Editura MARINEASA, Timisoara 1999

 

ELIBERAREA

 

 Anul 1964, luna aprilie, la Periprava. Se instaurase un climat de pace, de liniste. Focul cel mare se stinsese. Toti ne asteptam termenul de eliberare. Era anul când ne expira prelungirea pedepsei. Colonia, fiind asezata pe un mic mamelon, stapânea împrejurimile. De la locul de unde se lucra la rogojini, puteam vedea pâna la Dunare si, dincolo de ea, chiar si Vâlcovul, oras care pe vremuri era al nostru. La margine de tara, în nesfârsit de ape, visul nostru adesea se destrama. Când oare, ajunge-vom iarasi sa mai fim stapâni pe întreaga noastra tara, sa fim una? ca tara mare si frumoasa, în granitele firesti ale acestui popor? Macinati de gânduri si purtati de doruri, asteptam termenul de eliberare. La început de mai 1964, forfota prin lagar. În ziua de 6 mai, de dimineata, apar ofiteri straini prin colonie. În jurul orei opt sunt chemati oameni la ancheta, dar mai multi odata. Nu dupa mult timp îi vine rândul lui uica Patru. Îl pândesc sa vad daca mai se întoarce. El era în alta baraca. Cei care ieseau de la ancheta nu aveau voie sa ia contact cu noi, cei care n-am fost chemati. Totusi, reusesc sa ajung la el, întrebându-l ce a fost. Repede îmi spune ca ne da drumul acasa. Ca sa nu ma prinda gardianul, am fugit înapoi. Asa au fiert colonia pâna înspre seara. Mai ramaseseram câtiva nechemati. Ceilalti îsi faceau bagajul si se duceau spre poarta. Cu mine mai ramasese si doctorul Aristide Lefa medicul lagarului. Ne faceam noi calculul ca vom ramâne pe mai departe în lagar. Nu ne era totuna, dar n-aveam ce face. Buna, rea, trebuie s-o primim si pe asta. Pe înserate, ma cheama si pe mine la ancheta. Era un capitan de la Timisoara. Nici una, nici alta, capitanul îmi spune: 

- "Intentionat te-am lasat la urma, ca sa te mai fierb un pic, ca destul ne-ai fiert tu pe noi, pe unde ai trecut, prin închisorile acestea din tara. Uite ce-i, sa semnezi o declaratie ca afara nu vei sta de vorba cu nimeni despre închisorile prin care ai trecut. Asta-i una. A doua este sa nu te opui orânduirii. Sa te supui legilor statului. Acum vei merge acasa, în familie. Vei intra în câmpul muncii. Daca respecti ordinea sociala, nu vei avea cu nimeni nimic." 

Asa ne-am despartit unul fata de altul. Merg la baraca si-mi iau bagajul. În fata birourilor erau toti fratii mei care se eliberau. Mi s-au facut si mie formele de eliberare si am intrat în rând cu ceilalti. Seara, târziu, pe întuneric, ne-am despartit de Periprava. Pe masura ce înaintam spre portul improvizat, Colonia Periprava intra într-o bezna adânca. 

 

CONFRUNTÃRI CU PREZENTUL 

Rãspuns d-lui Radu Ciuceanu la "Potcoava fãrã noroc"

MUNTII MÃRTURISESC 

 

De când s-a nascut neamul românesc, muntele pentru el a fost cetate si altar. A ocrotit si salasuit pe cel napastuit si haituit pentru dreptate. A fost întaritor. Adesea a tinut loc de altar întru HRISTOS, gasindu-si calea cea buna în izbavire si-ntr-o înalta spiritualitate. De aici, ca Fetii Frumosi din basme, se aruncau în lupta împotriva dusmanului, aparându-si neamul si glia, realizând spaima în rândurile inamicului. Nu la întâmplare s-a ajuns la vechea zicala: "Codru-i frate cu românul", pentru ca într-adevar codrii si-n zilele noastre de rezistenta s-au înfratit cu românii. Citind cartea D-lui Radu Ciuceanu Potcoava fara noroc - Memorii II, editata la Ed. Meridian 1994, am ramas surprins de lipsa de obiectivitate în relatarea evenimentelor si a datelor istorice din capitolul: "Partizanii din Banat". Ca unul care am facut parte din acest grup, am constatat pachetul de contradictii de-a lungul prezentarii rezistentei din Banat si inadvertentele istorice întâlnite la tot pasul. Sa trecem acum la sustinerea celor afirmate pe baza de documente. I Colonelul Ioan Uta a fost numit prefect al judetului Severin dupa lovitura de stat a generalului Ion Antonescu din ianuarie 1941. Dupa procesul Maresalului Ion Antonescu din 1946 si mai ales dupa executarea lui, au urmat în tara o multime de arestari din rândul ofiterilor superiori din imediata apropiere a Maresalului. Ori, cum col. Uta fusese numit prefect de Maresal, se numara si el printre cei care trebuiau sa fie arestati. Asa stând lucrurile, a fugit de acasa în sudul judetului Severin, în regiunea muntoasa, scapând de acest val de arestari. Nimic de condamnat în acest gest, ba din contra, de apreciat, pentru ca în felul acesta, col. Uta declara pe fata razboi comunismului, care se instalase de-a binelea la conducerea tarii. În aceasta parte a Banatului de sud, în special a judetului Severin, prin comunele din jurul Caransebesului, Teregovei si al Bailor Herculane, îsi face o multime de prieteni si de cunostinte, de la care a nadajduit mult ajutor, dar pe care la vremea oportuna nu l-a avut cum trebuia. În acest timp, el nu a stat doar ascuns în padure. De multe ori s-a deplasat, deghizat, chiar si pâna la Timisoara, trecând prin Caransebes si Lugoj, unde chiar a si poposit putin timp. Asa se face ca se întâlneste si cu Aurel Vernichescu la Lugoj. În vremea aceea pe toti ne preocupa problema rezistentei împotriva puterii comuniste. Nucleele de rezistenta, de-abia în anul 1948, dupa arestarile masive de legionari din 15 mai, se formeaza în muntii Banatului, ca de altfel si-n toata tara, de-a lungul muntilor Carpati. II Cunoscându-l acum pe colonelul Uta, sa trecem la ceea ce prezinta Radu Ciuceanu în cap. "Partizanii din Banat": 

a. La pag. 211 ne spune asa: 

- "Scena confruntarilor suprapunea regiunea masivelor Godeanu, Moraru si Tarcului. Comandantul unitatilor de partizani era colonelul Uta, fost prefect de Caras-Severin. Refugiat în Muntii Tarcului, în vara din 1948, colonelul Uta îsi formase o grupa de luptatori alaturi de care va actiona pe un teritoriu întins, incluzând Valea Cernii, Cracurile Maneasa, Radochioasa, Gârdoman, Oslea, mergând pâna la izvoarele Jiului românesc si Muntii Semenic. Era primul detasament de partizani, care matura regiunea de contact al Muntilor Olteniei cu cei ai Banatului. Prin incursiunile îndraznete colonelul Uta reusise sa puna pe fuga posturile de militie si autoritatile locale comuniste...". 

