Dupã o suferintã îndelungatã, Luni,  1 Mai a.c., la orele 21:00, eroul legendar al luptei anticomuniste, bãdia Ion Gavrilã Ogoranu, ne-a pãrãsit. Rugati-vã pentru sufletul sãu.

Dacã în higioacã pãrãsesti poteca si-o iei de-a dreptul prin desis, îndatã în urmã rãsare ca din pãmânt o pãsãricã ce se tine în urmã-ti sãrind din crengutã în crengutã, atentã la frunzele rascolite, tãcutã sau cel mult repetând cu glasul stins: „pti, pti, pti..." E cinteza aurie, cea mai necãjitã si neajutoratã pasãre din tot cuprinsul pãdurii.
   Putin mai sãltatã decât un pitigoi, cu capul rotund, fãrã pic de suplete, cu ciocul lung si de tot subtire, cu coada mai deloc, pe niste picioruse mici, subtirele, pare o fetitã orfanã cu pãr putin, în haine de cãpãtat, pornitã la cersit. Penele cenusii-arãmii, rosietice pe gusulitã, totdeauna ciufulite, de-abia cãtre toamnã primesc un iz de lustru care o deosebeste câtusi de cât de frunzele vestejite.
   Primãvara, când toate pãsãrile se îmbracã de nuntã, când mierla cu cizmulitele si ciocul de sofran crezi ca-i scoasã din cutie, ea tot în haine de lucru rãmâne. Poate îi socotitã cenusãreasa pãdurii.
   Mai sus de crengutele uscate ale lãstarilor nu se ridicã, în luminisuri la cântec si petrecere nu se duce, cel mult de se aventureaza pânã in vârful tufanilor de alun sã cânte, si ce cântec!... frumos ca timbru si întorsãturã, dar slab, pitigãiat si anemic ca de fatã bolnavã. Pare mai degrabã un cântec de priveghi, decât de nuntã.
   Pitulicea, mãcar cã-i mult mai mica decât ea, face o gãlãgie de-ti ia auzul. Ziceam ca dac-ar fi cât o barzã ar putea înlocui o sirenã. Tot pitulicea, cât ce-ai intrat în spatiul ei vital, se îmbrusturã ca un curcan si se tine de capul tãu pânã pleci, iar de are pui, e gata sã ti se vâre în urechi. De esti vânãtor si dã peste tine, poti pleca... nu mai faci nici o ispravã: toatã pãdurea e pusã la curent cu prezenta ta. De multe ori a trebuit, oameni mari fiind, sã ne luãm calabalâcul si sã ne mutãm in altã parte de rãul ei, cãci nu te lasã in pace nici sã dormi si nici nu mai auzi nimic de tiuitul ei înticlat. Nici n-ai pe cine sã te rãzbuni, ca nu-i decât o nevoie cât buricul degetului si se ascunde printre crengi, de nu o mai vezi. Esti ca zmeul la luptã cu tântarul. Îi dai pace si pleci.
   Cinteza nu se supãrã niciodatã, nu se rãtoieste nici la om, nici la alte animale ale pãdurii si nu se mirã de nimic. Nu-i vioaie deloc. In timp ce pitigoiul nu are o clipã astâmpãr, încât si noaptea in vis te tichie, cinteza pare totdeauna beteagã. Se asazã pe câte o crengutã uscatã uitã de ea câte un sfert de ceas.
   Cu hrana încalte o duce greu de tot. Între toate pãsãrile ce-si au pocania de a se hrãni pe pãmânt, ea e cea mai neajutoratã. Dacã gãinusa scurmã pãmântul, iar mierla rãscoleste frunzele uscate înfigându-si ciocul in ele, sãltând cu tot corpul cu o iutealã de suveicã, dacã si gaita, cât îi de nãtângã, mutã frunzele uscate cu ciocul dintr-un loc in altul si adunã viermii de dedesubt, iar pitigoiul, dacã nu poate urni frunza, se vârã cu tot corpul sub ea si o ridicã, cinteza nu stie nici un mestesug. Stã pe o crengutã si asteaptã pânã ce vreun vierme sau pãianjen se rîdica deasupra stratului de frunze. De nu, rabdã si asteaptã ca vântul sau vreun animal sã treacã rãscolind frunzele.
