea o nota vesela în linistea salonului de reanimare. Sora-sefa îl acompania, cântând un cânticel la moda. Timpul si spatiul îsi pierdusera sensul pentru toti. Nu mai existau zi sau noapte; erau cu totii undeva departe. Singura idee ce-o avea Domnicu în cap, era tura. Existau ture si astepta tura cealalta, nu atât pentru ea cât pentru cei ce erau în pericol de moarte. Dupa un timp, trenutul îsi lua locul cuminte în cutie...
Se miscara doctorii. Fiecare îsi îngrijea mut, pacientul lui mut. Numarau sticlele de perfuzie care se golisera, borcanele de alimentatie artificiala, masurau bocalele de urina, cercetau permeabilitatea tuburilor, scriau în fise si plecau. Pe cei care nu aveau doctor particular, îi îngrijea doctorul de garda, dar acesta era ocupat momentan cu sora-sefa, careia îi facuse propunereea sa mearga cu el în oras. Pe când se târguiau, observara ca Nr. 5 încetase sa mai respire. Era rece; se odihnea mai de mult în Câmpiile Elisee... îndata au venit brancardierii si, deci, la morga. Plictisita, Gigi, sefa, începu sa desobstrueze pe boss. Patul Nr. 5 se ocupa imediat: alte sonde, alte perfuzii, si probabil altii asteptau rândul în culise, ca la un balet.
Usa se crapa si prin crapatura se vedea din când în când acelasi chip de femeie, cu ochii înnabuniti de groaza si de durere, cu parul sur neîngrijit, privind într'una spre patul Nr. 9, în care horcaia cuminte academicianul. Ea încercase sansi asigure sotul contra tuturor întâmplarilor neplacute si a complicatiilor date de boala. Fusese operat de tumoare cerebrala si toate necazurile se abatura contra lui. Doctorii, surorile si medicamentele straine erau platite si avea si sora de noapte, pe Constanta. Avea abcese pulmonare, datorita probabil întubarii («Seratia», cea mai netratabila infectie intraspitaliceasca). Ca sa-l mentina în viata, avea nevoie de o baterie de antibiotice, respirator si aspiratie intrabronsica, oxigen în permanenta. Dar pela orele trei noaptea, baietii responsabili de tuburi de oxigen, dispareau în cotloanele dela subsol si nu mai erau de gasit. Stând de garda în crapatura dintre usi, caci înauntru nu avea voie, sotia academicianului stia exact când oxigenul era pe sfârsite si-i descoperea oriunde ar fi fost. Astfel îi salvase si viata lui Domnicu, si, probabil, a multor altor bolnavi. Pretioasele tuburi erau pentru toti. Sotia credincioasa facea treaba de folos obstesc si dupa un timp îsi dusese barbatul acasa, chiar daca nu întreg, dar cel putin în viata.
Pe Domnicu o îngrijea baiatul. Era în ultimul an de medicina si boala ei cazuse într'un moment cum nu se poate mai prost pentru el: examene, lucrare de diploma, concurs de internat. Statea lânga ea cu ochi de câine batut, vazând ca boala merge înainte, cu sau fara tratament. Baiatul, bun si destept, suferea mai tare ca Domnicu; suferinta celui drag e cea mai mare dintre suferinte. El totdeauna dorise sa aiba o familie si acuma când se adunasera toti de prin lagare si puscarii, o lovise boala. Mama lui nu merita aceasta soarta dupa suferintele îndurate prin închisori si el statea neputincios la patul ei, fara sa o ajute.
Se agata cu ultimele forte de viata, ca sa nu-i mai vada ochii. Nu cerea nici morfina pentru ajsi alina durerile si a se cufunda în neant, tot de grija lui. Se caznea sa respire, ca sa-s-i elimine ralul tracheal, caci de tusit nu mai putea tusi si nici nu îndraznea sa pronunte cuvântul Euthanasie.
Baiatul o descoperise pe Constanta într'o noapte si se decise sa o câstige de partea lui pentru a-1 ajuta sa-si îngrijeasca mama. Pe lânga tumoarea academicianului, avea sa se ocupe deacum înainte si de Sindromul Guillain-Barre, de care suferea Domnicu. Constanta era o sora voinica si cu sufletul depe vremuri; vorbea cu mortii depe paturi, se rastea cu dragoste la ei, când nu trecea mâncarea prin tub sau când în bocal nu era nimic. Cu Domnicu proceda astfel: o facu asistenta de gradul doi în timpul lungilor nopti înghetate, în care una era totul si alta nimic, dar unindu-se puteau sa se ajute si sa ajute pe altii. Constanta lucra de zor, iar doctorita, pusa acum în tema, observa tuburile si borcanele si striga daca Nr. 7 varsa sau daca unul începuse sa se miste. Mâinile Constantei si ochii doctoritei alergau în toate partile descoperind tot ce se petrecea în salon, cu dibacie, dar gândurile lor erau la picioarele Domnului, la lemnul pe care s'a savârsit Crucificarea...
Nopti de cosmar, nopti de rugaciune, nopti de împacare... Vera, Mariana, Alina, etc, drumul ei medical fusese presarat de multe nume de surori cari îsi facusera datoria. Dar cât de greu e sa ti-o faci! Meritau sa fie trecute undeva într'o carte de sfinte, daca ar exista o astfel de carte. Fara surori de caritate, doctorii sunt pierduti cu bolnavii lor cu tot. Acum spitalul era plin de domnisoare cu carte, care nu spalau si nu mângaiau bolnavii; vânau în schimb doctori si situatii. Bolnavii erau lasati pe mâna servitoarelor, care capatasera numele de infirmiere si cari nu faceau nimic fara plata: spalatul costa 10 lei, schimbatul asternutului, 10 lei. Si farfuria de mâncare adusa la pat si deschisul ferestrei, toate se plateau. In saloanele comune, supraîncarcate, bolnavii se ajutau între ei, dar cei paralizati amorteau neîntorsi peoparte si pe alta si faceau escare. Daca Domnicu n'a facut, fu datorita Constantei, care se pricepea s'o întoarca cu cearceaful, ca sa menajeze nervii durerosi. Mâinile ei erau îndemânatice si usoare; erau mâini care sburau parca în jurul bolnavului, era mâini care fac din meseria de sora o meserie de sfânta. Daca ai norocul sa întâlnesti asfel de surori, când esti grav bolnav, da-le singura satisfactie pe care o asteapta: fa-te sanatos.
Usa se deschidea din când în când si pentru Domnicu, aparând prin crapatura capete de prieteni, de colegi, de rude. Vroiau oamenii sa-si ia ramas bun? Sa stie bolnava ca sunt aproape, ca sar într'ajutor, ca merg cu ea? Pâna unde?
Se auzea sgomot de castroane din alte saloane. Venea masa. Aici nu venea nicio masa. Li se dadea bolnavilor din salonul de reanimare un amestec de lapte de praf, în care se turna clorura de potasiu la unii, uree la altii, concentrate de calorii si doctorii, care curgeau pe tub în stomac pentru oamenii cari uitasera sa înghita. Avea si Domnicu problemele ei cu înghititul; astepta cu oarecare frica tubul si cu groaza tracheotomia. Noroc ca mai traia
înca din rezerve, cum traise cu zece ani în urma, vorbind într'un mod complicat si modern, într'un alt «context». 
Isi aducea aminte cum începuse boala. In ziua de 21 Ianuarie cazuse pe scara. Luna Ianuarie îi fusese totdeauna nefasta: 13 Ianuarie, departe de casa, în razboiu, îi murise sotul. Murise cu el si ea în mare parte. 21 Ianuarie 1941, «rebeliunea», fratele ei ranit, legi exceptionale, în urma carora fusese condamnata la moarte. Coincidente? Cine poate sti, când în realitate stim atât de putin!
Abia putu sa se târasca pâna în susul scarii, chemând baiatul si împreuna pornira spre spital. Reflexe înca prezente, putea umbla pe drum drept si diagnosticul din primele zile fusese H. Y. (Hysterie). Analizele nu dadura mai nimic. N'avusese febra. Ca în «Vase Brissee», «d'une marche invisible et sure», paralizia progresa. Avea dureri mari; nimic nu doare mai putin ca durerea altuia si nu o crezura. Peste câteva zile, îi punea cortizon în perfuzie. Nu era o gresala de tratament, dar paralizia progresa mult mai repede. Diagnosticul si-l puse de a doua zi singura: Poliradiculonevrita ascendenta, Sindrom Guillain-Barre. Cunostea evolutia, stia ca nu se cunoaste tratamentul si ca etiologia boalei, cauza, este de cele mai multe ori obscura... Si astepta...
E mai greu sa îti minti colegii... si cum medicina e jumatate minciuna si jumatate morfina (bine înteles butada), mai ramânea morfina. Nici gând sa-i dea morfina. A trebuit înca odata în viata sa accepte lupta, ca un painjen cuibarit undeva într'un colt, sa pândeasca reactiile organismului si sa-1 ajute cu vointa. Pâna atunci, când va veni momentul decisiv, va trebui sa se învete cu durerea, sa faca abstractie de ea si poate chiar sa si-o faca prietena. Simtea fiecare cuta a cearceafului, ca o incizie nevindecata, exact ca la cei amputati de un membru si care-1 simt totusi dureros, desi inexistent. Trupul o durea cumplit, desi era inexistent si total ineficace. Semana, s'ar zice, cu «zidul plângerilor». Dar nu avea voie nici sa plânga, caci lânga ea suferea un suflet tânar, care batuse la poarta vietii din dorinta ei: «daca n'ai plantat un pom, daca n'ai nascut un copil si daca nu ti-ai iertat dusmanul, înseamna ca n'ai trait.»
Nu se putea întoarce. Membrele nu mai schitau nicio miscare. Coastele aproape se imobilizasera. Au cautat tumori dealungul axului nervos: singura proba pozitiva a fost o mononucleoza, cu mononucleare atipice, si un Paul Buneii intens pozitiv.
Atunci si-a adus aminte de Cincinel Piele. Era un pui de tiganus, nascut prematur, urît si pricajit, fara nicio pofta de viata, contrar celor de-o rasa cu el. O enerva cumplit: ba varsa, ba avea febre, asa zise «idiopatice», ba nu crestea în greutate. II scosese cu mari greutati pâna pela 7 luni fara spital, pâna când într'o buna zi nu mai vru sa miste un picior. L-a dus repede la spital. Poate cazuse din pat si tiganii nu voiau sa spuna. Dar avea cu totul altceva: mononucleoza infectioasa, complicata de paralizie (poliomelita fusese eradicata din tara). Cincinel scapase indemn si ea s'a îmbolnavit: poate chiar dela el. Dar dece tocmai acuma dupace îngrijise atâta mononucleoza în viata ei? Poate fiinca era prea obosita.
Lucra aproape de patru ani, la munca de jos, cum se zicea. Era medic si îngrijea de copii. Era fericita, desi îsi cam batusera joc de ea, punându-o sa dea examenul de competenta si aruncându-i diplomele la cos. Intr'un fel aveau dreptate: doctorii trebue sa fie mereu la curent cu ultimele descoperiri, medicina face progrese si netinând seama de ele, te joci cu viata pacientilor. Cei sase ani de puscarie pe care îi avea în spate nu erau, ca sa zicem asa, o scoala de reciclare medicala, ci, cu mare îngaduinta, o scoala de meditatie metafizica si pentru multi o camera mortuara. Ca sa nu uite trecutul apropiat, circa medicala i-a dat noul post la un spital, lânga Manastirea Vacaresti, folosita ca puscarie, unde fusese oaspete în doua rânduri si sub doua guvernari diferite.
Era fericita ca îngrijea copii. Cât le mai dusese dorul! Copilul ei, copiii lumei, cu râsul si plânsul lor, cu rautatea lor mica, când erau sanatosi si neputinta lor dramatica, daca erau bolnavi. Toata nevinovatia lumii, toata gingasia lumii, singurul motor care sdro-beste violenta la om si la animal. «Lasati copiii sa vina la mine», cânta Nana fara voce, acolo de unde fusesera cu adevarat alungati. Era fericita ca traia printre gradini si gradinari, ca circa medicala devenise loc de spovedanie si de sfat, si iertase un dusman puternic, îngrijind cu aceeasi dragoste copiii gardienilor dela închisoare.
Ii parea rau de ei, dar erau copii blestemati. Obscurantism sau Vechiul Testament? Copiii plateau pacatele parintilor! Nu puteai s'o convingi de contrariul, caci vazuse cu ochii ei: toate bolile se încuibasera pe dealul înverzit cu casute îngrijite, daruite de Stat pentru servicii exceptionale, parintilor.
Dintre toate, cel mai important era secretul! Stiau sa-si tina gura, erau orbi si erau muti; nu duceau scrisori detinutilor pe acasa, nu anuntau bolile, nebunii si mortii care treceau prin puscarie !
Reumatisme poliarticulare acute, tuberculoze, caverne, lupusuri diseminate si copii tarati, erau copiii lor. Un baietel de 9 ani se închisese din joaca în frigider si murise sufocat; altul se spân-rase cu sfoara dela zmeu; o fetita draguta cazuse peste geam si-si fracturase coloana. Boli, patimi, accidente. Oare pâna la a câta generatie?
In timpul sederii în salonul de reanimatie, a avut doua vise de care îsi aducea aminte. Cât sa fi durat? Un minut sau un veac?
Paduri de brazi seculari cadeau taiate de ferestraie mecanice. Era un uruit straniu, care semana cu uruitul tancurilor germane mergând la razboiu. Mirosea tare a rasina. Brazii plângeau! încarcati în camioane lungi, îi transportau spre fabrici de hârtie, unde îi topeau într'o magma uniforma. Padurea ramânea plesuva în urma lor. Trunchiurile, cioturile ramase, se ascundeau în tufe de smeura ca sa poata plânge mai bine. Pentru a scrie o carte, trebuia o padure întreaga. Ferice de cartile care nu vor fi scrise. Cartea ei era scrisa pe stuf.

*

Era la Mamaia si mergea spre apus, cu soarele rosu înainte. Era pe malul lacului si nu lânga mare. Strada era plina de lume, copii si tineret, care toti mergeau spre rasarit. Erau cu spatele la soare si nici nu-l vedeau. Alergau cu totii spre rasarit, numai ea mergea în alt sens decât toata lumea, tinându-se de soare. Soarele se grabea sa se culce. Gasi o spartura în perdeaua de pomi si se repezi în lac. Lasa o dâra de foc în apa cenusie si încendie casutele de peste lac, pictând livezile. Apoi ca o minge rosie se pierdu încet în ceata malului celuilalt.
O mama tânara, cu un copil în brate, erau singurele fapturi, în afara de ea, care urmarea minunea. Fata copilului se umpluse de soarele care venea din apus. Buna seara, soare, spunea mama din partea fiului ei. Pe mâine!
Pe Mâine!... si se trezi brusc...
Era obosita când se îmbolnavise. Acuma se odihnea! Nu statuse în pat niciodata, fara motiv serios. Facuse garzi pe masini de salvare, garzi de noapte la spital. Pierduse sase ani din viata în închisoare. Acuma se grabea sa-i recâstige. Traise intens, dupa închisoare. Cunostintele medicale si caminul trebuiau refacute.
Acuma, fiind din nou doctor de copii si simtind noaptea mirosul spitalului, trebuia sa profite din plin. Seful spitalului de copii îi fusese pe vremuri extern. Plecase în razboiu entuziast; era si razboiul lui si se întorsese disperat, urlând ca lupii. Pe front capatase un glont în spate subiect de glume posibile, daca glontul nu i s'ar fi asezat în coloana vertebrala si nu i-ar fi întors pe dos bruma de viata ramasa. Era un doctor foarte bun, inteligent si ajunsese repede sus, dupa razboiu, ca în timpul revolutiilor. Deoarece îl încurajase când se întorsese bolnav depe front si nu-1 socotise tradator, când încercase sa se realizeze ca doctor, seful spitalului, cum zic, o primi sa faca garzi de noapte. Nu erau de invidiat, dar erau bine platite, mai ales noptile de Anul Nou si 1 Mai, când si doctorii voiau sa se distreze. Spitalul era vechiu si miroasea a pipi, caci mamele uscau cârpele copiilor mici pe calorifer.
Pe masina Salvarii, lucrurile erau si mai neasteptate: puteai fi chemat de oricine din sector si se întâmpla uneori ca noaptea la 12 sa fi chemat de familii, pentru a le salva copilul aflat în spasme. Cât priveste soferul institutiei, pe la ora doua noaptea, pleca pe strazi dupa clientela particulara. Nu te puteai opune poporului muncitor si trebuia sa astepti si eventualul caz grav trebuia sa astepte, pâna ce se întorcea soferul.
Acuma când viata parea terminata si orice veleitate de a alerga spre viitor absurda, mintea lui Domnicu fugea spre trecut.

II. COPILÃRIA

Satula de suferinte, de miasme si de frigul dela reanimare, vrând sa uite de moarte, care se plimba nestingherita printre paturile-catafalc, deschise o trapa si se cufunda în adâncurile amintirilor.
In fundul fundurilor era senin. Se întoarse cu multi ani în urma, în casa copilariei, în micutul orasel moldovenesc, unde vazuse lumina zilei. Acolo fusese fericita si, fara sa stie nefericita, prin greselile celor care o iubeau prea mult.
Tatal era un boier moldovean, ramas orfan la 15 ani, cu averea mâncata de rude. Nu avea de ales decât cariera armelor, liceu militar, disciplina de fier. Nu era deloc facut pentru asta. Era destept, bun si cinstit. Toate aceste calitati s'au dovedit defecte, ne-facând ceeace se chema cariera. Gradul de general l-a luat «post-mortem».
Mama era mai tânara decât el. O evreica de 17 ani, când îl vazuse trecând calare prin fata ferestrelor ei. Era o fata frumoasa, vioaie, desteapta si rasfatata. Se tragea dintr'o familie bogata, dar pe cale de a saraci.
Pentru amândoi, casatoria era o mezalianta : familia ei de evrei habotnici, în care crestinismul nu facuse înca nicio spartura; familia lui, snoaba si rece, care nu voia sa se încalzeasca la reverberatia acestei brunete orientale, stabilite de multa vreme in tara tuturor fagaduintelor. Familiile, deci, luptara din rasputeri ca sa nu se înrudeasca, dar, pâna la sfârsit, iesi biruitoare dragostea.
Bunicii lui Domnicu din partea tatei murisera de mult; traia doar strabunica, «bunita», într'o casa mare, cu o gradina si mai mare, cu per zemoase, de care nu era voie sa te atingi.
Bunita o invita odata pe an, vara. Orbise si-si pipaia fetita cu degetele ca sa o cunoasca. Ii facea apoi cadou o para, dar fratelui mai mic, nu.
Bunita a trait aproape 101 ani. Dupace devenise doctorita, îi era mila de strabunica, despre care se povestea în familie ca nu putea sa moara din cauza unui blestem de familie, care trebuia deslegat de Biserica. Intr'o zi, tatal militar, s'a dus la Biserica si s'a rugat lui Dumnezeu sa o ierte. In aceeasi zi a pâlpait si s'a stins bunita, ca o lumânare.
In familia tatei existau multi unchi si matusi bogate. Aveau mosii intinse, paduri, lacuri cu peste. Aveau cai de rasa, care straluceau înhamati la cupeuri, trasuri sau la bihunci. Nu-l invitau niciodata pe nepot, tatal lui Domnicu, pedepsindu-l pentruca avusese îndrasneala si usurinta sa-si cumpere un automobil galben si sgomotos, una din primele masini din tara. Era un neprevazator, caci mai târziu se plimba în trasura regimentului, trasa de doi catâri, unul murg si celalalt roib. Tot târgul îsi cam batea joc de cei doi catâri; dar parintii ei treceau mândri pe lânga «Uspenie», Biserica cea mare, mama cu umbreluta deschisa, ca sa nu o bata soarele, iar tata în uniforma de vânatori de munte, cu pene la palarie. Copiii sedeau pe scaunele din fata si vedeau lumea deandoaselea, vesnic ghiontindu-se între ei. In fiecare Duminica, porneau la iarba verde, la Manastirea Agafton, saraci si mândri de dragostea lor si de copiii lor.
Mama se botezase crestina în ziua casatoriei. Bunicul depusese la banca suma de 50.000 de galbeni, suma minima pentru zestrea unei fete careia i se facea cinstea de a se casatori cu un militar. Bunicii din partea mamei traiau amândoi. De câteori mergeau pela ei, îi surprindeau prin colturi vorbind cu mare fereala o limba încâlcita, pe care n'o întelegea. Bunelul era un domn înalt, alb, elegant. Era înscris la cel mai select club din oras, unde juca poker, pierzându-si averea. Bunelul îsi iubea nepotii, pe Domnicu si fratele ei. Ii aducea la tara, îi plimba, îi urca pe cai, îi ducea la câmp si îi învata sa fie toleranti. Dimineata îsi lua micul dejun sub un mesteacan cu frunze bicolore. Lânga el stateau doi câini mari de curte, Lady si Bubico, ochi în ochii stapânului. «Bubico, vrei mata o bucatica de pâine cu unt si mata lady, o bucatica de pâine cu miere?». Câinii luau cu delicatete pâinea din mâna bunicului si asteptau cuminti sa vina o alta portie.
Totul era o joaca vara la bunici. In padurea dela Strunga, se jucau cu copiii din sat de-a hotii si jandarmii, se ascundeau si se fugareau pâna la apusul soarelui.
La un Craciun, odata, Domnicu si fratele ei, aveau pojar. In paturile albe, febrili si patati, asteptau pe Mos Craciun. Seara, la aprinsul lumânarilor, s'au deschis larg usile sufrageriei, cu bradul bogat împodobit si mare de atingea tavanul. N'aveau voie sa se dea jos din pat si jucariile au venit rând pe rând la ei. Fiecare si-a oprit jucara preferata. Ea, o estrada rotunda, pe care dansau trei papusi, dupa muzica ce iesea din cutie. Baietelul tinea strâns în mâna trenul electric, care fusese întins pe jos si alerga prin tuneluri spre gari înflorite, ducând cu el fericirea. Jucariile erau dela bunici, trimise prin intermediul lui Mos Craciun.
Nu stiu, daca peste noapte, jucariile de vis pe care le adusese Mos Craciun au fost înlocuite cu lucruri utile. Ea a capatat un guler de blana, un manson si o caciulita, toate albe si elegante, pe care, de ciuda, nu le-a purtat niciodata. Fratele, în locul trenului, gasise un joc instructiv de domino, care nu i-a facut nicio placere si l-a lasat uitat în podul cu amintiri neutilizate!
Bunicii nu s'au lasat de joaca cu nepotii. Intr'o buna zi, le-au adus dela tara doi iepurasi pitici, zisi «iepurasi de musca». Iepuroiul, «Zgârius», devenise proprietatea fetitii, iar «Zgâriusa», a fratelui. Iepurasul era sur si foarte vioiu; iepuroaica neagra, cu guleras alb, era mai cocheta si mai linistita. Ce joaca nebuna, sa le dai de mâncare foi de salata proaspata, morcovi tineri si varza dulce, sa vezi cum se spala si se ridica în doua labute ca sa cerseasca o mângâiere. Copiii nu s'au multumit cu atâta: i-au lasat liberi prin gradina ca sa-i faca fericiti si iepurasii s'au pus pe ros frunzele trandafiilor, au mâncat florile, si-au ascutit ghiarele de copaci. Intr'o zi au disparut, fugind pe sub poarta. Au fost tare mâhniti, stiind ca nicairi pe lume iepurasii nu se puteau simti mai bine ca le ei acasa. Cum sa plece, se întrebau, fara sa-si ia ramas bun dela ei?
Bunicul, inventiv, nu s'a dat batut nici dupa aceasta întâmplare. Fetei i-a adus un miel negru cu blana creata, iar baiatului un gânsac alb. Se legara si de aceste animale asa de mult încât erau nedespartiti. Dar si între aceste fapturi, atât de deosebite, spre mirarea adultilor, se legase o prietenie de neînteles. Se culcau împreuna, se plimbau prin curte asa zicând brat la brat, iar când unul era mai departe, celalalt se simtea nelinistit, Soartea mielului a fost pecetluita de Pasti; gânsacul a urmat în curând aceeasi cale; parea ca toate gâstele Capltolului.se mutasera în ograda.
Animalele iubite, când dispar, lasa un gol adânc în sufletele copiiilor. Nu tot asa s'a întâmplat când a murit bunicul. Copiii nu înteleg moartea si o cred trecatoare. Asteptau în liniste întoarcerea bunicului, pâna când au vazut locul unde îl pusesera oamenii. Adevarat, era o gradina, dar foarte înghesuita, unde schilozii îti cereau de pomana cu multa insistenta ca si cum veneai acolo pentru durerile altora!
Bunica îsi facuse pe deplin datoria: nascuse 16 copii, din care numai 8 au ajuns la vârsta adulta. Pe ceilalti îi pierduse pe drumul vietii, rapusi la o vârsta frageda. Fetele semanau toate cu ea, erau aprige, se maritasera cu crestini si se încrestinasera. Baietii, mult mai putin înarmati pentru viata, murisera pe rând, ucisi de comunisti, în diverse puncte ale planetei.
Bunica traia înca în mahalaua Tatarasilor, când proaspata doctorita vizitase ultima data romanticul târg al «Iesilor». Samovarul de ceaiu era vesnic plin la ea, iarna si vara. Studentii saraci din cartier veneau în casa bunicii pentru a se încalzi sau racori, dupa sezon, cu conditia sa-si aduca fiecare bucatica de zahar pe care o sugeau, moda ruseasca, cu fiecare înghititura de ceaiu. Bunica era saraca. Mahalaua Tatarasi nu mai exista si poate nici locul unde îsi odihneau oasele bunicii, dup ace s'au regasit.
Odaia în care îsi petrecusera copilaria în casa parintilor era mare si frumoasa. Dealungul peretilor, sus lânga tavan, alergau copii olandezi dansând. Dece oare copii olandezi? Ce zugrav avusese acest gând? Fetitele depe pereti aveau bonete cu vârfurile întoarse în sus, iar baietii, saboti si caciulite. Jucau de sareau paretii. Le tineau tovarasie copiilor depe pereti, dar neputându-i situa în spatiu, nu se împrietenisera cu ei. Erau si prea identici între ei, ca o armata de copii. In fond nu era decât o veriga a destinului, care poate sa se manifeste din cea mai frageda copilarie. Trecând în inconstient, aceasta veriga poate sa apara, deslantuita de cine stie ce întâmplare pe parcursul vietii.
In curtea copilariei era un grajd, în care locuia «Puica», iapa tatei de calarie si unde se nascuse «Fetita», mânza ei, cu picioarele lungi. Când se întorcea tata dela cazarma calare, alergau înaintea lui, îi ridica în sbor si îi aseza pe coama calului. Erau mândri ca întrau calari în grajd.
In afara de cai, erau prieteni si cu sacagiul, care cara apa buna de baut cu sacaua. La saca era înhamata o mârtoaga alba, care pastea iarba din fata casei pâna ce se cara apa în pivnita. Biata iapa, cu dintii galbeni, era vesnic pe drum si desi avea vârsta de pensie, nimeni nu se gândea sa o întretina gratis.
Prieten le era si Itic, camatarul. Venea în fiecare an de ziua de Ignat sa taie porcul. Se tocmea cu câteva zile înainte, cântarea din ochi animalul si venea disdedimineata pe ger, când afara era înca întunerec. Copiii erau prieteni si cu porcul si le pareau rau de moartea lui. Dar cum nu erau de fata la executie, eveniment care se petrecea în fundul curtii, si nici nu aveau voie sa între în bucatarie, moartea porcului se limita la un schimb de pareri si glume cu Itic, în limba lui moldoveneasca, împestritata cu idis.
Tata plantase în gradina câte un puiu de bradut argintiu de câteori se nascunse câte un copil. La început copilul crestea mai repede decât copacul, dar mai târziu ramânea mic si bradutul îl întrecea. Minuni neîntelese de minte de copil!
Ca o compensatie a firei, pentru supararea Craciunului cu pojar, tata pusese în pamânt bradul cel mare, care fie ca avea fie ca prinsese radacini si ducea spre cer resturi de peteala uitate printre crengi.
La 13 ani Domnicu a avut întâia deceptie cu mama ei. O adora. Era frumoasa, femenina si o nascuse în dureri. Ii pusese o întrebare, pe care, probabil, nu si-o pusese niciodata, pentruca nu facea parte din orizontul ei pamântesc. Vroia sa stie ceva despre Dumnezeu dela ea, pentruca preotii dela scoala discutau problema teologiceste. Adevaruri care trebuia sa fie evidente, erau discutate! Mama în loc sa se aplece cu bunavointa spre nelinistea sufleteasca a fetei, o trimese sa citeasca si sa-si faca lectiile. «Nu-ti ajunge domnul cu barba alba din Biserici? Nu cunosc pe altul si nici nu e o preocupare de copil, când omenirea întreaga nu-i daduse de rost». Mama n-o luase în serios. Astfel din acest moment si-a ascuns cu grije problemele în suflet si s'a decis sa mearga pe drumul ei propriu. Viata mamei ca a tuturor femeilor din vremea aceea, nu o încânta. Femeile erau ca iedera: înfrumuseteau casa si viata barbatilor lor. La 13 ani si-a terminat copilaria, desi a mai purtat ciorapi si rochite scurte. Va lua «doamna viata» de coarne si, din joaca sau din serios, o va obliga sa joace cum vrea ea.

