(Fragment din volumul "Poveste de dincolo..." (amintiri din tara cotropitã), Madrid, 1979

de Ana MARIA-MARIN

Totul începea în vara anului 1932.

Domnicu se trezi pe dealul dintre Vãratic si Bãltãtesti. Stãtea culcatã cu fata în sus, în iarba înaltã, mãtãsoasã si parfumatã a Moldovei. Sub dânsa iarba misuna de viatã : lãcuste, greieri, furnici, alergau dupã treburi. Deasupra cerul, aproape rãsturnat ca un urias clopot.

Vara era plinã de sunet si luminã! Greierii si cosasii umpleau vãzduhul de vuiet, se auzeau tãlãngile de vaci si clopotele celor trei Biserici ale Mãnãstirei Vãratec, chemând pe rând credinciosii la slujbã. Intâiu se auzea toaca bãtutã de sora Glafira, într'o dungã, pe scândura lucioasã, cu ciocanele de lemn; apoi porneau sã sune clopotele mici, repede, si în urmã clopotul cel mare, sunând rar si convingãtor începutul Proscomidiei.

Era Duminecã. Plinã de viatã si cu puteri noi nu se gândea la nimic. Plecase peste deal, spre bãi, sã facã o vizitã bunicei, pe care n'o cunoscuse niciodatã, fosta proprietarã a Bãltãtestilor, îngropatã în cimitirul din sat. Murise la vârsta de 40 de ani, din nastere. Copilul trãise pe mâini streine, era unchiul ei, pe care aprope nu-l cunostea. Pe bunicã o cunostea însã bine din fotografii si din povesti; avea ideea cã un fir nevãzut le lega dincolo de generatii si de moarte. Fusese o femeie frumoasã si iubitã.

Porni încet la vale. In drum adunã un buchet de sulfinã si de margarete, ca sã-i împodobeascã locul de veci cu darul câmpului. In cimitir o cruce de lemn bãtrânã, pe care se mai putea citi «Roaba lui Dumnezeu Aneta... odihneascã An pace». Se asezã pe marginea de ciment a gropii, pentru a asculta ce-i spunea dupã atâta amar de vreme mama tatãlui ei din adâncuri... O albinã zumzãia în sulfinã. In cimitir linistea te face sã-ti auzi bãtãile inimii.

O vedea coborînd din cupeu, dupã ce lacheul îi coborîse scara. Inaltã, subtire, elegantã, fãcea câtiva pasi pe jos, dealungul cimitirului, pe colinã. Seara avea sã deschidã balul bãilor, la bratul sotului ei de-al doilea, doctorul, care acum era îngropat lângã ea. Lumi apuse pentru totdeauna !

Aprinse douã lumânãri de cearã si le înfipse între flori. Ardeau rãspândind un miros de cucernicie. Apoi începu sã-i povesteascã bunicii viata ei de pânã atunci. Era, putin desorientatã. In timp ce întretinea acest dialog tãcut între viatã si moarte, lumânãrile se stingeau fumegând. I se pãrea cã si acel mormânt nu era ca altele, cãci dedesubt nu zãcea o bunicã, ci o mamã în floarea vârstei, aducând pe lume un copil.

Urcã dealul înapoi spre mânãstire. Venise la maici ca sã fie cât mai singurã si sã poatã învãta pentru concursul de internat. Era in anul V la Medicinã, externã la spital, dupã un concurs greu. Venise cu trenul dela Bucuresti la Pascani, cu un geamantan plin de cãrti, peste care aruncase douã rochite de varã. Geamantanul era greu de miscat din loc. In garã o astepta vizitiul, cunoscut de multi ani. Era un ovreias slab, o caracudã, cum spuneau coreligionarii lui, unui evreu care nu a reusit in afaceri. Mâna un cal jigãrit ca si el, înhãmat la o trãsurica cu coviltir. Pornind încet spre Târgu-Neamt, cãci nici n'ar fi putut sã se grãbeascã, vizitiul se întoarse spre cãlãtoare, vroind sã mai stie ce se întâmplã pe lume. Cum se mai îngrijesc bolile si dacã in Capitalã lumea mai sufere de boala care se chiamã «antisemitism». In judetul Neamt se cuibãrise niste huligani, care vroiau sã punã in spatele poporului ales toate pãcatele de care suferã taranii.

-Dece nu pleci Itic in tara ta, dacã spui ca aici e asa de rãu? 

-«Vai de mine, duducutã, cine a spus cã aici e rãu? Tarã binecuvântatã de Dumnezeu, unde poate încãpea si un jidan ca mine» !

Intraserã in Târgul care fusese leagãnul copilâriei lui Ion al lui Nica a Petrei, strãjuit de bãtrâna, cetate a Neamtului, cuib de vulturi pe o stâncã neagrã. Din pietrele cetãtii, îsi duraserã ovreii din oras case mãrete, înconjurate cu grãdini parfumate. Vedeai elevi de rabini cu perciuni ondulati, iesind de sub pãlãriile rituale, mergând spre Sinagogã. Puteai deveni antisemit, gândindu-te la aceastã stranie simbiozã Român-Evreu, uniti vag prin interese de moment; dar, vai, mai era si Itic cu mârtoaga lui, înnotând amândoi prin praful drumului spre Mânãstire. Trãsese la Maica Oslobanu, la capãtul satului dinspre munte. Maica avea douã surori tinere care o serveau. In cerdac se putea învãta. Surorile fãceau mâncare moldoveneascã, cu ierburi necunoscute la oras. Era atâta liniste!

In atmosfera de muncã si sfintenie in care se scãlda, apãru, ca un drac împelitat, vãrul Maicii, Gheorghitã, care ca si Nica a Petrei, se tinea numai de sotii, nelãsând maicile în pace. O scoase si pe Domnicu la plimbare si la cãtãrat pe munti.

In acea Duminecã dimineata, care apoi se sfârsise in cimitir, au pornit amândoi cu noaptea in cap ca sã vadã rãsãritul soarelui depe Ciungi. Cam depe astfel de colinã, Descãlicãtorii Moldovei, Voevozii maramureseni, vãzurã câmpia bogatã la picioarele lor si pornirã sã o stãpâneascã. Plecarã cam pela trei dimineata, dupã slujba de Mânecândã, care începea la 12 noaptea cu toaca.

«Binecuvânteazã Mãicutã», «Domnul sã te binecuvinteze». Era noaptea dinaintea lunii pline, potecile pãdurii strãluceau si ei urcau încet, în liniste, ca sã nu turbure vraja de care pãrea cuprinsã firea. Se însirau drumeagurile in urma lor, ca panglici de mãtase lucitoare, strãjuite de întunecimea brazilor. Ascultau povestea codrului moldovenesc, care de secole ascundea fugarii satelor, în fata nãvãlirilor barbare. Codrul cânta noaptea doinele haiducilor si fluerul ciobanilor. Tarã mândrã si frumoasã, toti vecinii te-au râvnit si hãituit!

Ascultau murmurul frunzelor în luminsul lunii, când deodatã vântul înãltimilor îi aruncã pe culme. Intâiu vãzurã soarele, norii cei mai de sus, apoi porni ca un vuiet cântecul de laudã al pãsãrelelor si atunci Ceahlãul se îmbrobodi în aurorã. Muntele sfânt al Dacilor ! In vârful lui, zeul lor, Zamolxe, isi avea poate cuibul între stânci. Vãzuse rãsãrituri de soare depe Omul, unul din cele mai înalte vârfuri ale tãrii, dar niciunul nu putea egala simfonia de culori ce se juca în fata ei, poate pentrucã toate orizonturile erau mai aproape, poate pentrucã Tara Moldovei e mai caldã, mai blândã, mai aproape de sufletul omului. Toatã pãdurea se trezise. Serbarea ridicãrii globului de foc deasupra orizontului era însotitã de strigãte de bucurie: o zi nouã se nãstea pe pãmânt, firea lãuda pe Creatorul armoniilor cosmice.

Panaghia, stânca-fecioarã, se aprinse pe Ceahlãu. Fusese prefãcutã în piatrã ca sã fie apãratã de sclavie. Pentru fecioara împietritã depe Ceahlãu, prefacerea nu fusese o pedeapsã ca pentru femeia lui Loth. Liberã în soare si în ploi, îsi înaltã mândrã capul în legendã.

Pe drumul de întoarcere, totul se amesteca în capul lui Domnicu, viatã, libertate, moarte ! Atunci îi încolti ideea de a merge cãtre origini: vizita in cimitir. In fond voia sã dea putin din bucuriile trãite pe înãltimi, mortilor din vale. Se simtea bogatã, voia sã dãruiascã tuturor frumusetea lumii, care i se dãruise ei în acea dimineatã neuitatã.

Era brad în pãdure, pe care-l va tãia securea, era spin lângã drum si era si «trandafir de pe cetate, trandafir frumos», era nisip pe plaja fiartã de soare si era iarbã in calea cãlãtorilor, era toate astea sau va deveni toate astea si încã mai mult pe pãmântul scãldat de rouã si sânge.

Era suvoi de munte primãvara Si era mare linã mângâiatã de soare, era luminã de varã si era intunericul necunoasterii, era fulger si trãsnet, dar în ea cântau finalurile de simfonii beethoveniene si ametitã de dragoste si viatã, nu vroia in ruptul capului sã dãruiascã toate aceste comori ascunse unui singur om. Atunci auzi pentru întâia oarã un cuc întârziat cântând in pãdure. Cucul cânta în dreapta ei si asta însemna, în credinta popularã, dragoste. Nu avea timp de dragoste, de marea dragoste. Pãrea cã-i înstrãineazã viata. Ii era frica de ea, pãrând a fi amestecatã cu durere si moarte. Destinul ei era sã îngrijeascã bolnavi, sã-i iubeascã si sã le poarte bine de grije; nu trebuia sã aibã, o viatã personalã. Incompatibilitate totalã de situatii. Nu voia sã sufere nici ea si nici sã facã pe altii sã sufere. La învãtãturã, deci. «Fiziologia celulei renale». Iatã un lucru care te împiedeca sã sbori dupã gustul tãu: stiintã purã, experienta, analiza, sinteza, tehnica, precizie, aceste preocupãri eliminau visele rãu fãcãtoare. Seara, peste cerdacul înflorit cu muscate, Gheorghitã îsi fãcea drum de tainã. O invitase sã meargã cu el la bal, la Bãltãtesti. Cât de cât o micã gãtealã. Desi nu avea chef de bal, nu voia sã-1 refuze. Putea sã-i spue cã era obositã, cã mai fãcuse odatã drumul peste deal si cã nu avea nici rochie potrivitã. Dar toate aceste îndoeli s'au spulberat când o anuntã cã «vine un ziarist cu masina sã ne ia».

Pela ora 9 seara intra într'o masinã plinã de bãrbati necunoscuti. Nicio prezentare. Gheorghitã stãtea 1ângã sofer si fãcea planuri pentru campania de distractie.

Din fundul masinii, se auzi o voce care pãrea cã vine dela un jerseu de lânã proaspãt, spãlatã: "Domnisoarã, ati auzit sunetul clopotelor Mânãstirii Neamt intr'o noapte cu lunã plinã»? A dat un rãspuns care mergea alãturi de întrebare. Ceilalti tãceau. Masina alerga prin livezi de fân cosit. Jerseul continua sã discute cu dânsa despre Arghezi, Flori de mucegai, abia apãrute, Cuvinte Potrivite, carte de cãpãtâiu. Când coborîrã, se examinarã în tãcere. Ea vãzu un bãiat blond, fãrã vârstã, înalt, slab, cu ochi albastri, cari zâmbeau amuzati. Cine stie ce vãzu el: fata cu rochie înfloritã era bunã de joacã; deci dansarã împreunã, în timp ce compania se distra, amintindu-le cã nu veniserã singuri. Spre dimineatã s'au despãrtit în fata cerdacului cu muscate, fãrã sã se gândeascã cã se vor mai întâlni vreodatã.

Se apropia sfârsitul vacantelor dela Vãratec. Ultima sãptãmânã a petrecut-o cu bunica dela Iasi, cu mãtusile si cu verisorii mai mici. Dar înainte de a se despãrti de sfintenia Moldovei, a plecat spre pãdure, cale de douã ceasuri, la Mãnãstirea Agapia. Se adunase lume multã în acea dimineatã de August limpede, transparentã, plinã de parfumul si muzica pãdurii. Erau poftiti la masã de Maica Irina, stareta Mãnãstirii. Nu se grãbeau, cãutau smeurã, fragi si ciuperci printre frunzele cãzute de ani.