Din cele prezentate în alineatul de mai sus reiese clar ca Uta avea o unitate bine formata de partizani, mare ca numar si uniti între ei. Actionau la o singura comanda, data de colonel. În realitate, însa, niciodata n-a avut mai multi de noua oameni cu el. 

b. Tot în cuprinsul aceluiasi capitol, la pag. 214, ne spune: "... rezistenta a fost expresia unei nemultumiri generale fata de ideologia otravitoare pentru lumea satului. Dar, lipsind un comandament unic, miscarile n-au putut fi coordonate. Rascoala a izbucnit din puncte diferite, fara legatura între ele, într-o succesiune de miscari care a permis regimului comunist sa-si concentreze fortele, sa izoleze si sa distruga focarele de revolta." 

Din acest alineat se desprinde în mod clar ca grupurile de rezistenta nu aveau o comanda unica,cum afirma d-l Ciuceanu despre col. Uta. c. Adevarul este altul si anume ca fiecare grup actiona la comanda conducatorului de grup. Tineau, însa, legatura cu altii prin curieri. 

III Autorul nu ne da data aproximativa a luptelor angajate între securitate si grupul de partizani condusi de col. Ioan Uta în masivul muntos al Carpatilor Meridionali. 

a. Iata ce ne spune la pag. 213-214: 

- "Sub tirul aruncatoarelor de grenade, grupele de partizani au fost obligate sa se retraga ori sa piara în lupta. Amanunte asupra ultimelor lupte au ajuns la noi, strabatând zidurile puscariei. - Izolat pe saua care leaga Muntii Tarcului de masivul Godeanu, colonelul Uta împreuna cu putinii supravietuitori pe care-i mai avea alaturi au respins atacurile succesive ale batalioanelor de interventie. Somat sa se predea, colonelul, agatat de mitraliera cu care trasese în atacatori, s-a aruncat în prapastie, Trupul sau a fost scos mai târziu din vagauni, vârât într-un sac si expediat de securitate la Bucuresti." 

Si din acest alineat, concludem ca lupta s-a dat între masivul Tarcu si masivul Godeanu. Când a fost? Nu se mai stie. Prapastie atât de mare si de aproape de câmpul de lupta nu este. Cea mai apropiata prapastie este în partea de sud a masivului Tarcu-"Mânioasa". De aici, izvorul Râului Rece sau Hidegul, cum se mai numeste acum, începe s-o ia la vale. Apar acum relatarile contradictorii. 

Deci, col. Uta a murit aici aruncându-se în prapastie, fara sa fie împuscat. 

b. Iata ce zice autorul la pag. 317: 

- "Atacul s-a declansat la 7/8 febr. 1949, când au fost efectuate 51 de arestari în judetul Severin, persoanele vizate fiind banuite ca ar întretine legaturi cu partizanii. Trupe de interventie din Batalionul 9 de securitate au fost trimise în comuna Valea-Bolvasnita, unde a fost capturat comandorul Petru Domasneanu. Grupul colonelului Uta a fost capturat în apropierea comunei Mehadica din jud. Caras. Peste patruzeci de soldati au luat cu asalt salasul în care se afla colonelul Uta si, desi aici nu se gasea decât noua partizani, lupta a durat aproape o ora. În afara de Uta, au mai pierit în lupta înca trei partizani: Pantelimon Erimescu, Ilie Cristescu si E. Careba." 

Aici, cu multa precizie, autorul arata ca Ioan Uta, împreuna cu ceilalti partizani, a luptat eroic în acea coliba. Dupa o ora de aparare îndârjita, cad colonelul Ioan Uta, Pantelimon Erimescu, Ilie Cristescu si E. Careba, pe data de 7/8 febr. 1949, în jurul comunei Mehadica. - Din nou ne gasim în fata unui alt mare neadevar. Cu toata parerea de rau, ma adresez istoricului, nu numai fostului detinut politic Radu Ciuceanu: 

- Când a murit Colonelul Uta cu adevarat? 

- În luptele dintre Tarcu si Godeanu, pe saua de acolo, aruncându-se cu mitraliera în prapastie, sau pe data de 7/8 febr. 1949, aproape de Mehadica, împuscat în spate când a încercat sa se strecoare afara din coliba? 

- Sau l-ati scos d-voastra de guler din prapastie si l-ati adus sa lupte din nou la Mehadica? 

- Care-i adevarul? 

Sa fim lamuriti de un singur lucru. 

- Colonelul Ioan Uta a fost un luptator împotriva Comunismului, un erou prin comportamentul sau în apararea neamului românesc. A luptat cu securitatea si a murit rapus de gloantele dusmane. Nu s-a aruncat în prapastie ca sa scape de inamic. 

IV În "Potcoava fara noroc", autorul nu vorbeste aproape nimic de Spiru Blanaru. Trece totul sub tacere. Doar în partea ultima, "Note", la capitolul "Partizanii din Banat", pag. 317-318, este amintit de patru ori. Insista însa asupra comandantului Petre Domasneanu. De Gheorghe Ionescu nu aminteste în nici o parte a cartii, desi istoria îl consemneaza ca un mare luptator si conducator. Lupta colonelului Uta, eroismul lui si martiriul sau nu exclud lupta si eroismul lui Spiru Blanaru, Petru Domasneanu si Gheorghe Ionescu, cu grupul de partizani. 

a. La pag. 317, autorul noteaza urmatoarele: 

- "O parte din grupul lui Spiru Blanaru cade în lupta la 22 februarie 1949, la Cracul Stanei, la circa 22 km vest de Cornereva, jud. Severin." 