 

* * *

La liceul ortodox, tolerant si întelept din marele oras bucovinean, unde tata fusese stramutat cu garnizoana, era mult mai fericita decât acasa. împaratia austro-ungara lasase o amprenta de civilizatie în urma ei. Românii erau strânsi laolalta, mândri de lupta lor nationala, desi putin speriati de asa zisii regateni. La scoala nu se punea pe capul fetelor fileuri, ca sa le sluteasca, si nu erau pedepsite daca dansau seara cu baietii pe ghiata sau pe parchet, iar profesoarele se purtau cu elevele frumos.
Domnicu însa, necajea atât pe directoare cât si pe profesoare cu problemele ei nerezolvate. Dealtminteri, nici ea nu stia precis ce voia la vârsta aceea. Li se daduse ca tema la filosofie, «Mila». Domnicu sustinea ca mila este un lucru rusinos, ca n'ar vrea s'o primeasca si nici s'o dea cuiva care se considera «Om». Amarase si pe profesoara de franceza, care o iubea înainte de acest incident pentru limba si pentruca era refractara lui «Deutschekultur». «Faut-il hurler avec Ies loups?», era tema ce li s'a dat. «Oui», a raspuns Domnicu, cautând sa argumenteze. A fost mare taraboiu si totul s'a rupt între profesor si elev. Nu stiu dece spusese atunci asa, caci mai târziu si-a schimbat parerile si despre mila si despre lupi. Voia sa para originala, lipsita de conventii, independenta ca spirit.
A dat în graba clasa a opta cu a saptea împreuna si s'a prezentat la bacalaureat în toamna. Voia sa scape cât mai repede de orice constrângere.
In vara aceea a descoperit marea. Marea din sudul Basarabiei, cu pierseci mari cât merele, cu vii cari se scaldau în apa. Marea cu comorile ei de scoici, cu caii de mare mici si cu înnotul pe coama valului. Era o zaluda de fata, tunsa baieteste, cu trasaturi nu prea regulate.
La bacalaureat, a fost prima înaintea baietilor si mai ales înaintea fetei generalului, de unde mutarea disciplinara a tatei. Comisia o felicita si îi indica drept cariera, ziaristica.
A ales însa medicina, nu din alt motiv, ci pentruca era singura facultate care nu se putea urma în orasul unde terminase bacalaureatul. Voia sa fie cât mai departe. Nu a împins-o spre aceasta cariera vreun sentiment de abnegatie sau de dragoste de oameni, ci pur si simplu o dorinta nebuna de independenta.
încerca sa-si disciplineze umorul desemnând oase si îsi înabusise orice veleitati literare si culturale pentru a avea timp de toceala. A muncit cu ciuda si cazna primii doi ani, când n'a avut niciun contact cu medicina reala, aceea, care se face pe viu, care se aplica omului. Când a intrat în spital, totul s'a schimbat în viata ei, începând a întelege ce desarmat e omul în fata durerii si ce mult l-ar fi putut ajuta. Medicina, cu tomurile ei groase, învatate din scoarta în scoarta, îi dadeau puteri nebanuite. Toate pragurile trecute, dupa sapte ani era «Doctor în Medicina si Chirurgie». Se gândea la directoarea din orasul bucovinean, care îi spusese la despartire: «nu cred ca va iesi ceva bun din Dumneata». Poate avea dreptate, caci «Nemo ante mortem», nu «beatus», ci desavârsit «est».

TARA MIERLELOR

 

Era o tara cuminte si saraca, plina de întelepciune taraneasca si ciobaneasca, caci fusese o tara de tarani si ciobani din mosi-stramosi. Dumnezeu le daduse un pamânt sarac printre stânci. Garasera pamânt de aiurea, îl asezasera ca în talere, sprijinite pe pietre, si sadisera vita de vie, care bucura pe om de trei ori: întâi floarea cu parfumul ei neîntrecut, apoi strugurele în mâini de copii si vinul vesel în paharul celui trist. Adusi de stânci, de ape repezi, de laptele vacilor, de mirosul brazilor, venira oameni de aiurea. Dar cine stie daca bastinasii stiau mai de mult sau numai cei ce venisera peste ei le-au aratat cu mirare, ca în fiecare pom îsi facuse cuibul o mierla!...
Mierlele cântau la rasaritul soarelui, la amiaza si seara. O fi intrat fluieratul mierlei în fluierele oamenilor culti? Poate ciobanii, sigur ciobanii de pretutindeni, l-au furat si si-au mângâiat singuratatea cu cântecul lor.
Iata ca mierlele cântau si iarna, nu plecau spre tari mai calde. Se ascundeau în garduri vii când batea vântul cel rece dinspre munti, care aducea zapada.
Nu cântau numai în timpul dragostei; flueratul lor era nuantat, uneori prea trist, alteori saltaret si vesel; uneori era imn, alteori bocet în surdina; uneori râs sagalnic, alteori fum de frunze uscate, primavara în gradina...
Poate ca plângeau fiindca aveau cioc galben si pene negre: «pasare galbena'n cioc, puisor far'de noroc».
Poate ca se bucurau ca oamenii cuminti nu le ucideau si nu le alungau: asa, Tara întreaga fluera!
Era o tara fericita, ca avea mierle si nu purta razboiu ca sa nu le sperie; mierlele erau apararea ei!
Când s'a trezit din reveriile ei, Gigi, sora sefa, fredona un cântec popular...

III. IN LUMEA COPIIILOR

 

Continuându-si calatoria în trecut, filele cartii se întorceau repede. In Noembrie 1932, avea 22 de ani si iesise a doua la internat. Planul ei initial era sa devina medic psihiatru, dar din cauza unui nenoroc la examen, si-a schimbat orientarea vietii si a ajuns medic de copii. Unicul loc ce-i ramasese ca medic, în raza orasului Bucuresti, a fost la Leaganul de copii gasiti «Sf. Ecaterina». Se gândea ca n'o sa stea mai mult de un an si ce conteaza un an, când esti la vârsta de 22!
Totul i se întâmpla în afara planificarii si fara propria ei vointa. Pentru ea, copiii reprezentau niste fiinte galagioase, necoapte si crude, pe care nu le întelegea. Murdari si salbatici, doreau vesnic lucruri contradictorii, pe care nu avea nici pofta si nici posibilitatea sa li le satisfaca. Dar printr'un destin pe care nu-1 poate întelege, copiii au câstigat procesul contra doctoritei din primul moment.
In ziua de 9 Martie 1933, prima zi de internat a tuturor seriilor, o zi cu vânt si zloata, fu gasit în leaganul de metal dela poarta un copil de sex femenin, învelit în ziare. Copilul era complet înghetat, avea broncho-pneumonie. Pe vremea aceea nu existau peniciline si sulfamide. O lupta surda, pe viata si pe moarte, s'a încins între boala si interna de garda. Când se încalzi, fetita se dovedi frumoasa, grasuta, parând sa aiba o luna. Cu micile arme depe atunci, oxigen, mustar, piretoterapie, camfor, fetita scapa. Fu botezata cu nasi improvizati si capata numele de «Alina». Dar pentru toti ramasese, «fetitoiul».
Leaganul «Sf. Ecaterina» era adapostul copiiilor aruncati, nedoriti, a fetelor-mame: copii de oameni tineri saraci cari se iubisera între ei, dar cari nu acceptau consecintele dragostei, copii de fete proaste care nu stiau cum sa se apere, nedescurcate, cu parinti intransigenti. Uneori copii de drame mari, viol, incest... copiii nimanui.
Internii se schimbau la leagan, dar surorile erau permanente si pricepute. Angela, biberoniera, era un as, iar medicul-sef, desi nu profesor de catedra, avea mare dragoste si mila pentru copii.
In jurul nasterii «fetitoiului», Domnicu voia sa-si închipuie o drama romantica: fie ca un dusman al parintilor o furase noaptea din patuc si o pusese la poarta azilului; fie ca o mostenire trebuia sa fericeasca pe un alt vlastar si fetitoiul încurca socoteli de arginti; fie ca o mama vitrega alungase din casa copilul mamei moarte la nastere... povesti banale si frumoase, prin care încerca sa explice prezenta acestei mici printese blonde, cu ochii albastri ca bolta cerului, în mijlocul celorlalti copii, mai putin reusiti...
Fetitoiul a fost primul copil salvat de interna si îngrijit pâna la vârsta de un an cu dragoste si sacrificiu. In schimb copilul acesta i-a dat mult mai mult: primul surâs, primul gângurit, cu mânutele întinse spre dânsa când aparea în salon.
La vârsta de un an, i se cautara parinti adoptivi, cum se proceda cu ceilalti copii. Fu scoasa la vedere într'o bucata de stamba cumparata din pomana. Nu trebuia sa o ia oricine, ci aratata unor oameni cu ochi blânzi, care asteptau sa-i aleaga copiii pe ei.
Veneau multi oameni sa caute copii la leagan: unii inventariau micutii si pedigree-ul lor creat ad-hoc de surori; altii nu stiau ce vor. Priveau ca la taraba «marfa» si nu se puteau decide. Copiii nu vorbeau si putini stiau sa mearga; le era frica de orice figura necunoscuta.
Dupa vârsta de un an, copiii erau trimisi în colonie. Colonia era o sucursala a leaganului. Dupace crescuti cu regim calculat în calorii, în colonie tratamentul lor nu mai era acelasi. Copiii erau trimisi într'un sat, unde asistenta îi plasa la tarani, platindu-le pensiunea. Lucrul nu era rau conceput: aveau sa aiba aer si viata în societate, de care erau lipsiti la leagan. Dar, vai, dupa o luna de zile se întorceau muribunzi, descarnati, cu toxicoza si foarte putini puteau fi recuperati. întreaga echipa se întreba daca trecerea dela gris cu lapte la ciorba de fasole si mamaliga era vinovata de starea lor sau taranii lacomi, nu luau fiecare prea multi copii în pensiune, pentru a-si mari veniturile? Dece viata la tara nu-i facuse voinici si bronzati? Oare era cheia insuccesului?
Cu ajutorul surorilor si a unor incursiuni în tabara asistentei, Domnicu descoperi cauza denutritiei. Facu un raport forurilor competente si-l semna singura. Ceilalti, ca sa nu sufere consecinte, s'au dat laoparte. Banii pe care asistenta îi aloca pentru cresterea copiiilor se pierdeau pe drum. Prea putini ajungeau la puericultorii improvizati. îngrijirea data copiiilor nu valora mai mult decât pretul capatat. Totul era acum cunoscut, faptasi, complici. Au amenintat-o cu pierderea internatului, cerându-i sa-si retraga plângerea. Cum n'aveau de gând sa-i dea curs, au decis intrarea în adormire a coloniei, ca sa câstige timp si raportul sa se uite. Nu mai plecau copiii în colonie si nu se mai întorceau schelete. Obtinuse totusi ceva: copiii nimanui nu mai dispareau fara raspunderi.
Micuta Alina, pe care nu putea s'o ia de tot, fiind angrenata în treburi periculoase si neavând sa-i ofere drept pat decât un geamantan, a fost adoptata la prima vedere de un preot si o preoteasa. Aveau sa o hraneasca cu coliva si colaci si aveau sa-i cânte cântece de leagan, dupa obiceiurile românesti.
Al doilea copil al lui Domnicu la leagan a fost Ciu-Ciu. I se spunea asa, pentruca se legana singur într'una, în dreapta si stânga. Pe cât de nobila si distinsa era fetita, pe atât de proletar si jigarit era Ciu-Ciu. Avea niste ochi negri întunecati, cari aminteau cine stie ce siruri de stramosi. Mânca mult, era mereu flamând, dar nu se lipea nimic de el. A mers târziu în picioare si desi împlinise vârsta de un an, nu a fost trimis în colonie.
Pe Ciu-Ciu, la un moment dat, chiar avea de gând sa-l ia ea, din cauza ca fiind asa de pricajit nu putea fi plasat. Dar ce soarta ar fi avut?
Pe vremea aceea era casatorita, dar nu-si vedea barbatul decât seara, încât avea timp toata ziua sa se joace cu copiii. Dupa masa invita câtiva copii din leagan, în odaia ei de interna, la «ceaiu». Ceaiul se compunea din mere si biscuiti. Era tot ce-si putea permite. Copiii leaganului erau niste speriati. Nu ieseau din saloanele lor. îsi asteptau biberonul cu capul în sus si gura deschisa, ca niste vrabiute. Nu stiau sa mestece si nu erau sociabili. Cu ei nu prea vorbea nimeni. Nimeni nu-i lua în brate, afara de cei frumosi si care stiau sa spuna surorilor si îngrijitoarelor «tata», «mama». Aveau numai jucarii stricate dela pomul asistentei si daca nimeni nu se juca cu ei, stateau în tarcuri si urlau pentru motive numai de ei stiute.
Dupa casatorie era si ea foarte saraca. Internul avea pe vremea aceea o leafa de 500 lei, cu care ar fi putut sa-si cumpere eventual o pereche de pantofi. Dar niciodata n'a fost mai fericita ca la leagan. Seara venea sotul si o lua si adeseori se întorceau pe jos acasa, iar cu pretul biletului de tramvaiu cumparau o prajitura din care muscau amândoi pe rând.
Poate ca le facea un rau copiiilor deschizându-le o poarta, poarta de dincolo, pentru ei: se gândea cu tristete la proverbul românesc «ferice de broasca care n'a vazut marea». Dece sa nu vada lumea? întrucât ignoranta poate si e obligatoriu, sa fie fericire? Venea atunci întrebarea grea, oare rostul omului pe pamânt este fericirea? Ai, fara sa vrei, tendinta de a face fericiti în jurul tau macar fiintele mici.
La leagan a învatat sa cunoasca si sa creasca copii. La ghicea gândurile, stia când plâng de foame, de somn, de boala sau de plictiseala. Vedea cum li se trezeste cunoasterea, cum cauta sa imite surâsul si vorbele. Vedea cum puiul de om e cel mai desarmat dintre puii fiintelor vii, cum nu se poate tinea pe piciore pâna la opt luni, si cum puiul iepei se naste pe picioarele lui, lungi si utile. Vedea cum, nascut cu instincte de cruzime si distrugere, pe încetul si le stapânea sau canaliza. Vedea, în fine, ca are nevoie de dragoste, pentru a deschide ochii spre lume râzând si a-i închide la soroc, împacat.
Cu acest bagaj de viata si de cunostinte, care avea sa-i serveasca mult în viata, s'a mutat în primavara anului 1934 la Spitalul de Copii din Capitala.
O lovitura de teatru cu Ciu-Ciu. Intr'o zi apare la poarta leaganului o femeie mica, neagra si slaba. Era mama lui Ciu-Ciu. Voia sa vorbeasca cu seful. Toate datele coincideau. Femeia statuse 8 luni la închisoare. Acum iesise si îsi cauta baiatul. Puteai sa nu dai unei mame pruncul nascut de ea, pe motivul ca ar fi nedemna? Femeia pleca cu Ciu-Ciu.
Trecusera ani de-atunci, când un tinerel, putin adus de spate, cu o cutie de rahat în mâna, veni la doctorita. Era Ciu-Ciu învatase strungaria, îi mijea mustata si tocmai luase prima chenzina. Mama i-a spus cine îl crescuse când era mic.
La Spitalul de Copii a ramas doi ani interna: un an la contagioase si altul la pediatrie. Spitalul era mic, neîncapator si mirosea puternic a desinfectante. Dar ce pasionant era sa circuli noaptea printre paturi în afara orelor de serviciu si a datoriei de doctor: sa mângâi ici, sa certi dincolo, sa scapi copilul de frica ce o poarta cu el din leagan pâna la cosciug, care se lasa mai ales noaptea ca o spaima pe ochi.
Fantezia nu avea ce cauta ziua în spitalul de contagioase. Epidemia mare de scarlatina grava ucidea în medie sase copii pe zi. Era scarlatina cu angina necrotica, scarlatina toxica, septicemica. Cei voinici reactionau mai prost decât cei slabi. Tratamentul cu ser era iluzoriu. Abia dupa patru ani, sulfamidele vor reduce mortalitatea scarlatinei aprope de zero si vor micsora suferintele atâtor parinti.
S'a îmbolnavit de scarlatina în primele zile ale stagiului; anghina difterica a luat-o dela copii, în toamna lui 1934. Ser in cantitati industriale, la prima boala, ser ceva mai îndreptatit, la a doua. Boala serului nu se mai termina; nu existau antihistaminice.
Colegul ei, speriat de bolile pe care le îngrijea, a încercat sa se fereasca. Dupa trei luni de stagiu, murea în convulsiuni uremice. Numele lui fu trecut pe placa de marmora a spitalului: raort la datorie.
Copiii se îmbolnavesc altfel decât adultii si se comporta altfel. Daca nu e un caz foarte grav, nu stau cuminti în pat. îsi fac de lucru si circula peste tot. Chiar în timpul acestei epidemii îngrozitoare, saloanele de copii erau vesele. Micii pacienti nu erau deloc constienti de ce li se întâmpla. Când un copil sta cuminte în pat, doctorul devine atent, caci cu exceptia celor care zaceau în nestire, în salon era o sarabanda de camesoaie prea largi si prea lungi, care se fugareau, se târau, facând o galagie de nedescris.
Din negura amintirilor îi strabateau capete mici si trupusoare chinuite de copii. In rezerva de bronchopneumonie, Gus se svârcolea în bratele bunicii, cautând aer. Parul lui blond si buclat îsi pierduse luciul, buzele erau vinete, iar mânutele se agitau neputincioase. Noapte de noapte Gus facea convulsii, pâna când bunicuta lui, cu lumânarea în mâna, socoti ca totul s'a terminat. Cu lacrimi în ochi spunea «Dumnezeu sa-l ierte» si-l acoperi peste cap cu cearceaful. Domnicu era tocmai pe acolo interna de garda. S'a sbatut si l-a smuls din ghiarele mortii. Bunicuta avea însa credintele ei. Era greu de convins sa continue sa îngrijeasca «un copil întors». Pacatul Doctoritei i se parea mare, dar nu putuse fi înfaptuit fara ajutor de SUS!
In rezerva de meningita tuberculoasa, era liniste, o liniste prevestitoare de rau. Mereu alte trei mame, aplecate peste alti trei copii, stiau ca nu mai au nimic de sperat. Era o poveste de demult. Azi multi au uitat-o. Pe vremea aceea niciun copil, bolnav de meningita tuberculoasa, nu mai scapa. Intâiu, orbea, surzea, se descarna, se paraliza si mama asista la toata drama fara sa-l poata ajuta; deodata toate treceau, copilul cerea mâncare si chiar atunci murea! Par'ca se gatea pentru marea calatorie, se facea frumos, cu modestie, ca sa nu indispuna pe Dumnezeu.
Si iata, de undeva din apa, din ploi si din caldura verii, aparu paralizia infantila. Punctii lombare, copii în coma, paralizia progresa si apoi regresa, lasând uneori, din fericire, doar un picior balant. Cine se mai gândea la viitor, la mecanica, la estetica, la complexele de mai târziu ale adoslescentului? Sa scape câti mai multi cu viata.
Ramase prietena cu multi din micii pacienti, vindecati de tot sau pe jumatate. Ii telefonau, o invitau la petrecerile lor, o includeau în joc. Ramasese mica, infantila, cum povesteau adultii, cu oarecare dispret, dar i se deschideau perspective nebanuite de poveste si joc, capete blonde si brune aplecate pe pieptul ei, suflete mici cu dureri mari, deschise si puse în palma. Altfel de boli, cari trebuiau neaparat vindecate. Sa vrei vesnic sa umpli golurile de parinti, de profesori, de prieteni, ce presumtios trebue sa fii, dar si ce fericit, când dintre lacrimi iese un zâmbet, dintre nori, un curcubeu.
Internii erau pe atunci iubiti si respectati în spitale. Facusera toti legamântul Sfintilor fara arginti, Cosma si Damian; de ziua Sfintilor, erau invitatii sefului, la o sedinta de referate, cu cafea si tort. Noaptea raspundeau de întreg spitalul. Erau singuri de garda, împreuna cu tomurile lor groase, chemate adeseori în ajutor. Faceau consulturi importante între ei, la ore mici, încercând sa înnadeasca între ele specialitatile.
Tot la spitalul de contagiosi s'a întors când îi murise sotul în râzboiu. Pe jumatate moarta, s'a întors ca medic secundar sa ia dela copii bolnavi, dramul de viata care îi lipsea. Atunci îsi luase dreptul, pe care nu i-l daduse nimeni, sa boteze copii «in extremis». Nu avea nici apa sfintita, nici dar preotesc, dar moartea era pe aproape si copilul nou nascut nu putea pleca fara sperante în întunerec. Niciunul din botezatii ad-hoc nu murisera!
In spitalul de atunci, omul era om, copilul era rasfatat si iubit, asa cum trebue sa fie un copil, mai ales, când e bolnav. Nimeni nu s'ar fi gândit sa bage bani doctorului în sort pentru serviciile aduse. Daca te simteai în stare sa te descurci singur, cu toata constiinta ta de doctor si de om, atunci îti deschidea! cabinet; daca bolnavii veneau la tine, aveai si bani, dar nu aveai timp sa îi cheltuesti, caci erai prea ocupat.
De Craciun, era câte un pom pregatit pentru fiecare sectie în parte si Mosi Craciuni în halate albe cautau sa consoleze pe micutii, obligati sa-si petreaca sarbatorile în spital. Capatau jucarii, carti, bomboane; de Pasti, cozonac de regim, pentruca sufletul lor mic, si asa destul de înfricosat printre straini, sa vada pe calaii cu injectiile ca pe niste prieteni calzi lânga ei.
Sora-sefa era totul în spital. Adeseori printre ele erau femei rele si hoate, dar îsi pricepeau meseria. Era singura în stare sa întubeze un crup în ultimul stadiu si sa-l detubeze. Copiii scosi de ea din anoxie, i-au compensat si iertat pacatele. Ea întuba orbeste cu tubul dealungul degetului, stiind exact cât poate suporta copilul deja sufocat. Toti au încercat sa învete tehnica, ca s'o poata înlocui, dar nimeni n'a reusit niciodata! A murit dupace a vazut ca s'a instalat noua categorie de specialisti: anestezisti si reanimatori cu laringoscopul în buzunar.
Odata, o singura data, a fost primit un tata la spitalul de copii. Era un evreu sarac, comunist, care trecea prin vremuri grele si nu avea alt bun decât fetita. In sotia lui nu avea încredere ca ar putea sa o îngrijeasca bine. S'au pus probleme serioase. Doamnele-mame dela spital nu admiteau domn printre ele, dar copilul s'a prins cu toata disperarea de gâtul tatalui sau, acuma când ajunsese între streini si îi era frica. Pâna la urma îl primira. îsi plati corect spitalul, prin cine stie ce mijloace, si a ramas prieten cu Domnicu si dupa însanatosirea copilului. Când s'a pus problema unei deportari în Transnistria, a venit sa-i lase fetita.
Deportarea se amâna. Razboiul era pierdut si el îi aduse sa citeasca atunci dela prietenii depe celalalt mal, «Memoriile Aliei Rachmanova», ca s'o convinga de inutilitatea sfortarii de a opri timpul în loc. Alia Rachmanova notase zilnic ce i se întâmplase în timpul revolutiei rusesti, modest si fara exagerari. Se convinsese ca peste tara, peste oamenii ei cumsecade, peste ea, venea «vifornita cea mare». Ei se gaseau atunci în tara într'o situatie asemanatoare. Batea la use, avea sa li se deschida calea spre anihilarea personalitatii si uciderea lui Dumnezeu, care, ucis, demulteori reînviase, dupacum promisese; tara însa ar fi putut sa nu se mai redreseze ca natie iciodata, sa-si piarda pentru totdeauna locul deosebit ce-l avea între natiile lumii, sa fie înghitita de rechinul vecin, care se caznea de mult sa o digereze. Era o lupta pe viata si pe moarte între un David si un Goliath mincinos si smecher. Dupa câtiva ani, putinii, care, ca si Domnicu au stat în, calea vremii, au fost socotiti nebuni si tratati în spitale psihiatrice.
Intre copiii deosebiti pe care i-a iubit în decursul carierei sale, au fost mai târziu, «sub noul regim», gemenii. Mama lor, o intelectuala, se nascuse din gemeni lipiti de coloana vertebrala. I se vedea pe spate semnul care îi ramasese dupa operatia de deslipire. Sora ei nu îi supravietuise. Intrase în puscarie la 24 de ani si iesise la 35. Era o fiinta pesimista si totusi viata a fost buna cu ea. Desi rupta si saraca îsi gasise parintii batrâni sanatosi; la iesirea din închisoare, aparu un sot care a fost frate de cruce, mestesugar cultivat în marea universitate a rezistentei, putin tuberculos.
In timpul sarcinei, biata fata nu avea decât o teroare: gemenii. Nascu bine înteles gemeni, caci si natura se grabia: un baietel si o fata. Copiii au crescut frumosi, n'au aflat nimic de trecutul parintilor si sunt primii la scoala. Poate pentruca parintii lor lucrau la munca de jos vor avea dreptul sa fie intelectuali. Un handicap aveau totusi: se închinau lui Dumnezeu si credeau.
Când se trezi din calatoria din trecut, vazu baiatul aplecat asupra ei. Era scaldata în sudori si el o stergea, nestiind cum sa o ajute. Statuse toata noaptea la spital cu o prietena a lui, psihologa. In spital, îsi gasise un coltisor linistit, nu prea departe de reanimare, unde putea sa bata la masina un fragment din lucrarea lui de diploma. Din jumatate în jumatate de ora, intrau la reanimare si asa i-a vazut când deschisese ochii.
A doua zi, i-a povestit fata, cum au plecat amândoi în zorii zilei, tineri si desperati, dela spital spre locurile de munca. încovoiati sub greutatea adolescentei lor prigonite, zgribuliti de frig, de noaptea nedormita si de griji. Zapada se topea. Masinile trecând în goana, îi stropeau de sus pâna jos. Toate tacerile li se pareau complicitati, toate încercarile de a strabate, lasitati.
Mergeau tristi si obositi în zorii zilei, nestiind daca pâna seara aripa mortii nu-i va fi atins în ce iubeau...

