Poate
demult, în rămuroase leaturi,
ai
fost o coasta de jivină sau stejar,
soldul
lui Strâmbă-Lemne prins în straturi,
arcul
de os al lunii la pătrar.
Pui
de balaur înlemnit în vraje,
spadă
de print, pe care un blestem
de
zână a 'ndoit-o, rece 'n coaje
si-a
stins-o 'n teaca somnului de lemn.
O
tandără de curcubeu subtire
tăiat
de-un sfânt dulgher în trandafir,
sau
oiste cocârjată
prin safire,
din
Carul mare frânt la un nadir.
Azi,
os din pieptul gârnitei străbune,
spinarea
ta umflată de mistret
sira
de lemn, domestică, si-o
pune
pe
umăr, ars cu cer, de precupet.
Ti-a
suerat olteanul
doar odată
si
te-a 'mblânzit, sălbatecă năpârcă.
Domol,
pe-un cos, te culci
încovoiată
si
la un semn îi sari, supusă 'n cârcă.
Dar
spre azur cocoasa
ta se 'nchină
si
cele două guri serpesti
se'ndoae
si,
lung sărută rodul de văpae
din
cosurile mari cât
luna plină...
Te-aud
cum duci pe uliti anotimpuri,
sângele
toamnei, mierla lui Florar.
Si
parcă vii din nuferi si arginturi
si
cari, din anii mei, mărgăritar.
Din
viata mea te 'ncarci cu cosuri
pline,
le
umpli, greu, cu ploae si
cu soare
Si
printre piersici si
gutui mă duci pe rnine
si
visul meu mi-l strigi pe ulicioare.
Ca
'ntr'un poem le arcuiesti
mătasă,
coapsă
de-argint a unei lungi lăute:
Hai,
ani de rouă - pere pergamute -
Hai,
suflete 'ncărcat cu tămâioasă ?