   Vine primãvara devreme si pleacã toamna târziu. Si totdeauna dupã ce pleacã, ninge cu sigurantã. O vezi seara asezându-se sã se culce si dimineata vezi cã nu-i. Si, fiindcã ziua n-am vãzut una zburând în afarã de desis, rãmâne ca cintezele zboarã numai noaptea. De unde va fi având puterea sã zboare atâta drum spre tãrile calde? Trebuie cã face multe popasuri pânã în jurul Mediteranei.
   Cuibul si-l pune între trei lemnute uscate, aproape de pãmânt, la îndemâna serpilor si vulpilor. Puii sunt putini, cresc greu si-s mereu flãmânzi. Se întâmplã sã vezi si în primãvara urmãtoare pui umblând cu ciocul deschis dupã pãrintii lor, umflati si burduhosi, cu burta de om sãrac, cersindu-si hrana chiar si când pãrintii au alt rând de pui. Si pãrintii le dau. Se întelege ca nici nu-i vorba de cãsãtorit in acel an. Rãmân asa, holtei, neisprãviti, pânã în anul urmãtor sau pânã-i prinde uliul.
   Ca sã se plineascã vorba care spune ca cine-i de amar îi si de râs, tot pe capul bietelor cinteze cade pãcatul sã creascã si puii pripãsiti de cuc. Nici cã si-ar fi putut alege cucul o doicã mai bunã sã-i creascã odrasla! Pândeste cucoana cucului când cinteza nu-i acasã, ouã la repezealã o stârpiturã de ou fatã de ditai dumneaei, îl ia in cioc si-l asazã alãturea de cele câteva ale cintezei, râde una mare si-si vede de drum. Vin cintezele la cuib:
   - Parcã-s mai multe, zice el.
   - Ti se pare tie, au fost multe si azi dimineatã, eu le-am fãcut pe toate. Mânca-le-ar mama sã le mânce, cât îs de frumoase!
   Se pune la clocit, si... cum o fi soarta! Si ies din ousoare niste puisori pricãjiti, slãbuti si strãvezii ca lumânarea si dintr-un ou nu iese nimic. Altã pasãre ar pãrãsi cuibul. Ea, sãrmana, nu. Mai rabdã. Iese însã dupã alte câteva zile un pui urât si lacom.
   Întâi se sperie de el, dar n-au timp sã-si tragã seama ca puiul cel nou nu le dã rãgaz: se vaitã mereu. Cat îi aduc, nu-l pot sãtura. Se asazã teapãn pe marginea cuibului, cu ciocul deschis si toatã mâncarea o pretinde el.  Când îl hrãnesc stã sã le smulgã si sufletul din ele. Nu mai apucã, bietele de ele, zile întregi sã punã în gusã o muscã mãcar.
   In timp ce puiul ãsta creste, ceilalti rãiazã. Când se întorc, rând pe rând îsi gãsesc câte un pui jos. Degeaba plâng lângã ei, ca nu-i pot ridica la loc. Nici nu au timp bietii sã-i jeleascã, de glasul singurului rãmas în cuib, care cere mereu mâncare. Si-n somn, noaptea, tipã si înjurã. Când se simte tare in pene nu mai suferã pãrintii in cuib lângã el, îi bate cu ciocul si cu aripile. Stau bietii de ei în ploaie neîndurându-se sã se îndepãrteze.
   Puiului îi cresc pene si zboarã, dar de-abia acum începe chinul cel mare, ca, dacã pânã acurn derbedeul era tintuit de cuib ca nu putea zbura, acum se tine de ei, se propteste in fata lor cu ciocul deschis si, dacã nu-i dau, îi ciocãne. Se asazã la pândã la îndemânã si, cât ce-si zãreste un pãrinte prinzând o musculitã, dã nãvalã. De-abia îsi mai pot scoate capul din ciocul ãstuia care stã sã-i înghitã. Ingroziti de acest uliu mai mare decât ei si care nu aduce deloc cu nici unul din pãrinti, îl hrãnesc toata vara, mãcar ca pe ei îi leagãnã vântul de slabi ce-s.