IV. COPILUL

 

Cunoscuse pe viitorul ei sot în 1943, în împrejurari penibile. Era convocata de urgenta la Tribunalul Militar, Cabinetul IV Instructie.
Putea sa se astepte la tot ce putea fi mai rau. Avea în spate, dupa gratierea dela moarte, 10 ani de temnita grea, pedeapsa suspendata si conditionata de o purtare fara cusur. Deci cumintenie în continuare, pâna ce va fi libera.
Tara era în razboiu. Razboiul contra Rusiei era si razboiul ei, desi îl purta Maresalul care o condamnase la moarte. Rusii au fost dusmanii de totdeauna ai tarii. De data aceasta Rusia reprezenta si bolsevismul, o idee care fara a darui dreptatea sociala, anihila ideile de libertate, talent, personalitate si Dumnezeu, înlocuindu-l pe «El» cu zeii-oameni, carora trebuia sa te închini. Totul se încheia cu nivelarea vietii economice la gradul ei cel mai de jos si cu un sistem politienesc care reusea sa mentina regimul, prin frica nebuna pe care o cuibarea în sufletele oamenilor.
Ar fi vrut sa fie undeva pe front, la un serviciu de transfuzii, asa cum se oferise dela început. Pe barbatii miscarii nationaliste, conducerea Maresalului Antonescu îi încadrase, dupa asa zisa rebeliune, în echipe de sacrificiu, ca sa se reabiliteze prin moarte, în primele linii ale frontului. Astfel, multi legionari au patruns adânc spre est, iar cei ce au fost ucisi, au fost mai fericiti decât aceia care eu avut nenorocul sa cada prizioneri la comunisti.
Si fratele ei era pe undeva pe acolo...
Nu, Românii n'au luptat ca sa fie alaturi de Nemti. Era propria lor treaba nationala. Nemtii îi obligasera sa dea Basarabia Rusilor, iar Ardealul l-au daruit Ungurilor, în urma unei conferinte ridicole, la care Românilor le ramasese un singur protest: lacrimile. Românii ajunsesera pioni pe masa de sah a marilor puteri. Ei luptau în rasarit stiau ca lupta contra dusmanul lor de totdeauna. Acelasi dusman care îmbraca pielea ortodoxiei, ca sa-i apere de Turci, acuma îmbracau pielea civilizatiei occ dentale ca sa-i apere de Nemti si pielea comunismului ca sa-i apere de burghezie. Tot atâtea piei de oaie, câti lupi râvneau la tara lor frumoasa si bogata, oaza de latini în calea panslavirmului si drum obligator spre Tarigrad.
Cum nu era un element de încredere, n'au primit-o nici în echipele de Crucea Rosie si nici în ale Doamnei Maresal, care se jucau de-a ranitii în Crimea sau la Odesa. In ziua de Sf. Gheorghe 1941, când au condamnat-o la moarte pentru detinere ilegala de arme, i se pusera doua întrebari: de unde provenea arsenalul si ce avea de gând sa faca cu el? La prima întrebare nu se putea raspunde fara sa se provoace un lant de arestari. La a doua a raspuns, (tara era guvernata de Maresalul Antonescu, care se descotorosise de legionari, în urma asa zisei rebeliuni, pe care îi închidea acuma sub diverse motive legalizate de legi exceptionale) "vroiam sa va apar de culoarea rosie, care în curând va va stapâni". (Nu trebue uitat ca lucrurile se petreceau înainte de intrarea României în razboiu contra Rusiei.)
Nu era desigur profet, dar i se parea judecata foarte simpla. Din momentul ce, pe singurii oameni pe care te poti baza din punct de vedere al curajului, nationalismului si al cinstei îi închizi, con-damnându-i la zeci de ani de închisoare, este evident ca vei fi tradat chiar de oamenii tai. Asta i s'a întâmplat si Maresalului Antonescu, care pierdu razboiul si deci trebuia împuscat la zid. Procurorul si completul de judecata, care cu regret o condamnase la moarte, si-au sfârsit viata în închisori, caci facusera imensa gafa sa condamne nu numai legionari, ci si comunisti, si acestia erau sustinuti de o putere straina, nu ca ceilalti, cari, fugari, nimerisera la Buchenwald. Toate lucrurile acestea aveau sa se întâmple dupa câtiva ani, caci, la început sovietele întrebuintara tactica adormirii constiintelor, pornid serios la treaba numai dupa trei ani. Au lucrat sistematic, pe etape, luând mai întâiu banii, apoi aurul, apoi profesia si la urma libertatea oamenilor. Cine cunoaste literatura lor, stie ca totdeauna comunistii au procedat în salturi, «doi pasi înainte, un pas înapoi».
In 1941 erau doar câtiva comunisti în tara si e curios cum mai târziu au aparut, ca ciupercile dupa ploaie, multi luptatori în ilegalitate, cu pensii mari si drepturi speciale...
In 1943, piesa razboiului era jucata, dar Românii nu stiau ca tara fusese vânduta de Americani la Teheran. Pentruca sa fie darâmat poporul german, fusesera sacrificate tarisoarele din preajma colosului rusesc, fie ca luptasera alaturi de aliati fie împotriva lor.
Domnicu suferea alaturea de Românii încercuiti în Crimea, fugari si înghetati la Stalingrad; ei se purtasera frumos pe front, curajosi în lupte, omenosi cu partizanii si ranitii straini, milosi si întelegatori cu populatia. Cu câteva exceptii: învârtitii cari au carat piane si tablouri din Transnistria.
Dece nu se oprisera pe Nistru, pâna acolo unde trebuia recucerita tara? Strategii spuneau ca o armata fugarita, si armata rosie fugea, trebue urmarita si distrusa. Dar pe vremea aceea, în timpul ofensivei victorioase germano-române, nu se banuia ca Rusia va fi ajutata masiv de Americani.
Pâna la Americani, pe Rusi îi ajutase, ca si pe vremea lui Napoleon, «iarna». Soldatii cu picioarele învelite în ziare, înnebuniti de viscol, cu benzina înghetata în carburatoare, se întorceau acasa în goana. Si înca Românii mai aveau cojoace. Dar Nemtii plecasera la razboiu, în Rusia, sportivi ca la o plimbare. îmbracati numai în vestoane, au albit câmpiile înzapezite cu oasele lor.
învinsi au platit! Generatii de barbati tineri au fost dusi în minele din Siberia sa moara. Dar învingatorii, nu sunt si ei responsabili? Istoria îi va trage la raspundere pentru pactul de amicitie pe care-1 facusera, cu totul nenatural, cu dusmanul civilizatiei noastre.
Intre timp, Domnicu avea problemele ei. Avea o pedeapsa suspendata si trebuia sa iscaleasca saptamânal într'un registru, pentru a dovedi ca nu parasise localitatea. Din când în când, politistul, un bucovinean, o mai lasa sa se plimbe prin munti.
Siguranta Statului se ocupa de dânsa si dupa condamnare si gratiere. Din procesul din 1941, se nascuse fara sa vrea, om politic. Adeseori suferise perchezitii nocturne, cautând oameni ascunsi, luând ce imereau. Astfel au confiscat cartile legionare, carti puse la index, e adevarat, dar carti cu dedicatie, doua din ele scrise de sotul ei mort pe front. In general, toate cartile secvestrate erau scrise de oameni cari nu mai existau, dar cari ramasesera în amintirea oamenilor cari faceau parte din aceeasi generatie si luptasera alaturi de ei.
Domnicu ramasese fara ele si îi parea nespus de rau! Pusesera carti de capatâiu si ale actualilor conducatori. Reprezentau Bucati din viata ei. N'ar fi vrut sa le piarda, n'ar fi vrut sa le dea.
La «Casa Verde», cladita din caramizi facute de legionari, în majoritate intelectuali, acolo îsi durasera si mormintele, ca «sa le fie aproape». Nu se asteptau sa moara aprope toti si cei vii sa fie risipiti în cele patru colturi ale lumii, mai mult sau mai putin dupa gratii...
Ramasesera femeile. Aprindeau candele, împodobeau mormintele cu flori, dupa datina crestina. Intr'o buna zi gasira locul pazit: un caporal cu arma în mâna. Maresalul arestase mortii!
Cu flori si lumânari în mâna, nu se gândeau în niciun caz sa faca propaganda politica. Cultul mortilor era un semn de dragoste pentru cei disparuti, care erau printre ei, la greseli si la fapte bune, si aveau poate nevoie de lumina si de flori.
Domnicu se certase cu sentinela încercând sa treaca: «doar din mormintele lor, nu erau sa iasa cavaleri în zale, înarmati pâna în dinti, care sa lupte deabinelea, nu numai cu ideile din carti, dar si cu cei care îi înselasera si îi tradasera». Nu reusi sa intre pentru a aprinde candela si a depune o ofranda de flori.
Ca urmare, a fost convocata de urgenta la Cabinetul IV Instructie, împreuna cu un prieten avocat, care trebuia sa dea de stire pe acasa, daca ar fi fost retinuta de militari.
Avea 33 de ani si 7 ani de când îsi pierduse sotul. Era o barca fara cârma, în bataia furtunii, cu un singur catarg, copiii. Spitalul îl pierduse odata cu condamnarea la moarte, dar copiii ramasesera lânga ea. Noaptea Vasia venea în vis, venea si pleca, nu întelegea ca trebuia sa o ia cu el, ajutând-o sa faca marele pas care îi despartea. La început îl cautase înebunita peste tot, în biserici, în spiritism. Avea nevoie de spiritul lui vioiu si caustic, de vesnicul lui echilibru, de siguranta pe care o avea de a fi pe drumul cel bun al tarii. Mama lui o sfatuise sa-l lase în pace sa se odihneasca în paradisul eroilor; va veni cândva un timp când vor fi iar împreuna.
Daca ar fi fost o consolare faptul ca nu era singura pe drumul disperarii! Mame, sotii, surori îsi plângeau fiii, fratii, barbatii, ramasesera copii orfani. Mortii fusesera ucisi la zid, în închisori si aruncati pe strazi de propriii lor frati de sânge, morti infamante pentru cei mai demni români! Nu, nu era o consolare!; era o durere în plus, o greutate greu de purtat si greu de înteles. Saturn care îsi mânca proprii lui copiii.
Pe Conducatorul lor îl spânzurasera în noaptea Sf. Andrei si îl acoperisera cu straturi de vitriol, ca nimeni sa nu-l mai poata gasi, si-si trâmbitasera isprava la posturile de radio. Nimeni nu crezuse în moartea lui si toti îi asteptau întoarcerea. Desigur Neamul avea sa învie cândva si prin Neam si el, caci era una cu Neamul.
In fine viata ei luase un alt drum, pe care nu si-l dorise si nu si-l alesese, dar era drumul destinului ei, caci fusese împletit cu dragoste. La toate acestea si la multe altele se gândea pe drumul care o ducea catre a treia puscarie. Era cu cozile pe cap, asa cum aparuse înainte de «rebeliune», într'o revista germana. Dedesubt scria sub fotografia ei, cu un sugar în brate: Sefa policlinicii legionare, prototip de figura ariana». Ce ironie! Avea sub brat o carte «Quelle etait verte ma vallee», de un autor englez; asta ca sa-si dea importanta si mai ales sa nu se observe ca tremura de frica.
Procurorul ce o convocase parea tânar. Era un barbat ceeace se chema frumos si elegant îmbracat. Deasupra mânecilor hainei avea niste mansete negre. Dupace se uita lung le ea, aduse o detinuta din beciu, îi oferi un ceaiu cu cozonac si cât fata mânca, le pândea pe amândoua. Bine înteles ca se cunosteau, dar nimic nu le trada! Porunci unui caporal sa fie tunsi la piele niste nespalati, care pareau sa fie de aceeasi culoare cu ea.
Când punerea în scena se termina si fu dat afara si secretarul, procurorul luându-i cartea de sub brat, o întreba daca e adevarat ca are rude la cabinetul primului ministru si daca rudele o sustineau. Apoi cu un ton rece si distant, îi comunica ca, dupa cele întâmplate, ar trebui sa o trimita imediat la beciu, dar deocamdata s'a hotârît sa-i ceara doar o declaratie. Rasufla usurata!
Ii dicta declaratia, rugând-o sa lase o margine mai mare la început:
«Am spus caporalului ca e tânar si voinic, ca ar putea fi pe front sa lupte pentru tara. Ca aici se lupta cu femei pe care le împiedeca sa-si onoreze mortii si ca, deci, e un las. Cartile gasite la ea erau carti mostenite si înca nu le cunostea continutul».
Procurosul se purtase frumos cu ea si ar fi vrut sa multumeasca unei persoane si nu unei functiuni. Nu stia cum îl chiama. Cu un gest teatral, de senior coborît printre muritori din gresala, îsi scoase tabacherea de argint din buzunar si îi dadu sa citeasca dedicatia: «Cercetasii din razboiul 1916-1919 cu recunostinta presedintelui lor». Urma un nume cu rezonante straine, dar muzicale.
Ii multumi repede, de frica sa nu se rasgândeasca si sa nu fie trecuta la pivnita cu sobolani.
Dela un timp procurorul se interesa de ea. O invita la restaurant, la teatru, la opera. Accepta si se duse la început mai mult de frica dosarului. Uniforma lui îi aducea aminte de completul de judecata care o condamnase la moarte! Dosarul era înca la dânsul, nerezolvat. Spre marele amuzament al capitanului procuror, îsi platea partea din cheltuielile facute cu invitatiile. Nu voia sa-i datoreze nimic. Parea sa fie bine situat, având si alte venituri afara de solda. Stia prea putin despre el. Sotia îi murise si avea o fetita de zece ani.
Dupa câtva timp o vizita pela cabinetul medical. întelese din ceeace spunea ca detinutii cari ajungeau pe mâinile lui nu erau niciodata trimisi în judecata pentru ideile lor, de dreapta sau de stânga. Aceasta se datora culturii lui franceze si era un punct în favoarea lui. Dar, în acelasi timp, dispretuia în egala masura pe toti acei cari îndrazneau sa gândeasca la schimbarea ordinei existente si cari nu reprezentasera pâna atunci în tara noastra decât «opinca». Era victima prejudecatilor de clasa.
Insfârsit, clasa dosarul dupace scrisese în marginea lasata goala: «N'am spus, N'am citit...».
O invita apoi la el, la tara, undeva prin preajma Marasestilor, ca sa sarbatoreasca împreuna ziua fetitei. Trebuia sa duca fetitei un cadou. Zizi, prietena ei dela Suzana, îi procura un catelus, nou nascut, de rasa ciobaneasca. Fetita, ramase orfana de mica, era slabuta si trista. O privea cu ochi de om mare, casicum ar întreba daca nu este ea mama pe care i-o aducea tata. Catelul a spart ghiata, caci fetitei i-a facut mare bucurie.
Casa în care a intrat însa o speria. Era casa pe care o visase într'un vis anterior. Straniu! Fiecare are un vis care se repeta. Visul ei era o casa în mijlocul verdetei, o casa de tara, în care stia ca a locuit sau o sa locuiasca cândva. Stia si cum era înauntru, caci în vis se deschidea usa si ea întra. Totul parea atât de cunoscut: casa, gradina, fetita, via, pâna si ratele care macaiau vesele în curte îi erau cunoscute. Era viata ei cea de-a doua, o jumatate de viata si totusi parea sa aiba legatura cu vieti trecute si viitoare. însemna, deci, ca aceasta calatorie si aceasta casa nu erau o simpla întâmplare, ci avea pe undeva legaturi cu supranaturalul, în care ea credea!
O vie pe care nu o vazuse decât în vis: erau aceleasi maicute în rugaciune, îngenunchiate, sprijinindu-si batrânetele de câte un arac. Câmpul era pe deal si larma satului departe. Pamântul nu era negru si cremos ca pamântul Moldovei de Sus, dar era bine lucrat. Si tractorul si batoza si grâul strâns în manunchiuri si fiecare fir de papusoi îi erau cunoscute de mult... ca într'o poveste pe care ai auzit-o de multeori si vrei sa o rectifici când se repeta altfel.
In grajd erau caii care carau apa pentru stropitul viei dintr'un mic afluent al Siretului, care vara aproape seca, iar primavara venea navalnic din Muntii Vrancei. Oamenii erau cuminti si muncitori.
Iata si primul ei succes de veterinar... Puii de gaina mureau de o boala pe care a vindecat-o cu câteva tablete de sulfamida. Asa aparuta primii clienti de pediatrie veterinara, caci vestea sbura din gura în gura spre sat.
In toamna, fetita veni la scoala în Capitala si Domnicu, doctorita, se îngrijea de ea. Fetita era speriata de guvernantele ce le avusese si se alipise de dânsa. A fost crescuta destul de sever si modest si, mai târziu, a facut o cariera stralucita.
In aceasta ambianta domestica, cu acest domn bogat si respectabil, cu calitati fizice si intelectuale de netagaduit, se realiza noua ei casatorie, culeasa depe pragul închisorii. Era saraca, avea netagaduit, anumite calitati morale, dar un singur atu major; era doctorita de copii, ceeace pentru procuror era mult. îngrijit acuma de ea, copilul nu se mai îmbolnavea.
România pierdea razboiul... La 4 Aprilie 1944, au început bombardamentele americane asupra Bucurestilor, tocmai în ziua când se anuntase un exercitiu aerian. Toata lumea cu ochii spre cer admira formatiile de avioane care straluceau în soare. încetul cu încetul au vazut desprinzându-se de sus mingi de rugby lucitoare, apoi bubuituri, fum si panica. S'au coborît în pivnita cu liftul, culegând pe toti neputinciosii din bloc si i-a pus la adapost, un adapost bine înteles iluzoriu. In câteva minute au murit mii de oameni, mai ales în preajma garii si în trenurile cari nu avusesera timp sa plece.
Pentruca începuse pedeapsa aeriana, Americanii si Englezii au continuat. Singura ruga care se simtea mustind din'piepturile celor amenintati, când apareau avioanele, era: «Du-i, Doamne, la Ploesti!», casicum acolo nu erau tot oameni cu aceleasi suferinte, Români de-ai lor.
Intr'una din zilele fierbinti ale lui Iunie muri bunica fetitei. Aparata de bombardamentele de afara, n'a putut scapa de necazurile interioare. Cu ea, fetita pierdu o farâma din dragostea harazita ei pe pamânt. Fusese o femeie apriga, Dumnezeu sa o odihneasca în pace în cavoul dela Bellu, sub trandafirii agatatori invitati la îngropaciune.
Dela rasarit si dela apus, razboiul venea peste ei. Capitala era înnegrita de fumul bombelor incendiare, gauri se cascau în case cu multe etaje, prin care puteai zari viata oprita brusc în loc: un pat desfacut, un papuc aruncat, sau un pahar rasturnat si sdrelit pe un covor persian. începusera oamenii sa înteleaga ca viata ar fi cel mai pretios bun si si-o puneau la adapost, abandonând lucrurile. Mai aveau o etapa importanta de strabatut pâna la adevar, dar erau totusi pe drumul cel bun.
Autoritatile plecasera, curtile martiale, de asemenea, iar la Bucuresti ramasesera aceia care din tata în fiu se simteau legati de Capitala, care stingeau incendiile, aveau grije de apa de baut si curatau terenul bombele neexplodate. Mama fostului ei sot ramasese singura, pe patul ei înalt, cu Biblia în mâna. îsi trimisese copiii la tara si fiindca locuia într'un cartier vizitat de avioane, îsi astepta soarta în liniste, dupace îsi luase Sf. Cuminecatura ca tovaras de drum. Domnicu statea de vorba ore întregi cu ea, pentru a se adapa dela cele doua isvoare de unde îi veneau linistea si dragostea: Dumnezeu si firea poporului ardelenesc, din care se tragea, dela Decebal încoace.
Parintii doctoritei plecara din Bucuresti si, la un moment dat, parasira si ei Capitala, Domnicu, cu noul ei sot, procurorul. Plecara la tara, la mosia lui din Moldova. Pe drum întâlnira o parte din armata învinsa,care se întorcea în Patrie.
Ii veni deodata în vis mirosul florilor de vita de vie, care alunga mirosul de bombardament, de praf depe sosea, mirosul de transpiratie si de iodoform, de puroiu si de carne în descompunere. Mirosul florilor de vita alunga mirosul de ura si panica, ce aburea din soldatii care veneau din directia în care mergeau ei.
înspre dealuri, spre soare apune, Marasesti, loc de lupta din celalalt razboiu mondial se îmbracase în vie. Via avea la radacini sânge de neamuri amestecate. Dusmani si aliati hranisera via. Acuma via dedea înapoi rodul ei aurit. înflorise. Mica si modesta floare scalda aerul stricat de oameni, cu parfumul ei, împlinind inconstient ciclul vietii pe pamânt!
In 10 August 1944, Domnicu se întorcea la Bucuresti ca sa-si vada parintii si pe mama lui Vassia, care ramasesera în Capitala. Pe sosea o ajunsese o formatie de avioane engleze. S'a culcat în sant si gloantele îi suierau pela urechi. Erau mitraliati, împreuna cu soseaua si calea ferata. Ultimul avion îsi lasa toata încarcatura de bombe sa cada la întâmplare, ca sa nu se întoarca cu ele. S'au scuturat de praf si au pornit teferi, prin minune, mai departe.
Noaptea, în Capitala, alt bombardament cu bombe incendiare. S'au dus într'un adapost, unde nu cunosteau pe nimeni, Erau toti cu câte o valiza mica, o sticla cu apa de baut si o perina. Casa de deasupra se sguduia, se auzeau strigate si vaiete în strada. Se gândeau la o moarte anonima, amestecata în carne si sânge cu atâtia necunoscuti.
încetarea suna lung si linistitor. Au putut iesi în noaptea calda de August, cu aceleasi constelatii care nu se schimbasera cu nimic de milioane de ani si cari nu participau la razboiu.
A regasit parintii sanatosi si învatati cu raul. Stiau si ei ca nu va mai dura mult. La ce nu se poate adapta omul? S'au întors apoi la viata bueolica dela vie.
In dimineata de 23 August, României îi ramasese doua cai de ales: sau se retragea pe linia Namoloasa-Galati, continuând lupta, sau sa ceara armistitiu, iesind din lupta si parasindunsi aliatul de pâna atunci. In orice caz, Rusii erau pe Siret si daca nu vroiau sa ajunga prizonieri de razboiu, era ceasul suprem sa plece. Nemtii, ascunsi într'o padurice din apropiere, îi sfatuira de asemenea sa se întoarca în Capitala.
Au încarcat în graba masina cu tot ce s'a putut lua din belsugul dela tara, faina, cartofi, pasari jumulite, oua si au pornit spre Bucuresti. Când au intrat pe poarta orasului, toate radiourile anuntau iesirea României din razboiu si arestarea Maresalului tradator! Strazile erau întesate de lume care se bucura ca scapase de razboiu, crezând ca Rusii dupa o scurta sedei în România se vor întoarce peste Prut! Naivitate si credulitate. înca odata se dovedea lipsa de informatie si pregatire a partidului national-taranesc. Toate pacatele se platesc de doua ori: odata sigur pe acest pamânt si a doua oara, desigur, si pe tarâmul celalalt.
Nemtii fugariti si tradati îsi aruncau bombele asupra Bucurestilor. Razboiul nu se terminase, cum spera lumea. Continua pe frontul de vest, aliati cu fostul dusman si «eliberati» de cei ce nu cunoasteau libertatea. Pentru aceasta presupusa eliberare, România trebuia sa plateasca din nou cu provinciile de nord, rupte din trupul tarii si cari nu fusesera niciodata rusesti.
Hoardele murdare si obosite intrau în oras, semanând mai mult cu invaziile Hunilor si Tatarilor decât cu ocupatia unei armate civilizate. Erau primite cu flori de anumite straturi ale populatiei, probabil mai mult de frica .Femei voinice, arse de soare, strânse în fuste sau în pantaloni, erau peste tot: în tancuri, pe motociclete si pe jos dealungul armatei victorioase. Oamenii si-au scos ceasurile dela mâna, si-au ascuns femeile prin papusoaie si si-au demontat masinile.
La tara, la Marasesti, Rusii dupace s'au îmbatat cu tuica, amestecata cu dulceata, s'au amuzat sa traga la tinta în jurul capului administratorului si pentruca Sultanica, un câine ciobanesc, sarise sa-si apere stapânul, l-au împuscat în cap, ca dusman al poporului. Femeile tinere si fetele, fiind fugite din sat, s'au multumit cu cele batrâne si au luat si vitele si le-au mânat spre vest.
La un moment dat, stiind ce o astepta, Domnicu si-a pus problema sinuciderii. Citise memoriile Aliei Rachmanova .scrisa dupa revolutia din Octombrie, si toate se desfasurau si la noi dupa carte, poate cu un surplus de diplomatie. Nu mai erau Rusii între ei, ci patrunsesera în inima Europei.
Dar în momentele acestea de grea cumpana, aparu copilul, îngrijise pâna acuma numai copiii altora. Acuma trebuia sa-si întregeasca jumatatea de viata pe care o mai avea cu un suflet nou, cu totul nevinovat. Probabil, neputând capata altfel nemurirea, vroia sa se lege de fire, cu o noua fiinta, careia era sa-i dea tot surplusul de dragoste adunat în sufletul ei de atâtia ani.
Dar putea sa aduca acest copil pe lume în noile conditii de viata, cu cutropitorul în tara? Situatia ei politica era complicata. O posibila deportare în minele din Siberia nu era exclusa. Tocmai atunci N. K. V. D.-ul proaspat creat si bine informat o aresta dela început si o asvârll, cu multi altii, pe podelele goale ale unei scoli bombardate. Era Noembrie 1944. Frig si frica! Dar sotul ei, procurorul, tot procuror. Dupa o saptamâna, reusi sa o scoata. Mai avea influenta!
Dupa eliberare, nu se gândi decât la copil. Baiatul ei va trai, va fi bun, destept si harnic, va sti sa munceasca si va duce mai departe chinul si dulceata de a fi om.
Povestind mamelor ca va fi si ea mama, acestea se bucurara. Mama lui Vasia era acuma în vârsta de 84 de ani. O scapase de multeori din boli grave si îi daruise toata dragostea ce o avusese pentru copilul ei mort. Avea atâta întelepciune! Bucura, îsi merita numele: se bucura!
In Februarie 1945, a fost din nou închisa la Prefectura de Politie, cu toata familia: frate, cumnata. Cavalcade de soareci ieseau noaptea din saltele si-si cautau de lucru. Dar ceva mult mai grav se petrecuse la 6 Martie 1945: oameni-soareci ajunsera la putere. Armata si politia fusesera desarmate de Rusi cari înscaunara un guvern fantoma. începusera deportarile celor de origina germana. Haosul si panica domneau la Prefectura. In aceste zile, când omul începuse sa devina un numar si un dosar, sotul ei, procurorul, reusi din nou sa o elibereze. Era ultimul act pe care îl semna democratia, pâna atunci cooperanta cu biruitorul, de atunci moarta pentru multa vreme, daca nu pentru totdeauna. Dosarul ei se mistui în flacari, în timp ce fratele si cumnata inaugurara lagarul dela Caracal, unde dusmanii poporului îsi începeau ucenicia.
Fiind înca în lagarul dela Caracal, culcati lânga sârma ghimpata, aflara ca li s'a nascut un nepot în ziua de Sf. Terente, ca mama si copilul erau sanatosi si ca doreau sa se vada cât de curând!