Pela mijlocul drumului, apãru in fatã din cine stie ce hãtis bãiatul cu jerseul, pe care nici nu stia cum il cheamã. Avea în mânã pe «Gog», pe care i-l promisese mai în glumã mai în serios, la bal. Bine inteles cã Maica Irina, ospitalierã, l-a primit si pe el la masã. Nu degeaba era boieroaicã de vitã si mãtusa lui Gheorghita, care o amuza cu cuviosia lui ad-hoc.

Dupã masã vizitarã Mãnãstirea: picturile lui Grigorescu le umplurã sufletul de luminã, iar icoanele bãtute în argint cu ciocanele erau lucrate de unchiul ei din Iasi, fratele bunicului mort, care fãcuse cu acelasi mestesug si racla Sfintei Paraschiva dela Trei Ierarhi.

Spre searã se intorseserã cu totii, înghesuiti, într'o trãsuricã, la Mãnãstirea Vãratec. Nu putea nega cã bãiatul blond, cu cãmasa albastrã si un pulovãr alb, proaspãt spãlat, nu era cineva: stia de toate, muzicã, picturã, literaturã; vorbea frumos, avea darul vorbei si pãrea mult prea serios pentru viata ce-o petrecuse în vacantele mãnãstiresti. Nu stia nici cum se numeste. Ce-a putut afla, era cã pentru întâia oarã trecuse Milcovul. Venise sã-si ingrijeascã o pleurezie cãpãtatã în primãvarã.

Zilele treceau ca un vârtej la Iasi. Nepoata - studentã era iubitã. Bunica întelegea toate lucrurile care se schimbau, îsi aducea aminte de focul in care ard tinerii, de graba si intoleranta lor. Seara citea pe «Gog» si-i plãcea. In ziua de 31 August, lua trenul spre Bucuresti. Ajunsese in ultimul moment si îsi aruncã bagajele din mersul trenului, având un ajutor neasteptat: stãpânul lui «Gog» umbla dupã carte pela Iasi! Dormise la un hotel cu plosnite. Asta ca pedeapsã cã spunea minciuni: ar fi avut treburi urgente pela Iasi. In ultima zi de vacantã, 31 August, o asteptase sã aparã la toate trenurile. Isi urca bagajele in tren si vãzând cã nu mai vine, si le dãdea iar jos si asa cu toate trenurile ce plecau spre Bucuresti în aceastã zi. (Adevãruri aflate dupã ani).

Trenul era tixit. O invitã în vagonul restaurant. Luarã o cafea si apoi incepurã sã discute despre «Gog» si Reiner Maria Rilke, despre muntii Moldovei si despre rolul omului pe pãmânt. Timpul trecea fãrã sã-si dea seama. Trenul se apropia de Bucuresti. Mama n'ar fi acceptat în niciun caz sã o vadã coborînd cu un domn strein din vagon-restaurant. S'au despãrtit înainte de Chitila, fãrã ca sã stie cine este el si nici el prea multe despre ea. Erau doi oameni întâlniti la rãscruce de drum. Plecau fiecare spre destinul lui, poate departe si pentru totdeauna. In multe se înteleseserã si în multe, nu.

 

***

 

Domnicu lucra de o lunã ca externã la Coltea. Profesor era Nanu-Muscel, iar secundar, fostul ei examinator dela externat, un om pe care il socotea un sumum in toate fortele spiritului: culturã, imaginatie, diagnostic. Dãdea medicinei un gust academic si plin de sensuri noi. Vedea cazuri si nu boli, învãtai dela el nu carte, ci un sistem de a gândi; în fond asta ar trebui sã se dea studentilor, cãci medicina se gãseste si în cãrti.

Intr'o dimineatã, pela orele 11, tocmai se terminase vizita în salã; îmbrãcatã în halat alb, dãdu cu ochii de bãiatul dela bal, dela Agapia, din tren. O gãsise, desi nu-i dãduse nicio adresã. Prin doctori prieteni, cu putinele date ce le avea, îi dãduse totusi de urmã, dar dupã o lunã de cãutare. Ea aproape îl uitase. A primit cartea lui Edgar Allan Poe, pe care i-o adusese, si o invitatie la film pentru dupã masã. Au iesit împreunã din spital si s'au cufundat într'o librãrie, pe timpul acela plinã de oameni care rãsfoiau cãrti. Se interesa de toate, poezii, romane, dar mult mai târziu a înteles ea cã pe el îl interesa în primul rând felul în care pot fi guvernati oamenii, pãstrându-le traditia si învãtându-i mândria nationalã si adevãrul.

O gãsise cu greu. Nu pãrea hotârît s'o mai piardã. Incerca sã se substituie intereselor ei. Intelesese cã purta o luptã care avea sa-i aducã stãpânirea meseriei si independenta; se multumea cu putin. Pentru el însã momentele prezente erau cruciale în viatã. Nu povestea nimic. Hotãrîrile avea sã si le ia singur. Isi lucra teza de doctorat asupra «Fascismului». Nu putea bãnui atunci cã si subiectul avea sa fie pus la zid mai târziu si munca lui privitã ca o otravã pentru suflete.

Se plimbau uneori prin mahalele bucurestene, cãtre searã. Aflase câte ceva din povestea vietii lui. De mic se jucase in tãrânã cu picioarele goale. Fusese copil de oameni sãraci. Mama lui spãla rufe, iar tatãl muncea pe undeva. Tatãl era oltean si deseori îsi uita de casã si petrecea cu prietenii. Cãsuta din dealul Cotrocenilor, cu pãmânt drept pardosealã, era fãcutã din datorii si din economiile mamei, nestiute de nimeni. Mama lui era o ardeleancã vajnicã, fatã de preot din Ardeal, cãruia Ungurii îi scoseserã ochii. La 18 ani, ascunsã în fundul unei cãrute, veni sã-si caute libertatea dincoace de munti, trecând granita între provincii care nu-si gãsiserã încã întregirea.

Avea douã fete si doi bãieti. Pe fete le mãritase de tinere si pe bãieti îi ajutase sa învete carte, în mãsura în care se ajutau si singuri. In viata ei muncitã, nu citise decât o singurã carte Biblia, pe care însã o si trãia. Isi pusese dragostea în bãiatul ei cel mic, cãruia îi pãreau toate întelese, pânã si sufletul ei de mamã, lucru rar înteles de copii.

Câteodatã ploua încet, ploi de toamnã si mahalaua îsi pierdea mirosul de gaz si sãrãcie, ca sã îmbrace mirosul colorat al toamnei. Veneau la biblioaecã, plecau obositi de gândit si cu picioare odihnite sã colinde cu capul gol, în ploaie, drumuri de margine, între sat si oras.

Cãlcau pe frunze moarte; povesteau de lucruri vii.

El plecase dela oamenii pe care îi crezuse un timp; îi inselaserã asteptãrile: nu puteau gospodãrii o tarã, se pierdeau in discutii sterile. Isi aduseserã din exil un Rege sã-i ajute. Oamenii pe care îi servise pânã atunci, n'ar fi vrut sã-l lase sã plece. Erau gata sã facã sacrificii, ca prin cinstea unuia sã pãstreze credibilitatea tuturor: poate i-ar fi plãcut sa studieze fascismul la el acasã? Nu i-ar conveni un loc de consilier cultural la Roma? Dar se întâlnise în Judetul Neamt cu «huliganii». Il interesau. I se pãrea cã reprezintã aspiratiile de dreapta ale tãrii. Va încerca sã-i cunoascã mai bine. Simtea cã lângã ea, în ploaie si vânt, pãsea o fortã care învingându-si instinctele, cãuta un drum drept pentru generatia din care fãcea parte.

Intr'o bunã zi o invitã la o plimbare în munti. La 25 Noembrie, «Vârful cu Dor», îsi serba, odatã cu fetele nemãritate, ziua. Cine stie ce traditie de drumetie patrona serbarea. Era sã fie dupã examen; povestea timpului, deci nu se punea.

Niciodatã pãrintii ei n'ar fi fost de acord cu o plimbare «prin coclauri» cu un necunoscut.. Dar el pãrea sa tie la plimbarea prin munti si ceru sã-i cunoascã pãrintii. Cunostinta se dovedi un fiasco total. De unde venea? Cine erau pãrintii lui? Ce meserie? Pãrintii îsi dãduserã seama cã tânãrul poseda cunostinte cari nu puteau fi comune. Dar in chestiunile practice, totul a rãmas nebulos. In orice caz, fata lor nu putea merge nicãiri fãrã familie!

Totusi tânãrul nu s'a descurajat. Ii trimetea flori. In ziua examenului, care trebuia sã-i aducã desãvârsirea în meserie si independentã, i-a trimis un buchet mare de tuberose, si teza lui de doctorat cu dedicatie. Au continuat sã se întâlneascã pe stradã, în afarã de pãrinti. Intro zi o pofti sã-i facã o vizitã la el acasã. Acceptã, din dorinta de a arãta cã era emancipata, ca era modernã, dar si cu speranta cã subiectul se va termina. El vãzând opozitia înversunatã a pãrintilor, se va resernna si îsi va îndrepta elanurile tineretii spre alte obiective.

Era o camerã mobilatã, micã, din cartierul Cotroceni. Un foc vesel ardea in sobã. Mirosea a brad, a levanticã si a cãrti. Au citit împreunã pe Rimbaud, Malaparte si Shure. Afarã ningea. In casã era frumos, cu ochii la jãratecul care prin portita deschisã a sobei arunca scântei, duduind, sau clipocea gata sã se stingã.

Putin dupã Crãciun, îi propuse cu toatã seriositatea, sa se cãsãtoreascã. Nu întelegea, deloc ce ar mai fi putut dori si dece trebuia sa se prelungeascã povestea lor. Propunerea nu-i surâdea. Nu era de mãritat. In afarã de greutatea cu pãrintii, cãsãtoria i se pãrea mai mult anihilarea a douã personalitãti decât contopirea lor.

Atunci îi explicã ca el nu renuntase niciun moment la plimbarea lor prin munti, cã era o conditie absolutã pentru realizarea cãsãtoriei si mai mult chiar: actele de cãsãtorie erau gata! Le scosese din buzunar, cu toate datele inexacte dela data nasterii fetei pânã la numele parintilor. Au râs împreunã! Ce altceva mai era de fãcut! Mult mai târziu a inteles câtã rãbdare avusese cu ea, cum încercase sã nu o sperie, sã intre în dragoste ca într'un joc de copii fãrã rãspundere, când el era un om care stia ce vrea, un bãrbat format, un bãrbat adevãrat.

In ziua când au râs cu atâta poftã de actele întocmite de el, era si ziua lui de nastere. S'a hotãrît sa-i accepte dorinta, dar cu o singurã conditie: sã-i redea libertatea dacã nu se vor potrivi. Au semnat un act solemn între ei doi, prin care se angajau ca dupã o lunã, din ziua în care vor spune «da» in fata autoritãtii civile, sã examineze mersul cãsniciei lor si sã tragã consecintele, in caz negativ. Totul a continuat ca o joacã. S'au distrat de minune! Au semnat angajamentul, s'au legat sa nu-l comunice nimãnui. Au aranjat apoi excursia spre locuri înzãpezite.

S'au cãsãtorit în ziua de 9 Februarie 1933. Veni sã o ia dela spital, ca de obiceiu. Plãtise cãsãtoria la clasa a doua, dar, fiindcã avea prieteni, oficiul nu fu celebrat colectiv. Martorii furã luati depe stradã. Nu-i cunostea. Le-au plãtit doar o bere ca sã bea in cinstea mirilor.

Dupãce totul fu terminat, nici nu si-a dat seama cã purta un alt nume. Totul i se pãru o joacã si alerga repede acasã ca sã nu întârzie.

Seara era balul internatului. Pãrintii nu stiau incã nimic. Dupa pãrerea mamei, era un lucru total lipsit de gust ca sa meargã cu un avocat mititel printre doctori. Nu era. frumoasã comportarea lui Domnicu fatã de pãrinti, dar ei nu pricepeau ca era impinsã pe calea destinului ei. Veni sã o ia de acasã. Erau tineri sãnãtosi si aparitia bobocilor stângaci a stârnit sensatie între medici. Povestea lor circula din gurã in gurã. Tânãrul avocat era apreciat si comentat. Au dansat împreunã. Muzica era buna. Nu simteau ca erau obiectul atentiei generale, pentrucã prietenia si cãsatoria lor aveau dimensiunile lucrurilor neobisnuite si deci neîntelese.