- O alta inadvertenta. Sa lasam sa vorbeasca securitatea despre aceste lupte din 22 febr. 1949. RAPORT: 

- Comandamentul Unic Timisoara Strict secret prin curier Nr. 30200 din 24 februarie 1949. Catre Ministerul Afacerilor Interne. Secretariatul General pentru Trupe. "În ziua de 22 II 1949, Compania Teregova era în executarea misiunii de captare a bandei "Teregova". Operatiunea de urmarire a fost continuata pâna în regiunea Pietrele Albe, cota 1099/8 Km V. Teregova. Aici, compania a luat contact cu banditii, ora 15,30. Banditii, gasindu-se pe un punct dominant au vazut compania care se îndrepta (cu masuri de siguranta) pe vâlceaua cere duce înspre Pietrele Albe. La aprox. 200 m, banditii au deschis foc cu armamentul automat, în primele elemente ale Companiei. La primirea focului si dupa ce a fost conturata zona de desfasurare a companiei pe cei doi versanti ai vâlcelei cu scopul de executa o dubla învaluire. Operatiunea s-a facut în tot timpul sub observatia si focul extrem de puternic al banditilor. Desfasurarea a fost mult îngreunata si apropierea întârziata simtitor. La orele 17, pe timpul când învaluirea s-a produs simtitor, Slt. Airoaiei Vasile cade ranit la piciorul drept de doua gloante. Trupa, ramânând fara comandant, actioneaza pe cont propriu. Banditii, simtind învaluirea schitata de Companie, lasa o ariergarda alcatuita din Petre Anculia, Ghita Urdareanu, Ghimboasa Nicolae si Smultea Gheorghe, sprijinita de focul unei mitraliere, instalata înapoi pe un punct dominant. La adapostul acestei ariergarzi, restul banditilor se retrag si dispar în padure. Întreaga ariergarda a fost capturata, mai putin mitraliera, care era mult mai în spate în apropierea padurii. Continuarea operatiunii a fost mult îngreunata si de faptul ca întunericul a înlesnit fuga banditilor si pierderea urmelor. Totusi trupa a ramas în tot cursul noptii în zonele unde s-a desfasurat lupta si a doua zi dimineata a reluat înaintarea pe urmele lasate de banditi. Operatiunea s-a dus strabatând întregul masiv paduros pâna în regiunea satului Brebul-Nou, când urmele au fost pierdute. REZULTATE: Au fost împuscati mortal în timpul luptelor: 

- banditul Petre Anculia 

- banditul Ghita Urdareanu 

Au fost prinsi: 

- banditul Ghimboasa Nicolae 

- banditul Smultea Gheorghe. 

S-au gasit urme de sânge, ceea ce denota ca în rândurile banditilor sunt unii raniti." 

În concluzie, Securitatea, prin rapoartele ei, confirma întru totul lupta dusa de Spiru Blanaru si Gheorghe Ionescu cu grupul de partizani în ziua de 22 februarie 1949 la Pietrele Albe, asa cum Muntele Semenic marturiseste despre aceasta mare batalie: 

- Era o zi cu ger aspru si zapada mare. Cu toate acestea, Muntele parca fierbea si Codrul tragea în acea zi de macel în apararea neamului. Lipiti de pietrele albe si reci trageau înversunati legionarii, liberalii, taranistii si militarii, adica toti românii înfratiti pâna la moarte în lupta contra comunismului. Uniti sub comanda lui Spiru Blanaru, au repurtat una din marile batalii din rezistenta româneasca, poate cea mai mare din toata rezistenta. Deci, la Pietrele Albe s-a dat lupta, si nu la Cracul Stânii, asa cum spune Radu Ciuceanu. Securitatea, în acea zi, a fost data peste cap, de-abia încarcându-si mortii si ranitii în caruta. Nimeni n-are voie sa uite aceasta mare batalie, consemnata de istorie - 22 februarie 1949, condusa de Spiru Blanaru si de Gheorghe Ionescu, pe care d-l Radu Ciuceanu i-a uitat. 

La sfârsitul lui martie 1949, la O.N.U. ministrul de externe al U.R.S.S.-ului a vorbit asa: 

- "În România, pe dealurile Teregovei, banditii înarmati lupta împotriva Partidului Comunist!" 

Cine sunt acesti banditi de pe dealurile Teregovei? Sunt partizanii condusi de Spiru Blanaru. Ca sa se confirme acest adevar, a trebuit ca rusii sa declare la O.N.U., în fata întregii lumi, ca într-adevar în Banat s-a luptat împotriva comunismului. 

Spiru Blanaru a fost o realitate. Împreuna cu tot grupul constituie simbolul luptei de rezistenta în Banat. 

 

Rãspuns d-lui Cicerone Ionitoiu la articolul: SLUJITORI AI ALTARULUI BÃNÃTEAN TRECUTI PRIN IADUL COMUNIST publicat în Altarul Banatului nr. 4-6 / 1996 

 

Am citit cu mult interes în Altarul Banatului articolul d-lui Cicerone Ionitoiu. Ma bucura faptul ca se consemneaza aportul Bisericii Crestine în lupta împotriva comunismului, prin slujitorii ei, unii chiar murind întru Hristos. În continutul lui, fara voia autorului, s-au strecurat unele greseli la numele de persoane si localitati, ba chiar a mai avut loc si plasarea unor actiuni imaginare. Ma voi stradui sa le aduc în lumina adevarului, ca unul care am fost la fata locului si am luat parte la organizarea miscarii de rezistenta din Banat începând înca din 1945. Au mai fost lasati la o parte mai multi preoti care au luptat si au rezistat cu eroism încercarilor satanice din închisori si lagare din timpul comunismului. Voi încerca sa completez golurile. Am citit articolul cu mare atentie, greseala pare sa fie nevinovata. Este vorba despre sfârsitul lucrarii, de episcopul Veniamin al Caransebesului. Iata ce spune autorul: 

- "Un exemplu de tarie în fata fortei l-a constituit si cazul preotului ortodox Daicovici care, chemat de episcopul Veniamin al Caransebesului si ordonându-i-se sa mearga sa ocupe si sa preia cheile catedralei greco-catolice de la Lugoj, a refuzat. Si-a dat demisia, dar nu si-a încarcat constiinta cu o faradelege". 

Aici as dori sa nu ne grabim si sa judecam lucrurile cu multa disponibilitate si cu mare atentie. Fiind eu martor al vremurilor acelea, cu sufletul curat pot sa marturisesc ca Veniamin Nistor, episcopul Caransebesului, facea parte din miscarea de rezistenta din Banat. Autorul lasa sa se înteleaga, din cele scrise, ca vladica Veniamin a avut o actiune negativa, prin faptul ca a cerut preotului Daicovici sa preia cheile catedralei unite de la Lugoj. Oare numai atât se stie despre episcopul Caransebesului? Daca-i asa, atunci este destul de regretabil. Sa încercam sa facem un pic de lumina. 

1. Actul de nedreptate facut Bisericii Greco-Catolice în 1948, de desfiintare a acesteia, în mod samavolnic, nu-l implica cu nimic pe episcopul Veniamin Nistor al Caransebesului. Ca s-a cerut preotului Daicovici sa preia cheile catedralei unite din Lugoj, a fost un act administrativ, si nicidecum de cult. Problema a fost rezolvata de protopopiatul Lugojului. 

2. Dupa instalarea lui Veniamin ca episcop al Caransebesului, în foarte scurt timp acesta s-a identificat cu aspiratiile si încercarile eparhiei de realizare a pacii si trairii întru Hristos. Vremurile de bejenie ale neamului românesc de dupa 23 august 1944 l-au gasit pe vladica Veniamin la postul lui, pe baricada. Eu sunt unul dintre martorii acelor vremuri, fiind student la teologie. Alaturi de Filon Verca, Petru Hamat si Ion Iliescu am luat parte activa la organizarea miscarii de rezistenta împotriva comunismului. Oricând pot marturisi despre lupta dusa de Vladica Veniamin contra comunismului. La vremea aceea, Caransebesul era centrul de organizare a miscarii de rezistenta în Banat. 