 

* * *

 

Copilul era slab si mic! Nu avusese fericire mai mare în lumea asta încurcata si rea decât când doctorul a strigat: «Bine-ai venit, Costica!». Avea parul roscat si cret, era grozav de frumos, bineînteles, dar parea obosit. Drumul pe care îl facuse trecea prm doua închisori. Cine stie ce auzise si vazuse! Suferise de frig si foame si de toate fricile mamei. Era speriat si parea sa nu aiba prea mare încredere în lumea în care venise. L-a îmbracat in haine de pomana: «daca vreai sa-ti traiasca copilul, sa nu-i pregatesti trusou». Toate supertitiile neamului se adunase în subconstientul ei ca sa-si pazeasca puiul.
Tatal batrân era lânga ea ca'ntotdeauna. Pe salile spitalului îsi astepta nepotelul si acum pornira împreuna spre casa parintilor, unde era bine venit. Apoi veni si tatal, procurorul, sa-si vada copilul. Pela sase saptamâni, îl botezara în mare taina. Nasa era fetita, sora lui, si capata un carut de copil bogat. Mânca lacom si crestea ca Fat-Frumos din poveste. Jumatatea lui de sora îl iubea si se juca cu el. Era multumita ca era baiat si ca, deci, nu-i va lua locul niciodata în inima tatalui ei.
Vara lui 1945 fu vara secetei. Pamântul crapa si ogoarele nu dadura roada. Razboiul se sfârsise. Aflasem acuma ce se întâmplase în Germania hitlerista, condusa desigur de oameni nesanatosi la minte. Nu puteam întelege cum un popor civilizat putuse suporta o teroare dementiala. Furtuna se apropia si de conducatorii Reichului: procese de oameni politici, procurori si asesori populari, inflatie, foamete.
Vazând ce se petrece în tara, Domnicu l-a rugat atunci pe sotul ei, procurorul, pe atunci avocat si mosier, sa faca ceva pentru a încerca sa se puna la adapost. «Sa fugim, sa plecam!». A raspuns ca «el de când s'a nascut, s'a trezit pe mosia parinteasca. Cum opincile, învatate cu navalirile barbare nu plecau, cum era sa plece el?». El tot mai credea ca vor pleca navalitorii!
In August 1945, au dus copiii la tara, într'o masina decorata cu stegulete de legatii. Era singurul mod de a mai putea calatori în tara. Acolo au semanat porumb cincantin, care se cocea în 50 de zile, si au fost singurii cari au avut malaiu. Le-au dat oamenilor din sat, dar fara sa fie pentru toti. In toate garile Moldovei, vedeai oameni cu saci în spinare, umblând pe acoperisul vagoanelor, dupa mamaliga lor traditionala, spre soare-apune, unde se vestea ca s'ar fi facut papusoiul. In toamna, oamenii începura sa-si dea copiii, pe alte locuri, ca sa-i scape macar pe ei de foamete.
Au luat si ei acasa, ca s'o scape dela moartea foametei, pe Mi-nani, o fetita de 14 ani, uscata, slaba si plina de paduchi. Fetita a ramas la ei, se juca cu copiii si ajuta prin casa. Era desteapta, si se facuse frumoasa. Dupace s'a dus la învatatura, a ramas la oras. Parintii ei s'au hranit în iarna 1945-1946 cu bureti!
Satul, care o cunostea acuma, îi aducea copiii bolnavi sa-i îngrijeasca. Trebuia sa le dee si doctorii, daca voia sa aiba rezultate, caci oamenii puneau mai mare pret pe vite decât pe oameni, în vremurile grele prin care treceau.
Au ascuns doi Nemti într'o casuta din fundul viei: erau asa de obositi ca nu mai aveau putere sa se întoarca în tara lor. Peste câteva zile îi descoperi cu febra mare si pe piele cu eruptia tifosului exantematic. A fost neaparat nevoie de spital. Unul a murit, iar celalalt, dupace s'a vindecat, a luat drumul minelor Siberiei.
Dupa ani, unii s'au întors, lasând în urma gramezi de cadavre dintre compatriotii lor, pe toate drumurile Siberiei.

 

*

In acest timp, când pârjolul daduse peste tara, copilul crestea, necunoscator al vietii traite din jur. împlinise sase luni si îi iesisera doi dintisori. Dadea bucuros din mâini când se apropia cineva cunoscut de el.
Vara secetei fusese grea si pentru vie. O invazie de carabusi mânca frunzele. Erau multi si lacomi. Se auzeau ferestraele gândacilor. Când scuturai butucul, cadeau în ploaie si ratele îi înghi-teau cu mare pofta, macaind fericite. Au prelungit sederea la vie, ca niciodata, pâna în Noembrie târziu. Dimineata, în ceata, via batrâna si stearpa plângea cu picuri mari.
Mama ei, bunica copilului, se îndragostise a doua oara în viata ei. Era gata sa-i dea timp si dragoste nepotului si aceasta a simtit baiatul din primul moment. Devenise proprietatea lui personala si unul din primele cuvinte pe care le-a spus a fost «Mamane» un fel de mama mare pe scurt, si asa a ramas pentru toti. A avut mai multe accidente, dar fara urmari grave. La 11 luni, i-a trecut peste piept caruciorul unui zarzavagiu, fara sa i se întâmple nimic. La un an si jumatate si-a fracturat un deget dela mâna dreapta, fiind prins în usa unui magazin. A fost nevoie de anestezie generala si punerea degetului în ghips.
înca doua veri au mai putut pleca la tara. Acolo baiatul devenea «conasul» cel mic. Nu putea fi lasat o clipa din ochi. Domnicu umbla prin sat cu trusa de medicamente si vindeca bolnavi. Tatal dadea de lucru oamenilor din sat, iar fetita crescuse pe lânga noi, între câmp si vie. «Conasul cel mic» facea parte acuma din decor. Taranii munceau din tata în fiu pamântul r drag: nimeni nu se gândea sari paraseasca si sa plece la oras. Seara mâncau mâncare de berbec cu varza, beau tuica cu boierul si vorbeau de schimburile care se petreceau sub ochii lor si pentru care nu aveau destula perspectiva, sa le înteleaga.
In August 1947, tara a trait prima stabilizare. Se vorbea de mult de asta, dar nimeni nu voia sa creada, desi inflatia ajunsese de nesuportat. Biet proprietar de pamânt, care astepta, sa i se schimbe mormanul de bani ce-l încasase pentru doua butoaie de vin! Urmara alte lovituri contra bunurilor si muncii oamenilor. Cu binisorul si pe tacute, natioalizara subsolul, industriile, bancile. Arestari erau în curs.
La 1 Martie 1949, au intrat în casele dela tara ale proprietarilor de pamânt. Legea a aparut deabia a doua zi! Casele, cu tot ceeace era înauntru, deveneau proprietatea Statului, caci doara fusesera câstigate cu sudorea si munca taranului si numai lui trebuia sa-i apartina pamântul pe care trudise. Numai ca nu se întâmpla chiar asa!
Taranii nu capatara nimic. Mosiile devenisera gospodarii agricole de stat, iar fostii proprietari erau îmbarcati chiar în noaptea fara lege spre domicilii obligatorii, cât mai departe de locurile pe care traira, dar foarte aproape de locurile unde aveau sa fie îngropati în gropi comune. Neavând dreptul sa munceasca decât cu bratele, cei cari nu aveau niciun fel de rude în afara de clasa lor, murira pur si simplu de foame. Erau ghiftuitii de ieri! Deci, pedeapsa aleasa fusese justa!
Dar oare ghiftuitii de azi, cu cefele groase si spirit de soareci ascunsi în spatele K. G. B.-ului mondial, avea-vor aceeasi soarta? Deocamdata nu se vede sfârsitul lor! Profeti mai sunt putini în lume, dar undeva este scrisa desigur pedeapsa fiecarei crime si uneori trebue asteptata mai multe generatii.
Pe ea nu o interesase niciodata sa strânga averi pe pamânt, «unde furii la fura si rugina le manca». Nu putea pleda pentru cei ce aveau tot, contra celor ce nu aveau nimic, stiind ca toti venisera pe lume în acelasi fel. Dar era convinsa de inegalitatea în posibilitatile launtrice ale oamenilor. Porniti dela acelasi potou, în cursa existentei, unii vor ajunge mai departe decât altii. Inegalitatea exista peste tot în natura: forta fizica si morala, talent, putere de munca si de aparare, toate erau inegal distribuite. Daca era ceva de retrocedat, nu putea fi înteles decât în sens crestin: de bunavoie. Dar iata ca sub noul regim totul se petrecea incorect si brutal, pe ascuns, ilegal si nedrept, contravenind meritelor individului.
Nu te puteai gândi însa numai la asta când în casa erau doi copii care trebuia sa traiasca veselia copilariei si sa nu sufere prea mult de lucruri de care erau cu totul streini. Mai trebuia salvat ceva nemuritor, sufletul. Sufletul nu trebue întinat de ura sau molipsit de scepticism, ori cât l-ar fi negat materialismul.
Era un sfârsit de iarna trist si înnegurat. Vinovatii, boierii tarii, între care si sotul ei, dupa doctrina partidului comunist, acei cari culegeau bucatele fara sa le fi lucrat cu mâinile lor, acei cari condusese politica tarii, mai bine sau mai rau, uneori marindu-i prestigiul, alteori pierzându-l, proprietarii de pâna atuncia, raspunzatori si de bune si de rele, îsi luara boccelele în spinare si pornira pe drumul bejeniei. La capatul ei îi astepta ura organizata: domiciliul obligator pe ani de zile.
Totodata, depe granitele tarii începuse sa se scurga spre Baragan, devenind Siberie ad~hoc pentru România, tarani îmbarcati în carute cu coviltire, târând dupa ei capre, oi, vaci, câini si pisici, întreaga lor agoniseala de o viata. Erau stramutati! Cine avea sa vina în locul lor? Rusi, elemente de partid si drojdia societatii.
Baraganul neîntelegând povestea lor, îi primi cu zloata; sub carute, încalzindu-se la respiratia vitelor si la focuri de paie, spuneau povesti copiilor, povesti stiute din batrâni, cu navaliri de Huni si Tatari. Mai târziu, când ploaia si zapada au sa stea, oamenii de munte se întâlnira cu cei dela ses. Maramuresul se întâlni cu Banatul, îsi durara din chirpici case cu mâinile lor si lucrara mai departe la mosia noului stapân: Statul. Peste câteva zile, venira sa ia casele dela oras ale mosierilor dela tara. Pe cei ce nu-i gasisera la tara, îi luau la interogatorii, sa afle unde vor fi fosti
Casa lor din Bucuresti capata bijuterii noi: sigilii la toate usile. Trebuiau sa se mute. In ziua de 9 Martie 1949, de Sfintii Mucenici, plecau cu baietelul de mâna. Ningea si era frig. îsi încarcasera bruma de lucruri ce socotisera ca era a lor, un pat si hainutele copilului, într'o caruta trasa de un cal alb, costeliv si chior. Pentru copil, care nu stia ce se întâmpla, mutarea era o sarbatoare. Casa lor era plina de oameni cari încarcau lucrurile avocatului mosier, sotul ei. Sub balcon trasesera un camion si aruncau dela etaj carti adunate de trei generatii. Erau editii rare, cari, îi. cadere, se desfaceau si îsi pierdeau foile. Bunicul, care venise îi tara pe timpul lui Napoleon al IlI-lea, ca sa ajute la Unirea Principatelor, era martor necajit pe undeva, iar ea, care mai avea repectul celor scrise în carti, asista neputincioasa la aceste acte de vandalism, cari inaugurau începutul erei întunerecului.
începea timpul când cultura si stiinta nu mai aveau cautare! Cei care de generatii citeau, aveau sa munceasca cu mâinile. Copiii plecati din sate cu desaga în spinare la învatatura pentru dragostea de carte, acuma se vedeau expropiati de rodul vietii lor intelectuale si readusi la munca manuala.
Copilul plângea în caruta cu sughituri, pentru o furculita si un cutit cu mâner de os care-i lipseau, deoarece autorii jafului casei lor au considerat ca aceste lucruri nu intrau în patrimoniul lor si nu li s'au dat. S'a linistit din plâns când calul balan a pornit la drum si caruta începu sa-i sgâltaie, uitând de lucrurile ce le dorea. Fugariti, au coborît la casa fratelui ei, care avea un copil bolnav. Erau saraci, dar se descurcau totusi destul de bine, mai bine decât pensionarii cari ramasesera fara pensie.
Pe bicicleta, Domnicu colinda acuma orasul pentru treburi. La început baiatul calatorea pe un scaun în fata, apoi îl punea pe port-bagaj în spate. Seara venea mama si-i povestea povesti de demult. Trebuia sa fie foarte atenta sa nu le schimbe. Copilul avea memorie. Mergea la gradinita si cânta la Biserica din cartier. Era neîntrecut în colinde, caci avea voce si ureche muzicala.
Tatal copilului devenise o figura legendara. Odata pe an, fugea dela domiciliul obligator ca sa-si vada copiii. Era o întreprindere riscanta atât pentru el cât si pentru cei ce îl primeau. Dar trebuia sa-si asume acest risc, caci altfel s'ar fi înstrainat de familie.
Fetita cea mica a barbatului ei acuma crescuse mare. De un an lucra ca dactilografa, reusind sa se întretina singura si apoi întra la Facultate. Facultatile literare si sociale îi erau interzise. Putea sa faca stiinta. Muncind dublu decât altii, din cauza originei ei nesanatoase, reusea. Steteau toti claie peste gramada si încercau sa supravietuiasca într'un mediu defavorabil si dusmanos.
Intr'o noapte din 1953, fratele lui Domnicu fu ridicat si trimis la Canalul Dunaerea-Marea Neagra, unde era nevoie de mâna de lucru gratuita. Guvernantii au rezolvat problema, trimitând la munca detinuti politici nejudecati. Tara, proclamau guvernantii, îsi va deschide un alt drum spre mare. Totul se va sfârsi tragicomic, dar cum partidul nu putea sa greseasca niciodata, planificatorii au fost condamnati la moarte.
Câte vieti îngropate sub valurile de pamânt mutate din loc! Fratele ei muncea acolo si facea norma pentru mai multi. Cei ce nu puteau fi miscati dimineata depe scândurile-pat, nu capatau de mâncare, daca altii nu munceau în locul lor. Erau tuberculosii si batrânii.
Un fapt grav s'a întâmplat cu copilul ei în aceasta perioada, când atât sotul cât si fratele erau internati. Intr'o buna zi, baiatul a venit acasa cu urechea prinsa în mâna unui militian, care-1 împingea din spate cu un revolver ce-1 tinea în mâna cealalta. II gasise pe strada împungând cu un betigas afisele electorale. Erau în preajma unor «noi alegeri» si tara era prinsa într'o nebunie colectiva. Desi nu exista decât un partid si deci nu putea fi vorba de alegere, desfasurarea de forte era imensa si deadreptul ridicola. Se presupunea, poate, ca tara se va trezi din frica si din apatie, va reactiona cu aceasta ocazie, punând în urna buletine în alb sau anulate? Nimenea nu-si batea capul sa le citeasca, atunci când rezultatele erau dinainte cunoscute. In fine, se facea mult sgomot pentru nimic, dar cu un scop foarte important: mentinerea vesnic treaza a luptei de clasa si a teroarei, pentru cei care ar mai fi putut gândi altfel decât oamenii regimului.
Baiatul ei facuse o «crima» si cine îl putuse învata decât o persoana matura, mama lui. Ancheta, dosar, instructii la scoala ca sa fie scos dintre ceilalti fii cuminti ai poporului. «Criminalul» parea ca nu întelege nimic. Nici nu stia bine sa citeasca si nici nu parea sa stie ce rupsese.
Scoala devenise anticamera cabinetului de instructie. Li se puneau copiiilor întrebari-cheie, la care trebuia sa stii sa raspunzi. «Azi o sa povestiti despre ce ati mâncat!». Daca nu spunea cartofi sau fasole, copilul risca sa fie batut chiar de colegii lui. Profesorii stiau multe despre copii si încurajau delatiunea, de care se folosea stapânirea. Multi parinti au fost trimisi la puscarie chiar de copiii lor. Copiii, cari organic nu puteau savârsi astfel de acte, colaborând cu profesorii contra parintilor, învatau sa minta; iata cum un neam întreg îsi falsifica valorile sufletesti, necinstind puritatea copilariei.
Ca sa corecteze efectele relei educatii din scoala, Domnicu i-a facut o mica biblioteca din autori clasici. Carti ce le-a gasit prin anticariate. Exista o avalanse de carti editate de regim, care se luptau cu religia, cu cultura nationala, care falsificau istoria, în majoritate carti mincinoase si ieftine, al caror scop era sa asvârle cu noroiu în toate gloriile neamului.
Baiatul ei era bun si nobil. Se bucura când colegii lui capatau note bune, nu cunostea invidia. Fara pumni si cai întortochiate, se lupta sa cunoasca lumea din carti; niciodata nu-i ajungeau lectiile dela catedra. Profesorii buni fusesera eliminati. Un singur criteriu, un singur adevâr, un singur Dumnezeu îndreptatea promovarea: credinta fata de partid. O mafie, ca oricare alta, conducea din umbra o turma înfricosata, conditionata pentru ura, minciuna si lasitate, si care parasise de teama traditia de omenie a tarii, pentru o religie de import.
începând cu vinul, totul în tara era falsificat. Se inventau cântece de folclor, caznite, în care se preamareau conducatorii. Nu cântau de dor? Ce si-ar mai fi putut dori?
De aproape un an ducea singura casa în spinare ca melcul, când s'a îmbolnavit. La început a dus boala pe picioare, pâna ce a doborît-o. A ajuns la spital cu lichid în pleura si în peritoneu, abia respirând. Ca urmare a scarlatinei din adolescenta, i se blocase rinichiul. In 1953, a fost o iarna grea. La doua zile dupace a întrat în spital, începu sa bata crivatul. Iarna ca în stepa! Zi de zi se adunau nameti în jurul spitalului, ca în jurul unei fortarete. Singurul orizont era acum fereastra, prin care patrundeau fulgi de nea învolburata.
Oamenii nu ieseau din case, stând închisi între patru pereti. Acasa, la ea, trebuia sa fie frig si foame, dar aproape ca nu puteai sa te gândessti atat de departe, prin perdeaua de zapada care izvora din cine stie ce genune. Vehicolele nu circulau. Doctorii veneau cu schiurile la spital, iar cei ce se îmbolnaveau grav si aveau nevoie de internare, erau carati de neamuri pe saniute improvizate, adeseori dulapuri sau usi. Viscolul a durat atunci noua zile. A înteles dimensiunile iernei, când medicii i-au povestit ca alunecau cu schiurile deasupra tramvaielor!
Abia dupa doua saptamâni, când îsi termina perfuziile, Domnicu îsi lua drumul spre casa, pe poteci sparte de om. Nu mai erau lemne. Dar baietelul ei, descurcaret, descoperise un negustor care vindea într'o pivnita carbuni la pret de specula. Amândoi, înhamati la sanie, au adus focul duduind în soba.
CU încetul, iarna a cedat, zapada si-a pierdut stralucirea si chiar pe ici pe colea, a început sa se topeasca...

 

* 

 

Când copilul s'a facut mare, plecau vara cu el pe munti sa vada înaltimile, sa cunoasca si sa-si iubeasca tara. într'o vara au fost pe Bucegi. Au gasit adapost în casa Pestera, care mai târziu a ars. Noaptea s'au trezit cu faruri în ochi. Cautau acte, partizani, parasutisti, oameni ascunsi în pesteri, maruntaiele pamântului.
In noaptea aceea a înteles ca muntele nu mai era al lor, al celor care-l venerau si iubeau. Oameni rai învatasera drumul prin poteci.
Când speologii au dat harta pesterilor Securitatii si când toti cabanierii au devenit securisti, atunci fugarii si partizanii au intrat în întunerec, iar cei ce bateau drumurile muntilor, de dragul florilor si al privelistilor, s'au întors pela casele lor. Baiatul a ramas cu groaza de munte. Stateau la Sinaia culegând smeura de sub Vârful cu Dor si ascultând copiii muntelui strigând si cântând:
«Printre munti si printre vai trece o caruta Si din toate fetele tu esti mai draguta.»
Stia ca îi venise sorocul: trebuia sa moara deabinelea. Cum mai murise înainte de doua ori. Cunostea, mai mult sau mai putin bine, persoana înarmata cu o coasa! Propriu zis nu murea un întreg, trei patrimi erau terminate; constiinta mai trebuia sa dispara, ea tinea totul pe loc; se va pierde cu încetul din lipsa de oxigen, sau brusc prin cine stie ce capriciu al boalei.
Deocamdata cu tot frigul din sala, refrigerati, geamuri larg deschise spre o iarna cu nameti, se încalzise brusc. Peste ea se rasturnase copilarie fiului, ca dintr'un sipet uitat, plin de jucarii stricate si de caldura pe care io daruise dela nastere.
Era învelita cu «bizucul». Bizucul era primul lui pledut. La început era elegant cu floricele albastre, brotade într'un colt; cu timpul, supt în toate colturile, aproape ros, îmbatrânise. Nu mai puteau scapa de bizuc: era întrebuintat la toate, învelea papusile si ursii de catifea, noaptea servea de învelis si somnifer; fara el începea drama. Trebuia din când în când spalat si uscat repede; altfel, aceasta curatire s'ar fi transformat în injurie personala.
Intr'o dimineata de iarna, pledutul cazu de pe geam, si o tiganca, trecatoare pe strada, îl facu repede sa dispara în întunecimea fustei ei miraculoase.
Se uitau amândoi depe balcon la calatoria bizucului si, de comun acord, hotarîra sa-l daruiasca tigancii.
Bizucul, cu amintirile si povestile lui se întorsese acum. Era fericita! Un copil cu bucle blonde se juca lânga ea si mângâia, cu o mânuta mica cu degete lungi, bizucul si ce era subt el. Bizucul se lungise si o învelea ca într'un giulgiu. Credea în minuni!
Minunile în care credea nu erau totdeauna învieri din morti; poate suflete moarte de mult aveau sa învie înainte de judecata de apoi, dar trupuri uzate nu meritau sa-si prelungeasca neputinta.
Feti frumosi si Ilene Cosânzene, cai nazdravani mâncând jaratic si smei urîciosi, Muma padurii si Ivan Turbinca, care a legat moartea în turbinca lui miraculoasa, toti fusesera eliberati din cartile de povesti ale copilariei, împingând dupa cortina realitatea. Era si Mawgli, copilul lupilor din jungla!
Toti vorbeau despre începuturi!
Ea urcase Muntele si dupa el alt Munte, acelasi poate, umblând dupa vântul înaltimilor, vântul parfumat si purificator al înaltimilor.
Nu vazuse prapastiile, erau ascunse în ceata; drumul fusese orchestrat de clopote de oi si de naiul ciobanilor înca liberi. Dupa urcus, se deschideau doua cai; un alt urcus sau sborul în vazduh, coborîsul nu era de conceput.

V. PRIN POARTA CEA STRÂMTÃ

 