Se luminã de ziuã când o lãsã la poarta. La 5 dupa masa, pleca trenul spre Predeal. Când au aflat pãrintii cã era cãsãtoritã, au reactionat cu cea mai mare violentã. In special tatãl era, extrem de pornit. Era hotãrît sã o desmosteneasca, sa caute cu orice mijloace de anularea casãtoriei. Pela prânz veni în ajutor sotul legal, vãzând cã nu dã niciun semn de viatã. Explicatii, scuze si, in fine, garantii cã nimeni nu va pierde nimic din aceastã casãtorie. Seara plecau spre Predeal. Erau orbiti de lumina zãpezii când au ajuns in statiune. Imediat se apropie de ei o bãbutã, care semãna cu vrãjitoarea cu fasul, si le oferi o camerã cu foc, destul de departe de lume si la un pret convenabil.

Si-au aprins singuri focul si a trebuit sã-l tinã toatã noaptea aprins dacã nu vroiau sã inghete. Joaca cu focul continua. Focul stia sã se joace. Scântei sãreau cu miscãri hiperbolice in toate directiile, flãcãrile pâlpâiau si lingeau portita deschisa, invadând camera si proiectând umbre pe ziduri.

Noaptea le pãru irealã si departe, când zorii târzii aprinserã muntii deasupra «Vãii Cerbului», împletindu-se cu focul din vatrã.. Siraguri de diamante strãluceau in zãpadã. Stalactite lungi de ghiatã picurau din stresini, toata valea incremenise într'o frumusete albã,, ca sã-i primeascã pe cei cu suflete curate.

Dupã douã zile de trai in luminã, ceturi se prelinseserã din Ardeal, se sparserã peste Postãvaru si le innecarã potecile. Inspre sud, Omul si Bucsoiul mai scâteiau in luminã, când suia zãpada depe Timis spre Predeal. Oricum i-ai fi privit, invizibili in giulgiul înghetat al mortii albe, sau victoriosi in lumina soarelui de dimineatã, Carpatii îsi jucarã rolul cu seriositate si demnitate, primindu-i cu tot fastul lor de iarna. Urcau poteca spre Diham, prin perdeaua de nea care-i ajunsese din urmã. Se scufundau uneori pânã in brâu si iesiau cu greu la suprafatã. El mergea înainte. Poteca nu se mai vedea si câteodatã nici el nu mai exista, prins si dus departe de sarabanda fuigilor de nea. Erau singurii stãpâni ai acestui tinut imbrâcat in iarnã, pãrãsit de oameni, cu animale cuminti, invelite in pledul alb, animale care-si sugeau labele in fund de vizaini. Il cucereau, cufundându-se in adãncimile lui înghetate, îl învingeau cu tineretea si-l iubeau cu întelegerea. Drumul cu Vasia, prin pustiul scrobit si dantelat, se dovedi o scoalã pentru copii rãsfãtati. Nu trebuia sã vrei sau sã ceri ceva, sã te plângi sau sã te asezi pe jos si sã nu mai vreai sã iesi la luminã.

Jocul trebuia jucat cinstit, faceai echipã cu el, îsi asuma partea cea mai mare de responsabilitate, aveai siguranta cãpãtatã cumva metafizic, cã mergi pe drumul cel bun, chit ca era «drumul cel strâmt si cu scârbe»; n'ar fi fost cinstit sã nu-l ajuti sã iasã la liman.

In serile cu jãratec, intelesese pentru întâia oarã ca nu era in niciun caz buricul pãmântului, ca, in ordinea umanã avea sã-si joace micul ei rol si depindea numai de ea dacã acest rol va fi bine jucat si va reprezenta in final ceva positiv. Aflã cã fiecare gest omenesc, oricât de mic, poate avea consecinte incalculabile pentru un tot ce poartã numele de omenire. In fond, a înteles cã orice mic pion avea partea lui de rãspundere in câstigarea partidei binelui contra rãului.

El isi alesese calea. Un român pur, la rãscruce de nãvãlitori, nu putea alege decât calea neamului, pe care mergeau dela un timp niste tineri imbrãcati in cãmasa botezului fãrã de fricã, cu cinstea si mândria de a face parte dintre luptatorii tãrii.

Or fi fost huliganii lui Itic cu iapa chioarã dela Târgu Neamt? El stia cã ea se nãscuse jumãtate evreicã si nu-l interesa. Nimeni dintre prietenii lui nu erau «rasisti», dar toti se desbracserã de egoism si cãutau sã aducã neamul la traditiile lui strãmosesti dragoste de aproape, curaj, adevãr, cinste in faptã si in gândire. Pe cãi legale? Da, pe cãi legale !

Ea nu trebuia sã-l urmeze. Dealtminteri, conform angajamentului luat între ei doi, cãsãtoria lor se putea desface cu usurinta. Erau liberi ca si mai inainte. Numai cã ei nu-si mai apartinea cu totul, fiindcã Legiunea «Arhanghelul Mihail» îl primise ca membru si la bine si la rãu.

Nu putea discuta o problemã pe care nu o cunostea. Nu observase incã, cu experienta ei, cã «politicul primeazã». Stia doar cateva adevãruri livresti, in legãturã cu afirmatia ca «fiecare tarã îsi are conducerea pe care o meritã». Ii pãrea ca in România este ceva in neregulã, dar in niciun caz nu i-ar fi plãcut sã trãiascã pentru a conduce oameni.

In ziua de 16 Februarie 1933, ziarul cumpãrat le adusese stirea cã ceferistii dela Depoul Grivita sunt in grevã. Trebuiau sa plece. Muncitorii erau manevrati din afara si trebuiau lãmuriti, altfel, aveau sã fie ucisi pentru idealuri streine !

Asa se sfârsi cãlãtoria lor de nuntã, cãci «politicul prima»! Pânã la 9 Martie, când se sfârsea concediul, mai era timp. Stateau la Cotroceni. Nu spuseserã nimãnui ca s'au intors. El umbla dupã treburi misterioase. Avea un cumnat închis cu muncitorii la Ateliere. Mai târziu, un Ministru dãdu ordin sã se tragã în muncitorii cari ocupau atelierele : victime nenumãrate printre cei ce ocupau fabrica si printre cei care le aduceau printre gratii de mâncare. Mai târziu, ministrul care dãduse ordin sã fie împuscati muncitorii, fu ucis pentru multele lui pãcate si, mult mai târziu, comunistii revendicarã mortii ceferisti. Asa se scria istoria sub ochii lor, poate chiar ei o scriau sau poate dedeau numai sângele cu care sã fie scrisã.

Isi vându «Collet», cartea de medicinã pe care învãtase, cumpãrã un buchet de garoafe dela o florãrie Si se duse in deal sã-si cunoascã soacra. Ii pãrea rãu cã îi luase mult si nu îi dãduse nimic in schimb. Erau primele flori pe care le cãpãtase in viata ei. Era înaltã si dreaptã, cu o fatã sbârcitã mãrunt, in care luceau doi ochi albastri vioi, ochii lui. Ii fu rusine sã-i spunã de povestea cãsãtoriei lor. Pentru ea cãsãtoria se înscria în cer. Nu voia sã o supere, dar mama lui a înteles-o. Pãreau sa-si cearã iertare reciproc, pentrucã îsi fãcuserã cuib in inima aceluiasi om.

In ziua de 9 Martie 1933, când s'au mutat la «leagãn», dãdurã printre carti de angajamentul solemn luat cu o lunã înainte. Dintr'o privire fu pulverizat si asvârlit la cos. Nu mai era nevoie de el, cãci dragostea îi luase locul, consolidând cãsãtoria lor. Aveau o camerã frumoasã la sosea, într'o grãdinã mare, la cresa copiilor abandonati. Problemele omenirii de veacuri se resolvau aici, in parfumul de copil mic, care pãtrundea pânã in camera dela etaj. Viatã si moarte, omenire si patrie, dragoste si urã, pace si rãzboiu, pânã ce se ajungea la prietenie, cãreia îi dedeau amândoi totul, tot ce aveau mai bun in ei.

Citeau ca de obiceiu aceeasi carte, oprindu-se la ce descopereau mai frumos. Perioada lui Johan Boyer, scriitorul norvegian, mai ales pentru «Le prisonnier qui chantaitn», a fost un timp plin de multumire. Era tot asa de frumos ca Beethoven, cântat de Enescu, bunãoarã. In zilele fãrã gardã la cresã, mergeau la teatru sau la concerte, in locurile rezervate studentilor. Descoperise gustul muzicii, cu o culturã muzicalã insuficientã. Simtea inima pãrãsindu-si ritmul, bãtând in ritmul muzicii si reusind in dedalul partiturilor sã gãseascã drumul nemuritor, pe care mersese creatorul. Mergeau si la teatru. Compania Bulandra juca Goethe sau Shakespeare, Teatrul National juca pe Carageale si Alexandri. Cãutau frumosul în lume, totdeauna apropiindu-l si comparându-l cu frumosul românesc. Lucruri noi si vechi cãpãtau alt înteles prin binoclul mãritor al dragostei. Totul era important, nicio clipã nu trebuia pierdutã.

Se împãcaserã cu pãrintii. La temelia casei lor, care avea sã fie cerutã rând pe rând de românizare, pentrucã fusese clãditã cu zestrea datã de un ovreiu, si apoi luatã de comunisti, ca fiind cuib legionar, se va gãsi, când va fi dãrâmatã, ca sã facã loc vreunui bloc, iscãlitura lui Vasile Marin, pusã acolo ca sã facã plãcere unor oameni cari aveau simtul proprietãtii. Cu simtul prorietãtii stãteau prost amândoi. Stiau cã e in firea oamenilor sã-l aibã, dar ei nu-l aveau, ca si cum le-ar fi lipsit pipãitul sau ar fi fost amputati de un membru.

Bineînteles cã nu vroiau sã impunã aceastã boalã întregii omeniri; erau asa de putini bolnavi de aceastã imperfectiune geneticã! Asa de multi care o simulau din dorinti sincere de egalizare, din interes sau din «Volonte de Puissance», incât le era si rusine sã discute despre «avut».

Duminicile le petreceau egal împãrtite între cãsuta din Cotroceni si casa dela sosea, discutând egal de usor cu mama ei despre «Proust» si cu mama lui despre datoria fãcutã la olteanul ambulant sau despre predica din ziua aceea la Bisericã.

Spre sfârsitul primãverii -erau de patru luni însurati- Vasile o întrebã într'o zi dacã ar avea ceva împotrivã dacã si-ar schimba meseria de jurisconsult, devenind ziarist. Stia cã el scria tot atât de bine cum vorbea. Dar va face fatã la noua meserie? Atunci îmi explicã, cã nu e vorba de capacitatea lui, ci de altceva: asta înseamnã sãrãcie adevãratã. Nimeni nu-i va plãti pentru articolele scrise. Vor fi prea crud adevãrate ca sã facã plãcere cuiva, dar era de extremã importantã si minunat i se pãrea faptul cã va putea sã scrie si sã tipãreascã ce va voi el, fãrã sã fie dator nimãnui si fãrã sã fie in slujba nimãnui. Va renunta la camera dela Cotroceni, va mânca la pãrinti; acum voia sã stie dacã sotia lui ar fi de acord cu planul lui si gata sã împãrtãseascã sacrificiile cu el?

O femeie adevãratã trebue sã stie sã lege un bãrbat de pãmant, sã taie aripi gata sã zboare, sã împiedice elanuri de nestãpanit, pentru a asigura omenirii continuitatea si puilor ei bunã starea.

Domnicu nu stia sã lege de pãmânt nimic. Ar fi zburat si ea bucuros, dacã i'ar fi crescut aripi; poate cã asta însemna cã nu era femeie adevaratã; in fond era multumitã cu starea de om. El avea drumul lui trasat de mai înainte si acest drum îl chema sã trãiascã «pericolosamente» , lângã cei care, pentru el, reprezentau chemarea neamului! Nedorind nimic din lucrurile pe care el nu i le-ar fi putut da, orice realizare a lui era si o realizare a ei. Douã jumãtãti ce se întâlnesc rar pe lume ! Acceptã tot ce hotãrîse el.

Erau acuma foarte sãraci. Seara îsi împãrteau portia de mâncare, nu mai mergeau in lume si cãutau sã nu afle nimeni de treburile lor. Nu aveau nevoie de compatimirea nimãnui, cãci erau fericitti cu viata si preocupãrile actuale. Din micul lor sacrificiu, apãreau roadele mintii lui, articole de humor si regret cã lucrurile nu erau bine asezate in tarã.