3. Pentru a reliefa mai bine aceasta stare de lucruri, voi povesti un episod, al carui martor am fost si eu. În anii aceia, vine la Caransebes un tânar de curând licentiat în teologie la Bucuresti, fiu al orasului, ca professor de Teologie fundamentala si dogmatica la Academie si în acelasi timp si hirotonit ca diacon. De fiecare data, predica era a lui de pe amvonul catedralei. Cu un ton obisnuit, molcom, blând si linistitor, însufletindu-se parca pe masura ce predica, lua o pornire navalnica spre adevar. Ne fascina. Cuvântul lui era ascutis de sabie. În Biserica se asternuse o liniste de mormânt. Cu sufletul la gura, ascultam vorba taioasa a blândului diacon de pe amvon. Asa a trecut sarbatoare de sarbatoare a fiecarei duminici din calendar. Se crease o stare de spirit aparte, de unitate în lupta a celor care ne hotarâseram sa rezistam comunismului. Totul, putem spune, se misca în jurul episcopului Veniamin. Vedeam în el simbolul unitatii si al biruintei întru Hristos. În urma predicilor tinute se ajunsese la o stare de spirit deosebita în Caransebes. Pe strazile orasului se soptea de catre unii si altii: 

- "Ma, eu mâine ma duc la biserica, la liturghie, ca iarasi vorbeste tânarul diacon la predica. Atât de înaltator vorbeste de parca acum-acum pravaleste la pamânt raul din lume si pe toti lingaii care s-au înhaitat cu rusii." 

Si asa, de la unii la altii, mergea vorba ca fulgerul. Se ajunsese ca în fiecare duminica, atunci când se stia ca predica diaconul nostru, lumea venea la biserica, ticsind sfântul lacas pâna la refuz. Pâna aici, cei care asistau si se rugau la liturghie, când ajungea, de obicei, rândul predicii, unul câte unul, în liniste ieseau afara din biserica. Acest fenomen era si înca este si acum în multe locuri. Aici însa, lucrurile se petreceau invers. Daca în timpul liturghiei erau credinciosi si nu erau, dar când începea predica tânarului diacon, biserica se umplea. Linistea desavârsita punea stapânire pe biserica. Ne era teama sa si respiram. Cuvânt dupa cuvânt ne mergea la inima. Erau loviturile de sabie date comunismului, necredintei si urii, care se abatusera asupra lui Hristos si a neamului românesc. Tânarul diacon de atunci este mitropolitul de azi al Banatului, I.P.S.S. Nicolae Corneanu. Sa-mi fie iertat ca am îndraznit sa povestesc acum ce am trait si vazut atunci, sub obladuirea episcopului de Caransebes, Veniamin Nistor. Iata ce spune parintele Dimitrie Baloni într-un articol din Altarul Banatului nr. 4-6 1996 - Note si comentarii, pag. 170: 

- "Îmi amintesc de trista zi de 31 martie 1949, când în gara Caransebes, vrednicul si blândul pastor si vladica Veniamin parasea scaunul episcopal, îndreptându-se spre surghiunul impus la Alba-Iulia. De atunci, mereu ma gândesc la felul cum s-au desfasurat evenimentele, atunci în 1948-1949." Deci, asupra pastorului si luptatorului, episcopul Caransebesului, Veniamin, s-a abatut sabia lui Satan. Un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române ia drumul calvarului si al rezistentei pâna la sfârsitul vietii. II Acum sa trecem la partea a doua a lucrarii si anume la completarea numelor preotilor, trecute gresit, si ale celor care au fost uitati din necunoastere. 

1. La pag. 76 - Altarul Banatului nr. 4-6 1996, este trecut preotul Nicolici Alexandru, nascut în Teregova. Este o greseala. Nicolici Alexandru s-a nascut în com. Tufari, aproape de Orsova. Tatal lui a fost tot preot. Mai târziu, ajunge preot în com. Teregova, alaturi de preotul Dimitrie Stoichescu. Nu a facut parte din grupul lui Aurel Vernichescu, nici nu-l cunostea. În toamna anului 1948, com. Teregova este organizata militar de catre notarul public Gheorghe Ionescu. Nicolici Alexandru a facut parte si el din aceasta organizatie, luând juramântul la toti membrii organizatiei. Parintele Nicolici Alexandru nu s-a deplasat niciodata în munti la partizani. Dupa caderea lui Spiru Blanaru din 12 martie 1949, la Fenes, încep arestarile în masa în com. Teregova. Tot acum este arestat si parintele Nicolici Alexandru. Am stat mult timp cu el în camera, atât la securitate, cât si în Aiud. 

2. STOICHESCU DUMITRU - preot în com. Teregova. A fost arestat în martie 1949. Împreuna cu parintele Nicolici Alexandru, a fost judecat de Timisoara în lotul al doilea - Spiru Blanaru. Preotul Nicolici a luat 15 ani munca silnica, iar preotul Stoichescu, un an de zile. 

3. SURU TOMA - preot în comuna Verendin. A fost arestat în martie 1949. A luptat cu tot sufletul împotriva comunismului, sustinând grupul lui Spiru Blanaru si cel al colonelului Ioan Uta. 

4. RATZEC IOSIF - preot în com. Mehadica. A fost arestat în martie 1949 la Caransebes. A facut parte din miscarea de rezistenta. A sustinut grupul lui Spiru Blanaru si col. Uta. A fost condamnat la 10 ani de temnita, trecând si prin Aiud. Se elibereaza în 12 sept. 1961 de la Periprava. 

5. SURU ISAIA - protopop al Caransebesului. A fost arestat în 1949, dupa desfiintarea episcopiei si trimiterea în surghiun a episcopului Veniamin Nistor. A facut parte din miscarea de rezistenta. 

6. CIUCUR PAVEL - preot. A fost arestat în 1848, cu grupul de rezistenta din sudul Banatului - Baile-Herculane. A fost condamnat si dus la Aiud, unde m-am întâlnit cu el în anul 1950, pe când lucram în fabrica. A fost un mare luptator si un bun român. 

7. IANA PETRU - preot în com. Curtea, aproape de Faget. A fost arestat în 1949. A facut parte din miscarea de rezistenta. A trecut prin multe închisori, printre care si Aiudul. 

8. BOGOIEVICI PAVEL - preot în com. Bania. A facut parte din miscarea de rezistenta Oravita. A fost arestat în 1949 si condamnat la multi ani de temnita. La Periprava am stat cu el împreuna. 