In noaptea de 1-2 Decemvrie 1958, se trezi cu ei în casa. Erau multi, unii civili, alti militari, cu pistoalele mitraliera îndreptate spre locuitorii treziti brusc din somn. Intrasera prin garsoniera vecinului, nu sunasera, nu batusera, nu sparsesera usi! Aveau se vede prieteni în casa.
Baiatul sarise drept în picioare; era mare acum de 13 ani trecuti. Lui Domnicu îi era frica pentru baiat, ar fi vrut sa plece mai repede cu ei, sa se termine cu bâlciul perchezitiei, ca sa nu apuce copilul sa spuie ceva nepotrivit. Oricâta experienta avea în materie de securitate, cinci arestari si o condamnare la moarte, de data aceasta fusese de o naivitate care semana a prostie. Ii vedea pe strada în fata casei, pândind si schimbându-se între ei; se gândea la vânatul pe care-1 cautau, facea supozitii, cunostea doar toata lumea din cartier! Ei erau vânatul, fratele ei si cu ea: complicele si denuntatorul erau în casa. Ei notau pe cine intra si pe cine iese din casa, dupacessi plasasera cu abilitate microfoanele.
In camera de alaturi, nepotul mai mic nu se trezise. Se auzea zgomot, îi îmbarcau fratele. Tot asa de bine putea s'o ia si pe cumnata, copiii ar fi ramas singuri si securitatea ar fi avut grije de ei. Deee n'o faceau? Cred ca era o chestiune de numar: un numar care trebuia împlinit si atât.
La ea perchezitia dura. Unul rasturna biblioteca medicala, notitele si fisele sburasera pe jos, altul era bagat în dulapul de haine ; unul golise pernele de fulgi, altul strapunsese salteaua si în fine desfaceau si parchetul. Seful lor, un om mic, cu o privire piezisa, o pândea, ca sa-i vada reactiile; mirosea nesuferit a vodca si tutun, casca din când în când si desi si-a dat seama dela început, stiind unde erau ascunse bietele ei comori, s'a jucat cu ea ca pisica cu soarecele, pâna ce le-a gasit. Fusesera, pe acelasi drum, in locuinta lor, odata când nu era nimeni acasa, le lipseau si lucruri; cum erau nepasatori si neglijenti nu facusera caz. In tot timpul perchezitiei, doctorita spunea rugaciuni în gând. Baiatul încercase în câteva rânduri sa se apropie de mama lui, dar fusese oprit; glume rautacioase si ironii la adresa lor adusesera lacrimi în ochii copilului. Mama parea curajoasa. Dupace se îmbraca, îsi pregati rucksacul si-si lua ziua buna dela baiat!
Recolta era cam slaba: câteva scrisori de dragoste vechi de peste 20 de ani, câteva fotografii depe care se putea spera sa identifici un necunoscut si o carte de poezii, adevarat interzise, dar atât de frumoase, «Balade» de Radu...
Baiatul n'a mai fost cuminte: «nu vreau sa plece cu voi!». «Vrei sa mergi si tu?», i s'a raspuns cu asprime. Repede, sa plece mai repede, era gândul doctoritei; dealtfel si ei se grabeau. Mijea de ziua, oamenii muncii plecau la treaba, erau cunoscuti si iubiti în cartier; secretul trebuia pastrat. Fratele plecase de mult; nimeni nu plângea, nimeni nu striga; se învatase lumea sa taca. «De baiat o sa avem noi grija, nu-ti face probleme» ! De aici tocmai începeau problemele, doi copii si o femeie singura ramâneau în casa si santajul lor avea sa-l mai auda de nenumarate ori.
Era o zi rece si mohorâta de Decembrie. Au urcat-o în vestita masina neagra, i-au pus ochelari la ochi, ochelari negri, poate un simbol: de acum înainte lumea trebuia vazuta prin ei... si au plecat. Au oprit, au coborît scari, strânsa de brat, ca sa nu se împiedice. I-au scos ochelarii, ameteala, erau pe o sala, i-au trântit rucksacul pe masa si a început prima perchezitie din puscarie. Intâiu sacul, apoi omul, adica femeia, egalitatea între sexe mergea aici foarte departe.
La masa statea un civil. I-a spus sa se desbrace. Nu s'a oprit la combinezon: fiecare obiect era pipait si scuturat cu grija si seriozitate, apoi era pus deoparte, pâna ce se strânse în mijlocul mesei o movilita de boarfe. Detinuta, fata lui cutare si a cutaruia în viata sau decedati, îsi dadea datele civile, casatorita sau vaduva, cu sau fara copii; goala pusca, înghetata. îsi dadea seama de ridicolul situatiei si de tragismul absurd! Nimic nu-i oprea, pentru intimidare. Satisfactia de a-i arata ca sunt stapâni absoluti, sa învete ca a intrat pe filiera unor numere, sau cine mai poate sti pentru ce satisfactii? Perchezitia a durat mult.
In fine îmbracata, ochelari, un brat strâns necunoscut, o cheie, o usa; scoaterea ochelarilor. Era într'o celula cu pereti albastru închis. Doua femei erau cu spatele la usa. Prezentari în batjocura: «Leana, Paraschiva, v'am adus si pe tata Mita!». întâmplarea, daca exista, o adusese lânga o fata pe care o cunostea; disparuta de vreo doi ani, se întelesera din ochi sa taca. Usa se închisese de mult si cele trei femei, pe care peretii vineti se reflectau dându-le aspecte de cadavre, tot taceau.
Gândurile însa sburau: «ce bine ca baiatul îsi trecuse capacitatea ! Dar puteau sa-l dea afara din scoala, puteau orice; nu era cine sa-i opreasca». începu sa plânga încetisor. Tranc, se deschise vizeta mica care era înauntru celei mari si niste ochi privira înauntru. Tranc, tranc, se deschise vizeta cea mare si un cap de românas tânar patrunse în odaie si cu el un glas ordona: «aici nu se plânge, aici nu se râde»! Tranc, tranc.
Fetele erau nemultumite de ea, nu atât pentruca nu-si tinea firea, ci pentruca daduse satisfactii dusmanului si-1 bagase în odaie. E greu sa nu fi singur! Aici erai în orice caz cu ei, iar fetele aveau sa-i fie de mare ajutor. Aveau dealtfel si dreptate: cum poti îndrazni sa plângi în fata unor femei care stateau de 8, 10, 15 ani dupa gratii! Femeile acestea nu stiau sa plânga, uitasera! Singura lor familie, marea si nesfârsita familie de detinuti, suferea aceleasi cazne cu ele, continuau sa traiasca fara sperante ca ele. Traind de atâta vreme pe celalalt tarâm, ajunsesera sa nu mai doreasca sa se întoarca printre cei vii: calatoreau pe ape ca vasul fantoma si prezentul nefiind de suportat, se refugiau în himera trecutului. Emisarii de dincolo, care cadeau din când în când în plasa erau nedoriti, ca unele aduceri aminte, priviti cu neîncredere si cu un oarecare dispret întemeiat. Daca vroiai sa supravietuiesti, nu trebuia sa te gândesti acasa. Toate aceste lucruri le-a înteles mult mai târziu, când a intrat si ea în turma cea fara viitor, caci deocamdata mai putea sa creada ca se va întoarce chiar mâine acasa, unde o asteapta atâta treaba.
Fetele stateau turceste pe pat, buzele li se miscau si nu se auzea nimic. Erau aduse la securitate din cine stie ce închisoare si în loc sa fie disperate ca intrau din nou în ancheta, ele se bucurau ca au voie sa stea pe pat, aceasta derogare dela disciplina obisnuita, existând numai aici. împacarea si pasivitatea fetelor o enervau. Ea avea sa se lupte; avea pentru ce si pentru cine si avea sa scape. Nu facuse nimic. De data asta chiar nu facuse nimic. Decând îi daruise Dumnezeu un copil, nu avea dreptul sa fie decât mama si fusese numai asta. N'avea ce cauta în lupta dintre titani: în sertarul secret era trecutul, desigur nu-i mai interesa; era treaba si dragostea ei din tinerete, iar ce gândea nu putea si nu trebuia sa stie nimeni, nici chiar baiatul ei.
Afla dela fete ca cel mai eficace mijloc de a lupta era sa taci! Nu le crezu. Ce naivitate! In cele trei saptamâni, pâna la primul interogator —ei aveau timp, nu se grabeau— începu sa înteleaga puscaria. Noaptea se deschidea vizeta si auzeai porunci: «mâinile afara din patura», «fata la vizeta». Dimineata la ora 5, suna clopotul ; trebuia sa te îmbraci repede si sa-ti astepti rândul la program. Spalat, closet, camera dupa camera, cu scandal si înjuraturi. Organismul se revolta! Nimic nu mai functiona, erau prea multi martori. Vai de cel care ar fi îndrasnit sa aiba cistita sau diaree: la securitate nu exista tineta; ajungeai sa doresti hârdaul salvator! Mijloace de constrângere sunt destule; nu e neaparat nevoie de bataie ca sa te simti neom.
Venea apoi cafeaua cu cele 300 gr. de pane, care trebuia sa ajunga pe toata ziua. Fetele se asezau linistite pe pat si mâncau încet, ca sa dureze mai mult fericirea de a mânca pâine. Ii explicara, aproape pe muteste, ca în închisoare, când esti condamnat, ai dreptul la 70 gr. pâine si la o bucata de mamaliga, ca, deci, ar fi fost cazul sa se puie pe mâncat; era o pomana cu care nu te mai întâlnesti. Daca cel putin ar fi putut sa le dea lor mâncarea ramasa, dar ochiul pândea pe vizeta. Asta înseamna ajutor legionar, deci caz de proces. Pe de alta parte, nu puteai da mâncarea din castron afara, caci însemna refuz de hrana, greva foamei. Niciun fel de greva nu exista în republica, unde conduce poporul ; deci tu nu poti face greva contra ta decât daca esti nebun! Atunci esti tratat!
E mai bine oricum sa nu fii tratat: deci schimbara castroanele si dosira si pâinea. Astfel a fost si ea primita în marea familie a fricii; avea ceva de ascuns.
Celula nu avea ferestre; de undeva de sus venea o lumina fluorescenta, care nu se stingea zi si noapte. Dupa masa, care consta zilnic dintr'o ciorba la prânz si dintr'un castron de arpacas seara, usa se dete brusc de perete si în celula navalira oameni multi; nu-i vedea, pentruca statea cu fata la perete. Erau înarmati cu reflectoare puternice. In celula se facuse o lumina de platou de filmare. Totul a durat câteva secunde. Afla ca nu fusese filmata
din spate nici iradiata cu vreo masina draceasca: se controlau peretii, semne, zgârieturi, mesaje, care ar fi aparut pe fondul albastru puternic luminat ca într'o carte: «Ion al lui cutare a stat un an în celula 33».
Erau în celula 33, la doua etaje sub pamânt, pe Uranus. Fetele o recunoscusera deabinelea în lumina orbitoare si capatasera încredere în ea. Vorbeau pe muteste, microfoanele; veneau dela Mislea, unde era relativ bine, lucrasera chiar, înainte de revolutia din Ungaria. Orice întâmplare de afara are influenta în bine sau în sau asupra regimului interior al puscariei, casicum toti puscariasii de dupa cortina de fier si chiar locuitorii tarilor respective erau solidari în contra-revolutii si crime contra statului si trebuiau sa plateasca simultan. Exista desigur o centrala a crimei spre rasarit care forma elevi pe loc si apoi îi pulveriza în lume. Toate erau aranjate cu mult înainte de a se întâmpla, chiar si contrarevolutiile...
Paradoxul, una din distractiile vietii de puscarias era sa fii adus cu duba la securitate, ca martor sau inculpat într'o noua ancheta: conditia era sa nu risti prea mult, stiind sa te descurci... Avantaje: capatai hainele personale, miroseau a pivnita si mucegaiu, dar erau hainele tale. Iti capatai oarecum personalitatea; te plimbai cu duba si vedeai printre gratii strâmte, tara, dar cum ochii nu mai serveau la mare lucru, o auzeai; mâneai pâine pe saturate, te odihneai pe pat si puteai face cunostinte interesante. Probabil, stressul psihic era socotit în calorii de mari specialisti sau scazând edemele foamei si ale tulburarilor de circulatie, puteai reflecta mai constient la «necesitatea de a spune adevarul si mai mult decât adevarul».
Dezavantajele: lipsa completa de aer. Povestea aerului în închisoare, era o poveste mare. Domnicu, care era o doctorita batrâna, aici a învatat-o. Aerul tinea loc de mâncare, de vitamine, de somnifer: era elixirul vietii, îsi capatase dimensiunile lui exacte, pe care le avea din negura timpurilor, dela începutul vietii pe pamânt.
La securitate, în celulele fara ferestre, aerisite prin vizeta, supraîncarcate, pentru capacitatea lor de oxigenare, cadeai cu încetul într'o stare de somnolenta prin anoxie. Noaptea, din când în când, fetele cunosteau dupa pas pe cel pe care îl puteai ruga sa lase un pic vizeta deschisa, ca sa poti respira.
Deobiceiu însa noaptea, cu urechile ciulite si cu sufletul la gura, ascultai conversatiile dintre garda si detinuti. N'auzeai decât un monolog; restul ramânea pierdut dupa ziduri. Erau oameni care-si pierdusera mintile si nu stiau unde sunt, batrâni mai desorientati ca de obicei, streini, care nu întelegeau limba, necajiti care se cereau la toaleta: câte ocazii de bataie de joc si amuzament pentru niste tineri voinici, în lupta cu dusmanul de clasa!
Nu, ochi nu mai aveau, erau închisi de ochelari si ziduri; în schimb îsi ascutisera celelalte simturi, auz, miros, pipait, gust si un al saselea simt: simtul pericolului. Microfoanele puse peste tot le-ar fi surprins soaptele, daca soapte ar fi existat, si micile lor mari secrete. Gândurile acestor biete detinute nu erau prea importante spre norocul lor, nu meritau întrebuintarea marilor mijloace: drogurile, care te faceau sa spui mai mult decât cu exactitate, ceeace stiai si ceeace nu stiai, auto-acuzându-te prosteste si apoi pierzându-ti mintile.
Ramasesera asa zis normale. Fara dinti, cu cioturi negre în gura, cu parul taiat scurt ca pe supt o cratita, exsangue si moarte de foame, se târaiau depe un pat pe celalalt în fata vizetei, ca în fata unei camere de luat vederi. Unde erau camerele cari filmasera la Buchenwald si Ausschwitz?
Sufletul ei era negru de durere pe masura ce zilele treceau si nimeni nu o întreba nimic. Pregati în gând Craciunul, aranja bradul si puse darurile sub pom, se duse la Biserica si cânta în cor. In acelasi timp, prin vorbele din oratoriul Messia, de Handel, «Ai încredere în Domnul», lansa apeluri disperate în eter, cu speranta ca vor fi captate de un radio amator, bransat pe acelasi lungime de unda. «S. O. S.» se îneaca un om, o femeie.
«A fost pâna ieri doctorita voastra: au ramas câteva cazuri nerezolvate. Sânt copii cu febra si e iarna. Luati drumul catre spital; ea venea acasa pe orice vreme, jurase sa nu pastreze numai pentru ea ceace stia si darul pe care i-1 daduse Dumnezeu, luându-i restul în schimb.
«Avea si ea un baiat. Avusese! Daca nu puteti sa o scoateti de aici, desigur nu puteti, a-ti risca prea mult, notiunea de aproape, ridicata cândva la rang de lege, e moarta, spuneti-i copilului ca se gândeste la el si ca trebue sa aiba curaj!»
Dupa multe zile, si-a adus aminte de rugaciune si a început sa se roage, capatând un pic de siguranta, ca rugaciunea va ajunge unde trebuie. Era o rugaciune cu totul neconventionala! Poate ca era chiar blasfematorie; în timpul inchizitiei ar fi fost arsa pe rug. îsi chema mortii în ajutor. Oare nu ai nevoe de Sfinti sa se roage pentru tine la Domnul? Oare cei pe care îi cunostea si pe care îi iubise nu murisera pentru credinta în Dumnezeu si poate ca si începusera sa faca minuni? Credea în ei si deocamdata nu îndraznea mai mult. Ii ruga sa-i înconjoare de dragoste baiatul si sa-i dea gândul cel bun, când va fi de ales!
Patrunzând prin pamânt zgomotul lumii din afara, îti povestea cum curg orele în lumea asa zisa libera! Iata au intrat copiii la scoala, suna clopotelul si glasurile lor vesele taceau, treceau tramvaiele, clopotele dela Biserica Sf. Mihai sunau vecernia. Aceasta lume deci exista, nu putea sa se desprinda de ea si deocamdata nici nu vroia. In fond, nici nu vroia mare lucru: sa o lase în plata Domnului, asa cum îi lasase si ea pe ei.
Dupa nopti nedormite, dupa mese nemâncate, în fiecare dimineata se pregatea sa dea piept cu inamicul, sa fie lucida, ca sa înteleaga capcanele, dar nu prea desteapta ca sa nu para periculoasa, si nici prea proasta ca sa nu arate mincinoasa. îsi neteza frumos fusta mototolita, se pieptana fara pieptene, ca sa nu para nebuna, îsi controla unghiile care crescusera fara masura si nu învatase înca sa le roada, ca sa nu para murdara. Menstruatia nu parea sa fie o problema în închisoare; cu adevarat, ar fi stricat egalitatea dintre sexe, dar automat, cu intrarea în întuneric, disparea. Ar fi fost inestetic si dezagreabil pentru anchetatori sa se trezeasca cu detinute pline de sânge din cap pâna în picioare mai ales, regulamentul neprevazând existenta acestui flux si deci tratarea lui decenta. Ce noroc ca organismul se adapta la regulament. Fetele credeau ca bromul din mâncare, poate Epifiza, care are nevoie de lumina, sau Hipofiza, care reactiona la stress! In fine o belea de care erau scutite.
Pe pat, în fata vizetei, astepta! Fetele îi explicasera ca ancheta e doar o formalitate, în care puteau astepta sa le pice ceva neprevazut, dar ca totul era aranjat dinainte: întrebare, raspuns, condamnare, numar! O mica formalitate mai era de îndeplinit, pen-truca tara lor sa poata face parte dintre tarile democrate si libere depe glob: iscalitura ei, care consfintea si parafa crima. Privindu-o cu ochi care stia totul, care învatasera cu timpul cum sa se apere mai bine, o sfatuira sa iscaleasca dela început, deoarece tot avea sa o faca dupa constrângeri.
Prima ancheta, 29 Decembrie, asasinarea lui Duca, zi nefasta. Tranc usa, fata la perete, ochelari negri, brat sustinator, coridor, scari, usa: o odaie cu doua mese, în doua colturi opuse, departe una de alta. Un domn în civil, politicos, oferta de tigara refuzata, nu mai fuma. Tigara reprezenta rasplata pentru cooperanti. «O femeie desteapta si culta ca ea nu putea sa se încapatineze într'o atitudine retrograda, de neîntelegere a timpurilor actuale, într'un cuvânt a progresului!» Tacere, detinuta cazuta d luna, sau mai degraba urcata dela subsol, nu întelegea sau se facea ca nu întelege. Deci sa trecem la subiect. Cartea, de unde avea cartea? Gel care i-o împrumutase statea linistit acasa; probabil ca si uitase ca împrumutase o carte de Balade, subversiva. Nu putea sa-i strice linistea; un mort sau un fugit si date care sa se potriveasca, asta trebue sa gaseasca si gasise în noptile de veghe. Despre trecut, niciun cuvânt, nu interesa si era de domeniul public.
In cursul lunei Ianuarie, înca câteva întâlniri; tonul se schimbase mult si oamenii se schimbau pe rând. Fu acuzata de minciuna, i se pomeni de concubinaj si de bastard, de «vaduvele na-tiunei», care nu erau usi de biserica. Insulte, amenintari si declaratii, în care fiecare cuvânt era o cheie si ar fi trebuit sa aduca un om lânga ea. Nimic! Dumnezeu sau Sfintii ei îi ajutasera sa ramâna singura «pe calea cea strâmta».
La 2 Februarie 1958, au scos-o, cu acelasi ceremonial din celula, cu ochelari la ochi, si, ateriza într'o masina mica. Soarta îi fusese hotarîta, intrase pe filiera, în tara de dincolo, dar nu stia. Drum scurt, se auzea sgomotul orasului, o poarta care se deschidea scârtâind, întrau într'o casa, jos ochelarii: recunoscu Vacarestiul din 1941. In sala aceasta i se luasera amprentele la plecare: deget dupa deget, nu putea s'o uite! Identificarea si «ia-ti tineta». Facea cunostinta cu un vas mare si greu pe care îl târî cu mare greutate pâna la o asa zisa celula, asezata sub o scara. Era complet întuneric. Gândi ca sobolanii se adapta ca la radiologie: pamânt pe jos, fara pat, niciun animal n'ar fi putut trai; poate cârtita! Parea o locuinta de trecere; dar tot mai spera! Abia peste sase ani a aflat ca doar cu trei zile în urma fratele ei trecuse prin acelasi loc cu directia stuf; peretii nu înregistrasera nici durerea lui, cum nu avea sa povesteasca nici altora care vor mai trece pe acolo, chinul ei. Era înghetata si slabita. Ii venise ideea ca e îngropata.
Se îmbolnavi. Nu stia cât a stat pe jos, ca o salbataciune, fara apa, fara mâncare (nu era trecuta în portie, nici n'ar fi putut îngiti ceva). O scuturau niste friguri, iata ca vorbea în limbaj profan, da, avea frisoane si pierdea sânge pe trei cai. Nu mai stia de e zi sau noapte, daca timpul trece sau sta pe loc; stia ca pamântul e tare, se credea undeva prin munti, ratacita! Delira? O bluza alba, un doctor, era lânga ea si în usa militianca, asculta.
A auzit ca prin vis: «Cine esti? Nu te pot ajuta cu nimic», «încearca sa ma duci în spital; aveti spital aici, sânt doctor cred ca am febra». «Nu pot face nimic! Numarul care-l porti pleaca în noaptea aceasta»! S'a auzit totusi ca trecuse prin Vacaresti, peste un an aproximativ; cine stie pe unde mai era atunci? Secretul fusese pastrat.
Nu-si mai putea aminti cum ajunsese în duba! Duba era în Gara de Nord si din când în când se auzeau, pe lânga voci de oameni depe celalalt tarâm, si vocea care anunta: «Trenul de persoane 201 în directia Fetesti, Medgidia, Constanta pleaca peste cinci minute». Vazu marea. Avea înca febra mare. Marea, într'o iarna, valuri albe, înghetate pâna departe! In duba mai era o fiinta care se caznea sa o ajute: o fata, o chema Gena; avea experienta, venea a doua oara, fusese profesoara afara si nu era nici ea judecata.
Duba avea obloane strânse. Nu se putea vedea nimic. Gena stia ca vom fi atasate la trenul personal care pleca din Gara de Nord triaj peste o ora si ca mergeau spre Câmpina, deci la Mislea, Mai avea deci dreptul sa asculte într'o gara melodia libertatii, o melodie pe care compozitorii de dupa gratii nu o scriau.
Se simtea mai bine. Fara doctorii, boala trecea în sunetul vocilor omenesti, care se grabeau sa prinda un tren. Ea îl prinsese de mult, sau trenul o lua cu el? Gena era tânara si frumoasa, se bucura ca un copil ca o sa-si revada colegele! Stia ca le va gasi tot acolo, lipsa ei de trei ani putea parea o dezertare! Era sigura ca si «majora» era acolo. Era destul de bine la Mislea, pacat ca o îndepartasera pe Diri, comunista din ilegalitate, care fusese cucerita, vai ce erezie, de detinutele de dreapta!
La Câmpina le astepta o dubita cu paza mare: doua biete femei, detinuti politici, conduse cu alaiu de 10 ostasi, cu baioneta la arma.
Le-a primit chiar Doamna Majora. Era de serviciu. Noaptea era pe sfârsite, dar ziua venea greu iarna. Perchezitie si dus înghetat. Erau asa de înghetate încât o apa rece nu mai conta. Haine de puscarias vargate, care miroseau rau si pe pielea vânata o camasa lunga si rau mirositoare. In fine fara ochelari, erau doar între ele, ajunsesera în dormitorul nr. 4 si usa se încuie în urma lor. Din cele trei etaje de paturi suprapuse, ieseau capete curioase si o bucurie mare umplu temnita, când au recunoscut-o pe Gena.
Pe Domnicu o primi Lila în patul de jos si încerca sa-i încal zeasca trupul si sufletul. Cele batrâne si care trebuiau mai intens supravegheate, dormiau în paturile de jos, în fata vizetei. In paturile de sus se vedeau capete de fete tinere, unele înca curioase si interesate de ceace se întâmpla, altele cu ochi pierduti departe, într'o lume a lor.
Erau 21 cu totul, necondamnate, tinute într'o puscarie de drept comun, ca sa li se piarda urma. Dar cine le cauta? Familia poate, caci tara învatase «FRICA». Nu se amesteca nimeni în treaba celuilalt; era si asa destul de greu sa-ti vezi de treaba ta!