Isi vândurã cãrtile la anticar si din banii adunati si-au pregãtit vacanta de varã. Au pornit cu sacul in spinare pe Valea Teleajenului la Mãnãstirea Cheia. In fiecare vale, românii aveau locuri de inchinãciune. In jurul Mãnãstirii, se orânduise o asezare omeneascã, inconjuratã de Muntii Buzãului. Au alergat o lunã dupã smeurã in vecinãtatea ursilor din Valea Berei, s'au cãtãrat pe stâncile Ciucasului dupã Floarea Reginei, au alergat prin livezile cu iarbã parfumatã si impestritatã de margarete.

In realitate erau foarte bogati. Din prea plinul lor sufletesc, dãruiau tuturor. Aura luminoasã care îi înconjura nu-i putea lãsa neobservati. La cãsuta cu cerdac, cu fân cosit in grãmezi, in jurul casei, lume peste lume venea sã-i vadã si sã le cearã sfat. Ea dãdea sfaturi medicale mamelor cu copii nou nãscuti, Vasile le povestea taranilor de o tarã neîngrijitã si care are nevoie de grãdinari destoinici, de gospodari priceputi, cu dragoste de neam si de lucru bine fãcut.

In toamna anului 1933, erau alegeri in România democratã. Legiunea, partid politic, denumitã si Garda de Fier, pusese candidati in mai toate judetele. Fusese o luptã titanicã pentru a se aduna banii necesari pentru cautiunea ce trebuia depusã pentru fiecare candidaturã. Sotul ei era jumãtate ardelean. Candida in patru judete din Transilvania si trebuia neapãrat sã ajungã in Parlament. Stia sã vorbeascã, era bine informat si cunostea dedesubturile partidelor politice. Era un «debatteur» parlamentar innãscut.

Pe Târnave, acolo era locul de origine al mamei lui a dus-o sã-i arate satul de unde se trage, si unchiasii cu ochi albastri, fratii mamei, tãrani români cari rezistaserã zece secole stãpânirii maghiare. Astfel au ajuns si la Sighisoara, au urcat la cetatea cocotatã pe muchea dealului, cu poarta deschisã spre cimitir. Au trecut pe sub arcadele fãcute din case verzi si rosii, unite pe deasupra strãzilor, si s'au uitat, de sus, la podurile de peste Târnave. Orasul era un burg medieval. In vârful cetãtii, un ceas mãsura timpul, scotând pãpusi automate din sfert in sfert de orã. Când bãtea ora plinã, cânta o muzicã, clopotele bãteau si cavalerii medievali înconjurau turnul pãzit numai de ei.

Cimitirul nu l-au putut uita niciodatã. Pe cruci citeai istoria orasului: magnatii unguri si aici la loc de cinste, iar prostimea valahã mai pela margini, uniti acuma în moarte si totusi dusmani. Pãrea un oras adus pe un cover fermecat din strãinãtate în tara ciobanilor, un oras care, probabil, semãna cu Heidelberg, oras de carte, sau cu Nurnberg, oras de jucãrii...

Un val de tineret urca din strãfunduri, în democratia româneascã. Avea sã cearã socotealã guvernantilor de pânã atunci de faptele lor: averi adunate peste noapte, aliante ineficace, vorbãrie neînteleasã de cei multi, simulacru de fapte care se destrãmau în neant. Bãtând dealurile si podisurile ardelenesti, sotul ei vorbea de credintã si strãmosi, de lupta lor milenarã pentru pãine si dreptate. Devenise cunoscut si temut. Pregãtirea lui politicã si curãtenia lui sufleteascã, îmbinate într'o legãturã încã necunoscutã pânã atunci, dãdea roade.

Ardealul, dela Unire, era national-tãrãnist. Era fieful indiscutabil al lui Iuliu Maniu, omul care adusese un rege din exil, crezând ca astfel va putea guverna. Mai târziu va servi de treaptã comunistilor ca sã investeascã tara si îsi va plãti pãcatele, murind An închisoarea pe care si-o clãdise singur. Acuma, îi fugea terenul de sub picioare, dar liberalii, cari se gãseau la putere, erau decisi sã împiedece iuresul noii generatii.

In ziua de 20 Decembrie 1933 erau fixate alegerile. In ziua de 9 Decembrie, Garda de Fier fu disolvatã din ordinul primului ministru I. G. Duca. Toti candidatii in alegeri ai Legiunii au fest culesi din locuintele unde se aflau în propagandã si închisi la Jilava. Aceasta era democratia româneascã. Intre cei arestati era si sotul ei, Vasile Marin.

Intaia oarã pe drumul Jilavei! Era iarnã. grea. Cu piciorul pe o cãrãruie abia fãcutã, se întâlnirã femei bãtrâne si tinere, unele mai sãrãcut îmbrãcate, altele, doamne elegante cu copilasi de mânã, fiecare îsi ducea legãturica sau panerasul cu mâncare detinutului nevinovat. Pe drumul nedreptãtii, se recunosteau toti cei ce fuseserã cu dragoste alãturi de lupta dusã de copiii, fratii si sotii lor. La o cotiturã se cãsca înainte, ca o gurã imensã de fiarã, care gusta pentru întâia oarã sânge si avea sã se invete cu el, Fortul Jilava, îngropat în pãmânt.

La început, Fortul Jilava fusese sortit sã apere orasul, împreunã cu alte forturi, asezate la distante egale, pe un cerc cu raza de aproximativ 10 km. Când orasul din stepã trebui sã fie apãrat in alt mod, în forturi se depozitarã munitiile vechi, care puteau oricând exploda. Jilava, cu apa curgând pe pereti, fu transformatã apoi în ciupercãrie, care era îngrijitã de detinuti de drept comun.

Nu cunostea istoria Jilavei, dar din ziua când au ajuns întâia oarã sub zidurile ei, a Anteles cã reprezintã Bastilia româneascã si cã pânã nu va sari în aer, nu va putea crede într'o schimbare, într'un început de libertate. Asa a început istoricul acestui fort desafectat, cu legionari inchisi aici, pentru a fi speriati si a pãrãsi credintele lor absurde. Ziduri groase înconjurau vãgãuni, dintre care unele pline cu apã, adãposteau sobolani, sopârle, lipitori, toate adunate ca dintr'adins aici, pentru a impresiona pe ireductibili. Toti dealtfel erau ireductibili.

In ziua Când Domnicu a pãtruns cu permis in regulã la Jilava, piesa alegerilor fusese jucatã si ar fi putut sã le dea drumul. Miscarea lor politicã fusese disolvatã, ziarele interzise si nimeni nu mai putea misca. Sunt unele locuri care trag omul la rãu! Din afarã închisoarea pãrea anticamerã mortuarã a unor piramide, privite in oglindã.

Intrai pe poartã, îti dãdeai bruma de avut la control si te cuprindea un frig în spate, când auzeai: pãturile sunt interzise. Multi au fost retinuti chiar pentru Sãrbãtorile Crãciunului si chiar dincolo de ele ! Deasupra groapei din care iesea «floarea tieretului român» -este adevãrat, putin cam nespãlati si nerasi, luati asa pe nepusã masa din toate colturile tãrii- se vedea scris pe frontispiciu, «Fortul Nr. 13». Ce de nenoroc avea sã aducã pe capul lor acest Nr. de 13! Nu era superstitioasã si nu credea în astfel de prostii, dar câte întâmplãri nelãmurite o dãduserã de-a dura prin viatã!

Starea de spirit a celor închisi era alta. Fãceau abstractie de «vae victis» si nu-i interesa decat ecoul arestãrii lor nedrepte in opinia publicã. Credeau cã poate exista o miscare de opinie. Tãranul român nu facea o politicã de curaj. El zicea «asa o fi» sau «dã», dupã regiune. Ei stiau de secole cã în codru sãlãsluia dreptatea si refugiul. Nu vroiau sã-i sperie pe «domnisori». Le era dragã strãduinta lor, cãci aveau bãietii atât dragoste cât si carte, dar ar mai fi avut nevoie si de putere ca sã-i ridice si pe ei, cãci altminteri trebuiau sã se multumeasca cu stãpânirea ce-o au, luând dela capãt proverbul «capul plecat sabia nu-l taie». Pe detinutti îi interesa ecoul arestãrii lor. Dar ecoul nu era prea mare. Nu exista o miscare de opinie. Multi români curajosi acum tãceau chitic, ca sã nu ajungã si ei acolo unde fuseserã ascunsi cei ce nu plãceau stãpânirii. Era mai usor sã te joci de-a «n'aude, n'a vede, n'a greul pãmântului si usorul vântului».

Imaginile dela Jilava o coplesesc si astãzi. Copiii îsi întindeau mânutele ca sã-si opreascã tatii sã nu se întoarcã sub pãmânt. Atâta drum, atâta frig, pentru zece minute de vorbitor. Erau anumite fapte îmbucurãtoare care le reînviau speranta. Seful nu fusese prins si faptul cã li se dãduse dreptul sã fie vizitati arãta cã nu puteau fi fãcuti dispãruti. Asasinatul politic nu intrase încã în obiceiul stãpânirii !

Oamenii mai erau oameni pe atunci, chiar dacã erau temniceri. Pe cât le permitea regulamentul, fãceau mici concesii vizitatorilor si detinutilor, lucru care Anviora atmosfera apãsãtoare. Veneau familii cu pachete, chiar dacã nu aveau pe nimeni închis în fort, doar cu scopul sã ajungã îmbrãcãmintea si mâncarea lor la oricine dintre ei.

Locul rãu, Jilava, avea sã ajungã mai târziu loc de executie, loc de îngropãciune sub var, loc în care intraserã sub pãmânt sperantele unui neam întreg. In pântecele plin de apã al Jilavei, aveau sã putrezeascã victime si cãlãi laolaltã, nu pentrucã stãpãnirea ar fi fost dreaptã sau ar fi judecat cu Biblia in mânã, condamnând «sã cadã de sabie cei ce trãseserã sabia din teacã», ci pentrucã învãtaserã cã numai pãmântul poate închide gura celui care îsi strigã credinta, iar apoi e poate bine sã suprimi si pe executant, ca sã-ti stergi urmele pasilor si ale crimelor. Jilava era acolo, avea nevoie de îngrãsãminte pentru ciuperci, astepta victime! Nu sosise încã moda doctoriilor turburãtoare din rãsãrit, spitalelor de psihiatrie, care vindecau de nebuina de a merge contra curentului, transformând pe bietul om curajos în deseu al omenirii.

Dacã istoria ar strânge în brate numai pe învingãtori, toti cei care erau atunci inchisi la Jilava, toti care vor mai fi inchisi pentru aceleasi idei, dealungul anilor, ar fi definitiv dati uitãrii, pentrucã n'au fost biruitori. Dar istoria e mai generoasã si tara plinã de morminte îsi are si ea locul ei. Asa, dela un regim la altul, se ajunse la tãvãlugul rosu, care trecu peste credintã, peste cinste, peste dreptate. «Miselia e tot ce-a învãtat tara dela guvernarea asa zisã de stânga, a imperialismului sovietic».

Intorcându-se la firul povestei care se tesea cu zeci de ani înainte, in Ajunul Crãciunului fuseserã eliberati toti cei inchisi, in afarã de patru insi, trei prieteni si spionul respectiv si absolut necesar. Printre cei trei era si sotul ei, cãruia i se fãcuse cinstea de a fi socotit periculos ! Din aceastã cauzã drumul spre Jilava era pustiu de Crãciun, când detinutii aveau vorbitor. Mai putini martori, Crãciunul mai era si sãrbãtoare si oamenii nu-si pierduserã încã omenia; colonelul îi lãsã singuri într'o cãmãrutã lângã poartã. Odaia mirosea a cisme soldãtesti de iuft. Era o luminâ incertã de sfârsit de iarnã. O jumãtate de orã ! Unele clipe dureazã mai mult decât altele, unele sbor prea repede, timpul uman nu este desigur cel marcat de orologii.

