DESCHID SFÂNTA carte unde se aflã înscrisã gloria României, ca sã pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viata eroicã a pãrintilor lor. Voi arãta acele lupte uriase pentru libertatea si unitatea nationalã, cu care Românii, sub povata celui mai vestit si mai mare din Voevozii lor, încheiarã veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuti în fapte vitejesti, in pilde minunate de jertfire pentru Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioase. Timpuri de credintã si de jertfire! când pãrintii nostrii, credinciosi sublimi, îngenunchiarã pe câmpul bãtãliilor, cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruintei sau cununa martirilor...

    Pe culmea cea mai înaltã a muntilor Carpati, se întinde o tarã mândrã si binecuvântatã între toate tãrile semãnate de Domnul pre pãmânt. Ea seamãnã a fi un mãret si întins palat, cap d'operã de arhitecturã, unde sunt adunate si asezate cu mãestrie toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu plãcere ni le aduce aminte...
    Românii au trebuintã azi sã se întemeieze în nationalism si în curaj, si sã câstige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem cã s'ar dodândi când ei ar avea o bunã istorie nationalã, si când aceasta ar fi îndestul rãspânditã. Privind la acel sir de veacuri în care pãrintii nostri au trãit, si la chipul cu care ei s'au purtat în viata lor socialã, noi am cãuta sã dobândim virtutile lor si sã ne ferim de greselile în care au picat. Am pãrãsi prin urmare acel duh de partidã, si de ambitie mârsavã. Am scãpa de acele temeiuri de nimic si de acele nãdejdi desarte. Am dobãndi adevãratele principii, care trebue sã ne povãtuiascã in viata noastrã socialã ca sã ne putem mântui. Istoria încã ne-ar arãta ca pãrintii nostri se aflarã in vremi cu mult mai grele decât acelea în care ne aflãm noi acum. Cãlcati dela începutul lor de atâtea popoare barbare: Goti, Huni, Gepizi, Avari, Bulgari, Pecinegi, Cumani, Tãtari, înconjurati apoi de natii puternice, ca Ungurii, Polonii, si Turcii, care toti tineau a-i robi, ei îsi pãstrarã nationalitatea lor. O mânã providentialã priveghea asupra-le si îi strecurã minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce sã credem cã o natie care in miljocul atâtor nevoi si-a pãstrat nationalitatea ei in curgere de 18 veacuri, nu mai poate peri. Aceastã convinctie apoi, ne va face sã avem mai multã încredere în viitor si sã lucrãm cu mai multã inimã la o reformã politicã si socialã, care sã ne facã vrednici a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a natiilor europene. Dar ca o istorie sã poatã aduce aceste foloase, nu trebue sã fie numai ca un sir de oarecare întâmplãri politice sau militare uscate, fãrã nici o culoare, fãrã nici un adevãr local; nu trebue sã se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate; dar sã se arãte poporul român cu institutiile, ideile, sentimentele, obiceiurile lui, în deosebite veacuri. Noi credem cã o asemenea istorie este cu putintã.

    Una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac, fãrã îndoialã cã e desteptarea nationalitãtii române in Ardeal, dupa un somn greu într'un jug ce de o mie de ani o împovarã. Niciodatã o natie mai multã vreme în robie cumplitã nu zacù! Niciodatã o natie robitã, mai repede si intr'un timp mai scurt nu se desteptã! Mai multe veacuri trebuise nãvãlirii unguresti ca sã poatã amorti si înjugà de tot pe Români. (Subjugarea completa a Romanilor din Ardeal se facù tocmai la 1438, când Ungurii, Secuii si Sasii se unirã în contra lor de le rãpirã orice drept politic, ce le mai rãmãsese.) Mai putin de un veac fu de ajuns acestora spre a scuturà greu si învechit acel jug. Inviere de minune într'adevar! dovadã puternicã cum cã nemuritor e sufletul natiilor si cum cã sfânt, dumnezeesc si neperitor e dreptul lor.
    Dar nãvãlirea, împilarea si tirania strãinã putu batjocori si chinui pe Român în dreptul lui si, în timpul lor, putù a-l socoti afarã din legi si al privi in rândul dobitoacelor, dar nu-l putù atinge în sufletul lui, nu putù stinge dintr'însul credinta nationalã. Silit a închide in adâncul inimii sale, fãrã a puteà nici într'un chip a o rãspândi in afarã, aceastã credintã astfel înãbusitã se înfierbântã din zi în zi si cresteà în tãrie, încât când putu izbugni, izbugnirea-i fu puternicã, înversunatã, pustiitoare si roditoare în fapte mãrete si cumplite totdeodatã.
    Stim toti cine furã cei dintâi apostoli ai românismului. Cine nu cunoaste numele glorioase ale lui Sincai, Petru Maior, Samuil Klein, Paul Iorgovici, George Lazãr, cari prin scoli, prin cultivarea limbii si istoriei puserã stâlpii de temelie ai nationalitãtii române si propagarã ideia unitãtii sale?
    Ideile rãspândite prin aceste lucrãri literare si istorice izbucnirã îndatã in fapte. Horia luã securea în mânã si, înmuind-o în sânge unguresc si nemtesc, scrise cu dânsa drepturile natiei române si programa politicã si socialã a revolutiilor ei viitoare. Muncitorii ce urmarã, atât în Ardeal cât si în Principate, micsorarã chestia din proportiile mãrete de unitate si de nationalitate ce-i dedeserã cei dinaintea lor si o mãrginirã întru apãrarea intereselor române de provincie si de localitate. Lor li se pãrù cã deosebitele frângeri ale natiei au nevoie de o lucrare asupra-le în parte, spre a curãtì mizeriile si spinii din casã, pânã a nu se uni cu totii într'acelas trup. Anul 1848, gãsi pe Români într'aceste idei. Românii din Ardeal furã cei dintâi care salutarã cu înfocare falnicul soare de libertate ce lumina atunci omenirea. Sânt astazi trei ani, multi din noi au vãzut cu ochii lor când deputatii români din toatã tara Ardealului, în numãr de mai multi de cincizeci de mii, toti tãrani si fii de tãrani, se adunarã la Blaj în câmpul numit de atunci al libertãtii, ca sã facã în numele natiei aceastã declaratie:

Sunt aci întru drepturile mele!...

Nicolae BÃLCESCU