Jumãtatea a doua din veacul al XVIII-lea a prezentat în Transilvania un aspect istoric nefericit pentru românii ortodocsi.

      In urma împotrivirii la presiunile care se fãceau pentru trecerea transilvãnenilor la unirea cu biserica Romei, în fruntea cãrora s-au aflat Cuviosii Visarion Sarai si Sofronie din Cioara, stãpânirea austriacã din Viena, de credintã catolicã, a poruncit si înfãptuit pânã în final dãrâmarea mânãstirilor românesti de zid si arderea celor de lemn. Sãrãciti de sfinte locasuri, monahii au trecut culmile Carpatilor si au continuat trãirea lor cãlugãreascã între fratii de peste munti, în Muntenia si Moldova.

      In aceastã vreme, dincolo de culmea Carpatilor, lângã izvorul râului Prahova, la poalele muntelui Clãbucetul Taurului, a luat fiintã Schitul Predeal cu hramul Sfântul Nicolae, schit care, cu vremea a fost transformat în mânãstire.

      Situatia geograficã a acestui loc era prielnicã, pentru cã avea tãcerea lumii necesarã monahilor si linistea vietii în credintã strãbunã.

      Cãile de comunicatie prin pasul Predeal erau atunci poteci de picior si drumuri noroioase de car, care legau prin negustorii vremii, Brasovul de Ploiesti. In prezent, comunicatia modernã se face pe asfaltul soselei si pe calea feratã.

      Referitor la Mânãstirea Predeal se pot prezenta relatãri din veacurile trecute si din veacul nostru, pot fi recunoscuti documentar ctitorii sãi ardeleni.

 

          1). Relatãri din veacurile al XVIII - lea si al XIX - lea.

 

      Ctitorul întemeietor este “Ioanichie Ieromonahul si Duhovnicul”.

      Un pomelnic cu aspect de cronicã, scris în 20 mai 1821, recunoaste data înfiintãrii “la anul 1774, în luna iunie în 20”, când acest preot cãlugãr a cerut si a obtinut terenul de constructie de la “prea cinstitul boier vel paharnic, Grigorie Buzoianu”.

      Cu ajutoare de la credinciosi a fost ridicat “un schit de lemn si trei chilii”. Dar “la leatul 1788 (...) fiind rãzmeritã în vremea lui Mavrogheni, s-au ars de turci si dupã ce s-au linistit rãzmerita, iar s-au apucat tot acel pãrinte Ioanichie si au fãcut alt schit si chiliile, însã cu ajutorul dumnialui Ion Buzatu de la Bacifalu, care a fãcut a doua bisericã din lemnãrie la schit.

      Conducerea schitului i-a revenit lui Ioanichie din 1774 pânã în 1790.

      Dupã el a fost staretul Partenie, din 1790 pânã în 1811.

      Al treilea staret, Gherman, a fost brasovean din Dârste. El a stãretit din 1812 pânã în 1854. Acesta s-a dovedit un bun conducãtor de obste monahalã, un iscusit ctitor de lucrãri noi si un bun gospodar.

      Prima lui realizare este biserica micã, construitã din piatrã, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, cum mentiona o scurtã pisanie: “In anul 1819, mai 27, s-a clãdit aceastã sfântã bisericã în locul celei fãcute în 1774. Ghermano.”

      O altã mãrturie istoricã aminteste ca donatori pentru zidirea bisericii pe “jupân Ion Manole, nepotul rãposatului Ion Buzatu, ctitorul bisericii celei vechi si cu dumnealui Nitã Gârlã, al doilea ctitor”, mitropolit fiind Prea Sfintia Sa Pãrintele Dionisie iar Domn al Tãrii Românesti, Nicolae Sutu Voievod.

      Biserica este ziditã din piatrã de Caraiman, în stil bizantin, cu o frumoasã arhitecturã. O caracteristicã a acestei biserici este aceea cã are numai o usã diaconeascã. Turla este falsã iar pe ea se aflã o inscriptie, care aminteste data înfiintãrii schitului: Anul 1774, luna iunie 20.