In ziua de 29 Decembrie 1933, pela ora douã dupã masã, au fost eliberati ultimii detinuti dela Jilava, Se trezise cu sotul ei la leagãn. Tot personalul si colegii s'au oferit sã-i ajute cu cea mai mare simpatie. Nu era nevoie de ea, putea sã-si aranjeze ziua cum vroia, evenimentul era prea mare pentru a nu fi sãrbãtorit ! Intâi au dat o raitã prin oras, iar seara s'au dus la pãrinti. Pela 10 seara când iesiau dela un cinematograf, un ziarist le comunicã cã primul ministru fusese ucis in gara Sinaia,, cu putin timp înainte! Telefoane prietenilor sã plece de acasã, mama lui anuntatâ cã ar putea sã aibã o noapte furtunoasã, iar ei fugari. Ea trebuia sã se întoarcã la leagãn, la copiii mici pãrãsiti.

In noaptea aceea, multi din cei gãsiti pela casele lor dispãruserã pentru totdeauna. Trebuiau date exemple, ca, sã se descurajeze pentru totdeauna asfel de fapte. In schimb fãptasii, autorii atentatului, se declaraserã prizonieri dela început. Cine le dãduse ordin, când scoala organizatiei lor se baza pe disciplinã? Deci, sefii sunt responsabili. Fuga dupã sefi, si mai ales dupã sef !

Pânã când se judecã procesul Miscãrii în Aprilie 1934, a fost chematã la mai multe interogatorii, pentru a spune unde se ascunde sotul, care nu va fi gura pe banca acuzãrii. El se ascundea la Bucuresti si din când în când venea sã o viziteze noaptea la leagãn. Colegii ei încercaau sã vadã dacã drumul este liber, dacã leagãnul nu este pãzit, si sãreau gardurile în toate pãrtile, pentru a atrage asupra lor atentia eventualilor paznici.

Ca pe vremuri, fugarii se întâlneau in codru.

 

***

 

O liniste mare: putea fi tãiatã cu cutitul; ca intr'o pesterã, o pesterã încã verde, pe alocuri ruginea, îmbãtrânea, îsi trãia ultimele clipe... pãdurea de anul trecut.

Cu toate simturile treze, mergeau incet tinandu-se de mânã, in amurgul de primãvarã abia înfrunzitã. Din când în când cãdeau frunze din copaci; in zbor planat aterizau pe potecã zgâriindu-o; erau frunze uscate din anii trecuti.

Soarele în apus îsi arunca sãgetile muiate în sange printre crengile brazilor. Sãgetile cãdeau peste ei mângâindu-i.

Urcau încet tãcând. Tãcea pãdurea, tãceau si ei într un singur gând.

Vârful brazilor iutrase în ceatã. Ceata îndepãrta brazii, creia imagini miraculoase, înãltându-i. Zdrente de ceatã se învãlãtucirã in jurul lor si-i înghiti; linistea devenise de vatã.

Mâinile întinse se fãceau nevãzute, piciorul învãtat nimerea calea.

Isi aduserã aminte amândoi deodatã de «Cruciada Copiiilor de Blaga» ! Seara tot citeau amândoi aceeasi carte. Poate printr'o cruciadã de copii ar putea fi stãvilitã nedreptatea: ei au eel mai mult simtul nedreptãtii !

Vântul inãltimilor rupse ceata: in golul lãsat de ceturi, la limite dintre întuneric si luminã, îsi întâlnirã prieteni: toti fugarii se întâlneau pe culmi !

Nu stiau cã aveau sã se cufunde în ceatã, unul câte unul pentru totdeauna.

Biatã rãmãsitã, ea trebuia sã cânte dragostea si durerea prin care trecuserã: urmele care le lãsaserã pe pãmânt.

Era vrednicã sã arate cã totul nu fusese în zadar, cã nu va fi în zadar?

Din filele albe trebuia sã rãsarã pentru vesnicie chemarea lor spre cinste, adevãr si dragoste.

Sã îngroape minciuna cei ce nu mai aveau groapã ! Sã zãvorascã trãdarea cei ce fuseserã trãdati !

Sã reînvie mândria tãrii lor, care se târâia în noroi, lingând cizme strãine.

Sã alunge vânzarea si ura dintre frati, cei ce învãtaserã în închisori sã-si iubeascã cãlãii.

Acordã-ti lira vântule si cântã povestea haiducilor secolului XX. N'au nume streine si nici nu vând marfã de import: descãli le-au fost Evanghelia si cronicarii...

 

***

 

In ajunul procesului celor trei atentatori, care pecetluia disparitia realã a democratiei românesti si începutul guvernãrii personale regale, seful miscãrii se predã pentru a fi alãturi de ceilalti pe banca acuzatilor. O multime de avocati, dintre cei mai cunoscuti, s'au oferit sã-i apere. Teza apãrãrii era cã sefii Legiunii sunt streini de atentat si trebuesc achitati. Se dovedi cã Nicadorii hotãrîserã singuri pedepsirea primului ministru, care, crezând in impunitatea pozitiei lui, cãlcase toate legile tãrii. Mitul le dãduse un nume celor care se jucaserã de-a haiducii, incercând sã se substituie unei justitii nevalabile pentru toti. «Nicadori», un nume fãcut din numele lor, dintre cari doi macedoneni, învãtati din regiunea lor cu pedepsirea pe loc a miseilor. Pentru ea si pentru sotul ei, lucrurile erau de neinteles: disolvarea Miscãrii, arestãrile nedrepte, Jilava, impuscarea si apoi noul val de arestãri.

In ziua de 5 Aprilie 1934, s'a dat sentinta Tribunalului Militar al Capitalei: au fost condamnati numai cei trei atentatori, iar conducãtorii Miscãrii au fost gãsiti nevinovati si achitati. Atmosfera in salã era de delir. Generalii cari fãceau parte din completul de judecatã au fost considerati oameni de curaj si dreptate !

In 17 Mai 1934, plecau spre Rarãu ca sã ducã o icoanã de multumire la schitul asezat in valea de dincolo de Pietrele Doamnei. Ningea, zãpada mieilor. Erau vreo patru femei cari izbutiserã, sã învingã frigul si singurãtatea muntelui aflat încã in iarnã. Au ajuns seara si, la vecernie, cei trei cãlugãri, bucurosi de oaspeti; au sfintit icoana, dar adus drept multumitã Domnului pentru cumpãna din care scãpaserã. Apoi îi omenirã cu mãncarea de post ce-o aveau. Voci de bãrbati cântarã rãspunsurile la Bisericã, nu numai la vecernie, ci si la slujba dela miezul noptii, siguri cã, laudele lor umplând muntii de gloria Celui Rãstignit si Inviat din morti pentru dragostea de oameni, le vor fi de folos si lor, cari nu erau decât niste grãunte de nisip in Mãretia Creatiunii.

A doua zi trecând pe sub stâncile ascutite dela vârf, duceau cu ei un pic din sfintenia schitului clãdit de pustnici bãtrâni.

In vara anului 1934, au cãutat un capãt de drum spre munte si au ajuns la Cumpãna, in judetul Arges. Gãsiserã un adãpost la capãtul trenutului forestier si porniserã dinspre partea munteneascã sã cutreere Fãgãrasul. Dealungul potecii, spre Piscul Negru, ajunseserã la lacul Capra. Dormiau prin cabane pãrãsite, prin stâne, pe cetina de brad sau pe scândura goalã. Nu cunosteau locurile pânã ce nu l-au gãsit pe mos Toma, tãind un fluier dintr'o creangã de fag. Dupãce le explicã cum merg vãile dealungul apelor pânã la cãldãrile Neagoiului si Moldoveanului, îi duse pe apa Budei, unde locuia împreunã cu mãtusa Ana, intr'o cãsutã lângã apã. Mãtusa Ana era moldoveancã. Cum ajunsese in Arges, sã aibã grije de un om îndrãgostit de fire, nu puturã afla. S'au mutat pe loc in cerdacul ei, mirosind a busuioc si au primit din partea lor rost si îngrijire pãrinteascã, sub ochii mosilor, rãmasi fãrã copii, la bãtrânete.

Cunoscând potecile de când lumea, Mos Toma i-a dus pânã la stâna lui Popescu, in cãldarea Neagoiului. Acolo mâncarã primul lor balmos, mâncare de searã dupã mulsul oilor, pe care il gusti cu încetul din ceaunul pus pe mãsuta cu trei picioare. Dupã masã, o tigare boiereascã, nu invârtitã între degete scortoase, si o poveste despre lume, apoi patul de sarici pregãtit. Dacã frigul te pisca sau dacã puricii pãtrundeau prin bocanci, era cã domnisorii nu prea cunosteau viata ciobanilor din Negoi.

Bietul Mos Toma ! El i-a trecut întâia oarã prin Strunga Dracului, pe vremea când nu erau lanturi ca sã te ajute. Trebuia sã-ti asiguri prizele in stâncã, sacul sã plece înainte de-a rostogolul printre pietre si sã nu-ti fugã ochii spre lac, cã erai atras de abis. Oare va fi fost careva sã le facã slujbele de cuviintã dupã moarte, pentru dragostea lui de munte la peste 70 de ani si pentru cozonacii moldovenesti înalti si aurii, pe cari îi cocea în cuptorul de pâine mãtusa Ana, de ziua Sfintei Mãrii, dupã ce trecea postul?

Sãmânta oamenilor de munte nu se poate sã fi pierit cu toate urgiile prin care trecuse tara de atunci; rãzboi si rãsmeritã de import, industrializare si socializare, ateism si urã semãnatã între frati. Asteaptã de undeva un semn, cutoatecã sate întregi au fost nimicite pentrucã dãduserã un colt de pitã partizanilor.

Pe atunci ei erau fericiti cã puseserã piciorul în piatra unde îl pusese si Capra neagrã.

 

***

 

Trecuse vacanta de varã. El se întoarse la ziarul cãruia îi pusese numele «Vestitorul», în care, rând pe rând, apãrurã articolele lui «Dreata sau Stânga» , «Calul Troian», (Calul Troian era ambasada sovieticã dela sosea), articole profetice dacã la privesti azi, cu ochii celui care au trãit ca sã vadã «ce va urma» .

Eticheta de dreapta li se dãduse din cauza nationalismului unor miscãri din apus, asemãnãtoare cu Legiunea, prin lupta anticomunistã pe care o duceau. Pentru România, lupta antisovieticã era o conditie sine qua non a supravietuirii neamului, luptã dusã de veacuri si contra Rusiei tariste.

Felul de a gândi al legionarilor era altul, destul de greu de înteles atât in tarã, dar mai ales in Occident: omul dãdea totul dela el, de bunãvoie, pentru înãltarea lui ca om si pentru apro pierea de Christos, dãdea cu dragoste. Nimic nu era fortat, ci numai exemplificat. Unde era interesul? Unde era profitul economic, prin care toate se justificau in secolul al XX-lea? Aici era vorba de schimbarea firii nevolnice a omului, de înfrângerea fricii, a dorintei nestãpânite de a poseda, de aducerea dragostei între frati si ajutorul care trebuia sã si-l dea la nevoie, ca regulã de viatã, ca dogmã. Din aceste schimbãri avea sã iasã si progresul economic, altfel planificat decât prin fricã sau pofta de câstig.

Astfel au început intelectualii sã-si clãdeascã o casã cu mâinile lor, fãcând cãrãmizi. Lucrau desigur mai prost si cu mai putin spor decât zidarii. Lucrau in orele lor libere, profesori fiindu-le muncitorii manuali, cari veniserã sã se alãture lor. «Casa Verde» dela Bucuresti crestea sub ochii lor. Pãmântul pe care fusese clãditã era dãruit, iar materialele veniserã din cine stie ce pungã sãracã, asezatã într'un buzunar plin de cer. Nimeni nu putea sti cã acolo, avea sã le fie mormântul si cã de acolo le va pleca cenusa in cele patru colturi ale lumii.

Când Domnicu si-a fãcut teza de doctorat si a trebuit sã o tipãreascã -tiparul era obligator- lipsurile financiare si mândria lor de a se descurca singuri le-au creat o grea problemã. O tipografie bucovineanã duse treaba la bun sfârsit, primind plata in rate.

Lupta nu înceta nicio clipã in domeniul politic si ideologic. Aceasta le adusese prieteni importanti, între cari un profesor de metafizicã la Universitatea din Bucuresti, director de ziar, care pãrea sã-si fi gãsit atunci calea pe care si-o cãuta, pe semne, de multã vreme. Articolul scris de el atunci «Cap, Cãpetenie, Cãpitan», legând miscarea de trecut, de traditie si forta de conducere, era una din cele mai frumoase mãrturisiri de credintã ale unui om supra-inteligent, care accepta sã-si trãiascã învãtãtura «intrând pe poarta strâmtã». Sacrificiul îi fu primit! Unul din oamenii cari se nasc rar pe lume, datoritã marelui lui talent de redare si bogatei lui culturi, muri pedepsit pentru dragoste, lângã fostii lui elevi, în închisoare.