Desi nu mai lucrau si le era vesnic foame, Mislea li se parea o puscarie dulce; probabil asa si era. Nimeni în fond nu se uita pe vizeta, decât vreo militianca tânara care vroia sa se distreze; nici nu era nevoie, caci aveau ochiul lor înauntru. Vroia sa uite toate celelalte nume, dar nu pe al Ilenei Muresanu; poate nici nu era numele ei adevarat, pentruca le facuse mult rau si ca sa-si dea importanta, mintise! De meserie era prostituta. Securitatea o angajase pentru cine stie ce treaba murdara, pe care nu o executase ca lumea, sau încercase sa joace joc dublu. In fine o pedepsisera sa-si faca lagarul cu legionarele si, printre picaturi, sa faca mici servicii. Vorbea mult, spunea prostii, confabula si pentruca sa nu înnebuneasca de tot, pe rând, era o obligatie sa stai de vorba cu ea. Din când în când, iesea la raport si povestea ofiterului politic noutatile aflate, inventate de cele mai multe ori. Facea caracterizari ale personajelor nou aparute, ca sa încerce sa-si recâstige galoanele pierdute si sa mai scurteze anii. Cred ca-si câstiga poate un blid de linte, caci arata bine, era grasa!
Domnicu era mult prea bolnava pentruca sa fie obligata sa stea de vorba cu ea despre rochii, barbati si bucatarie. Toata lumea era foarte ocupata în dormitor, dela 5 dimineata si pâna la stingerea dela 10 seara. In jumatatea de ora cât era foc în soba, se prajea mamaliga mucegaita, taiata în felii subtiri si un miros placut de porumb copt se raspândea în toata cladirea. Nu trebuia sa fii prins asupra faptului, caci atunci mamaliga era rechizitionata; probabil însa numai când erau inspectii.
Se facea croitorie intens. Nu aveai voie sa ai ac. Una din prostiile mari era sa-l pierzi sau sa-ti fie luat la perchezitie; se croseta cu mijloace improvizate si cu material si mai improvizat. Toata lumea avea ciorapi, adevarate piese de muzeu, asamblaje, parca asa li se spune în muzeele de arta moderna. Se croia cu bucatele de sticla. Parul si unghiile, pentru cine nu stie sa le roada, tot cu sticla se taiau.
Intelectualele învatau: gramatica limbi germane, franceze, engleze, latine, cu profesori competenti. Nu aveai voie sa ai hârtie si creion. Totusi matematica trebuia scrisa: pe paturi se poate scrie cu putin var si mai ales se poate sterge. Orice problema medicala putea fi pusa si rezolvata, fara medicamente, fara experiente si fara reviste medicale. Dupa masa, se povesteau romane, unele inventate, altele citite, cine stie de când, putin transformate uneori, fiind trecute prin multe guri.
Momentul cel mai solemn era rugaciunea de seara; acatistul sau paraclisul Maicii Domnului, spus de obiceiu de sefa de camera, care si asa era responsabila în fata stapânirii de disciplina.
De unde veneau aceste femei si cine erau, ce le tinea legate împreuna si întrucât puteau fi periculoase pentru ordinea actuala, avea sa afle Domnicu cu încetul si cu încetul avea sa încerce sa ajunga asa buna ca ele si sa fie acceptata drept cea mai umila dintre ele, cu toate ifosele ei.
Venea noaptea, care nu era a visurilor, ci a soarecilor. Din fiecare saltea, din fiecare gaurica ieseau soareci, pe care nu-i vedeai. Lumina era prea chioara si ei prea repezi; îi simteai alergând în galop peste tine, dupa cine stie ce treburi, mâncare, gimnastica, amor, iar dimineata daca cumva adormeai, te puteai trezi cu un soricel care se încalzea la respiratie ta, chiar lânga gura. Aveau încredere; stiau ca nimeni în casa aceasta nu omoara nimic. Soarecilor li se dadea de mâncare: firimiturile de mamaliga.
A treia zi dupa sosirea la Mislea, i se citi lui Domnicu condamnarea în celula. Avea trei ani de închisoare administrativa. Cum puteai sa te plângi, când celelate numarau anii cu zecile? Suferinta în tacere era cea mai greu de suportat, iese pe undeva, boala somato-psihica. Ea credea ca toate bolile erau psicho-somatice. In fine aparura si doctori la orizont. Refuza orice îngrijire medicala, dar nu facea ce vroia si o cistoscopie intempestiva îi agrava suferinta si boala. Direct rusinos sa fi atât de bolnav cu trupul, când sufletul te durea.
Se gramadi într'un pat de sus, loc de retragere pentru oricine vroia sa fie îgur si porni pe drum spre casa. Pe un pat, lânga ea, zacea o fata tânara, mica, bruneta si frumoasa, privind cu ochii departarile. Câmpiile erau albe de zapada si arborii încarcati de promoroaca pareau ca închipue o lume imaculata, curatata de pacat. Mai fusese la Mislea un an condamnata pentru «omisiune» de denunt: nu-si denuntase sotul; apoi se eliberasera pe rând amândoi si pornisera sa faca un copil. Peste câteva zile, ar fi trebuit sa se nasca, când au venit sa-i ridice. Durerile începusera în masina-duba cu care erau zguduiti, pe drumuri de tara. Barbatul era înnebunit; barbatii se pierd mai usor în cazuri de astea, dar garda nu se pierduse. Irosira un timp pretios cu identificari si interogatorii de urgenta, apoi sub o paza strasnica o aruncara în spital. Era caz de cezariana; cum sa te apuci de treaba asta, când ai deaface cu o detinuta periculoasa? Scosesera copilul în bucati: era un baietel de 4 kg., i-a spus o infirmiera mai miloasa; ea scapa ca prin minune si de barbatul ei nu stia nimic. Avea doi ani de lagar, pierduse un copil, dar cum era sa-i spuie lui, când se vor întâlni? Pusese atât de bolnava!
Sefa de camera era ardeleanca, studenta la filosofie. Stia multe poezii de Blaga pe de rost, desi Blaga era doar un biet bibliotecar, îi publicau poezii de dragoste si l-au reconsiderat dupa moarte. Poeziile erau platite cu tarif de clasa treia; dupa moarte au crescut ca valoare. Sefa de camera era o doamna; tânara, cu parul complet albit, fusese adusa dela Miercurea Ciuc pentru lucru. Acolo facuse tot felul de treburi nepermise: batuse în pereti, Morse, facuse corespondenta cu toate camarele prin closet si avea maximum de zile de pedeapsa, la izolator. Izolatorul era o cusca în care stateai în picioare zi si noapte; iarna te desbracau de haine si vara le purtai obligator. O felie de pâine la doua zile si apa, uneori calda. Erai dus cu mare alaiu, când erai prins cu abateri dela disciplina. O trimesera aici ca sa scape de ea. Prea era inventiva, dar stia sa si coase, sa lucreze la covoare si sa înfloreasca bluze românesti. Era de vreo 12 ani în închisoare. Nu mai avea dinti, dar scapase de boala Ciucului si i se parea Mislea sanatoriu de refacere.
Boala Ciucului era ca o paralizie! Intr'o buna zi aveai furni-câturi în picioare si cu încetul nu te mai puteai misca! Erai dus pe brate de colege, la program, dupa aceea te puteai gândi în voie ; nimeni nu se ocupa de tine, niciun doctor nu te îngrijea. Sa fi fost o avitaminoza? Asa parea sa fie, caci cele care au murit în închisoare au dus secretul cu ele, iar cele câteva care au rezistat, iesind din închisoare si mâncând o masa completa, s'au vindecat!
Sefa povestea despre toate si mai ales despre maica Mihaela, pe care n'o vazuse, caci o tineau la secret, dar dela care învatase multe rugaciuni prin pereti si încurajari deasemenea! Pe maica tocmai o dusesera la o noua ancheta: trebuisera chiar pazitorii sa o care în brate, caci era paralizata, dar nu prea cântarea mult. Poate ca era sa se refaca, desi ea avea alte probleme, si reusise sa faca abstractie de trup.
Doua femei din cele 21 avusesera sotii drogati: unul înnebunise, era internat într'un spital psihiatric, celalalt, dupace spusese prea mult, era la Pitesti la reeducare.
Despre închisoarea Pitesti, fetele stiau multe, dar nu le placea sa povesteasca. Dusesera acolo numai tineri, frati de cruce si studenti. Mai mult de jumatate din ei murisera. Cum? Ii aruncasera pe unii, asa zisi reeducati dintre ei, contra celorlalti: batai înfricosatoare. Dupa lungi posturi, trebuia sa-si manânce excrementele; nu e de crezut, dar asa a fost. Totul s'a terminat cu punerea la zid si împuscarea calailor recrutati dintre ei si conditionati prin droguri si poate prin promisiuni. Rezultatele se pare ca nu au fost stralucite, pentruca lasasera urme, ceeace n'ar fi trebuit sa se întâmple.
Cocotat în paturile de sus, aflai lucruri adevarate, începeai sa întelegi pasivitatea fetelor si legaturile cu Divinitatea.
Odata cu primavara, Domnicu începuse sa se simta mai bine; îi venise în cap ca baiatul peste trei ani avea sa aiba 16 ani si ca s'ar putea sa mai aiba nevoie de ea. Va munci pentru el cu mâinile ei neîndemânatice, daca va trebui sa nu mai fie doctor; uitase ca fusese vreodata! O luau pe brate, o duceau afara în orele de plimbare cu mâinile la spate, o asezau pe o piatra unde statea 1/2 de ora reglamentara. Intre pietre vazu o frunzulita de papadie si o rupse. Binecuvântata frunzulita, adusa de vânt printre gratii. Mestecata zilnic câte o frunzulita, o vindecara de scorbut. Boala care, în Evul-Mediu, facea victime printre marinarii care umblau pe mari departe, reaparuse în lagarele Gulagului românesc. Cum nu mâncase nicio verdeata de 3-4 luni de zile, nu se atinsese nici de muraturile care apareau pe masa, când erau prea rele ca sa fie ingerate de oamenii liberi. Si fetele celelalte pasteau un fir de iarba, o frunzulita, orice verdeata pe care o putea culege în aceasta primavara târzie. Se misca în cerc, cu mâinile la spate. Genunchii se desumflasera, nu mai sângerau, participa la viata camerii.
Nu totdeauna în mod fericit! Iesi la raport la ofiterul politic si ceru o carte postala ca sa scrie acasa. «Familia era desigur îngrijorata, nu stia de atâta vreme nimic de ea si mai ales de condamnare». Niciodata n'are sa uite ochii mirati care se uitau la ea; «poate oferi ceva în schimb?». Alegând ipoteza d 1 urma, deveni foarte politicos si oferindu-i tigari, îi spuse ca nimic nu se capata contra nimic, ca daca este dispusa sa le faca mici servicii vor fi si ei recunoscatori! Fetele erau suparate pe ea; o avertizasera de ce va urma; vroiau sa o puna la adapost de umilinte. Erau bune si ea le desiluzionase!
Odata pe luna venea procurorul sa se intereseze de eventualele reclamatii ale detinutilor! Era a doua oara când venea, de-când aparuse si ea. Era o zi înghetata si-si pregateau combustibilul. Negre din cap pâna în picioare, ca minierii, amestecau carbuni cu apa, faceau niste turte care aveau sa arda în soba o jumatate de ora. Camera era glaciala, apa si ea înghetata. Aratau ca niste spectre si Domnul Procuror, elegant, bine hranit, le întreba în bataie de joc daca aveau cani individuale, pat individual si baie odata pe saptamâna? Plictisit, facu gresala sa mai întrebe daca cineva are de raportat ceva.
Da, ea avea ceva de spus: l-a întrebat daca este într'adevar procuror si daca da, vorbia numai în numele ei; altfel ar fi fost complot si caz de proces. Daca era procuror, poate putea sa-i explice cum de se afla acolo nejudecata, ce semnificatie avea cuvântul de pedeapsa administrativa, când România semnase «Declaratia drepturilor omului» si, la urma urmei, care era vina ei, pentru care fusese pedepsita? Stupoare! militeanca ce-lînsotea parea sa se amuze, dar el o încurcase rau: «Doamna —li se spunea astfel în bataie de joc, spre deosebire de femeile muncitoare, care erau tovarase— ma voiu interesa de cazul dumitale». Cu asta totul a luat sfârsit. Venia procurorul, altul, caci celalalt fusese îndepartat, nestiind sa se impuna unor detinute, întreba de cani, paturi si nu mai stiu de ce lucruri individuale. Nimeni nu-i raspundea si pleca linistit.
Au fost singurele ei initiative, soldate cu esecuri, dar trecute sigur în dosar.
Copacii înfloreau, se vedeau din paturile de sus! Profesoara de teologie cânta încetisor Duminica, Liturghia, care se termina cu «întelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu». Avea un glas de înger! Pastele îl socoteau pe încheieturile degetelor, ca în catacombe probabil, dar nu se înselasera niciodata; pierduse ceva important când a uitat cum se socotea!
Profesoara nu mai avea par si umbla îmbrobodita. Cânta colinde de Craciun si doine oltenesti în soapta, iar când o ruga Domnicu frumos, cânta numai pentru ea, «Lasati copiii sa vina la mine si nu-i alungati». Atunci se adunau în jurul ei toti prietenii ei de altadata si se juca în gând deavalma cu ei. Copilului ei, care nu mai avea parte de joc, îi trimetea în fiecare noapte un gând bun prin vazduh; daca ar fi stiut atunci câte urgii se abatusera asupra capului lui în primavara anului 1959, n'ar mai fi avut curajul sa mearga mai departe; dar asa taietura dintre lumi fiind adânca si ea începând sa învete a spune ca Iov: «Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat», copilul s'a simtit parasit de mama, pâna ce într'o noapte... Iarasi povesti ca sa dormi din picioare! într'o noapte a venit în vis la el o femeie: era îmbracata în negru, îl lua de mâna, îl duse la icoana si-1 puse sa aprinda candela! Pe urma Ea venea si ziua, statea departe de el si-i arata drumul pe unde trebuie sa mearga. Totdeauna a fost condus de Sus; era atât de bun, încât trebuia sa întelegi ca prin el, de mic, trebuia sa-i multumesti lui Dumnezeu.
Femeia cea tânara, îmbracata în negru, care îi îndrepta baiatul si-l apara de dusmani, trebuie sa fi fost Sf. Parasehiva, care avea o poveste miraculoasa: desi nu traise în tara si venise doar icoana ei, pe mare, la noi, ocrotea tara si pe fiii ei buni. Asa credea Domnicu si nu puteai s'o întorci din credinta ei. La Mislea începuse sa se roage Sfintei dela Trei Ierarhi fierbinte si cu lacrimi, cum se cade sa te rogi.
In patul de sus, privind peste dealurile înflorite, statea o fata slaba tare, care era de 15 ani prin închisori. Era în anul trei de medicina, când o luasera: acum avea 35 de ani! Ce mai putea spera? Fredona încetisor un cântec învatat în puscarie dela politice: «Ies feuilles mortes se ramasse a la pelle...» si afara zburda primavera.
La Miercurea Ciuc batusera în pereti, ca sa învete, aici lucrasera laolalta cu detinutele politice, spioane, cucoane, neveste de demnitari, cari, pâna mai ieri, contribuisera la distrugerea lor, a fratilor si sotilor lor, caci condamnatii Maresalului se întâlnisera cu cei ai comunistilor pe un teren oarecum neutru. Intr'adevar, toleranta pe care fetele o aratau turnatorilor, soarecilor, celor care le adusese aici, si în general dusmanilor lor, dovedea ca sufletul lor fusese patruns de dragostea de aproape si nu-si permiteau sa se erijeze în judecatori.
Domnicu nu era în stadiul acesta; se pare ca e nevoie de 5 ani. Le iubea si le admira, dar n'ar fi vrut sa stea cinci ani pentruca sa-si desavârseasca educatia si sufletul! De altfel, ele nu te fortau în niciun fel, ca sa gândesti în felul lor, te tolerau asa cum erai si te suportau!
Stapânirea întelegea cu totul altfel omul si felul lui de a gândi. Frica fusese marele transformator, caci sta din pacate în om. Individul, cu dorinta lui de-a avea, de-a fi, de-a crede si de-a se manifesta în voie, are teama de forta bruta, caci constrâns nu mai creaza nimic, devine robot steril. Robotii însa, armata de roboti, pot deveni o forta conditionata pentru crima si programata pentru nelegiuiri. Constiinta, care e un bun individual, dispare în colectiv; totul e pus în slujba câtorva, sau poate numai a cuiva. Un nou Dumnezeu se naste, care însa nu mai e nemuritor.
«Trebue sa te nasti din nou», scrie undeva în cartea cartilor si ea nu izbutea sa se nasca din nou, desi avea idee» ca e crestina. Dar mai avea nevoie sa faca abstractie de eul ei muritor, imperfect fizic, încrezut din punct de vedere psihic. Stia ca Occidentul se închina la alti Dumnezei: aur, cresterea schimburilor comerciale, bunastare, dar si stiinta si libertate. Se nascuse un nou tineret, care refuza sa traiasca ca înaintasii, nu mai vroia razboaie si-si cauta fericirea în natura. Coloana a cincea, care misuna peste tot, îl va lasa oare sa fie liber si fericit?
Ce naivitate la acesti tineri! Nu puteau întelege ca alungarea întunerecului nu poate veni decât înnecându-lîn lumina si facându-l inutil! Pentruca sa întelegi acest idealism utopic, transr format într'un imperialism lacom si mincinos, bazat pe frica, trebuia obligator sa-l traiesti. Singurii lui dusmani adevarati erau numai dupa cortina de fier, oameni sinceri, care se simtiau diminuti si pacaliti, daca cândva crezusera întrr'o dreptate sociala.
Din tara ei frumoasa si bogata, din care mai înainte nu pleca nimeni, acum ar fi plecat toti, daca n'ar fi fost paziti cu câini pe granita. Taranii paraseau satele, în care colectivizarea se far sea cu pusca în spate. La Mislea veneau femei simple dela tara, care se luptasera cu furcile ca sa nu iscaleasca actul de donatie al ogorului lor mic, dar din mosi stramosi al lor. Si iata ca agricultura colectiva, care teoretic ar fi trebuit, mecanizata cum devenise, sa dea recolte înzecite, daduse gres. Oamenii ramasi lânga pamânt nu mai culegeau cartofii si malaiul depe câmp, stiind ca si asa vor trebui sa-1 cumpere dela cooperativa, daca ar fi avut cu ce! Cu mare entuziasm, mergeau copii si studenti sa ajute. «Alianta» dintre tarani, tineretul muncitor, si intelectuali se facea în fiecare toamna si primavara pe ogoare: diletanti, nu-si mai faceau nici treba lor bine, erau si râsul localnicilor, care din tata în fiu învatasera si sfintisera pamântul. Dumnezeu pedepseste pe cel care lasa «samânta în piatra» si îi pedepsise cu secete si inundatii. Deghizati în cersetori pela portile milei, în tara sub-desvoltata, se creau industrii gigante, ca sa faca rost de un proletariat mai usor de stapânit decât un taran cu ochii pe cer si cu independenta în petecul lui de pamânt.
In fine, treaba se juca în alte parti decât în paturile dela etajul 3 dela Mislea, dar fara sa vrei, auzind bocindu-se tarancile refractare noii civilizatii, niste retrograde, gândeai! «car, que faire dans un gîte a moins que Ton ne pense»? Gândeau si se rugau. Drumul lor era fara întoarcere! Nu puteai evada! Poate ca s'ar fi putut, dar nimeni n'ar fi încercat, chiar daca portile ar fi fost larg deschise! Trebuia sa te duci undeva sau la cineva!
Bietii oameni parasutati în munti, unii poate numai ca sa puie piciorul din nou pe pamântul stramosesc, adusesera dupa ei sate întregi de oameni de munte: unul le daduse o gaina, altul un sac de malai si unul poate le aratase doar drumul, dar doctoria blestemata îi facea sa-si aminteasca cel mai mic detaliu din peregrinarile lor si sa-l povesteasca! Unii din ei înnebunisera, cu totii fusesera împuscati la zid: în urma lor zaceau condamnati, complicii. Deci, fara evadare, pentru ca sa nu-ti aduci familia ca zalog în locul tau.
O pactizare cu inamicul, macar si de forma, era si ea mortala. De data aceasta îti pierdeai si sufletul, nu numai trupul! Trebue sa ajungi lânga apa ca sa te poti îneca! Unii încercasera sa se salveze, slujind noua ordine. Metode infailibile, nenaturale unui popor sincer si milos, importate dela K. G. B., te faceau repede complice la crime, pentru ca sa-ti capeti credibilitatea. Din rau în mai rau: daca încercai întoarceri, dispareai, daca mergeai cu ei pâna unde vroiau sa te duca, te sinucideai, daca stiai prea mult, te sinucideau.
Poate nu gânduri semanând cu cele de mai sus le adusese la rugaciune; poate revelatia daruita, uneia, întarise credinta tuturor. Un lucru era sigur: puterea rugaciunii facuse minuni în închisoare. Cum îngrijire medicala nu aveau —fusesera doar aduse acolo ca sa fie exterminate— se îngrijeau cum puteau: o rugaciune neîntrerupta de 40 de zile, fiecare pe rând luându-si tura, masurând timpul dupa trecerea garzii, neoprindu-se nici la apel nici la perchezitie, au vindecat pe una din cele mai în vârsta de o infectie urinara, cu frisoane si febra mare, care parea ca vrea sa o elibereze de tot. O piatra nu vroia sa treaca prin ureter si trecea fara antispastice cu gândul la «Cel de Sus». Exemple erau nenumarate: plecau noaptea pe acasa si-si îngrijeau parintii batrâni, îsi mângâiau prietenii, îsi iubeau si sarutau copiii, împiedecau dusmanii sa le faca rau; da ele, cele de dupa gratii, îsi aparau familiile de duhurile rele; cei mai saraci oameni depe lume aveau ce darui!
Se rugau si pentru sotii si fratii lor semi-morti, depe tarâmul acesta, tuberculosi, nebuni, taind stuf, sapând la canal sau stând pe banca în fata vizetei! Murisera sute de mii de detinuti în închisorile acestei tari mici si iubita de Dumnezeu; o generatie de fosti conducatori, adevarat nu prea inspirati, disparuse, cu toate rugaciunile lor de proaspat convertiti, întâiu pentruca omul e muritor dela pacatul original încoace si apoi pentruca celui care ramânea nu-i era mai usor, dar trebuia sa ramâna: fie pentruca sa se desavârseasca fie ca altii mai aveau nevoie de el. Dealtfel, nu era nimeni pus sa aleaga, îti urmai destinul punându-lînsa în mâna «Celui de Sus».
Fetele stiau de mult ca «puscaria dulce» dela Mislea nu putea dura. Cunosteau locurile, ar fi putut sa-si faca relatii, secretul ar fi fost desconspirat! La 22 Iunie 1959, au fost duse la magazie, au predat hainele Statului si s'au trezit în hainele lor: plecau! Unde? Orice drum trece prin Jilava pentru detinutul politic. Aveau oare sa treaca prin fortul blestemat? Nimeni nu stia. Un regret pentru Mislea si soarecii ei, dar orice calatorie, chiar cu duba, era o distractie, deci era bine venita.
Sperau ca vor vedea primavara; pâna atunci doar o mirosi-sera: valuri de parfum de iasomie patrundeau printre gratii, mai ales dupa ploaie. Au reusit însa sa le strice tot: le-au culcat pe jos, într'un camion plin de praf si resturi de baliga, caci transportasera, se vede, vaci cu el. Cu fata în jos, ca sa nu fie vazute, s'au uitat cu coada ochiului la coroanele teilor din zona subcarpatica, care începusera sa înfloreasca. Paza strasnica nu oprise mersul firei, de care, pentru o clipa, se bucurau cei 21 de detinuti politici porniti spre necunoscut.
Câmpina! Repede, repede, nu trebuia sa fie vazute, îmbarcarea în duba. Distribuirea de hrana rece: o bucata de pane si slanina. Bucurie, Domnicu nu mâncase înca slanina. Mâncare pentru o zi, calatorie scurta, deci Jilava. Pâinea neagra si acra, ce buna era! Trebuia sa le ajunga doua zile, caci la noua baza nu fusesera trecute în portie.
Noaptea au ajuns la Jilava, Fortul Nr. 13. Pentru ea predomina oroarea în amintiri, vazându-se în fata fortului Nr. 13. 29 Decembrie 1933. Ultimii membri ai Legiunii Arhanghelului Mihail paraseau temnita; o zi din 1938 dusese de mâncare unori com-damnati însetati de dreptate; noaptea Sf. Andrei, îngroparea lui Corneliu în groapa cu var; Noembrie 1940, deshumarea lui Cor-neliu, identificarea lui si a celorlalti.
De atunci executiile se faceau în Jilava. Doar executatii si calaii se deosebeau, în privinta culorii pe care o purtau, verde, tricolor sau rosu. Ce trista notorietate pentru un fort care pazise cândva Bucurestiul de osti streine si care acum ar fi trebuit afectat munitiei desafectate.
In fundul fortului, era închisorea de femei: se stabilise egalitatea dintre sexe. Dece sa nu aiba si femeile parte de fort? In-tr'o parte, sergent major Valerica, în partea cealalta, sergent major, Doina, pe care uniforma plesnea. Nicio miscare nesuprave-ghiata, ploua încet, mirosea a pamânt ud, a ciuperci dela ciupercarie, dar si a flori de tei.