      Biserica este pictatã în frescã. Pictorul nu semneazã. Deducem însã cã este unul, Nicolae Zugravul, care potrivit manuscrisului de care am amintit mai sus, a lãsat pentru bisericã 50 lei din tocmeala zugrãvitului.

      Biserica este ziditã în vremea pãstoririi staretului Ghenadi Dârsteanu (1812 - 1854), în vremea cãruia se cunoaste o stare de înflorire a mânãstirii. In 1827 se înaltã clopotnita, pe care se poate citi si astãzi, inscriptia: “Cu ajutorul lui Dumnezeu aceastã clopotnitã cu a schitului cheltuialã s-a sãvârsit din temelie, cum se vede: 1827.”

      A treia lucrare de proportii este biserica mare, cu hramul Nasterea Maicii Domnului, construitã din piatrã între anii 1835 - 1844. O mentionare recunoaste ridicarea ei “de cãtre staretul Ghermano, cu ajutorul cãlugãrilor si a unor dreptcredinciosi din Sãcele, Transilvania”.

      Situatia economicã a mânãstirii a înflorit în vremea acestui staret de origine brasoveanã. Un hrisov dat de Bibescu-Vodã în anul 1844 mentioneazã: “Sfintia Sa Cuviosul Gherman, staretul schitului Predeal, prin jalba cãtre noi nr. 3479, a fãcut arãtare despre dumnealor cinstiti si credinciosi boieri ai Domniei mele, Ban Alexandru Filipescu, (...) împreunã cu sotia domniei sale Elena Filipescu, care vãzând strâmtorarea si lipsa celor trebuincioase (...) au dãruit (...) muntele Clãbucetul Taurului, pe care se aflã vatra acestui schit iar Logofãtul Mihail Filipescu o mosioarã, anume Bobolia, aceste proprietãti fiind în judetul Prahova.”

      Acest hrisov a fost iscãlit de domnitorul George Bibescu la Bucuresti în anul 1844, luna octombrie.

      Altã proprietate a fost o “viisoarã” dãruitã de mitropolitul Dosoftei Filitti, care a fost scutitã de “vinãrici” de cãtre Grigore Ghica la 25 august 1810.

      Dupã acest vrednic staret, care a condus schitul pânã în 1854, având realizãrile de mai sus a venit la conducerea schitului arhimandritul Teofilact, grec, pe care o mentionare a vremii l-a caracterizat “risipitor”.

      Anul 1864 a venit cu secularizarea averilor mânãstiresti, actiune care a cuprins si schitul Predeal. La acea datã avea 2000 ha terenuri pãduri.

      Dupã o însemnare din veacul trecut, în anul 1870 vietuiau 24 de monahi în schitul Predeal. Se mentioneazã cã acestia erau “în cea mai mare parte veniti din Ardeal, de pe la Sãcele, Bran, Zãrnesti si Sibiu.”

      Dupã staretii Ioanichie si Ghermano, al treilea staret de origine ardeleanã a fost Pantelimon Vidrighinescu, venit din Rãsinari, judetul Sibiu.

      In timp ce primii s-au ostenit cu zidiri de biserici, clopotnitã si chilii, precum si cu asigurarea unei bune stãri materiale necesare obstii monahale, staretul Pantelimon a promovat viata culturalã prin scoalã.

      Acesta a învãtat carte pe copiii predelenilor în chiliile mânãstirii, fãrã a pretinde platã, pânã în anul 1889, când, prin stãruintele lui a fost construit un impunãtor local de scoalã din piatrã de Caraiman, existent si astãzi.

      Pãrintele Pantelimon Vidrighinescu a stãretit pânã în anul 1890.

 

          2). Relatãri din veacul al XX - lea.

 

      La începutul secolului nostru a fost staret la Predeal Dionisie Simionescu, din 1891 pânã în 1909, trecut apoi si el tot la Sinaia.