   Spre toamnã, într-o searã, vine cucoana sã-si ia odorul in tãrile calde. Într-un tufan se îndurã sã se deplaseze, aranjatã, hrãnitã si bine dispusã. Un semn, si cucunasul se ia dupã mãmutica, plecând ca de la o casã pustie, fãrã un multam batãr. Si bietele cinteze rãmân mirate si respectuoase.
   În higioacã mâncare e tot mai putinã. Umbra se rãreste, rânduri, rânduri, frunzele galbene se astern pe pãmânt si în inima lor, rânduri de pustiu. Slãbite si singure, cu inimile cernite, într-un târziu de toamnã pleacã si ele si, de nu le înghit depãrtãrile, ajung si ele pe tãrmuri însorite... Într-un vârf de cedru, înfoiat în pene, se lãfãie in bãtaia vântului cuconul repetându-si prosteste numele. Pe pãmânt, douã pãsãrici ruginite îsi cautã tãcute mâncarea cea de toate zilele.
   De altminteri, cinteza e prietenoasã. Dacã te asezi in huceag, toatã ziua se învârte în jurul tãu. Adunã fãrimiturile de mâncare si stã tãcutã pe o crengutã, privindu-te mereu. Niciodatã nu are însã îndrãzneala pitigoiului, zurbagiu si obraznic, care stã sã-ti ia bucata din mânã, iar când îsi face cuibul îti smulge lâna din cãciulã, iar de dormi, nu se sfieste sã vinã si sã te traga de pãr. Trãind ani întregi prin desisuri, a fost pasãrea care ne-a tinut cel mai mult de urât.
   Piti acesta, de care vreau sã vã spun, a fost un pui de cintezã din cei care-si cerseau mâncarea si in al doilea an. Scoaserã pãrintii alti pui, si el sta lângã cuib si deschidea gura. Eram într-un desis în higioaca de carpen, in care aveam obiceiul sã tragem destul de des. L-am revãzut apoi vara. Se învãtase, in sfârsit, sã-si caute hrana singur si se trase mai la o parte de pãrintii lui, trãind independent. Îi venise lui cam prin mijlocul lui cuptor gust de însurãtoare, dar degeaba cânta cu foc ca nu mai era nici o cintezitã de mãritat în pãdure pentru un nevleg ca el.
   Trãind mai mult în acel loc, se învãtase cu not si nu se mai sfia. Se tinea pe urmele noastre culegând ce gãsea prin frunzele rãscolite. Nici când alungam pitigoii ce se înfigeau prea mult la bunãtãtile noastre, el nu zbura, socotindu-se din familie.
   Cãtre toamnã, noi am plecat definitiv la locul de iernat. Necazuri din lumea oamenilor ne-au silit însã, in toiul iernii, sã ne cãutãm adãpost din nou in „Higioaca lui Piti", cãci asa îi pusesem numele. Viscolea. Un vânt aspru suna frunzele uscate de carpen ce mai rãmãseserã pe ramuri. Pãdurea plângea legãnându-si dureros vârfurile sub loviturile crivãtului. Morti de obosealã, dupã câteva nopti de mars fortat, cu tot bagajul ce l-am putut salva dintr-un dezastru, prin zãpada pana in genunchi, flãmânzi si degerati, dãdeam cu picioarele omãtul la o parte pentru a ne putea aseza sã dormim.
   Mare ne-a fost mirarea când, pe o crengutã uscatã, l-am zãrit pe Piti. Abia se mai tinea pe picioruse. Era mai zbârlit decât îl stiam si se bucura de venirea noastrã, cu glasul stins, întruna: "Pti, pti, pti..." Singur cum trãia, nici nu va fi bagat de seama când celelalte pãsãri au plecat. Or poate îsi va fi închipuit ca va fi tot varã. I-am dat câteva fârmituri de mãmãligã. Le-a cântãrit din ochi, ca si când nu-i venea sã creadã, apoi le-a înghitit lacom.