Sotul ei avea un loc la ziarul profesorului Nae Ionescu, loc plãtit, pãstrând in acelasi timp si revista întemeiatã de el, «Vestitorul», prin care vestea poporului cã s'a nãscut o nouã lume in România, distinctã de cea anterioarã si cum nu mai vãzuse tara.

In vara anului 1935, au reluat drumul spre coliba lui Mas Toma. Erau oameni de-ai lui Dumnezeu, cum se spune pe aici. Ii asteptau cu sarmale si cu peste din Buda. In acest an au explorat apa Budei, dela izvor si pânã ce se împreunã cu Cumpãna si Cumpenita, formând Argesul. Sunt 25 de km. pânã sub munte si noaptea au mas la un bordeiu de miei, din «Podul Giurgiului», un munte plesuv si dusmãnos. Bordeiul era mic. Mos Toma isi fuma mahorca afarã, cu mita întoarsã pe dos, semn de vreme rea. Peste noapte din nimic se iscã o furtunã ca acelea. Se înghesuirã toti trei, cum puturã mai bine. Trãznea in toate pietrele din jur. Cerul se fãcuse una cu pãmântul, electricitatea din aer le sburlise pãrul mãciucã, pânã si cel depe mâini. Ii trecu prin munte in acel moment cã n'ar fi fost moarte mai frumoasã decât aceea: natura in plinã desfãsurare, cu acompaniament de tunet si grindinã, iar ei tineri si fericiti. Mirosea a jintitã si praf ridicat de sub pietre. Nu plouase de mult. Ciobanii vorbeau cu oile si câinii, ca in «Miorita». Era o luminã feericã, albastrã-violet, in plinã noapte. Ca o minge de foe, fulgerul lovea in piatrã si apoi sãria inapoi. Ecoul îl întovãrãsea, bãtând in stâncã si apoi întorcându-se înapoi.

Dela o vreme, dusã de vânt pe alte meleaguri, vifornita se potoli. Mos Toma iesise sã-si fumeze «tutunul» pe afarã si sã-si numere ciobanii. Ei adormirã sub sarici si dimineata s'au trezit cu un strat subtire de zãpadã, nãscut pe semne din foc. Pornirã înghetati spre Moldoveanul, cãruia oamenii din partea locului îi ziceau Vistea Mare. La sãritoarea de sub vârf, Domnicu s'a oprit, nefiind in stare sã treacã dincolo, asa cã a rãmas cu viziunea monstrului alb, care nu o primea.

Acasã îi astepta din nou munca. Domnicu îngrijea acuma copiii bolnavi de boli interne: de astm, de cord, de rinichi si ficat. Toate erau reparabile, afarã de bolile de sânge.

El lucra la cãrãmizi, intr'un sat numit Hotarele. Fãceau cãrãmizi pentru Bisericã. La început erau priviti cu neîncredere, dar prin munca si comportamentul lor câstigaserã sufletele oamenilor, care acuma veneau si îi ajutau. Pânã într'o zi ! Din tabãrã plecarã zece bãieti tineri sã pedepseascã pe un trãdãtor iesit din mijlocul lor. Sotul ei, seful taberei, nu stia nimic de aceastã expeditie punitivã. Se trezi in fata faptei împlinite. Atunci se nãscu cantecul: «Pentru trãdãtori, misei si trãdare...». Nu era în linia Evangheliilor, dar numai asa se putea aduce un tineret las si venal la linia traditiei dace. Totul se petrecuse la luminã. Dupã sãvãrsirea faptei, Decemvirii se predaserã si îsi asteptau pedeapsa.

Tabãra se spulberase. Putini credeau in lipsa de complicitate a lui Vasile Marin, seful ei. Cert este cã «Decemvirii», cântati de folclorul popular, întregirã numãrul Nicadorilor dela Jilava.

Isi aducea aminte cã, de Pasti in 1936, toti cei ce trãiau pe lângã Cãpitan, se duserã sã sãrbãtoreascã împreunã Invierea Domnului, într'o casã pustie depe malul Mãrii Negre. Valurile treceau peste falezã, iar vântul misca marea si norii. S'au spovedit si împãrtãsit în Vinerea Mare, au cântat în cor Prohodul, apoi Invierea. Se dãdeau în mãinile Domrului, cu toate pãcatele lor.

In aceeasi varã, 1936, în tabãra legionarã depe malul Mãrii a cunoscut Domnicu pe acea fetitã de doi ani, îndrãzneatã si jucãuse, care avea sã aibã o viatã mistuitã de flacãra ce se degaja în jurul Cãpitanului. Era «fata tatei», desi nu era fata lui. Inconjurat de copiii altora, îti puteri da seama de aura, luminoasã ce se degaja din el. Imbrãcaserã cu totii cãmasa mortii, o purtau cu desinvolturã si elegantã, desi stiau cã poporul nu-i va urma pânã la capãt, atunci când va veni ceasul greu pentru ei.

Intr'un cort, pe pãmântul gol, într'o searã îi auzi vorbind cu seninãtate de ceeace îi poate astepta, nedreptãtile, neîntelegerile si noi prigoane.

Izbucnise rãzboiul spaniol. «Se trãgea cu mitraliera in obrazul lui Hristos». La capãtul vestic al Europei, Spanioli, bravi si orgoliosi, erau manevrati, fãcând jocul unor mari puteri, rupându-se cu dintii între ei si vrând sã aducã Spania la acelasi numitor cu cei cari îi instigaserã. Odatã Spania comunizatã, Europa cãdea in aceeasi plasã, ca un fruct copt. In toamna aceea, cãpeteniile legionare urmãrind rãzboiul fratricid, au descoperit Alcazarul si pe apãrãtorul lui, Generalul Moscardo. Pãrea o luptã de titani, in care familia, prietenia, nu mai jucau niciun rol. Ura era pentru totdeauna deslãntuitã, antiteze se creau, ireversibile: ateu-credincios, nationalist-comunist.

Trebuia dusã si predatã Generalului Moscardo o sabie de onoare, o sabie care mai luptase in rãzboaie, sabia Generalului Cantacuzino, descendent din domnitorii porfirogeneti ai vizantului. Trebuia predatã de o echipã de tineri care admirau eroismul oamenilor închisi in fortãreata din Toledo.

Sotul era bolnav de ochi, totusi într'o searã îi spuse cã i se face marea cinste de a face parte din echipa ce va preda sabia Generalului Cantacuzino. Ce pãrere avea? Poate cã îi va pãrea rãu de frumoasa cãlãtorie ce o va face singur in tara portocalilor. I-a promis cã vor face cândva împreunã cãlãtoria într'acolo, de îndatã ce se vor linisti lucrurile. Stia cã o va apãsa singurãtatea, dar sã fie fãrã fricã, deoarece toti prietenii lui vor fi lângã ea. Cât îl priveste, nu e niciun pericol. Era o onoare sã cinsteascã aceastã sabie oferitã unui erou, in numele unui tineret latin, frate cu cel care îsi vãrsa sângele într'o luptã ideologicã, sub flamura crestinismului.

Isi dãdu seama cã nu era nimic de fãcut, cã încercând sã-l opreascã ar fi apãrut egoistã si închistatã in interese personale. Hotãrîrea lui era de nesdruncinat. Chestiunea nu trebuia privitã cu tristete si îndoialã, prin prisma dragostei omenesti, ci ca o chemare luminoasã, ca o participare sãrãcãcioasã la tesutul unei cãmãsi pentru Hristos.

Mai era putin. Trebuia sã se pregãteasca. Va avea grijã de mama lui, si o va ajuta sã nu simtã cã el a plecat, apoi vor vedea lumea împreunã...

Era ziua de 26 Noembrie când l-a vãzut ultima oarã pe peronul Gãrii de Nord. Era frig. Mai erau si alte sotii. Toatã lumea pãrea cã merge la nuntã: n'ar fi vrut sã facã notã descordantã. In sufletul ei era însã întunerec. Apucase sã ingâne la plecare : «te rog sã-mi scrii. Si te rog sã nu te apropii de Madrid». Atâta - stia, cã acolo e focul cel mare, cã nu voia sã-l piardã in niciun chip, ca rãzboiul este un lucru greu si primejdios.

Trenul se depãrta... se fãcu nevãzut. Lacrimi mari puteau acuma sã curgã, sã se roage ca odatã de mult, Mesterul Manole, sã se iste o furtunã mare ca sã-i opreascã nevasta in drumul cãtre temelia unei opere nemuritoare. La temelia fiecãrei opere ce se vrea nemuritoare stã un mare sacrificiu: dar dece tocmai ei trebuia sã i se cearã acest sacrificiu? Pentru nimic in lume nu era impãcatã cu gândul cã el sã se apropie de locul primejdiei, cã acuma cãlãtorea cu trenul spre Hamburg, de acolo cu vaporul la Lisabona si apoi la Burgos si Toledo...

Brate ocrotitoare o sprijineau. I se vorbea de o cãlãtorie frumoasã si cã n'are niciun motiv sã se îngrijoreze. Dar ea nu crezuse niciun moment in povestea sabiei, ca unic motiv al cãlãtoriei. De acum înainte nu va mai avea dreptul sã se gândeascã decât la el. Cu gândul îl va pãzi ca o cazematã in jurul trupului sãu atât de vulnerabil, o cazematã pe undele vãzduhului, care sã-l apere...

Veneau cãrti postale din Hamburg, Lisabona, Burgos. In 12 Decembrie, cei sapte legionari, plecati cu scopul sã ofere o sabie de onoare Generalului Moscardo, se angajau sã lupte in «Tercio», Legiunea Strãinã Spaniolã, cu gradul de soldat. Nu toti aveau gradul de ofiter si nu voiau sã se despartã. Angajamentul era pânã la sfârsitul rãzboiului. Oricum si in orice fel, destinul trebuia sã se împlineascã. Nici ei nu mai însemnau nimic decat un numãr.

Incepurã sã soseascã scrisori, scrisori care mai târziu au format baza unui dosar N. K. V. D., reprezentând exact dusmanul contra cãruia luptau ei atunci. Scrisorile indicau drumul pe care îl strãbãteau: Salamanca, Unamuno, Biblioteca; Talavera de la Reina. Ii scria cã era frig, cã dormeau cu capul pe operele lui Shakespeare, ilustrate de Gustave Dore. Incerca sã nu scrie decat ceeace i se pãrea frumos.

Mai târziu a aflat de povestea unui sat: o Bisericã în mijlocul satului, o turlã de Bisericã înaltã si înaintând spre turlã, voluntarii români, cari reusiserã sã alunge pe rosii si sã recâstige satul dela un dusman mult mai numeros si mai bine echipat. Primiserã si primele decoratii! Se luptau bine !

Dar pe Domnicu durerea o coplesea in asa mãsurã încât îsi pierduse sensibilitatea pentru suferintele altora. Erau si alte neveste, alti copii, alte mame si o tarã întreagã sfâsiatã de acelasi dusman. Pentru intâia oarã in viatã se ruga atât de fierbinte. Cerea lui Dumnezeu sã facã o minune si «sã îndepãrteze acest pahar, dar dupã cum vrea El si nu altfel». Se ruga tot timpul. Durerea ei i se pãrea mare, mai mare decât toate. Cerea o minune. Numai pentru ea. O, dacã s'ar putea sã fie rãnit, rãnit usor!... Cãuta un loc nevital, unde ar putea fi rãnit. Erau asa de anonimi acesti soldati ai lui Hristos, veniti de peste mãri si tãri. Anonimi cum erau, brancardierul îi va ridica oare la timp, inainte ca orice picãturã de sânge pretios sã fie pierdut? Vor putea striga in aceastã limbã strãinã? Fel de fel de gânduri îi treceau prin minte. In fine cãuta sã-l învãlue în dragoste ca într'o armurã inexpugnabilã. Putea oare sã strãbatã depãrtãrile?

Primi întâia scrisoare de dragoste si dor! In patru ani cât stãtuserã împreunã, acest lucru era subînteles. Acum când îi spunea pentru întaia oarã cã o iubeste si cã totdeauna o iubise. S'a îngrozit deabinealea. Stia, deci, cã nu se va mai întoarce. Voia sã-i lase o ultimã mãrturie a inimii lui. Altfel ar fi tãcut, cum tãcuse pânã atunci. «In cazul când ar fi fost rãnit, sã vinã sã-l îngrijascã. Nu avea încredere decât in îngrijirea ei. Generalul i-ar fi ajutat desigur».