9. BILCA PAVEL - preot în com. Rugi, aproape de Caransebes. A fost arestat în 1943. Am stat si cu el mult timp în celulele închisorii. A facut parte din grupul de rezistenta din Caransebes. 

10. ATNAGEA ANTONIU - preot la Zorlentu-Mare. A facut parte din miscarea de rezistenta din Caransebes. Prin lupta lui a fost un erou. 

11. ZASLOTZI CORNELIU - preot greco-catolic la Lugoj. A fost professor de religie. În anul 1948, a fost arestat si condamnat. A facut parte din miscarea de rezistenta din Lugoj. La Periprava am stat mult timp împreuna. 

13. GLAVAN PAVEL - preot la Timisoara. A fost arestat în anul 1949 si condamnat la multi ani de închisoare, trecând prin Aiud si Periprava. 

14. IOJA SINEZIE - preot în com. Ranusa, jud. Arad. A fost arestat si condamnat în 1949 de catre Tribunalul Timisoara. L-am cunoscut la închisoarea civila din Timisoara 1950. Pe la sfârsitul lui ianuarie aveam sa fiu legat în lanturi grele la picioare împreuna cu parintele Ioja Sinezie si transferat, cu un lot de 30 de oameni, la Aiud. Era o fire blânda, avea vorba domoala. A murit bolnav de tuberculoza la Târgu-Ocna dupa multi ani de temnita. 

15. ILARION V. FELEA - preot. A fost professor universitar la Academia Teologica din Arad, în acelasi timp si rector. La 28 oct. 1949 a fost condamnat la un an, apoi arestat din nou în 14 martie 1959, condamnat la 20 de ani munca silnica. Dupa multa suferinta, moare la 18 sept. 1961, în urma unei ocluzii intestinale. I s-a refuzat orice tratament. 

16. BEJ TEODOR - preot în jud. Arad. A fost arestat în 1948 si condamnat la multi ani de temnita pentru a fi luptat împotriva comunismului. 

17. BERGHIANU ? - A fost arestat în 1948, preot fiind si professor de religie la Arad. A fost condamnat pentru a fi luptat împotriva comunismului. L-am cunoscut la Aiud, în fabrica. 

18. MEILA IOAN - preot în Bocsa-Montana. A fost condamnat pentru a fi luptat împotriva comunismului. 

19. BOGOIEVICI GHEORGHE - preot aproape de Oravita. A fost arestat si condamnat ca luptator anticomunist. 

20. ALDESCU ALIMPE - preot în protopopiatul Oravita. A fost arestat pentru a fi facut parte din miscarea de rezistenta din Oravita. 

21. LUCA PAVEL - preot în com. Glimboca. Arestat în 1949, este condamnat la ani multi de închisoare pentru ca a fost împotriva comunismului. 

 

JURNAL DE CÃLÃTORIE DE LA LUGOJ LA KARLSRUHE

 

 Miercuri, 9 decembrie 1992 Început de jurnal, început de drum. La orele 11 am sosit cu masina de la Lugoj la Timisoara, în casa lui Constantin Pascu. Sunt în preziua plecarii în Germania. La orele 12 am fost în audienta la I.P.S.S. Nicolae Corneanu, întrevedere care a durat 45 de minute. Seara am luat parte la conferinta Parintelui Galeriu în aula Facultatii de Medicina. De la orele 19 si pâna la 21 a vorbit despre credinta în Dumnezeu, despre jertfa Mielului ca unicitate în rascumpararea si mântuirea omului. Joi, 10 dec. 1992 Plecarea în Germania - la orele 10, din fata Catedralei Ortodoxe. Pâna la plecare am fost însotit de bunul meu prieten Costica Pascu. Ploua marunt si rece. Ne-am adapostit pâna la sosirea autocarului pe scarile catedralei, acolo unde cu trei ani în urma au murit tinerii acestui neam, cu pieptul desfacut si cu mâinile ridicate spre cer pentru a cuceri libertatea. La orele 10 fara un sfert, autocarul a fost în fata Catedralei. Cu multa emotie m-am vazut în fata masinii. Costica, mai stapân pe sine, ma struneste. Plecarea are loc la 10 si 10 minute. Afara ploua încet si marunt. În autocar ma rog lui Dumnezeu sa-mi ajute sa merg sanatos. Sa pot observa cu ochii mintii totul pe unde trec, sa cunosc si sa înregistrez asa cum sunt lucrurile, si cu partea frumoasa a lor. La orele 13 am ajuns la frontiera. Aici, în treizeci de minute, granicerii români ne-au dat drumul liber de trecere. La unguri am stat trei ore. Ne-a prins noaptea la frontiera. La orele 16 plecam spre Budapesta. Si-n Ungaria, ploaia toaca marunt. Târziu în noapte ajungem la Budapesta. Strabatem orasul trecând Dunarea. Desi e noapte, Budapesta mi se pare un oras frumos. La iesirea din oras, facem o halta de ajustare, la o parcare, de o jumatate de ora. Pe la miezul noptii, ajungem la frontiera Cehoslovaciei. Spre ziua, iata-ne la frontiera Germaniei. Pamântul e acoperit cu un start subtire de zapada. Din partea Cehoslovaciei ne-au dat drumul repede. La punctul de granita al Germaniei, în schimb, stam mult de tot. Aceasta din cauza a doua tinere femei, care au plecat fara a respecta viza de intrare în tara. 

11 dec. 1992 

De la frontiera ne îndreptam spre Nürnberg. Pe întreg cuprinsul distantei, fusese un start subtire de zapada. Pasesc pentru prima data pe pamântul Germaniei. Pâna la vârsta de 72 de ani aproape, eu n-am iesit din tara mea. Datorita prieteniei lui Aron si a Magdalenei Florincas, voi reusi sa vad Germania. S-o vad acum când ea sta în fruntea Europei, în ceea ce priveste economia, bunastarea si gradul de cultura. Am pornit de-a latul Germaniei, de la granita Cehoslovaciei si pâna la aproape de cea a Frantei, la Karlsruhe. Verdele grâului rasarit cu ruginiul padurilor desfrunzite realizau simfonia începutului de iarna pe pamântul Germaniei. Trecem prin Nürnberg, locul unde poporul german a fost îngenuncheat în urma binecunoscutului proces. Au trecut anii si Germania s-a ridicat, lingându-si ranile razboiului si ale înfrângerii. Trecem fara sa oprim prin Würzburg, oras mare si frumos si cu un trecut bogat în istorie. Dupa o buna bucata de drum, ajungem în Frankfurt am Main. Aici o multime de calatori se dau jos din autocar. Mai ramânem o mâna de oameni. Soferii, si ei frânti de oboseala, se misca de ici-colo prin masina sau chiar se dau jos, întinzându-si oasele. Asa am vazut din goana masinii, oras dupa oras, dealuri si câmpii frumoase, codri dupa codri, râuri si poduri, dar mai ales sosele si autostrazi serpuind pe întreg cuprinsul tarii. Erau îngrijite ca-n povesti. Din loc în loc apareau locurile de parcare cu WC-uri. Toate în slujba omului. Obosit, dar si placut surprins de frumusetea locurilor, am ajuns la Karlsruhe cam la orele 15. În gara centrala, unde era si locul de parcare a autocarului, la informatii, l-am gasit pe Aron Florincas asteptându-ma. Ne-am îmbratisat si am plecat spre casa. Era în 11 decembrie 1992. Împlinisem 30 de ore de mers cu autocarul de la Timisoara la Karlsruhe. Frânt de nedormit si de oboseala, cu hainele botite si cu încaltamintea murdara, am intrat în locuinta lui Aron Florincas, unde cu multa caldura m-a primit, îmbratisându-ma, Leni, sotia lui. În atmosfera aceasta de prietenie, am început si eu sa-mi trag sufletul. Eram ca trei pasari ratacite, din inima Carpatilor, undeva prin landurile bogate ale Germaniei. 