Perchezitia amanuntita, în noaptea parfumata de Iunie. O tineta hârdau! O celula sub pamânt, deoparte fereastra, de partea cealalalta usa. Improvizara repede un paravan din paturi în jurul tinetei. O singura canuta de apa; altfel tineta se umplea si nu mai era loc pentru alte cele. Dimineata, era plina ochi; trebuia sa o duci cu mare bagare de seama; daca varsai o picatura, Valerica batea! Nu te-ar fi lasat pentru nimic în lume sa mai scoti tineta înca odata pe zi «închisoarea trebuia sa o simti», era lozinca Jilavei.
In fine rândunelele!
îsi facusera cuib pe grinzile aparente depe tavan. De ani de zile veneau în acest loc: cum nu le distrusesera cuiburile? Misterul firii omenesti, amestec de înger si diavol, sau ajutor pentru suflete de fum carora la trebuia lumina. Acum rândunelele aveau pui. Geamurile nu se închideau decât rar, când trecea dreptul comun, care lucra la ciupercarie, sau în caz de inspectie importanta. Si pasarelele circulau libere si-si hraneau in voie puii. Se vedeau capete de pui curiosi pe marginea cuibului, cu ciocurile cascate si flamânde. îsi faceau nevoile, întorcându-si spatele în afara cuibului care ramânea curat. Era un fâsâit de aripi si un piuit plin de viata în temnita trista si moarta.
Dimineata asteptau cu nerabdare plimbarea, care reprezenta si scoaterea tinetei, arhiplina, fara accident. Vai de sufletul celor care nu reusisera sa-si aranjeze treburile mai înainte; asteptau sa se termine cat mai repede jumatatea de ora reglementara. Gradina era facuta de aceleasi detinute, pe vremea când înca nu se mergea la o exterminare lenta, dar sigura. Era cald si frumos ; se plimbau cu mâinile la spate, îmbracate cu zeghea pe ele si legate la cap cu basmale.
Valerica pazea dintr'un donjon, ca sa nu se schimbe pareri si sa se faca observatii în timpul plimbarii. Pazea si mânca cirese, scuipând sâmburii cu dispret spre ele. Fiecare cireasa le aducea apa în gura, caci unele nu mâncasera fructe de 15 ani. Toti ochii culegeau informatii în timpul plimbarii: o spalatorie suplimentara, un cazan cu gura în jos, o lada cu ciuperci uitata într'un colt, întâmplari importante.
Sâmbata, militianca le ducea la baie si spalatul rufelor. Baia si spalatul trebuia sa dureze 10 minute. Rufele erau puse sub picioare si apa care curgea depe detinuta, le spala cu ajutorul pi-ciorelor care se miscau într'una. Trebuia sa se spele si pe cap, caci dupace se îmbracau cu rufele spalate si ude, erau controlate de un sergent, care avea grije de paduchii din puscarie.
In ziua de 29 Iunie 1959, Sf. Petru si Pavel, ziua baiatului ei, Domnicu fu scoasa pe sala ca sa fie batuta. De ziua membrilor din familie, cine mai credea ca-i are, oferea un tort. Tort facuse si la Mislea pentru baiat. Tortul se facea din pâine farâmitata si uscata cu grije sub cap. Pâinea pe care o capatai într'o luna întra într'un tort, o pazeai de perchezitii si în ziua sorocita o amestecai cu portiile de marmelada din ultimul timp, o muiai cu zeama neagra de cafea, o aranjai pe o cârpa si tortul era gata, dupace îl împodobeai cu mamaliga sau muraturi, dupa gust.
La prânz, tortul era servit. Valerica nu prinsese de veste, dar uitânduse pe vizeta, o vazuse plângând. «Lasciate ogni speranza voi che intrate cui», nu e voie sa râzi nu e voie sa plângi, nu trebue sa te faci auzit în niciun fel, esti îngropat de viu. Pe sala Valerica s'a razgândit si dupace a zbierat o bucata de timp vorbe proaste la adresa cucoanelor, i-a dat ordin sa- duca tineta în fiecare zi si a bagat-o înapoi în camera. N'a mai plâns decât noaptea ca si celelalte. Noaptea cu fâsâit de aripi si suspine, luna mare în geam era singura martora. Se auzeau împuscaturi si curios, li se dadeau explicatii: munitie veche care trebuia distrusa.
Peste doua saptamâni plecau din Jilava spre o directie necunoscuta. Vor mai revedea rândunelele Jilavei? Era o zi înnabusitoare de vara când le-au înghesuit într'un auto-camion-duba, deschis în spate, cu niste gratii strâmte, fara lumina si fara aerisire. Drumul era lung dela linia de centura, unde se gasea fortul, trecând prin oras, pâna la gara triaj, de unde se îmbarcau detinutii. Unele peste altele, la fiecare hop al masinei, se rostogoleau si cadeau în întuneric. Un paznic cumsecade le întredeschise un pic usa si vazura orasul, în amurg.
Oamenii mergeau spre treburile lor, grabiti pe strada, treceau pe lânga ele fara sa banuiasca ce încarcatura necajita si nevino-novata ducea masina; poate transporta vite desafectate, la abator, si care, a doua zi, trebuiau sacrificate; poate chiar asa era! Intre timp vazura oameni cunoscuti si trimisera, tot pe unde fara fir, un adio acasa.
Paznicii asteptau sa se faca noapte, ca sa le debarce si sa le îmbarce în duba. In încaperea mare a vagonului-duba, erau închise femei condamnate de drept comun. Se cunosteau dupa zgomotul pe care-l faceau. Hoate, criminale poate, nu erau obligate sa muteasca, ele însa da! Au întrat câte trei înghesuite într'o despar iitura facuta pentru una. Când s'a observat ca nu exista decât 6 mici compartimente, în trei din ele au mai bagat câte una. In celula lui Domnicu, erau patru. O fata înalta se cocota în plasa si nu mai coborî. Spunea ca e bine sus. In fond se sacrifica, ca de obiceu, era stilul ei. Era una din fetele cele mai izolate, care suferea mult din cauza inactivitatii, dar din mândrie n'ar fi marturisit-o niciodata, Mai avea înca doua surori cu ea în puscarie. Ele erau deabinelea condamnate si steteau la Miercurea-Ciuc. Una din surori nu mai vorbea, era într'o stare catatonica, în pozitie proasta, înlemnita în sezut, hranita si transportata de colegele de camera dintr'un loc în altul. Avea diagnosticul de «schizofrenie», dar condamnarea si-o facea mai departe. Ajunsese scheletica si era minune ca mai traia. Fata din plasa aflase si povestea sorei mai mici, prin peretii dela Jilava. Sora mijlocie era doctorita, în camera tuberculoaselor dela Ciuc, având caverne. In fond dintre toate trei, ea era cel mai confortabil asezata în închisoare: cu o conditie, ca drumul sa nu fi dus' spre «Siberia». Mâncare pe patru zile!
Calatoria cu duba era chinuitoare. Ziua, vage nul statea des-legat de tren, în câte o gara, în soare; noaptea, calatoreau. Tigancile din compartimentul mare se bateau si scuipau pe gardianul însotitor, spre marele lui amuzament. In schimb, cu politicele nu e bine sa ai deaface, nici macar apa sa le dai. Mureau de sete. In curând trenul s'a îndreptat spre nord. Se orientau dupa soare, mergeau prin Moldova. «Omule cunoasteti tara, vizitându-i puscariile.»
In a patra noapte de drum, dupace trecusera de pericolul directiei Iasi, granita, Rusia, au ajuns în oraselul în care Domnicu se nascuse. Nu se astepta sa-1 mai vada vreodata, în niciun caz prin spatele unei dube. Iata casa cu gradina mare în care se nascuse, iata Biserica, scoala, iata parculetul în care îsi întâlnise la 6 ani unul din marii prieteni de mai târziu si, în fine, iata le duceau la cazarma în care tatal ei facea tir si manej cu soldatii si calarie cu dânsa. Iata cabinetul tatei, în care nu aveai voie sa întri. Nici acum nu au intrat, pentruca se lucra intens la transformarea cazarmii în închisoare: gratii, obloane. Pâna atunci, le-au pus într'un fel de magazie.
Magazia avea trei rânduri de paturi suprapuse; s'au aranjat fiecare provizoriu pe unde au putut. Stiau ca vor trece în cladirea pe care le-o pregateau, unde pare-se ca mari specialisti se cazneau sa le vina de hac: obloane strânse, paza noua! In Moldova provizoratul dureaza! Oamenii sunt linistiti, nu se grabesc, nu-si fac probleme. Tembelismul moldovenesc, pe care îl detestase în tinerete, era acelasi, dar aici capata valoare de toleranta.
O iarna grea se abatuse asupra Moldovei. Nu aveau foc, nu aveau mâncare, apa din canite era înghetata pe masute în fiecare dimineata. Totusi pentruca erau lasate în plata Domnului sa-si invente ocupatii, ca sa nu moara de urât, magazia le-a devenit simpatica. Intrasera în legatura cu tigancile condamnate de drept comun, care curateau cartofii mucegaiti dela bucatarie; veneau la vizeta cu câte o ceapa furata în sort si-si povesteau viata cerând consultatii medicale. Tigancile erau tinere, frumoase, hoate si mincinoase. Pirula îsi ucisese primul copil, pentruca ura pe cel dupa care o dadusera parintii, tatal copilului. Acum avea altul în burta, dar din cauza sifilisului pe care-l luase dela primul sot, vroiau sa-i faca avort. Asta nu putea accepta în ruptul capului sa-i ia ceace iubea, dupace platise pentru ce nu iubise! Era vesnic flamânda, mânca cartofii cruzi mucegaiti si mamaliga uscata, furata depe ceaunul dela bucatarie.
Olina furase doi curcani; avea promisiunea ferma ca scapa, daca se arata mai amabila cu gardienii. Acum promisiunea întârzia sa se realizeze. Din când în când boceau în gura mare, faceau farmece, îsi dadeau în bobi si mâncau bataie. Gafita înjurase regimul si devenise detinuta politica; în fond era suparata ca ea e doar hoata «dealtfel si matale sunteti hoti, ca furati mâncarea unor biete detinute».
Pe acoperisul casei vecine, care se vedea din magazie, era parlamentul ciorilor! Se adunau la sfat în zilele în care venea zapada : era un croncanit si un cârâit, discutii care durau ore întregi, uneori cu trimeteri de stafete, alteori cu fâlfâit de aripi si lupte între partide adverse! Ciorile si tigancile, colorit si viata în puscaria înghetata!
Domnicu avea edeme mari! Se hotarî sa ceara doctorului, care exista invizibil, un regim fara sare. Doctorul parea binevoitor si o întreaba: «Esti bolnava de ovare?» Nu, nu era! «Daca nu esti bolnava de ovare, nu pot sa-ti dau regim». Astfel, pentruca nu accepta o erezie medicala, ramase fara regim, dar capata o patura în plus, de care aproape nu mai avea nevoie, caci se învatase cu frigul.
In primavara, le mutara în închisoarea noua. Acolo au continuat sa moara de foame. Când capatau o bucatica de mamaliga în plus, o trageau la sort, pentruca cel putin una din ele sa se sature în ziua aceea; îti trebue tarie ca sa te rogi sa fii sarit la rând. Erau însa complet sufocate din lipsa de aer. Obloanele, puse pentru ca sa nu poti vedea nici macar cerul, împiedecau intrarea aerului. La plimbare nu le scoteau de lene sau poate ca sa nu se orienteze si sa-isi dea seama ca li se sapa groapa. Edemele foamei atinsesera dimensiuni importante: gingiile sângerau, genunchii erau durerosi si probabil plini de sânge: scorbutul. Se învârteau ca leii în cusca, într'un spatiu restrâns. Cu încetul aveau sa steie pe loc, începea paralizia Ciucului, cu furnicaturi în mâini si în picioare.
O mica fasâie de cer le spunea buna dimineata si buna seara. Ore întregi înnebunite îi cereau ajutor fâsiei de cer, si iata ca, într'o buna zi, începu sa cada de sus o ploaie de ceapa. Un tir precis, nici una nu se întorcea înnapoi. Au înteles, au desfacut saltelele, au ascuns ceapa, au cusut la loc saltelele. Culcusul mirosea placut, a gradina de zarvazat.
Ii auzisera ciripind în curte; erau copii minori trimisi la reeducare, în aceasta puscarie grea. Crimele lor erau mici ca ei! Toti sub 14 ani. începând depe la 7, furasera bani din cutia milelor de prin biserici, din punga unei mame vitrege, poate înjurasera vreo profesoara; aici sortau ceapa si cartofi pentru închisori si se reeducau. Din joaca sau poate dintr'o nevoie de sport, sau poate ca sa fie buni cu niste pacatosi, mai pacatosi decât ei, le trimetea în fiecare zi o ratie de ceapa furata.
Cum stiau de existenta lor si cum le localizasera exact celula? Acest fapt face parte din misterul celor închisi. Hoti sau intelectuali neadaptati, erau cu totii oameni de dupa gratii si când puteau se ajutau între ei. Ce-ar fi putut sa le dea în schimb? Nu asteptau nimic decât libertatea, pe care si-o riscau procedând astfel. Prin peretele celulei vecine, în care statea un necunoscut, fura transmisi psalmi, fragmente din evanghelie si rugaciuni, tuturor celor care vroiau sa le învete! Astfel salvate fiind de moartea trupeasca, salvara suflete de copii, care se jucasera cu ele într'o toamna; pierdusera aproape notiunea timpului!
Norocul copiiilor fusese ca Ileana, turnatoarea, nu mai era cu ele. Se hotarâse sa faca greva foamei, vazând ca serviciile ei nu sunt apreciate cum se cuvine. La început, ca pentru oricine, greva ei nu fu luata în considerare, desi îsi dadea castronul cu mâncare neatins afara. Era hranita de victimele ei, de colegele flamânde, pe care le denuntase cu sânge rece de vreo doi ani de zile. Dupa patru zile abia au scos-o din celula si dupa vreo zece au auzit-o urlând, când i-au introdus tubul Paucher, pe gât, pentru alimentatie artificiala, Dupa aceea n'au mai auzit-o si, din fericire, nici n'au mai vazut-o.
Daca n'ar fi fost atât de slabite, serile ar fi trecut, ca sa zicem asa, placut în închisoarea care trebuia sa le fie cavou. Nimeni nu se uita pe vizeta, nimeni nu asculta la usa. Era ca în povestea lui Ionel si a Marioarei, în casa de turta dulce; ele trebuiau sa moara, dar nimeni nu le cerea sa arate degetelul prin vizeta ca sa vada cât au mai slabit. Erau zile în care se povestea despre munti: ardelencele evocau «izbucurile» din Muntii Apuseni, mun-tencele vorbeau despre Bucegi si de partea sudica a Fagarasului, iar moldovencele se laudau cu legendele Ceahlaului si cu Pietrele Doamnei din Rarau. Cu povestile lor, intra un val de aer curat si miros de fân cosit prin obloane. Se agatau de stânci usoare, sariau saritori cu caprele negre si înnoptau la câte un sschit cu toaca limpede si cu Sfinti Bizantini pe pereti. Erau zile când se povesteau despre manastirile ortodoxe, în mare parte desfiintate azi si maicile trimise pela casele lor, sau transformate, cu asezamânt cu tot, în cooperative de stat.
Manastirea Vladimiresti constituia un caz special! Cladita cu mâini de fecioare, în urma viziunii unei tarancute de 16 ani. Lucrând pe câmp, i se aratase Maica Domnului în splendoarea ei cereasca si îi poruncise sa adune fetele din sat ca sa-i faca locas de închinaciune, cu mâinile lor nepatate. Astfel, niste fete de tara, neînvatate, fura, ca domnitorii din trecut, ctitorite de locas sfânt.
Venisera oameni din toata tara sa le deie ajutor. Ele lucrau singure si când Manastirea fu durata si se afla din gura în gura ca se întâmplau minuni, vindecari de boli grele, ca pe timpul de demult, mii si sute de mii de credinciosi alergau spre biserica. Stareta era fata care vorbia si acum cu Maica Domnului, calugarite, fetele din sat si înca multe fete, fecioare, venite de pretutindeni sa tie facliile lui Christos, nestinse.
Cine poate oare sa povesteasca mitul si valul de credinta pe care l-a ridicat Manastirea Vladimiresti în tara necredincioasa?
Preot le venise un tânar doctor în medicina si teologie, care hotarîse ca împartasania, care la ortodoxi nu se dadea decât de patru ori pe an, la anumite sarbatori, trebuia data decâteori credinciosul avea nevoie de ea. Spovedea poporul, strâns în jurul Manastirii, devenita neîncapatoare dintr'o data. Nici n'ar fi putut face altfel, fiecare spunânduisi pacatele în gând, sau silabisindu-le în soapta. Era o treaba care nu putea sa-i convina stapânirei.
Acolo traia Marieta, motanel, acum Maica: Mihaela! Fusese studenta la educatia fizica, o fata vesela si jucausa, care se calugarise nu ca sa «ridice pacatul lumii», pe care îl ridicase Fiul lui Dumnezeu, ci doar sa faca iertate pacatele comunitatii: minciuna si omuciderea care patasera lumina lucrului în care credea. Traise viata de calugarita din plin. Armatele rosii o gasisera în fata altarului, pazind trupul Domnului de profanare: nu se daduse înnapoi!
Pentru schisma în ortodoxie si eres, Manastirea fu închisa si desfiintata, maicile desbracate, stareta, preotul si Maica Mihaela în puscarie. Au fost acuzati toti trei de complot politic si viata monahala în legatura cu ccreactiunea». Preotul îsi scuipa plamânii la închisoarea de tuberculosi dela Târgul Ocna, Mihaela era paralizata la Miercurea Ciuc, iar stareta care vorbise cu Maica Domnului îsi pierdu darul si se pierdu în anonimat, dupa primul interogator. In închisori se întâmpla ca unii îsi traiau «Revelatia» si-si câstigau harul, iar altii si-l pierdeau!
Vecinul era lânga perete în fiecare seara. Nu au apucat sa-l vada niciodata, dar stiau despre dânsul mai mult decât ar fi putut cuprinde cu ochii. Nu stia nici el dece statea singur la secret, dar sigur stapânirea facuse o gresala de neiertat, asezându-l lânga niste reactionare înraite, care pe deasupra mai cunosteau si alfabetul Morse.
Intretimp, copiii din curte au fost prinsi aruncând cartofi în sus: unii erau prea mari ca sa între prin bucatica de cer; explicatiile pe care le-au dat, probabil au fost multumitoare. Nu s'au auzit tipete de copii batuti si nici temnita cu sobolani n'a fost deschisa. In schimb sefa de camera, în urma unei perchezitii, a fost scoasa pe sala si batuta cu vâna de bou, ea fiind responsabila de lipsa de disciplina. Nu se auzise niciun vaiet de afara, dar au adus-o lesinata în camera. A trebuit sa doarma cu fata în jos o saptamâna, îngrijindu-i-se echimozele cum s'a putut.
In toamna anului 1960, la, sfârsitul ei, Domnicu si prietenele ei plecau din Moldova, dupa aproape doi ani de temnita grea. O rezistenta neasteptata. In locul lor veneau barbati. închisoarea fusese modernizata pentru ei. Se stie ca barbatii au o rezistenta mai mica, statisticile o spun; poate cu ei vor avea mai mult succes! Ii asteptau întunericul, frigul, foamea si vorbele bune încredintate zidurilor de camaradele lor de suferinta. Un singur regret: omul de dincolo de zid nici nu putea fi avertizat nici nu i se putea spune la revedere. Stia multe poezii frumoase, permise si nepermise. Poate ca va simti ca i-au luat prietenele si ca nu trebue sa se încreada în oricine.
Au pornit cu duba spre sud. încotro si unde oare? Totul era desigur planificat. Nimic nu se petrece la întâmplare. Obloanele dubei erau mai strânse; nu se mai zarea nimic. Regimul nu se îndulcea. In fiecare gara aceiasi oameni grabiti, aceleasi trenuri care plecau spre libertate, poate! Voci de copii veseli, de copii plângareti, de copii siguri pe ei si pe puterile lor si altii, cu mult mai putin siguri, timizi, vorbind în soapta. Petele erau vesele. Credeau sigur ca mergeam sa lucram, si confabulau o poveste ca vom merge într'o ferma. Cartofii erau înca pe câmp; se pot mânca cartofi cruzi, rosiile cele mici, care nu ajungeau sa se coaca, erau pe câmp, ce bunatate; nu le vedeau, dar mirosea a toamna si nu uitasera toamnele bogate dela tara. La fructe, mere, nici nu se puteau gândi; fructele nu puteau fi pentru ele. Munca, de orice fel, ar fi adus o schimbare radicala în conditiile lor de viata, ar fi vindecat în parte ranile facute si întretinute de amintiri, macinarea vesnica a acelorasi gânduri; mâncarea mai buna le-ar fi dat puteri noi, le-ar fi vindecat de avitaminoze.
Au trecut prin Jilava fulger. Valerica era politicoasa. Perchezitii de noapte nesfârsite, plimbare în gradina, îmbrobodite, tineta plina, nimic nu se schimbase. Totusi ceva important, rân-dunelele plecasera. Nu erau rândunelele lor, era o alta generatie care plecase.
Pornisera spre Ardeal. Apucasera sa afle la Jilava ca la Arad era închisoare de femei care lucrau. Au nimerit, dupa o calatorie lunga si obositoare, în Aradul dintre vii, la o închisoare medievala, facuta de Maria Theresa, împarateasa Austro-Ungariei, pentru valahii rasculati. O închisoare cu bolti. O camera mare la etajul întâiu. Jos erau condamnatele. Ele lucrau la împletitul cosurilor de rachita si a damigenelor. începusera sa se refaca dupa Ciuc, de unde venisera de câteva luni; acolo ramasesera cele inapte la lucru. Cu gândul la cele ramase, batrâne, paralizate si fara ajutorul celor mai voinice, lucrul nu le tihnea, dar unele reusisera sa faca norma, greu de facut, si ca urmare capatasera carte postala si pachet. Viata mergea mai departe. Necondamnar tele politice, însa, nu lucrau; secretul necondamnarii lor trebuia pastrat!
La etajul întâiu erau spalatoarele, pentru toata lumea. Acolo gaseau bucati de mamaliga, uneori chiar pâine, pe care muncitoarele ni le daruiau si vesti! Le-au dat în camera, foarfece si hârtii colorate ca sa împodobeasca închisoarea cu flori artificiale. Erau fete cu talent care savârseau treaba. Fiecare contribuia la munca aceasta benevola, nenormata, probabil nici cunoscuta mai sus, cu ce putea. Puscaria se înveselea de coloritul florilor. Fiind ocupate, fetele se linisteau: orice iese din mâna omului este îndragit de el si daca nu e complet înrait, i se pare si proprietatea lui un pic.
A fost o zi mare când le^au scos pe sala ca sa faca curatenie la closet, la spalator si pe toate coridoarele. Pe Domnicu au închis-o în spalator, dându-i o galeata în mâna. Spalatorul era complet astupat. Jghiaburile trebuia golite, apa aruncata, galeata dupa galeata si, în fine, sitele curatate. Era iarna, afara ger; si-a scos bocancii ca sa nu-i ude. Cu picioarele în apa înghetata si plina de scuipat, era fericita! Tot asa de fericite erau si cele care destupau closetele de mamaliga aruncata. Se ajunsese la stadiul, când se arunca mamaliga, mai ales cea mucegaita. Se mai întâmpla ca unele dintre ele o mâncau din closet, caci nu capatau nicio portie de mâncare în plus, pentru treaba facuta: un caz probabil unic, când munca da fericire, prin ea însasi!
Mentalitatea era alta în Transilvania, traita sub dominatia austro-ungara: se purtau politicos si pe masa comandantului, care se facea ca nu stie ca lucram flori, trona un buchetel de violete si unul de lacramioare artificiale.
La un moment dat s'a deschis usa si în prag a aparut cea mai neajutorata fiinta din câte sunt pe lume: mica, cu ciorapi multicolori din cauza petecelor, adusa din spate, tânara si pesimista. Avea nu-i vorba, de ce sa fie: în ziua aceasta se elibera. In loc de eliberare, se muta cu un etaj mai sus, în lagar. Facuse 7 ani de condamnare; acum mai primise 4 ani de lagar. Studenta la istorie în ultimul an, niciodata nu pricepuse de ce sta închisa, dar bine înteles ca acum era molipsita de boala verde.
Ne-a povestit în prima seara de doi morti din Ciuc. Prima era Maica Mihaela, care murise singura în celula, cu o hemoragie mare. N'a fost ajutata. I s'a pus diagnosticul cancer uterin. Au îngropat-o cine stie unde si au trimis lucrurile acasa, ca sa stie si familia. Familia Maicii fusese decimata aproape în întregime; un frate, «Badita», împuscat la zid de Regele Carol-II, un frate si un cumnat ucisi pe front în echipele de pedeapsa ale Generalului Antonescu, care purtase si el camasa verde si, învins în razboiu, fusese împuscat la Jilava. Mai ramâneau parintii batrâni si o sora.