Scrisoare în care îsi mãrturisise secretul inimii lui, pânã atunci adânc ascuns, fu ultima..., An afarã de cea începutã si prin care trecuserã gloantele, amestecându-o cu sânge.

Ii rãspunse printr'o scrisoare lungã, încurajatoare, între cari, printre lacrimi, se descria altfel decum era în acel moment, eroicã si întelegãtoare, minciuni... Noroc cã scrisoarea a rãmas în poste restantul dela Burgos. Poate e si astãzi acolo, cãci nimeni nu a mai venit sã o ridice.

Crãciunul din 1936 nu l-a mai petrecut ca altãdatã in mijlocul copiiilor. Se spovedi si se impãrtãsi. Seara de Ajun, avu o crizã de apendicitã. O operarã colegii, operatie grea cu complicatii si febrã. Când s'a ridicat din pat, dupã Anul Nou si si-a reluat serviciul la spital, avea de gând sã se ducã la General si sã-1 întrebe dece i-a pãrãsit pe bietii soldati, copiii lui, fãrã nicio putere intr'o tarã desorganizatã? Mai stie ceva despre ei, depe front?

«Frontul nu mergea tocmai bine. Se dãdeau lupte grele tocmai lângã Madrid. Nu stia dacã lua parte si unitatea lui, iar de pãrãsire nu putea fi vorba. Nu comanda el!» In Aprilie se încheia ultimul ei stagiu de internat si in toamnã trebuia sã se dea concursul de secundariat, la care ar fi trebuit sã se prezinte... dacã citea. Dar nu putea citi. Nu trebuia sã lase niciun moment gândul important, gândul care o tinea in viatã. Isi formase un fel de delir de unde electro-magnetice, prin care comunica direct cu câmpul de bãtãlie, ziua si noaptea.

In ziua de 13 Ianuarie 1937, Neculai Totu, din echipa core deservea mitraliera, a inceput sã scuipe sânge si a trebuit sã fie evacuat in spatele frontului. Ceilalti continuau sã pãzeasca drumurile care duceau spre Madrid. Pela orele cinci dupã masã patru tancuri rusesti se îndreptau spre micul grup de romani dela Majadahonda. Mitraliere contra tancurilor. Prima loviturã trasã din dosul turelei lovi în plin, ucigând pe loc pe Ion Mota si pe Vasile, sotul ei.

 

***

 

Pela sase dupã masã, se prezentarã la spitalul unde lucra un domn mai in vârstã si o doamnã tânãrã, cerând sã vorbeascã cu interna de garda. Domnul mai in vârstã era colonel in rezervã, facând parte din Senatul Legiunii. La început îi spuserã cã sotul ei a fost grav rãnit. Dar întelese totul, din momentul în care îi vãzuse. Nu mai putu vorbi. Totul fusese înzadar. Toate rugãciunile ei si undele de drogoste pe core i le trimetea peste mãri si tãri. Astfel a murit pentru întãia oarã Domnicu, odatã cu dragostea ei.

 

***

 

In tot timpul acestei morti in store de veghe, ca o comã psihicã, cu functiunile vegetative pãstrate, a continuat sã lunece in virtutea inertiei, neprimind nicio zi de concediu, îngrijind bolnavi ca mai înainte, stând de vorbã cu oameni cunoscuti si necunoscuti, fiind dusã cu sufletul undeva departe. Nicio lacrimã.

Cãpitanul venea la spital, se aseza într'un colt al odãii, scotea un pachet de cãrti si fãcea pasiente, in timp ce lacrimi mari i se rostogoleau pe obraz. Ionel Mota era cel mai bun prieten al lui. Poate plângea pentru asta sau pentrucã avea darul clar-viziunii si simtea cã si de ei se apropie urgia cea more, «Mlastina desnãdejdii». Venea aici pentrucã îi vedea fata întunecatã, cu niste ochi care pãreau a fi de repros. Venea poate sã-si cearã iertare si sã arate cã el nu este mai putin lovit.

Mult dupã aceea, aflase cã cei ce luptaserã cu sotul ei alãturi fuseserã eliberati si se întorceau în patrie ca sã aducã cu cinste trupurile eroilor. Intre timp aflarã si Spaniolii cã cei ce îsi dãduserã viata pentru crezul lor, care în fond era crezul a o jumãtate din Europa, erau oameni mari în tara lor si greu de înlocuit.

Se fãceau pregãtiri de înmormântare. Imbrãcatã în negru, a fost dusã la granita de nord a tãrii, ca sã-si astepte iubitul; un mit se crease in jurul sotului ei, care avea sã se întoarcã sã doarmã somnul de veci în pãmântul strãmosesc. In acest timp de durere, se ridicau voci haine care cereau sã se ridice cetãtenia legionarilor cari se întorseserã, pentrucã luptaserã în uniforme streine, pentru o cauzã streinã. In schimb poporul, care simtea, cã sunt ai lui, alergau din toate unghiurile tãrii ca sã se închine, ca unor moaste sfinte, sicriilor purtate dealungul tãrii.

Douã umbre negre însoteau trenul: cele douã vãduve. Avea 26 de ani când l-a vãzut ultima oarã. Incãrcatã de ani, de durere si neîntelegere, se târa ca o umbrã în urma acestui cortegiu, pion pierdut pe tabla de sah a lumii.

Tot poporul iesea în fata trenului ! Femei cu copii în brate îi ridicau in sus deasupra capului sã vadã si ei cum se întorceau în patrie eroii si cinstea de care se bucurau din partea oamenilor. Trenul trecu prin dulcea Moldovã, acoperitã de zãpada albã, doliul regilor, prin Ardeal si apoi prin Muntenia.

In ziua de 13 Februarie 1937, ajungeau acasã. Priveghiu dupã datina strãmoseascã in Biserica Sf. Ilie Gorgani, apoi printre fulgi de nea, într'un car cu cetinã, tras de legionari, au fãcut drumul de veci spre casa clãditã cu mâinile lor. Puzderie de oameni îi însoteau, mergeau toti linistiti si abãtuti, prin zloatã, pe drumul lung, ultimul spre tãrâna din care erau alcãtuiti. Numai trupul ei îndurerat de rãni, îl însotea; cu sufletul era departe, se juca pe vreo vale între brazi cu cel care nu mai era. Ii lãsase la redactria ziarului scrisoarea: pentru cazul cã nu mai avea sã se întoarcã. Scrisoarea era scurtã: «Te rog sã mã ierti cã acuma esti asa de singurã si ai grije de mama». Nici n'ar fi fost nevoie de mai mult...

Pânã la 1 Aprilie, lucrã la spital ca sã-si termine internatul,. pe care-l începuse împreunã cu el. Apoi îsi luã bruma de lucruri ce le avea si se mutã in dealul Cotrocenilor, alaturi de bãtrânã, lângã care gãsea ochii si gândul lui. Colegii îi aduserã o masinã încãrcatã de cãrti: «învatã, n'ai altceva de fãcut»! Si se puse pe învãtat. Ziua învãta si noaptea visa. O ranã mare era in trupul ei. Umbla prin Biserici si pela vraci ca sã se tãmãduiascã si se întorcea acasã sdrobitã de obosealã.

Bãtrâna, mama lui, îi citea din Carte, acolo unde se deschidea, gãsind un sprijin si un scop ca sã poatã merge mai departe. «Ai grije de mama». In realitate, lucrul era exact invers, cãci mai mare sprijin gãsia Domnicu in bãtrânã. Reusise prima si le secundariat si nimeni nu trebuia sa le poarte de grije. Ii spunea mama lui, Bucura: «Sã nu plângi, maicã, cã îi ingreunezi sufletul si-l tii alãturi de pãmãnt. Eu am pierdut un bãiat si am câstigat o fatã».

Dumineca mergeau împreunã la Bisericã si duceau flori la mormânt. Ziua îngrijea 300 de copii grav bolnavi la spital; noaptea o chinuiau visurile si întrebãri fãrã rãspuns; incerca sã traverseze cea mai deasã barierã de sârmã ghimpatã, bariera dintre viatã si moarte. Se cãznea sa capete credinta care îi dãdea mamei lui liniste si intelepciune.

La alegerile din Decembrie 1937, partidul «Totul pentru Tarã» a câstigat aproape 70 de mandate. 70 de tineri deputati au intrat in Parlament. Sacrificiul celor doi eroi, morti departe de tara lor, a impresionat si schimbat in parte mentalitatea multor români. In afarã de bunãstarea vietii lor particulare, oamenii începurã sã învete si altceva, de exemplu, necazurile deaproapelui si ajutorul care îi poate fi dat.

Sistemul existent ar fi trebuit sã fie înlocuit si sã disparã pe încetul, nemai fiind dorit si sustinut de nimeni. Dar sisternul ce-a domnit pânã atunci nu se va autodesfiinta, ci va rezista si mai degrabã, va cãuta sã se apere si sa supravietuiascã, prin orice mijloace.

«Vai de cel prin care se va face primul pas spre rãu». De data aceasta, primul pas fu fãcut de un istoric vestit. Seful Legiunii fu dat in judecatã pentru ultragiu. Totul pãrea aranjat dinainte. Cei informati il rugarã sa disparã, sã nu se preteze la aceastã cursã. Ar fi fost bine sa evite procesul, sã se ascundã, sa fugã. Masina era in fata casei. Nimeni n'ar fi avut ceva de spus. Tara întreagã era gata sã-l ascundã.

«Mi-am asezat viata si viitorul in mâinile Domnului, rãspundea el linistit. Dacã e împletit cu viitorul tãrii, tot Domnul va sti mai bine ce trebue fãcut ; nu pot lua inapoi ceeace am dat de bunãvoie odatã.»

Cu putin timp înainte fãcuse declaratia care avea sã-l coste viata: in caz cã tara i-ar încredinta puterea, avea sã schimbe politica externã alãturi de Axa Roma-Berlin. Era încã departe de-a avea puterea sa facã aceastã schimbare. Atunci dece îsi dãduse intentiile in vileag? Ca sa câstige noi prieteni peste hotare sau pentru a indica cã adevãratul dusman al tãrii lui se afla de veacuri la rãsãrit?

Se prezenta deci Cãpitanul la acest mic proces, care nu avea alt scop decat sã punã mâna pe un om reputat insesizabil. Fu condamnat la sase luni închisoare, care spãlau onoarea atinsã a marelui si vanitosului profesor, de data aceasta parte activã in complot.

Dupã procesul cel mare si condamnarea Cãpitanului la zece ani inchisoare, a fost dus mai întâiu la inchisoarea Doftana, pentruca apoi sã fie închis la Râmnicu-Sãrat; alãturi de Nicadori si Decemviri.

In timpul acesta in tarã bãntuia prigoana. Oameni dipãreau necondamnati in închisori. Se cãlcau legile tãrii tocmai de acei care le fãcuserã. Regele, înconjurat de camarilã, desfiinta libertatea cetãteanului, in folosul acestei camarile si patrona nedreptãtile.

Patru fete si cinci doamne fuseserã inchise la Mãnãstirea Suzana. Printre ele se gãsea si Domnicu. Fusese gãsitã in vizitã la una din doamne. Din gresalã a fost arestatã si gãsitã vinovatã? Poate nu din gresalã. Policlinica unde lucra acuma avea succes: îngrijea bolnavi gratuit din contributiile medicilor. Policlinica fusese socotitã de autoritãti loc de propagandâ si nu loc de ajutor frãtesc, iar initiatoarea a fost pusã pe lista neagrã.

Mãnãstirea Suzana fu pentru Domnicu un început de întoarcere la viatã. O viatã lipsitã de vanitate, pusã sub semnul credintei in Dumnezeu si a dragostei de oameni.

Sunt oameni cari dacã ai norocul sã-i întâlnesti in viatã, au influente decisive asupra desfãsurãriii ei viitoare, noroc nu dat oricui, sau poate, cum in credinta lor nimic nu era întamplãtor, lucruri dinainte pregãtite pentru desãvârsire. Asa a fost întâlnirea cu Motãnel, fata veselã cu ochii verzi, care umbla sã ridice pãcatele lumii! Ea îi dãrui primul surâs, dupã ani de desnãdejde si sigurantã cã nu putea gresi dacã mergea pe calea însemnatã de cruce si de înviere.