12 decembrie 1992 

Sunt cu adevarat în Karlsruhe, în mijlocul familiei Florincas, primit cu toata caldura sufleteasca de catre Leni si Aron. Dumnezeu sa le dea multa sanatate si noroc mult. Azi a fost o zi de vizita prin oras. Aron m-a plimbat pe la locurile cele mai însemnate. Asa am vazut monumentul istoric, în forma de piramida, care de fapt o putem numi Piramida Monument, amplasata în centrul orasului, cu inscriptia gravata în partea de sud: "Margraful Karl Wilhelm, nascut în Durlach la 18 ian. 1679, decedat la 12 mai 1738. Acest monument i-a fost ridicat de Biserica, unde l-a si înmormântat." Inscriptia gravata în partea de nord, pe Piramida Monument: "Margraful Karl Wilhelm depune primul piatra de temelie la noua sa resedinta a acestui oras, la 17 iunie 1715." De la acest monument am plecat prin oras, privind si-n dreapta si-n stânga, de-a dreptul uimit de ce-mi aparea în fata, curatenie peste tot, frumosul încorona ordinea constructiilor. Din loc în loc apareau brazi de diferite marimi, împodobiti cu becuri electrice si panglici. Seara mai ales, pe una din strazile largi ale centrului, de-o parte si de alta, brazi de diferite marimi, în vitrinele mari ale magazinelor, deasupra strazilor suspendate, instalatii de lumini electrice, o adevarata feerie. Tot aici, în centru, într-o piata s-au amenajat mici casute iluminate fermecator în asteptarea lui Mos Craciun. Am intrat într-o cladire mare cu patru etaje, puternic luminata. Am ramas uluit. Nu mai vazusem în viata mea asa ceva, desi eram destul de batrân, la 72 de ani, ca sa pot vedea multe minuni ale lumii. Este adevarat ca si eu am vazut multe minuni, dar într-o lume a lui Satan, lumea infernului rosu, lumea comunismului. Si acum întreaga omenire mai simte miscarile sale de zvârcolire. Aceasta mare cladire, cu scari rulante, pe care am s-o descriu mai în aproape, se numeste KARLSTADT. 

13 dec. 1992. 

Zi de duminica, zi de sarbatoare, a treia de când sunt la Aron. O zi cu cer mohorât, vânt rece, cu semne de iarna. Ies pe balcon si-mi curat cizmulitele de noroiul adunat la vama noastra. Am adus si eu, deci, un pic de noroi de la noi în Karlsruhe. Dar sa nu se uite ca-n acelasi timp am adus si acea disponibilitate a sufletului românesc, acea îngaduinta si dragoste de aproapele, acea toleranta si ospitalitate a nedreptatitului nostru neam. Noi, românii, în decursul istoriei, de cele mai multe ori, am câstigat victorii, dar din nefericire adesea am pierdut razboiul. Prea multa rugina pe sufletele noastre. Zgura n-o putem îndeparta decât atunci când poporul român va realiza reforma morala. Aici vom ajunge numai daca mergem pe drumul Bisericii. Facându-mi cizmulitele, gândul ma împinge spre realitati românesti. De aici, din vestitul Occident al Europei, ma gândesc cu mult dor la tara mea. La spatiul mioritic al lui Blaga, la nobletea sufletului neamului nostru, asa cum îl vedea Petre Tutea, la peticul de pamânt ROMÂNIA, unde Nicolae Steinhardt s-a desavârsit ca om, vas ales de Dumnezeu, spre a dovedi înca o data ca prin credinta si dragoste nemasurata se poate ajunge la mântuire. La sfârsit de secol, la sfârsit de mileniu, monahul de la Rohia ne-a învatat cum sa ne rugam lui Dumnezeu si cum sa iubim omul. De-abia sunt în a patra zi de când sunt în Germania si dorul de tara m-a luat în stapânire. În jur de orele 15 ne pregatim de o plimbare în oras, mai precis de o vizita la un alt român - Valeriu Sântion, un supravietuitor al gulagului românesc. Aici, spre marea mea bucurie, am reusit sa realizam un colt din tara noastra. Aici m-am simtit foarte bine. Seara, fericiti, ne-am întors la Aron. 

14 decembrie 1992 

Am stat acasa tot timpul, aducându-ne aminte de vremurile trecute ale regimului comunist. Mai mult am discutat de anii petrecuti la SMT Lugoj, despre oameni si fapte. 

15 decembrie 1992 

A fost o zi senina si cu mult soare. Pe la orele 10 plecam în oras. Ajungem la Sântion, unde luam un ceai fierbinte si discutam despre multe altele. Erau direct interesati sa afle cât mai multe vesti din tara. Eu, cât am putut, le-am spus tot ce stiam la ora aceea. Nu dupa mult timp a venit acolo si d-l Mitrofan din Timisoara. Dupa o ora, plecam toti trei în oras. Ajunsi la un anticariat, vând un ceas vechi de buzunar cu 100 de marci. În drum spre acest magazin am vazut cladirea Tribunalului Constitutional al Germaniei, mareata, bine împrejmuita si pazita de politisti cu pistolul mitraliera în mâna. Intram apoi în cladirea Postei, unde domneste o ordine desavârsita si o liniste îmbietoare. Este prima zi când vad Karlsruhe scaldat într-un soare de iarna. Aprovizionându-ne cu alimente, ne întoarcem acasa. 

16 decembrie 1992 

Sfânta zi de miercuri din postul Craciunului ne-a ajutat. De dimineata am fost cu Aron la piata de vechituri. Cautând, am gasit o masina de scris, supla si destul de frumoasa la înfatisare. Aron, care se pricepe la ele, a încercat-o; prezenta unele defecte. Pâna la urma am luat-o si-am pornit spre casa. Eram nerabdatori sa vedem ce anume are de nu prea merge cum trebuie. Ajunsi acasa, Aron a asezat-o pe masa si da-i cu controlul pe ea, în mod amanuntit, pentru depistarea hibelor. Tot cautând, a gasit în interiorul clapelor o frunza de copac mototolita. Îl aud pe Aron ca-mi spune: 

- "Mai Tasule, sa stii ca frunza asta este cauza defectiunii masinii." 