      O fotografie dinainte de anul 1917 înfãtiseazã Mânãstirea Predeal cu incinta ei, dãrâmatã astãzi. Acest “patrulater de clãdiri deschise spre rãsãrit (era) cu laturile de 30 m în fatã si 50 m spre nord si sud”.

      Pânã la 1 septembrie 1926, serviciile religioase pentru localnicii care s-au strâns si au fãcut în jurul mânãstirii orasul de astãzi, erau fãcute la mânãstire de cãtre preotii monahi. De la aceastã datã, s-a înfiintat parohia Predeal, cu scop de unitate bisericeascã a credinciosilor de aici.

      In anii 1933 - 1935 au fost construite în mãnãstire douã corpuri de chilii si a fost spãlatã pictura bisericii cu stãruinta staretului Antonie Nãescu. In anul 1938 se aflau aici doar sapte monahi, care se ocupau cu slujbele bisericesti si cu gospodãria mânãstirii. La 21 Septembrie 1940 aici au fost reînhumati cei ucisi la 21-22 Septembrie 1939 (vezi relatãrile din ziarul "Buna Vestire").

      Prin osteneala arhimandritului Valeriu Niculãiasa au fost fãcute reparatii si amenajãri la constructii. In anul 1942, Comisia Monumentelor Istorice a hotãrât majorarea sumei pentru restaurarea bisericii vechi din Mânãstirea Predeal în deviz de la 80000 la 180000 lei.

      Data de 30 Ianuarie, anul 1949, înscrie în arhiva acestei mânãstiri ultima tundere în monahism, a “monahului Justinian”, originar din comuna Bran, judetul Brasov.

      In 1958 mânãstirea a fost desfiintatã.

      De-a lungul celor douã secole de existentã a acestui asezãmânt s-au fãcut multe lucrãri de reparatii si întretinere, dintre care consemnãm pe cea din 1863, când o furtunã mare a stricat acoperisurile, dar care au fost refãcute în acelasi an. S-au mai fãcut reparatii dupã cele douã rãzboaie mondiale.

      Incepând cu anul 1957 s-au executat lucrãri si restaurãri substantiale. Astfel, biserica Sfântul Nicolae a fost reparatã si i s-a înlocuit acoperisul cu sitã, asa cum a fost initial. Bisericii Nasterea Maicii Domnului i s-au fãcut tencuieli noi, atât în interior cât si în exterior. De asemenea, i s-a fãcut acoperis nou si s-a înlocuit dusumeaua cu plãci de mozaic. Intre anii 1960 - 1961 a fost pictatã în întregime de cãtre pictorul Iosif Vasu cu picturã în frescã.

      In anul 1974, la împlinirea a 200 de ani de existentã, s-au executat lucrãri de reparatii generale la biserici, clopotnitã si chilii.

      In anul 1976 s-au executat lucrãri de restaurare a picturii din biserica Sfântul Nicolae, iar intrarea de sub clopotnitã a fost împodobitã cu picturã nouã. Tot în acest an a fost pictatã camera mortuarã care se aflã în gangul de la intrare. Picturile au fost executate de acelasi pictor care a pictat si biserica Nasterea Maicii Domnului, pe nume Iosif Vasu.

      Aceste realizãri comtemporane – ca si cele ale veacurilor trecute – sunt vrednice de luat în seamã prin faptul cã, pânã la unirea Transilvaniei cu Tara – Mamã din anul 1918, acest locas monahal a mentinut candela Ortodoxiei aprinsã, oferind credinciosilor de pe ambele versante ale muntilor Carpati posibilitatea de închinare si reculegere.

      In anul 1993 se reînfiinteazã mânãstirea care este datã în grija a sase maici care trudesc si astãzi pentru pãstrarea traditiei acestui sfânt locas.

      Mânãstirea Predeal rãmâne peste vremi un loc binecuvântat de unitate nationalã si de credintã strãmoseascã.