In noaptea spre 30 Noembrie 1938, noaptea de Sf. Andrei, Cãpitanul cu 13 legionari au fost scosi pe furis din închisoarea Râmnicul Sãrat si, in timpul transportului spre Jilava, au fost strangulati. In jurul gâtului fiecãruia fu trecutã o sfoarã, de care 14 oameni, la o comandã, au tras cu putere. Cadavrele furã ingropate in curtea fortului si un strat de vitriol fu vãrsat deasupra, pentruca istoria sã ignoreze pentru totdeauna crima sãvârsitã.

A doua zi, Radio anunta fuga de sub escortã a detinutilor si pedeapsa lor...

Nimeni nu crezu, nimeni nu putea crede in moartea lui. Peste doi ani, desgroparea dovedi moartea si felul in care muriserã, oameni judecati si necondamnati la moarte. Burghezia si felul ei de viatã îsi semnau sentinta de moarte, însã fãrã sã înteleagã in acel moment grozãvia ce-o asteaptã.

O tarã întreagã plânse in ascuns speranta ei ingropatã sub lespedea grea dela Jilava.

Se bãnuia cã moartea Conducãtorului va fi rãzbunatã. Urmã un an de crâncenã prigoanã. Lagãrele erau pline de ostateci si tot ce avea tara mai ban, mai luminat, mai cinstit, zãcea îndãrãtul zãbrelelor.

La 21 Septembrie, primul ministru, Armand Cãlinescu, care dãduse ordinul de saprimare al Cãpitanului, a fost împuscat de o echipã de legionari, cari, dupa aceea, s'au predat si au fost si ei împuscati pe local executiei. In acea noapte se deschisese cerul ca sã primeascã sute de tineri care plãteau credinta si cinstea lor: au fost ucisi o mare parte din cei aflati in închisori si lagãre, iar in fiecare judet au fost împuscati un grup de trei legionari, dintre cei mai buni; pentru a îngrozi lumea, au fost expusi vederii publice. Cadavrele zãceau in dram, rudele nu îndrãzneau sã le ridice sau sã-i recunoascã. Niciun preot nu le sluji la groapã. O generatie de cãrturari idealisti fusese nimicitã. In spatele hecatombei erau interese multiple. Deasupra tuturor, crima fu patronatã de rege.

Pânã atunci in tarã plãtea cel vinovat, nu ostatecul. Ce nebunie de distrugere se abãtea asupra omenirii ! Ca in miturile antice, pãrintii îsi inghiteau copiii cei mai buni. In Apocalips se povesteste de timpul când oamenii vor ruga gropile sã se deschidã, ca sã între ei in local celor morti ! Romania este acuma la punctul apocaliptic, cãzând sub o stãpânire streinã, din cauza insuficientei coeziunii între membrii natiunii, carentei de putere si minciunii falsificatoare. Moartea lor fusese oare plãtitã cu bani, cu bucãti din trupul tãrii, cu zone de influentã unei internationale atotputernice? Ca in însãmântãrile florale, din sângele crestin al martirilor, crestea un nou tineret, gata de sacrificiu, dacã asta era ceeace i se cerea. Izvorau altii, mereu altii. Traditia de eroism si de strângere a randurilor între vii si morti, între trecut si viitor, se pãstra si perpetua. In 1940, la un an dupã uriasa jertfã, în care pieriserã sefii nationalismului românesc, regele fu isgonit din tara impreunã cu vagoanele lui pline de averi, agonisite pe spinarea unui popor pe care nu-l iubise. Generalul Antonescu prelua puterea. Europa era un imens rug de flãcãri! România pierduse Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, in mod asa zis pasnic, prin conferinte patronate de asa zisii prieteni ai nationalismului in lume. Provinciile erau «românesti». Un trup ciopârtit sufere... Generalul nu avea partid si avea nevoie de legionari. A imbrãcat cãmasa verde, jurã credintã crezului lor, si guvernã câtva timp, împreuna cu ei, încercând permanent calea celor douã cãi.

Domnicu nu fãcea politicã. Un mare industrias îi propasese bani pentru orice creatie medicalã; i se propusese pensie pentru sotul mort in rãzboiu, bursã in strãinãtate pentru studii, în sfârsit catedrã la Facultate, in local unor profesori cari obtinuserã catedra pe cãi imorale. Refuzã totul. Era încã tânãrã. Mai putea munci, îsi putea face datoria îngrijind de bolnavii sãraci, cei pe care spitalele îi refazau, pentrucã sufereau de boli incurabile, cei care se îngrijesc cu ceva «peste» medicamente.

In strada Cobãlcescu se adunã o echipã de doctori, veniti fiecare cu instramentele de care aveau nevoie, doctori cari îsi sacrificau din timpul rezervat carierei pentru a se dãrui altora... Erau mai multe oferte decât locuri. O afluentã nebunã de oameni fãrã sperante, care isi luau zilnic portia de încredere in viatã, pe care o pierduserã. Surori de spital si surori improvizate ajutau cu cãldurã si dragoste. Asta cereau oameni înfricosati, grabnic ajutor. Si asta învãtau si vindecãtorii clasici de boli, ca sã facã.

Niciodatã nu fusese mai sãracã si mai obositã ca atunci, in putinele luni, cât a durat simbioza nenaturalã între un general ambitios si vanitos si tineri idealisti, care nu acceptau sã împartã tara si sã dea din ceeace nu le apartinea. Viata lor o puseserã mai de mult la picioarele tãrii.

Conflictul intre guvernanti isbucni dupã marele cutremur din 10 Noembrie 1940, care zgudui ca un avertisment pãmântul. Ucigasii Cãpitanului închisi la Jilava, trebuia judecati, dar Generalul nu se grãbea. Incetul-încetul plecau pe usa din dos si cãutau mai ales sã ajungã la adãpost acei ce se justificau cã au tras «din ordin». In timp ce se curãta Bulevardul Brãtianu de molozul blocului care cãzuse pe o coastã, ca un castel de cãrti de joc, simbolul regimului care il clãdise, si tineri entuziasti mânuiau tãrnacopul pentru a cãuta printre dãrâmãturi vii si morti, buna lor credintã era înselatã. Se iesea dela Jilava, se putea iesi dela Jilava.

In fond, in orice guvernare, totul se bazeazã pe încredere. Moneda e incredere, economia si cultura sunt încredere. Se cere incredere, pentru a clãdi un viitor.

Se pierdea încrederea!

In noaptea când fu deschis mommântul dela Jilava si când multi credeau cã nu vor gasi nimic, ca odinioarã pe Golgota, când fiecare mort fu descoperit cu streangul la gât, pe care ucigasii îl lãsarã in graba mare, o sfântã mânie i-a prins pe legionari. O crimã atât de mare nu putea rãmânea neispãsitã nici pe acest pãmânt! Când familiile se tânguiau deasupra gropii, se auzeau împuscãturi in fort. Vinovatii erau pedepsiti fãrã judecatã.

Relatiile din conducerea bicefalã se apropiau de momentul critic. La 21 Ianuarie 1941, izbucni asa zisa rebeliune! Rebeliunea unei pãrti din conducere contra celeilalte. In realitate inversul era valabil. Generalul pregãtise rebeliunea, dând o loviturã de Stat. Nemtii sustinurã pe Generalul Antonescu, iar dacã se salvarã câteva cãpetenii, acestea ajunseserã la Buchenwald, in lagãr.

Fratele ei, legionar, era rãnit. Se dãdu un decret cã toti detinãtorii de arme vor fi condamnati la moarte! Domnicu fu vândutã pentru câtiva lei de fata care lucra cu ea: arme ascunse. Dece? Contra cui? A fost arestatã. Era in Vinerea Mare, dinaintea Pastilor. Credea cã va fi judecatã imediat. Se pregãtea pentru cãlãtoria cea mare. Avea-va cinstea sã moarã in Vinerea Mare?

Deodatã se pare cã legile îsi recãpãtaserã locul. Trebuia sã fie judecatã. Inchisorile erau pline de detinuti politici; rebeli, care pânã mai ieri fuseserã la putere!

Trecu prin trei zile de anchetã. Clopotele de Pasti sunarã la toate bisericile din Capitalã Invierea. A treia zi de Pasti era Sf. Gheorghe, Sfântul care exterminase balaurul. Era ziua judecãtii. O aduseserã pe jos, farã ochelari, dela Malmaison la Tribunalul Militar. Mirosea tare a liliac. Tocmai înflorise liliacul alb.

O apãrau doi avocati, buni prieteni. Ce erau sã spunã? Unuia îi scãpase copilul dela moarte, celuilalt mama. Era putin penibil. Intrarã de odatã in salã doctorii pe care tocmai îi eliberau. Pe atunci, se mai eliberau câte cineva din închisoare! Bucuria revederii. Venirã sã facã act de solidaritate cu «rebelii».

Tribunalul o condamnã la moarte, conform legii în vigoare. In salã era si tatãl ei. Ce copil rãu fusese! El, culmea corectitudinii, militar de carierã, erou in primul rãzboiu mondial, in 1uptele dela Ciresoaia si Marãsesti, sã asiste la judecata unui Tribunal Militar care tocmai îi condamna fiica la moarte.

Sala era plinã si ostilã condamnãrii. Tata vroia sã-i aducã de mâncare. O luarã repede. Sentinta trebuia executatã chiar in zorii zilei!

La Malmaison, o pãzea chiar în camerã, vãrul ei primar, ca sã nu se arunce pe fereastrã. Asa era regulamentul. Existau ferestre fara gratii.

Spre searã primi vizita unei echipe de preoti, 15 la numãr, care se ofereau sã moarã în locul ei! Inchisoarea era plina pânã la refuz. Era singura femeie la secret. Totusi se îngãduia sã primeascã vizite. Preotii îi cerurã sã scrie un articol, înainte de moarte, pentru revista «13 Malmaison», scris cu mâna, dar totusi pe hârtie. In privinta înlocuirii, i-a refuzat politicos. Un articol, dacã murea in zorii zilei, spuneau ei, ar fi avut mare valoare. Prima femeie executatã pentru detinere ilegalã de arme, de care nici nu stia sã se serveascã cel putin. Femeia mai era si doctoritã. Scãpase multi oameni dela moarte. Era neverosimil cã s'ar fi gândit acuma sã ucidã.

In fine, justitia era oarbã! Se apucã, sã scrie povestea «Izvorul Dorului», apã care iesea nãvalnic din pãmânt, sub muntele Ciucas. Legenda spunea, povestitã de ciobani, cã acest izvor se nãscuse candva din lacrimi de dor. Era exact ce simtea ea in seara aceea, sortitã sã fie ultima ei searã in lumea aceasta: un dor imens, arzãtor, o adevãratã suferintã fizicã, dupã dragostea pierdutã Se apropia oare regãsirea?

Pela trei dimineata, în ziua de Sta. Elisabeta, care vine dupã Sf. Gheorghe, un preot veni sã o spovedeascã, si sã o impãrtãseascã. Verisorul, trecut din armata activã la pazã, se retrãsese discret.

Când sosi ceasul, o intreagã trupã se afla la use; pãreau mai pãtrunsi de moment decât detinuta...

In goana mare apãru un curier, care aducea «Gratierea cu permutarea pedepsei la zece ani temnitã grea».

Aceasta a fost cea de-a doua moarte a ei.

 

***

 

Urca un munte înalt, îmbrãcat în ceatã: putea fi Olimp, Parnas sau Ararat. Urcusul era greu. De abia îsi trãgea respiratia. Fantomatic, în ceatã, se desprindeau reclame luminoase: «Voi distruge întelepciunea celor întelepti»;

«Voi nimici inteligenta celor inteligenti». 

Si mai departe

«Domnul cunoaste gândurile celor întelepti»; «Stie cã sunt departe».

Ce cãuta pe aici? Toate lucrurile în care crezuse îsi pierduserã valoarea?

Veni rãspunsul!

Veti privi cu ochii vostri si nu veti vedea; «Cãci inima acestui popor s'a împietrit».

Urcusul era din ce în ce mai greu. Dar, o minune, erau umbre care o sustineau.

Sus pe creastã era o luminã mare, ceata pãrea cã se risipise. Oameni, cunoscuti, prieteni: o asteptau.

Incepu sã-i cheme pe nume: Vasile, Ion, Gheorghe, Iordache, Gutã, Radu, Titi, Mihaela, Corneliu, Bucura...

Toti rãspundeau ca la scoalã «Prezent». Cântau un cântec:

 «Cei ce-au cãzut ucisi de gloantele dusmane, pãsesc în rând cu cei ce au rãmas».

Cânta si ea...

Ana MARIA-MARIN