- "S-ar putea", îi raspund eu. 

Am uitat sa spun ca-n piata vânzatorul a cerut 10 marci pe ea. Aron i-a dat numai 7 marci, spunându-i ca nu-i prea buna. Pâna la urma am scos-o cu 7 marci. Dupa ce a curatat-o, arata ca noua. Era o masina foarte buna si putin întrebuintata. A încercat-o pe o coala de hârtie. Mergea foarte bine, cu un scris elegant. Sfânta zi de miercuri ne-a ajutat. Frunza ajunsa între clape blocase masina. Aron mi-a încredintat-o, spunându-mi cu mult drag: 

- "Tasule, ti-o fac tie cadou. Sa fii sanatos si s-o folosesti cu mult succes." 

Eu, cu emotie, am primit-o, multumindu-i din tot sufletul. Dupa aceea, scoate si un aparat de radio portativ si mi-l întinde si pe acela, spunându-mi sa-l primesc în dar din partea lui. Cu aceeasi emotie l-am primit si pe acesta. Cu gândul la ai mei din tara, am rânduit darurile în dulapul unde îmi pastrez hainele. Ai mei mereu îmi apar în fata ca pe un ecran de televizor, plini de viata si bine dispusi. Alina si cu Marioara, bunica ei, ocupa locul de frunte. Poate ca la ora asta si ele se gândesc la mine. Lânga ele persista Tibi, Horia si cu nepotii mei Adrian si Gabriel, cu toti ai casei, Nusa si Anisoara. La fel surorile mele, Anica si Lenuta. Sigur ca toti se gândesc la mine. Simt tot mai mult dorul de tara. Azi se împlinesc trei ani de la începutul Revolutiei din decembrie 1989. Ne-am adus aminte de sângele varsat de tinerii Timisoarei pentru libertate. Din pacate, aceiasi oameni, cu alta palarie. De aici, din Germania, apare acest lucru cu multa pregnanta. Cu toate acestea, cu toate aparentele victoriei neocomunismului, istoria va dovedi lumii ca jertfa Timisoarei n-a fost zadarnica. Cred cu tarie si o spun de aici, din Karlsruhe, din inima Germaniei, ca Dumnezeu ne va ajuta sa vedem pacea, bunastarea si la noi în România. 

Joi, 17 decembrie 1992 

S-a scurs o saptamâna de când am plecat din România. Este o zi linistita, cu vreme rece si ninsoare de iarna, cu un start subtire de gheata pe masinile din strada. Stam acasa, depanând firul amintirilor. Sunt multe de spus dintr-o viata de om. Ne-am întâlnit doi prieteni, care am avut viata supraîncarcata cu evenimente si întâmplari destul de neobisnuite. Putem concluziona ca, din tot ce am înfaptuit, timpul ne-a dat dreptate. Vorbind, noi multumeam lui Dumnezeu ca în tot greul vietii ne-a ajutat ca si din înfrângeri sa învatam câte ceva. Niciodata n-am urât omul si nici n-am încercat sa ne razbunam. Aici, în Germania, Aron a facut si face mult pentru noi, românii. Prin comportamentul lui, a atras admiratia germanilor, care-l cunosc ca pe un om cinstit si corect. Azi a venit pe la noi d-l Mitrofan. Am vorbit despre tara si despre oamenii de acolo. 

Vineri, 18 decembrie 1992 

Ne apropiem de Sfintele Sarbatori ale Nasterii Domnului. Fiecare casa de aici, din Germania, se pregateste pentru întâmpinarea Craciunului. Azi am întâlnit-o si cunoscut-o pe Nadina Radu, nepoata lui Aron de la Arad. Este o fata frumoasa si cu multa caldura sufleteasca. Tot mai mult gândul meu zboara la cei de acasa. Dupa masa am fost cu Aron în oras. Am colindat prin magazine. Din nou am fost la Karstadt. Totul este asa de frumos. Te oboseste, parca, aceasta extraordinara rânduiala a marfii. Dar... în aceeasi masura, pretul atât de mare te sperie când îl citesti. Am cunoscut o doamna din Lugoj, acum stabilita în Germania, cu numele de Gruber. Doamna ne-a aratat o bucata decupata dintr-un ziar din Lugoj, în care scriau niste neadevaruri grosolane la adresa orasului Karlsruhe si anume ca statuia unui cal troian, cu trei picioare, ar fi lovita de catre cetatenii orasului cu oua stricate. Intrigati de acest fapt, a doua zi ne-am dus la fata locului. 

Sâmbata, 19 decembrie 1992 

Ne-am pregatit de mers în oras. Am luat tramvaiul si am ajuns la teatru, unde, în parc, era statuia Calului Troian, cu trei picioare. Am admirat îndeaproape acest monument. Cu parere de rau, trebuie sa constat ca ai nostri de la Lugoj sunt de rea credinta si sustin în acel articol de ziar lucruri neadevarate, jignind un oras întreg. Apoi am vizitat gara centrala. Este o gara mare, cu cladirile monumentale si cu 14 linii de peron, toate acoperite. Am intrat în libraria garii, unde am cautat o revista cu constructii de barci, dar n-am gasit. În jurul orei 13 ne-am îndreptat spre casa. 

Duminica, 20 decembrie 1992 

Azi n-am iesit în oras. Am ascultat slujba sfintei liturghii la Europa Libera. Gândul si dorul meu au zburat la cei dragi din tara, în frunte cu Alina. Ma simt foarte bine aici, la Aron. Cu toate acestea de-abia astept sa ma întorc la ai mei, în România. A trebuit sa vin aici, în Germania, ca sa-mi dau seama ca acest cuvânt de România are mai multa plinatate decât atunci când esti în tara. Câteodata, îmi vine sa spun ca noi, românii, tare suntem mici si prapaditi, mai ales vazuti din Germania. Pe aici nimeni nu vorbeste de poporul nostru. Ne ocolesc toti. Toate acestea se datoresc faptului ca în ultimii trei sute de ani neamul românesc a început sa alunece în haul dezmatului si al decaderii morale. La televizor am ascultat cu multa emotie colindele pomului de Craciun. În acele clipe mi-am adus aminte cum în închisoarea din Aiud cântam "O, brad frumos". Parca si acum ma vad într-o celula a Aiudului, îmbracat în zeghe, tremurând de frig si foame, cântând "O brad frumos" pe versurile de Radu Gyr. 