MOTANUL

 

Era o fetita mica, cu coditele puse pe urechi si cu ochii verzi, uneori ca marea. Ochii verzi sa nu-i crezi, dar ochii ei trebuiau crezuti întotdeauna: nu stia sa minta. O cunoscuse la Manastirea Suzana, în lagarul în care erau 9 detinuti politici femei: 5 sotii de militanti închisi si patru fete. Domnicu nu mai avea sot, totusi fusese adusa cu ele. Stateau în Arhondaric, la etaj; la parter erau jandarmii. In stânga Arhondaricului, statea maica Venia-mina si în dreapta, maica Evghenia, cu maica Glafira, spioanele sigurantei Statului. Fetele aveau râie capatata la Prefectura: le intrase în cap ca se vindeca cu bai de soare si-nsi atârnasera un prosop ca sa nu fie vazute facând plaja pe jos, pe balconul Arhondaricului. Spurcau Manastirea cu obiceiuri lumesti. S'au vindecat, dar nu cu soare, ci cu pomada pentru cai, pe care le-a adus-o paza, plictisita de reclamatii bisericesti.
Era o puscarie dulce, într'un cadru splendid. N'aveau voie decât rar sa se plimbe, dar pictorita capatase creioane de desen clandestine si toti peretii fura împodobiti cu Sfinti si Arhangheli. Trupa le respecta, pentruca erau curajoase si nu plângeau. Fetele venisera batute la talpi si trecuse timp pâna ce au putut sa stea în picioare. Toata povestea se petrecea în 1938, când în tara era ministru de interne Armând Calinescu, care punea la cale moartea sefului miscarii de dreapta, sau cum spunea motanul:
«Toate începura în vremea ceia, când capatase multe drepturi prin constitutie, femeia;
Atunci traiau trei întelepti, nevoie mare: un împarat, un chior si un popa!»
Se jucau! Nu simteau pericolul!
Seara se facea rugaciunea pentru cei închisi si pentru cei morti. Se spunea «Prezent». Toate credeau în înviere si asteptau patimile. Pâna atunci garda, cu galagie mare si amenintari de perchezitie, lasa sa intre bunatatile aduse de familii.
La rugaciune nu asista decât Domnicu. Nu mai avea ce pierde, îsi cauta sotul înca neîmpacata ca îl pierduse si învata sa-1 gaseasca lânga cei de-o credinta, si cu mult mai sus, lânga Dumnezeu. Celelalte Doamne aveau înca ce pierde, sotii lor mai traiau, niciuna n'ar fi crezut ca, afara de unul, aveau sa fie în mai putin de un an împuscati.
Când omul nu-si cunoaste viitorul, îl înfrunta mai usor! Câtiva lastuni îsi facusera cuibul sub streasina; din cuib veneau la vale sute de plosnite mici, care intrau pe geamuri în odaie si de acolo în pat. Nu muscau pe oricine; trebuia sa ai sânge dulce. O mâncau pe biata Marioara, care plângea dupa Karlsbad, dupa ochiuri facute în unt, dupa calatoriile la Ostende si dupa o societate mai acatarei.
Majorul venea cu scandal mare, tipete, care începeau dela poarta si mergeau crescendo pâna sus la detinute: ameninta cu baterea în cuie a ferestrelor si se auzise ceva despre pedepse corporale. Avea o geanta plina si grea: dosarele lor, desigur. A urcat singur scara grasut si transpirat, a închis cu grija usa, a pus sentinela la poarta, si a deschis geanta. Deodata a intrat în Manastire mirosul lumei: cozonaci, socolata, portocale, creioane colorate, creme de înfrumusetare.
Pictorita era o fata buna, zapacita, plina de talente si de idei.
Plosnitele fiind stârpite cu mijloace calugaresti eficace, o baie de lesie facuta peretilor, o îmblânzira pe Marioara. Celelalte îsi faceau de lucru sculptând lemn sau împletind din nou jersee. Motanel cânta, facea gimnastica, versuri si se închina. Putea sta nopti întregi în rugaciune, în genunchi, pierduta în contemplare: facea parte dintre femeile care stateau la picioarele Mântuitorului, ascultându-i vorbele. Dupa doua luni de lagar, Maiorul, care facuse o vizita informatoarelor calugarite, urca sus si se hotarî sa elibereze doamnele, scutindu-le de contactul infectant cu fetele.
Domnicu s'a întors la Manastire, cu un plan de evadare pentru fetele ramase. Hramul Bisericii era la Adormirea Maicii Domnului. Se aduna lume multa, puteai trece neobservat de spioni si totusi vazut de cine trebuia. Luând calea cea mai lunga, prin pasul Bratocea, Doctorita spera sa deruteze siguranta, daca s'ar mai fi ocupat de ea. împreuna cu o prietena de încredere, reusira sa strecoare planul de evaziune fetelor, care aveau ferestrele batute în cuie. Planul era ascuns într'o coaja de nuca, printre alte nuci. Trebuia sa coboare dealungul cearceafurilor înnodate, depe balcon, dupace va fi adormit garda, fara sa ucida pe nimeni. In padure erau asteptate. Semn de recunoastere: «Trandafir depe cetate, trandafir frumos, spune-i bade-i sanatate», cântec popular moldovenesc. Evadarea a fost o reusita, dar si o nereusita. Motanel a trebuit sa sara dela o înaltime mare, caci cearceafurile s'au dovedit prea scurte. Zgomotul facut a sculat garda din somn. A doua fata nu a mai putut sa încerce, dar pe motanel n'au mai prins'o, cu toate poterile trimise în noapte. Nici motanel nu si-a mai putut astepta ((trandafirul depe cetate», si a disparut în padurile Cheii. Totusi, fetele au fost eliberate! Nu se putea marturisi presei, atunci mai era o frântura de presa, evadarea unor femei!
Dupa o saptamâna, motanel, libera, a aparut la Brasov. Mersese prin paduri, fara sa manânce nimic, si avea o durere în spate. Coloana vertebrala era rupta. Cu toata urmarirea, a putut sa fie pusa în corset ghipsat. Capsorul ei mic abia iesia din ghipsul mare. Un singur loc se gasise pentru ea: în patul lui Domnicu. Ce nopti minunate lânga ghipsul rece! Stiau amândoua povesti, dar cântece stia numai motanel. Câteodata se scula noaptea si o gasea în genunchi în rugaciune! Mai târziu i-a facut un sac cu nisip, pe care trebuia sa-1 poarte pe cap. Dansa cu sacul pe cap, parca ar fi purtat o amfora. Cu o zi înainte de a i se scoate ghipsul, musafirul încorsetat a spus ca pleaca; chiar în noaptea aceea a cautat-o Siguranta, dar ghipsul a fost scos a doua zi.
Casa batrânilor fusese înveselita de ea: ascultam cu toti vorba ei moldoveneasca, povestile de acasa dela vie si povestea strâmbilor care nu puteau sufla în lumânare. Dupa moartea lui Cor-neliu, a disparut! A reaparut în 1940, ca ajutor la dispensar. Venea lume peste lume, crezând în doctori, care se oferisera sa îngrijeasca oameni necajiti, foarte des incurabili; dela doctori se asteptau minuni. Cele mai mari nume ale stiintei coborîsera în arena, ca sa-si împarta stiinta sub o anumita firma! Motanel se angajase la munca de jos: curata, spala, pansa oamenii cari miroseau urât, si seara toti faceau o rugaciune, multumind Domnului ca, prin mâinile lor, El vindecase bubele omenirii.
Dupa 21 Ianuarie 1941, a ajuns în ascultare la Manastire. Era Casa Maicii Domnului; se adunau acolo si fete proaste, dar si culte, handicapate, dar si cari puteau lucra. Sora Mihaela a lucrat cu mâinile la câmp si vite, a facut scoala si liceu pentru surori si s'a rugat lui Dumnezeu pentru tara si pentru iertarea mortilor ei. Pe unde a trecut, a dat exemplu de ascultare si umilinta; dupa cinci ani au calugaritro. I-au taiat coditele si a luat numele de Mihaela, mireasa lui Hristos. La Ciuc, a fost asceta si schivnica si s'a savârsit din viata, fara spovedanie si nici împartasanie. Asta a fost motanelul în viata laica si mucenica în închisoare. Sufletul ei era undeva pe aproape! La munca pe sali si la spalatoare, picioarele si mâinile înghetau, dar sufletul nu mai ruginea chinuit de amintiri. Reîntrase în activitate.
Intr'o buna zi totul s'a terminat: au luat-o pe Domnicu singura, au bagat-o în duba si au pornit-o spre o destinatie necunoscuta. Era a sasea oara când calatoria cu duba. De data asta era singura, dar avea o oarecare experienta. I-au dat pâine, slanina, marmelada pentru trei zile: slanina nu avea cui sa o dea. Calatorea noaptea. Ziua duba zacea în triajele garilor. Venea miros de liliac si lacramioare, voci de oameni si copii anonimi. Intr'o noapte, iar la Jilava, cu fortul Nr. 13. De data asta Valerica nu i-a luat hainele si a încuait-o în izolator. Izolatorul avea 1 m2. Trebuia sa se pastreze secretul acestei calatorii? Prin minte i-a trecut iar Rusia!
Peste doua zile, a saptea oara în duba, spre Moldova. Primavara izvora navalnic de peste tot, intra printre gratii, subversiva, înfrumusetând urîtul! Contactul cu paza s'a stabilit mai usor: era singura si deci fara martori. Gardianul i-a povestit despre tara, despre copiii lui, despre pamânt. Era mândru ca ajunsese colectivizarea la sfârsit. Nu i-a spus ca cei mai multi preferasera sa ucida animalele decât sa le dea. Povestea despre grâul care rasarea, despre porumbul si floarea soarelui pe care o semanau în tarina fara haturi. Era un baiat dela tara. I-o fi fost si lui dor de acasa si cui sa povesteasca decât unei moarte, primavara lui din cusca de fier? Era povestea regelui Midas, careti încredintase secretul pamântului; de unde era sa stie ca si de data asta trestiile îl vor povesti vântului si vântul îl va duce departe!
Când au ajuns în gara Bacau, a dat-o jos din tren, i-a dat sacul si aratându-i la 500 de metri, i-a spus: «Du-te singura, n'am sentinela, puscaria e acolo!» Era libera. Ii facea impresia ca e libera, în noaptea parfumata cu praf, baliga si salcâm. Cum n'avea bani, n'ar fi putut ajunge pâna acasa, iar în oraselul acesta nu cunostea pe nimeni; si ajunsa acasa, sarutându-si baiatul, ce-ar mai fi urmat? Lua încetisor drumul spre puscarie, încet de tot ca sa dureze mai mult.
Nimeni nu o astepta; nu stiau ce sa faca cu acest vânat picat din cer. Erau gata sa o dea afara. Razgândindu-se, au închis-o într'o magazie, pâna ce se vor lamuri. Statea pe jos în praf si asculta ce se vorbea în despartitura de alaturi. Un hot se elibera, tovarasii de puscarie îl conduceau. Pregateau o lovitura în stil mare când ar fi fost cu totii liberi. încercau sa convinga pe cel ce pleca sa nu lucreze singur. Sari astepte!
Când au înteles ca ajunsese la închisoarea lor de drept comun o politica, s'au speriat, au înjurat si au telefonat imediat ca sar-i scape cineva de o astfel de raspundere. A venit sa o ridice din praf un domn elegant, cu masina particulara, si a dus-o în casa cu ochelari: la securitatea din Bacau, pentru ancheta. Camera avea trei paturi si mai era o persoana înauntru. Mirosea puternic a soarec. Batrânica din camera era înalta, vioaie si statea, desi condamnata, de sase luni în ancheta. In alta camera se afla fiica ei, si undeva pe sus sotul.
In spatele fiecarui suflet din aceste ziduri rau mirositoare si la propiu si la figurat, se ascundea o drama. Nastratina, asa o poreclise Domnicu din cauza humorului întelept a lui Nastratin Hogea, cu care semana, totaliza împreuna cu sotul si fiica peste 50 de ani de puscarie, din care nu facusera decât putin, dar cari trebuia, se vede, sa mai fie completati. Oare vor reusi sa-si plateasca datoria? Toti trei fusesera condamnati pentruca îngrijeau de mormântul fiului si fratelui.
A trecut un timp fara ca Domnicu sa înteleaga ce cauta acolo. Dimineata program cu ochelari; pe sub ei învatase sa vada grar mada de mucuri de tigari din camera de alaturi. Deodata îsi aduse aminte de tatal baiatului ei. Era aproape de acolo, cu domiciliul obligator, într'un târg mic si murdar. Dar daca era în camera de alaturi? Daca o adusese ca sa o confrunte cu el? Nu-l interesa politica, dar îl tineau ca fost mosier de vreo 10 ani în domiciliu obligatoriu, aceasta inventie a regimului, unde se murea usor de foame. Asta a fost soarta multora prea mândri oa sa cerseasca în fata bisericilor sau în fata partidului. Daca el era cel care lasase mucurile de tigari, însemna ca baiatul era si mai singur pe lume decât crezuse.
Le scotea zilnic la plimbare 20 de minute, într'o curta împrejmuita cu ziduri înnalte, în care nici soarele nu patrundea. Viziune apocaliptica de oras din anul 2000: ziduri goale, fara niciun pic de verdeata si oameni-sobolani, plimbându-se cu mâinile la spate, ca si cum ar fi fost fara griji!
La prima ancheta a înteles ca i se cautau capete de acuzare pentru un proces de spionaj, în favoarea unei puteri occidentale. Nu era de glumit. Trebuia sarsi adune bine mintile, ca sa nu implice oameni nevinovati. Desigur era acolo din cauza, tatalui baiatului: despre el o întrebau si despre relatiile lui. Desigur el era alaturi si o pândeau ca sa încerce s'o compromita: sa-i vorbeasca prin zid. Nu vedeau peste tot decât comploturi si când nu existau, se pricepeau sa le invente. Toate lucrurile si persoanele de care era vorba, le vazuse într'un trecut îndepartat, dar un gând de undeva o facu sa-lîndeparteze si mai mult. Nu stia nimic. Niciodata nu stii nimic în ocaziile prin care treci: se trezi deodata cu o femee în fata ei, dupa ce-i scosesera ochelarii. Era bruneta, mica, cu ochi rai: parea sa stie tot despre ea, era o specialista! începu prin a-i vorbi despre copil, despre datoria unei mame de a nu tine cont de nimic în viata decât de copil. Domnicu plângea ca o proasta, dar mintea ei se întreba lucida unde o fi vrut «Neagra» sa ajunga. «Desigur situatia si viitorul copilului s'ar fi schimbat radical, daca ea ar fi fost întelegatoare.» Ii raspunse ca nu se pricepe decât la medicina; probabil ca cu închisoarea pierduse si din priceperea medicala.
Doamna din fata ei era interesata si de medicina! «Unele boli puteau fi cunoscute, unde trebue; unii bolnavi îngrijiti, într'un fel, altii în altul.» Domnicu se sufoca, dar totusi îi pomeni ceva despre juramântul lui Hipocrat si mai adauga ca desi stia ca îi facuse mult rau copilului, un lucru cu totul anormal, pacatele vrând sa si le plateasca singura, vroia totusi sa-i lase un nume nepatat de miselii.
Femeia aceasta s'a razbunat crunt în viitor. Domnicu facuse pe desteapta si nu trebuia. A întâlnit-o în toate piedicile care s'au ivit în drumul ei, a încercat si uneori a reusit sa-i faca mult rau copilului... Peste doua zile, baiatul îsi dadea bacalaureatul. Directorul scolii îi comunica ca nu va putea intra la examen, cu fiii poporului. Era disperat. Ajunsese pâna aici muncind mai mult decât altii, pentruca, fiind primul, sa le fie mai greu sa-l elimine. Facuse lectii cu cei slabi, preparase copiii profesorilor, facuse tumbe ca sa-si ascunda calitatile, pentru a nu fi dat la fund; acum când spera sa se piarda în anonimatul unei facultati, sasi ia dreptul muncii lui, acum se gasisera sa-l loveasca?
Peste noapte, directorul a facut o tromboza cerebrala. Dumnezeu nu înarmeaza cu sabii pe alesii sai:: «pe Iail cu o trompeta, pe David cu o pietricica». Directorul nu mai putea sa vorbeasca. Baiatul a trecut primul si acest examen.
In Facultate, desi unul din primii trei (se strecurase printre cei 10 % carora nu li se cerea originea sanatoasa), nu a fost trecut niciodata pe tabloul de onoare si i-a fost discutata în sedinta publica apartenenta politica. La concursuri, felicitat de comisie, care marturisea ca avea ce învata dela el, era lasat pe dinafara si un incapabil, ales de partid, obtinea locul meritat de el. Vai de biata tara care va fi îngrijita de elemente astfel recoltate; medicina este o meserie în care foarte usor poti deveni criminal.
La radacina acestor nedreptati era "Neagra" si daca Domnicu stia acum unul din numele ei, tot asa o pastra în suflet ca sa se poata ruga pentru ea, la judecata de apoi. In urma refuzului lui Domnicu de a deveni informatoarea securitatii, ea îi facuse un dosar suplimentar baiatului si se ocupa de el si în viitor.
La Bacau ancheta se terminase fara rezultat. Peste o luna, în Noembrie 1961, plecau împreuna cu familia care îngrijise un cimitir. Domnicu, Nastratina, fiica si sotul fura îmbarcati într'o dubita, care avea o fereastra. Prin ea se vedea câmpul. Era dupa ploaie, pamântul era negru dar din el în siruri vioaie, iesiau capetele grâului de toamna. Ciori croncaneau peste câmp si în departare sclipea turla unei biserici de tara. Mergeau spre nord. S'au oprit la Roman, înca un oras al copilariei: lacul cu barcute, târgul de bluze românesti si padurea dela Strunga, în care se jucase de atâtea ori de-a hotii si jandarmii. Dubita s'a oprit la închisoare : orasel înca mic, închisoare mica. In timpul transportului, Domnicu se uita peste câmp, dar cei trei se întâlneau dupa doi ani, si-si povesteau în soapta întâmplari traite. Nastratine îsi mângâia barbatul si-l învata cum sa se îngrijeasca: nu stiau daca se vor mai revedea, caci erau batrâni.
O baraca mare, despartita în odai mici, totul împrejmuit de ziduri cu donjoane, în care era paza. O închisoare de drept comun. Cele trei femei vor locui într'una din camarute cu ciment pe jos si o sobita rece într'un colt. De sus, din donjoane, moldoveni mucaliti se certau cu tigancile care boceau îti gura mare.
«Miauna muierile dracului, crucea si pastele lor de hoate!»
A doua zi începu sa ninga. Nameti mari albira închisoarea si blocara usile. Era o problema sa ajungi la «program», era o problema sa-ti aduca o ciorba înghetata, era o problema sa dainui fara foc. Pentru Domnicu însa se apropia eliberarea, se încalzea cu gândul la casa. Darui tot ce avea mai de pret: periuta de dinti, oare pâna mai ieri crezuse ca e ceva individual, bocancii care ar mai fi putut rezista si un pulovar peticit, dar calduros.
In ziua de 2 Decembrie, se terminau cei trei ani de condamnare administrativa, Nametii ajunsesera sa blocheze fereastra zabreta si în ziua sorocita nu se întâmpla nimic.
«Pas de nouvelles, bonnes nouvelles!»
In ziua de 3 Decembrie, doi domni importanti, cu sosoni si sube îmblanite, si-au facut greu drum prin «omat» pâna la detinutele politice din temnita dela Roman. Venisera sa-i citeasca lui Domnicu, nu decretul de eliberare, ci un ordin prin care i se prelungea pedeapsa cu înca trei ani. Pâna s'a desmeticit, domnii plecara. Si-a luat darurile înapoi si a trebuit sa uite comisioanele. Nu mai avea nicio putere!
La 15 Decembrie 1961, pe un ger cumplit, plecara toate trei spre Jilava. Puncte cardinale: sud Jilava, nord Botosani, Sighetul Marmatiei, vest Arad si est «marea noastra prietena». Mergeau spre sud. Niste umbre îsi cautau locul pe pamânt si nu-l gaseau. Oare frigul si foamea reusiau sa distruga omul mai usor decât frica si rautatea? Din dilema aceasta nu putea sa le scoata decât ultra-secretele statistici ale conducerii k.g.b. Trebuiau totusi scrise cu litera mare!
Ca sobolanii din canale, fara ochi, cunosteau directia în care erau duse, ajutându-se de miros si auz. Au ajuns la Jilava, ca de obiceu, noaptea! Cu usa larg deschisa, nametii puritatii zâmbeau în noaptea înstelata la trupurile goale, aproape identice cu cele dela Auschwitz, pe care le perchezitiona, fara sa se grabeasca, Valerica. «Avea nevoie de aer, caci puscariasii, miroasa rau», le explica cu complezenta, când le împinse în camera Nr. 3, în care nu mai fusesera. Un pat încalzit de un trup, pe care Domnicu îl raci, gramadindu-se în el.
Camera, de data asta, era mai pestrita, mai putin tragica si mai variata. Erau femei venite de afara, de un an sau doi, nu de secole: aveau deci noutati proaspete...
Doamne din înalta societate, artiste si regisoare cunoscute, persoane curioase, condamnate fie pentruca sotul fusese cineva fie pentruca citisera o carte din Occident fie ca nu venisera sa povesteasca Securitatii o conversatie pe care o avusesera invitatii dintr'o seara. Fiecare îsi juca rolul cum putea mai bine: rabdând cu stoicism sau vaicarindu-si nevinovatia, multumindu-se cu o muratura mai mica sau protestând când trebuia sa care tineta. Doctorita, care o încalzise în prima noapte, rasculase pe semne un sat întreg si satul n'o aparase; sfinte ipocrite erau din belsug. Crezând ca împaratia Cerurilor este pe acest pamânt, îsi aranjau treburile cu sfintii zilei. Nastratina, cu humorul ei si cu bunul ei simt, asista, muta, la spectacolul pe care-l dadea lumea dintre ziduri în lupta inegala pentru viata, în care ea pierduse aproape totul. Ea nu citise în libertate decât romane ieftine, dar era curajoasa si nu-i era frica nici de etalajul culturii, ce nu rezista la greu, nici de snobismul pe care suferinta nu izbutea sa-l niveleze.
In noaptea de Craciun, Valerica le duse la izolator. Cum nu se facusera vinovate de nimic, banuiau ca vor pleca. Uitasera de brad, gândindu-se numai la iesle. In izolator era ger si, curios, Valericai i se facu mila de ele si le aduse o sobita cu carbuni, care fâsâiau umezi si miroseau urât. Au adormit deasupra sobei, înghesuite una într'alta... Valerica le-a, gasit în coma, când a deschis usa sa le îmbarce în duba: intoxicatie cu oxid de carbon. Schimbare de program: camion, spital, dar cum Nastratina se trezise la primul suflu de aer rece si începuse sa-si boceasca fata, cred ca se trezi deabinelea în duba, caci nu mai ajunsese cu ele la Vacaresti.
Manastirea ctitorita de Vacarasteni era de multa vreme jumatate spital si jumatate închisoare de drept comun. Biserica cu icoane vechi si frumoase era transformata în magazie. Perchezitiile le faceau barbatii si cum politicele nu sosisera pe targa, aerul le facea si lor bine. Asteptara goale, la rând, în fata multor uniforme blazate de spectacol. Rasplata umilintei veni într'un târziu: lapte, nu mai vazusera de atâta vreme lapte, încât uitasera ca ar mai exista; li se dadu lapte si cât au vrut.
Cred ca în spatele cortinei teatrului estic, orice puscarias ce-si doreste mai mult de mâncare, îti va raspunde: pâine. Nu orice pâine, ci numai cea neagra si veche, aceea careia îi dusese dorul când era flamând. Domnicu nu bause lapte prea mult în viata, poate la stânile din muntii Fagaras. Laptele, acasa, era pentru pisici, dar aici era apa vie din povesti. Nu le-a vazut niciun doctor desi erau la spital! Erau tot la marele secret si când au cerut analize, gardienilor li se parea ca glumesc.
Noapte de noapte se auzeau urletele drogatilor din sectia de psihiatrie: se terminau cu lovituri înabusite, dar alte ori se recurgea la camasa de forta, caci tipetele erau întarite în loc sa se opreasca. Probabil internarea lor la Manastirea Vacarestilor a durat cât intervalul de circulatie între dube. Hrana rece pentru patru zile. Domnicu era pentru a noua oara pe drum si mergea spre apus. Arad, flori artificiale spalator si prieteni?
Lucrul normat al puscariasilor începuse sa renteze, caci toata puscaria de femei dela Arad fusese mutata la Oradia; acolo aterizara în ziua de Boboteaza 1962. La Oradia erau împartite în celule mai mici; deci nu mai erau toate împreuna. Spre vara le pusera si pe ele la lucru. Lucru era greu. Faceau damigene de nuele, nuelele trebuiau muiate, iar mâinile lor degerate nu se descurcau bine. Norma era mare; daca nu reuseai s'o faci, puteai fi acuzat de sabotaj. Niciodata Domnicu, care vazuse damigene la vii si prin trenuri carând vin, îmbracate ca de parada, pentru ca sa nu-si piarda pretiosul continut, nu îsi închipuise vreodata cât e de greu si complicat sa le lucrezi rochia si mai ales sa le împletesti coada. Descoperira înaintea lui Olivetti poate, lucrul specializat în lant. Cele mai îndemânatece faceau toartele, cele mai slabe muiau nuelele. Domnicu facea capacele. Controlul de calitate era foarte amanuntit.
Dupa putina vreme, ieseau în fiecare seara pe usa atelierului 30 de damigene învelite în nuele si trecute la receptie. Se schimbase ceva în viata lor. Cazneau cu un scop: o carte postala, o veste de acasa.
Seara dupa închiderea lucrului, intrau carti în celula. Citeau orice puteau vedea fara ochelari, care ramasesera în magazie. Carti de autori români si romane traduse din ruseste, noua literatura le statea la dispozitie. Toate erau scrise într'un stil retoric, ditirambic la adresa regimului; mirosea a lipsa de sinceritate, daca nu a minciuna. Era o arta cu tendinta, neconvingatoare, lipsita de talent. Le citeau totusi, încercând sa lupte cu ele în gând, având darul mai mult de a le îndeparta decât de a le convinge de ceace trebuiau sa fie convinse. Le vedea strânse în gramezi pe strazi si arse, mari hecatombe de idei false, nepotrivite oamenilor, pentruca îi faceau sa urasca pe alti oameni si sa-i minta în mod constient. Cine ar mai fi putut face treaba aceasta? O generatie crestea în dialectica marxista. învatase sa puie placa sloganurilor mincinoase, atunci când avea nevoie de ea, si nu mai stia sa critice, caci critica mergea într'un singur sens, Sensul interzis era periculos; îti cerea efortul gândirii si curaj.
Li se dadea si hrana trupeasca în afara celei sufletesti: 300 gr. de pâine, în loc de 70 gr., drept carne, splina si burta, si în fine salata verde cu cartofi. Se vindecau de scorbut; edemele foamei dispareau; traisera o boala fizica, din care se vindecau prin munca
Boala psihica de care suferea omenirea întreaga era datorita uciderii sufletului omenesc, ignorarii unei parti importante din om. De boala aceasta, molipsitoare probabil, trebuia sa sufere întreaga omenire pentru a se imuniza contra ei. Altfel, probabil, nu se putea, caci oamenii si dintr'o parte si din cealalta pareau sa faca politica strutului, ascunzându-si capul în nisip, pentruca sa nu vada. Estul nu vedea stadiul de robot conditionat în care se afla si vestul îsi traia ultimele clipe de libertate anarhica, dro-gându-se.
Discutii lungi în soapta, încercari de a nu face nedreptati nimanui, o pusera pe Domnicu, a doua din cele 15 câte ramasesera, în situatia de a avea o carte postala în mâna, cu dreptul de a cere un pachet. Cui? Unui baiat de 17 ani, care, daca exista, era desigur un paria ca si ea, el însa într'adevar cu singura vina de a se fi nascut ca baiatul ei. Trebuia sa afle, vroia sa aiba siguranta ca exista, si ca nu o uraste definitiv, fie din motive politice fie pentruca fusese o mama denaturata. Scrise deci dupa formula: «Reusind sa fac norma în munca, am dreptul sa primesc un pachet în greutate de 5 kg. Trimite, te rog, daca poti 4 kg. de pâine si un kg. de marmelada». Cartea postala i-a fost restituita de director cu mentiunea ca «în afara închisoarei, domnea belsugul; trebuia sa ceara portocale, socolata; necesarul doar îl aveau!» Cu moartea în suflet, scrise din nou: «trimiteti ce aveti si ce puteti»!
Trecu o ma si neprimind nimic, crezu ca totul fusese o gluma macabra, generatoare de sperante desarte. Intr'o buna zi, o scoasera pe seara din camera, cu o fata de perna în msina. Dupace pachetul a fost cântarit si ambalajul desfacut în fata ei, au început sa curga în fata de perna toate bunatatile din lume, unele peste altele: era ca un dar de Craciun venit prematur, dar cu atâta întârziere. Mixtura, amestec de socolata, nuci prajite si unt. Mirosea de departe a vitamina B, pentru cine stia, dar ei nu stiau. Apoi, slanina, brânza, portocale, bomboane. împreuna cu lucrurile, curgeau lacrimi mari în fata de perna: întelesese ca bomboanele erau polivitamine si vazuse, în fund, un portofel. Innauntru erau sase fotografii. Consiliu mare, daca sa i le dea sau nu. Compromis: i le vor arata si apoi vor pleca sa întâlneasca lucrurile personale în sacul din beci. Printre lacrimi, fara ochelari, vazu un baiat înalt si slab, care râdea la ea, îsi vazu nepotul, cumnata si fratele. Iata ca el era liber, mama ei lipsea; poate ca nu fusese acolo, când facusera micile fotografii de amator!
Totul se terminase, iata ca strângeau ambalajul. Atunci vazu, vedea mai bine de departe, expediase pachetul D. R. D. si urma numele. întelesese si încpu sa plânga în hohote, ca o taranca. Initialele însemnau doctorand. Nu era desigur doctorand, dar intrase la medicina, visul ei de totdeauna. Baiatul îi realiza toate visurile si desigur însemna mult mai mult decât noroc. Era condus si ajutat de supra-natural; altfel chestiunea nu era de înteles.
Stapânirea nu mai întelegea nimic! «In loc sa te bucuri?» Plânse pâna la usa celulei, se opri, îsi sterse lacrimile; prestigiul trebuia pastrat si piesa jucata pâna la capat.
Pachetul fu împartit frateste, se termina repede, dar Domnicu trebui sa mai faca norma de mai multe ori, nu putea refuza lucrul acesta, celora care de 16 ani nu vazusera portocale.
Mama ei murise de mult, trei luni dupace amândoi copiii ei disparusera. Povestea ei a aflat-o, când a vazut un vas cu flori lânga o fotografie.
Fiecare pachet constituia si o victorie si un chin, victorie asupra organismelor complect detracate si un chin la gândul sacrificiului pe care si-1 impuneau cei de-acasa, ca sa faca fata acestui talent manual nou descoperit.
Li se faceau lectii politice. O natie întreaga învata sa papagaliceasca notiuni abstracte, pe care putini le înteleg, cerând în schimb dreptul de a le discuta. Li se proectau filme de propaganda. Nu vroia sa faca politica si nici nu facuse niciodata; stia însa ca politicul primeaza peste tot. Aceasta politica, care era obligata acum sa o învete, prezenta de aproape 20 de ani în viata depe strada, crezuse ca poate sa dainue, îgnorându-o. Iata politica daduse peste ea, ca un valatuc, zdrobind-o, iar acum i se strecura ca un sarpe în sân, înghetându-i sufletul.
Erau seminare; nu se distinse nimeni; scriitorii, plimbati în lanturi prin tara, ca sa admire realizarile cu care nu mai erau la curent, fura obligati sa scrie. Era ca o hârtie de prins muste : mierea pe care ar fi pus-o în scris trebuia sa atraga nu muste, ci ursi de departe în capcane. Nimeni nu-i condamnau pe cei ce scriau; era de altfel pentru uzul strainatatii. In tara se banuia ca nu mai exista germenul nationalismului de dreapta; fusese stârpit.
De data asta era bine sa fii femeie; nu insistau prea mult. Lor li se citeau articole de scriitori talentati si pocaiti, care, de altfel, îsi publicasera ultimele articole. Se zvonea ca pleaca politicele ! Ce putea gândi o femee care intrase la 21 de ani si acum avea 38! Frica de necunoscut, de data asta, de aceasta libertate îngradita, te facea sa regreti viata dirijata, pe care o traiai. Ti-era frica de mizeria altora, pe care o vei vedea neaparat, de morti pe care îi vei plânge dupa ani, de incompetenta cu care va trebui sa ajuti pe cei eventual mai slabi decât tine. Toata ideatia despre o eventuala noua stare se limita la o cheie cu care ai fi putut singur sa-ti încui odaia, sau sa o lasi descuiata.
Intr'o noapte usa celulei se deschise. Era ceva cu totul ilegal, caci militianca depe sala nu putea deschide decât în prezenta ofiterului de serviciu. O ardeleanca tânara, destul de noua în meserie, o scoase pe Domnicu pe sala si a asezat-o în fata unei oglinzi. Nu se vazuse în oglinda de aproape 6 ani. Din oglinda o privea o baba, o persoana straina, cu parul complect alb si ciufulit, cu dintii negri si cariati, cu ochii speriati si tulburi, ca o apa moarta. Militianca a luat un foarfece si i-a taiat parul care pâna atunci fusese taiat cu cioburi de sticla. Scurt, scurt de tot. Un baiat cu parul scurt si alb era altceva decât o vrajitoare .Sa gasesti în închisorile Mariei Theresa, o fata care sa vrea sa se distreze într'o noapte de garda, era ceva neobisnuit si cald, asa ca lui Domnicu I se aprinsera ochii în oglinda.
In iarna venise sa-i mai faca o vizita «Neagra». Venea sa vada daca reconditionarea acestei înraite era pe calea cea buna, eventual daca se gândise serios la propunerea ei si daca era gata sa o accepte! Nu se purta nici frumos si nici abil de data aceasta. Ii multumi ca-i ajutase baiatul sa intre la medicina, lucru pe care nu trebuia sa-l stie în niciun chip. Pleca furioasa ca sa faca uri raport ca detinutele aveau legaturi necunoscute cu exteriorul.
Ar fi trebuit sa-i spue ca admira colectivizarea, blocurile-cazarmi dela mahalale, care înlocuisera casutele cu flori si pomii fructiferi, industrializarea care fabrica mai mult decât putea înghiti si mai prost decât cerea competivitatea pe piata mondiala. Sa admire tehnicitatea la care se ajunsese fara ajutor strain, decât cel al marei noastre aliate, caci era adevarat ca orice tânar scapat peste granita la specializare, nu se mai întorcea. Din tara care progresa nu pleca nimeni si ar fi venit oricine; acum ar fi plecat toti «dela Vladica pâna la opinca».
Nu-i spusese nicio minciuna si astfel, ca un cozonac, dosarul ei crescu!
împletind cosuri si gândindu-se acasa, nu prea stiau pe ce lume traiesc. Lucrau acum mecanic si ochii li se stingeau lipsiti de curiositatea noului, la fel cu ochii muncitorilor condamnati la lucrul în lant.
Traind în minuni, credea în minuni!
In ziua de 6 Mai 1964, au eliberat dela Oradea ultimul lot de detinute politice, dându-le ca dovada un bilet în care se arata ca timp de aproape sase ani fusesera functionare ale Ministerului de Interne: asta ca sa poata avea continuitate în munca!
Multumise Domnului ca i se terminase încercarea, ceruse curaj pentru ce-i mai rezerva viata si puterea de a vorbi oamenilor astfel ca sa se faca înteleasa în orice împrejurare ar fi.
In 6 Mai 1964, plecara, cu trenul platit cu banii câstigati la munca. Singure, fara paza; puteau merge oricând la closet si nu le venea sa creada! In ziua de 7 Mai, pela 12, intra pe poarta casei. O vecina recunoscându-o cu greu, îi deschise usa: toti erau la munca. Casa era la fel, putin mai batrâna si mai saraca si ea. Observa ca în camera ei stateau oameni necunoscuti.
Baiatul dormea pe refugiul scarii. Patul era nestrâns si în el era volumul de Microbiologie. Lânga pat, pe o masuta, fotografia mamei ei si un vas de flori mici. Mama murise la 24 Martie 1959: trei luni dupa ce-i disparusera copiii. Sigur n'ar fi vrut sa moara. Avea de data asta o misiune sfânta: trebuia sa-si îngrijeasca nepotii. Tata, cel putin, murise în casa lui. Pe ea o trimesesera lânga o Regie, într'o fosta magazie de pâine, complet nelocuîbila ; ramasesera în ea numai soarecii. Maresalul voise sa-i nationalizeze casa, pe motiv ca nu e ariana; comunistii i-o luasera pe motiv ca un punct strategic, asezat în directa vecinatate a pietii parazilor, nu putea fi stapânit de reactionari.
Mama îsi gasise dragostea, acum la batrânete, dragostea cea adevarata, care da totul fara sa ceara nimic în schimb, în baietelul care-i asculta povestile seara de seara. In ziua când se împlineau 9 ani dela moartea tatei, mama se culca obosita si nu se mai scula. Era singura, cu copalul în casa, înnebunit vazând ca nu raspunde la strigatele lui. O transporta la spital, explicând ca fiind mama de doctor, trebuia îngrijita cu multa atentie. Era disperat. Dimineata mama murise! O înmormântare saraca. Dricarul a trecut pela cârciuma ca sa prinda curaj; un baietel se agata de sicriu. îsi vânduse bocancii ca sa cumpere flori pentru mormânt.
Ce s'a mai petrecut pe urma în sufletul lui, nimeni n'a putut sti; învatase sa-si ascunda durerile. Un vas de flori mici, dar proaspete, lânga un portret, asta e ce ramâne de obiceiu din cei plecati, dar unii nu mor niciodata, fiind prezenti în sufletul celor care i-au îndragit, marturisiti si povestiti generatiilor viitoare de nepoti...
Deschise larg geamurile, puse asternuturile în apa, si începu sa mature: prin casa se misca o babuta în cautarea unui punct fix în univers, plângându-si mortii. Cu încetul casa se umplea; nimeni n'o cunostea din primul moment. O armata de detectivi amatori alergau sa-i gaseasca baiatul.
Lasase în casa un copil grasut si speriat; în usa aparu un tânar înalt si subtire, înbracat corect, sigur pe el. Era frumos, parea sa fie chiar baiatul ei. Se gândi un moment la ce vedea el! ?
Mult timp a cautat pe strada un copil de 13 ani, care sa semene cu cel pe care-1 pierduse: acela avea nevoie de ea, avusese ochii deschisi pe ea si pentru el ea reprezenta totul, dela laptele pe care4 bause pâna la bicicleta cu care se credea mare. Acest tânar care o asteptase, si probabil o judecase aspru, era un ocrotitor, un domn important, care vroia sa o ajute, având si dreptul sa o judece.
Cât era de ranit sufletul lui si câta ura adunase zi de zi, odata cu avalansa de nedreptati, carora le facea fata, ea nu putea nici sa banuie, acum când fiecare plângea în coltul lui, în singuratatea lui; el poate ca ar fi vrut ca ea sa fi facut compromisuri pentru el, iar ea, absenta, ar fi vrut sa-1 tina în loc din desvoltarea lui navalnica.

 

* * *

 

Ultimul lucru pe care îl vazu în vis fu îmbracamintea cea noua pe care i-o cumparase cu bani munciti de el, atunci când venise în zdrente mucegaite dela închisoare.
Mai avea putin si totul avea sa se termine. Poate ca nu fusese un ideal de mama, cum nu fusese un ideal de sotie, nici pe departe. Poate ca între ei fusese legatura animalica care se stabileste între orice mama si puiul ei, când îi da sa suga. Un doctor vestit brodase pe tema aceasta povesti care capatasera oarecare credibilitate, desi ei îi pareau vulgare. Ea îl adorase înca înainte de a se naste, când o batea cu piciorusele în burta ca sa-i aduca aminte ca exista. Semana leit cu cel pe care-1 visase si din momentul când s'a nascut, fusese fericirea si norocul ei; dar nu si ea a lui! Ar fi vrut sa-si ceara iertare acum dela Dumnezeu si dela el. Dela Dumnezeu pentru ca-si iubise mai mult baiatul decât pe El; dela el, pentruca nu-1 iubise deajuns.
Poate moarta o va putea idealiza: e bine totusi sa mori la timp.Cât esti în viata si ai cât de putin humor, risti sa faci pozne!

 

* * *

 

Oxigen sub presiune, îngrijirea esearelor, batai pe spate, încetarea ralului tracheal. îsi lua cu încetul ramas bun dela baiat, din ochi. Obosise vorbind si nu vroia ca el sa observe. Ultima ei noapte nu-i mai apartinea lui! Era noaptea îngerilor. Erau cei de dincolo, de care îi era dor si pe care spera sa-i revada. Pusese oare demna de ei? Toata încercarea ei de curaj era mai degraba un test de rezistenta. îsi traise viata din plin si acum vroia sa ceara iertare, ca fiul risipitor.
Avea un bagaj cam usor pentru marea calatorie. Cine va marturisi pentru ea, în fata Tronului Ceresc? Poate mai multi decât în fata unui tribunal militar, dar desigur nu destui!
Ursitoarea nemiloasa îi daduse un dar: sa vindece boala! Era uneori suficient sa o atinga cu mâna, ca o vraja, ca un exorcism, si boala întra speriata, sa zicem, în turma de porci!
In schimb trebuia sa dea totul: dragoste, prietenie, bunuri pamântesti. Oare nu i se daduse prea mult?
Oare Sfintii Cosma si Damian, Sfintii Doctori fara arginti, care o condamnasera sa traiasca din darul ursitoarelor, nu fusesera nedrepti cu ea, care dorea doar patru pereti într'un spital si garzi permanente?
Idealul e bine sa fie cât mai departe pentru ca sa nu poata fi atins. Idealul ei era atât de modest, încât nu l-a ajuns; acun nici nu-i mai vedea pierdut, cum era, în cosmos!

 

*

 

Iat-o si pe Constanta cu injectiile! Venia noaptea de iarna neagra si înghetata!
Ce repede mersese totul!
Iata ca ajunsese în ziua nuntii ei si avea 22 de ani.
Raport de garda al sorii Constanta:
In noaptea de 9-10 Februarie, doctorita cu «polinevrita ascendenta» a fost într'o stare grava .Spre dimineata s'a sufocat. Dupa cum bine stiti, respiratorul era ocupat si stiind ca nu poate face nimic, nu l-a mai deranjat pe domnul doctor de garda. In ultimele ore, a delirat; parea ca vrea sa stau mai mult lânga ea si am stat.
Constanta, sora de garda la serviciul de reanimare si terapie intensiva.
Ceata si nori negri se valatucesc peste lac. E un lac mare, poate Razelm, poate Bâlea, un lac taiat în felii de culoarea norilor care se uita în el.
Picaturi de ploaie pica într'una din felii, cea mai neagra! Masina de scris cu clape care misca în tacere fara sa imprime nimic: totul se sterge pe loc.
Ar putea fi si clape de pian mecanic, care sar, fara sa se auda decât muzica continua a vântului.

-ULTIMUL CAPITOL: MAREA INTÂLNIRE-

 Ana Maria Marin