   Întâlnirea a avut darul sã tie mai însenineze sufletul. Vedeam ca nu suntem numai noi singurii oropsiti pe aceastã lume. În zilele urmãtoare ne-am tãiat bordei in pãmânt cu securea, ceea ce pentru Piti a fost "Crãciunul". Sedea pe o rãdãcinã, la îndemânã, si, când zãrea râma covrig in pãmântul tãiat, se repezea spre ea înghitind-o. Cine stie dacã in cãpsorul lui pãsãresc nu ne socotea niscaiva zeitãti ale bunãtãtii.
   Termirnasem bordeiul: un mormânt negru si umed, acoperit cu pãmânt si zãpadã, ce abia ne încãpea alãturea. Ziua, in timp ce noi stãteam tãcuti, lungitti, înveliti in cojoace, cu urechea atintita la once zgomot de afarã, in timp ce vântul vuia, Piti motãia si el pe carâmbul vreunui bocanc. Câteodatã, din guslita-i fragedã scotea câte un fir de cântec, fãrã sã deschidã ciocul, atât de slab, incât nu ti se pãrea aievea, ci venit parcã de undeva din altã lume, cu soare si cãldurã, pe unde ai lui se bucurau din plin. Poate asa ni se pãrea nouã, celor ale cãror gânduri zburau înapoi peste ani spre un cãmin cu luminã si cãldurã, cu chipuri dragi, sau spre un viitor tot atât de frumos, însã tot mai neclar si mai îndepãrtat, pe care, cu cât treceau anii, speram tot mai putin sã-l mai prindem cu viatã.
   Când eram mai veseli, glumeam cu el, îl întrebam de ce nu a plecat si el ca toate pãsãrile pãdurii, si-i fãgãduiam pe primãvarã munti de insecte si pe cea mai frumoasã cintezitã din toatã padurea. Pricepea ca vorbim cu el. Ciripea trist, sãrind de pe un carâmb pe altul. Il îndrãgisem pe Piti si, printr-o nemãrturisitã superstitie, bãnuiam ca soarta noastrã e legatã de a acestui mic cintezoi. De aceea, îl îngrijeam cât puteam mai bine rupându-i fârimituri de mãmãligã din portia noastrã zilnicã. Incepea sã ciuguleascã, apoi, dintr-o data, cine stie prin ce rezultat de gândire pãsãreascã, prindea repede fârmitura in cioc si zbura grãbit pe usa bordeiului afarã si, de cele mai multe ori, o pierdea în zapadã. Zadarnic am încercat sã-l convingem ca n-are de ce se teme si sã se lase de acest nãrav.
   Mi-am adus aminte de o fetitã pe care o tinuserã pãrintii mei pe vremea foametei. Când îi tãia mama câte o felie de pâne, cu aceasi tearnã de animal flãmând prindea pânea repede si se repezea dupã use sã o mânce. Câtã asemãnare in lumea necãjitã a lui Dumnezeu!
   Spre searã, când pe lespedea de piatrã pregãteam vreascurile pentru foc, Piti se furisa afarã pentru a veni a doua zi, când se crãpa de ziuã. Nicicum n-a voit sã rãmânã noaptea in bordei, poate din cauza fumului.
Se apropia primãvara. Un vânt cãldut adia prin ramurile cu mugurii umflati. Pe zãpadã se aventura câte un painjen, pe care Piti îl ochea repede. Am zis:
   „ Încã un pic, Piti, si ai dat de creangã verde".
   Noi trebuia sã plecãm pentru vreo zece zile. Pe lespedea vetrei i-am lãsat lui Piti un bulgãre de mãmãligã. De unde am plecat însã n-am mai putut sã ne întoarcem atunci când plãnuisem. Au început niste viscole târzii cu ger si ne-au opãcit in drum trei sãptãmâni. Când ne-am întors, era primãvarã. Vântul cãldut deschidea mugurii, din care picurau pe pãmânt lacrimi de sevã cu miros dulceag. Pe-un vârf de brad vecin o mierlã îsi arãta bucuria întoarcerii in tarã. În desis se auzeau glasuri triste si parcã totusi vesele de cinteze. In fata usii bordeiului, un ghiocel, de grãbit ce era, se ridicase cu o grãmadã de frunze moarte pe cap si se cãznea sã scape de ele. Eram veseli si ne asteptam din moment în moment sã ne iasã Piti în cale. Dar nu-l vedeam. L-am gãsit în bordei mort, închircit, cu ochii deschisi, cu ciocul întins alaturea de bulgãrul de mãmãligã intact. I-am desfãcut gusulita cu un cutit. Era goalã si lipitã ca o pungã. Murise de foame. Nu-i putuse trece prin cap cã acea bucatã galbenã sã fie de mâncare, lui, care toatã viata nu fusese învãtat decât cu fârmituri.
   Mi-am adus aminte cu întâmplarea asta de lelea Viroana de la noi. Bãrbatul ei a luat drumul Americii la putin timp dupã ce s-au cununat. An de an îl astepta sa se întoarcã, torcându-i alte si alte haine. La scrisorile de jale ce i le trimetea, sãrmana, acesta nu se îndura sã rãspunzã. Dat-a toate slujbele, umblat-a pe la toate ghicitorile de câte a auzit... degeaba. Când a pierdut toatã nãdejdea, dorea mãcar sã-i trimitã bani, cat sã-i deie tot pentru el, pentru pomenire, care lucru dacã l-a aflat bãrbatu-sãu pe acolo, îi trimetea din an in an câtiva dolari, pentru care bunãtate lelea Viroana îl lãuda la toatã lumea. Asa au prins-o bãtrânetele.
   Intr-o zi, s-a pomenit la poartã cu o masinã cu domni care i-au dat o hârtie cu desene frumoase, au pus-o sã iscãleascã si i-au spus ca-i mostenire de la bãrbatul ei. L-a plâns biata femeie, i-a fãcut colaci si, ca sã aibã bani pentru înmormântare, s-a dus sã-si schimbe hârtia:
   - Ei, mãtusã, ai dat peste noroc, i-a spus casierul bãncii. Pãcat ca nu mai esti tânãrã!
   - Mai multu-i ca trei sute de lei, domnule?
   Atât îi trebuia ei pentru înmormântare. Domnul a râs. 

- Ce vorbesti, mãtusã... de trei sute de ori pe atât! Dar lelea Viroana nu s-a bucurat, ci s-a speriat. De unde înainte se bucura de hârtia cu floricele, acum îi fãcea groazã. S-a întors acasã cu hârtia neschimbatã, a pus-o în ladã între haine, ca pe un lucru strain, si i-a dat pace. Banii pentru înmormântare i-a câstigat torcându-i preutesei si femeilor din sat.
   Când într-o dimineatã de iarna n-a mai iesit fum pe hurloi, vecinii au gãsit-o moartã. Când au cãutat haine s-o îmbrace dupã scaldã, au dat si de hârtia cu floricele pe fundul lãzii, îngãlbenitã si plinã de praf, ca un lucru nefolositor...
   Austrul se porni mai puternic. O palã caldã mlãdia pentru prima datã frunzulitele de carpen cu zimtisori mãrunti, atunci nãscute, mierla se îndepãrtase spre coasta opusã, unde o alta o chema insistent prin fluierãturi ispititoare, ghiocelul reusise sã scape de frunzele de pe cap si acum râdea în soare. Cintezoiului ce cânta adineauri îi venise soata si acum se alungau prin huceag. Primãvarã, ca toate primãverile: mândrã, veselã si neîndurãtoare, ca si cum pe lume nu se întâmplã nimic rãu.
   De dincolo de suflul bucuriei, cu ghearele întinse ca o rãgãlie rãsturnatã peste prãpastie, hãuia însã peste întinsul pãdurii si al lumii, cu glas de pasãre de pradã, moartea.
   - Zadarnic vã bucurati toti... zadarnic... cãci toti, toti prin ghearele mele veti trece, si tu ghiocel, si tu brad, si tu mierlã, si voi ce priviti cum furnicile se urcã pe cãpsorul cu ochii deschisi ai pasãrii. Veti fi ai mei... fiti siguri!
   Si, în timp ce aruncam tãrânã peste cintezã, pãrea cã ne îngropãm însãsi destinul nostru. Ca mâne...

Ion Gavrilã Ogoranu

Ed. "M.C.", Bucuresti, 1998