Luni, 21 decembrie 1992 

Am ajuns la solstitiul de iarna. Afara ploua marunt si-i cam prea cald pentru acest anotimp. Lumea, sub protectia umbrelelor, este un du-te-vino, dupa treburile zilei. Eu cu Aron ne îndreptam, prin ploaia marunta, spre Calul Troian, unde ne facem fotografii din diferite pozitii. De acolo, cu voie buna, plecam prin oras, în vizita la locurile mai importante. Trecem în fuga si pe la prietenul nostru Sântion si la doamna Camelia. De la ei ne ducem la magazinul Karstadt. Totul este la dispozitia omului, dar prea scump. Pe la orele doua ne întoarcem acasa, obositi ca dupa o zi de coasa. Anii prea multi adunati în spatele nostru îsi spun cuvântul.am admirat. 

Marti, 22 decembrie 1992 

Îl însotesc pe Aron la magazinul din apropiere de locuinta si facem aprovizionarea cu apa minerala si bere pentru sarbatori. Dupa aceea plecam în cautarea unui brad frumos de Craciun. Ajungem la marele magazin Wertkauf, unde, lânga el, este un loc special amenajat cu o multime de brazi, de toate marimile. Brazii sunt expusi în suporturi speciale. Aron si-a ales un brad frumos, pe care vânzatorul l-a împachetat într-o plasa speciala, ca un sac. Bradul ales l-am lasat în curtea depozitului cu un bilet purtând numele lui Aron si am purces la vizitarea magazinului. Un magazin urias si-o forfota de lume. Aron a cumparat niste struguri, foarte buni, dar scumpi, apoi ne-am îndreptat spre casa, luându-ne bradul ambalat. Catre orele 14 am ajuns obositi morti. Am uitat sa spun ca acolo, în magazinul acela mare, am întâlnit un copil marunt, dar zglobiu si vioi cum n-am prea întâlnit. Era cu mama lui, o tânara femeie, tare simpatica. Aron a pus mâna pe crestetul copilului si l-a întrebat ce face si unde se duce. A raspuns mama lui pentru el. Erau indonezieni, veniti la studii, cred. Si acum mi-a ramas în minte imaginea lui de copil zglobiu. Toti copiii pamântului sunt asa. Pe toti îi caracterizeaza curatenia sufleteasca, ca mai târziu pe acest fond sa se grefeze pacatele omului. În jur de orele 16 a venit Nadina la noi, împreuna cu Corina, care, nu dupa mult timp, a plecat acasa, singura, lasând-o pe Nadina la noi. Este o fata frumoasa si comunicativa. Discutam de parca ne-am fi cunoscut de-o vesnicie. 

Miercuri, 23 decembrie 1992 

Azi noapte l-am visat pe bunicul meu, taica Ion Berda. Se facea ca era o zi frumoasa de vara, undeva pe dealul Poieni, pe o pajiste bogata în flori si verdeata, cu multi pomi fructiferi si ici-colo pâlcuri de arbori razletiti de padurea încheiata de fag, presarata din loc în loc cu mesteceni pletosi si ciresi salbatici. Pe tulpina unui copac de mult cazut la pamânt, trântit de vânt, uscat acum de-a binelea, statea bunicul meu, îmbracat în haine curate, cu pletele lui albe sclipind în soare, cu fata radiind de lumina bucuriei, zâmbind, ne vorbea. Se facea ca eram mai multi în jurul lui. Acum, trezit din acest vis frumos, departe de casa, de locurile acelea frumoase, ale copilariei mele, departe de tara, mi-l aduc aminte bine, asa cum era el. Toata viata lui a fost un om care a stiut sa înfrunte greul, mereu cu zâmbetul pe buze. Când se gasea la cel mai mare necaz, el se consola spunând: 

- "Asa a fost voia lui Dumnezeu!". 

A trait 87 de ani. A murit în 1955. Pe vremea aceea eu eram în Aiud, pe un pat din spitalul închisorii, bolnav de tuberculoza, în salonul mortii. Azi pot spune ca Dumnezeu n-a voit sa mor acolo, între zidurile reci ale celei mai grele închisori din tara. Voia Lui a fost ca eu sa traiesc si... poate cu misiunea de-a vorbi si a scrie prin ce am trecut. Nostalgic, aici, în Karlsruhe, traiesc clipele frumoase, dar grele ale luptelor noastre duse în grupul lui Spiru Blanaru. Acest vis m-a rascolit, dar m-a si înseninat. Îl socotesc de bun augur. De dimineata, ne-am dus prin oras pentru aprovizionarea cu cele necesare pentru Craciun. Suntem mai aproape de Nasterea Domnului. L-am ajutat pe Aron la fixarea bradului într-un suport. 

Joi, 24 decembrie 1992 

Suntem în ajunul Craciunului. De dimineata ne pregatim pentru a merge la biserica. La orele 11 va începe slujba. Am ajuns pe la orele 11 fara 15 minute. În fata bisericii e multa lume adunata. Toti români. Aron ma prezinta multor prieteni si cunoscuti, femei si barbati. Biserica este luterana. Înaintea slujbei se produce o oarecare fierbere. Parintele Dr. Viorel Mehedinti este parohul Bisericii ortodoxe din Karlsruhe. Pe lânga aceasta parohie mai are înca trei: Frankfurt, Heidelberg si Heilbron. Începe slujba religioasa. În aceasta biserica luterana, care-i gazduieste întotdeauna pe românii ortodocsi, s-a creat, de asta data, o atmosfera de o înalta traire spirituala. Asa mi s-a parut mie, cel care pentru prima data am iesit din hotarele tarii mele si-n ajun de Craciun luam parte la o slujba religioasa, închinata Nasterii Domnului. Cu gândul la ai mei si tara mea, ma rog cu caldura. A fost înaltator. Alaturi de Aron si Nadina m-am simtit foarte bine. Barbati si femei luam parte la raspunsurile cantorului. La sfârsitul slujbei am colindat cu totii gândindu-ne acasa. Colindând, mi-am adus aminte de colindul din 1952, din Aiud. În noaptea aceea de Craciun, cu ochii înfipti în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, obrazul siroit de lacrimi al tatalui albit si îmbatrânit înainte de vreme, al sotiei, cu brazde de durere, strângându-si la piept pruncul parasit de mine la patru luni, al bunicilor albiti si ei de timp, al fratilor si surorilor, al unchilor si verisorilor si al prietenilor cinstiti la suflet. În acele marete clipe, noi, cei din spatele usilor ferecate, prin colindul nostru din marginire, faceam saltul în nemarginire, în dumnezeire. Eram extaziati. În acele clipe puteau sa se deschida usile toate, gardienii sa ne ucida, ca noua nu ne mai era frica de nimic. Eram în Dumnezeu si Dumnezeu în noi. În biserica, dupa colinde, parintele ne-a vorbit despre Nasterea Domnului. Când totul a fost gata, înainte de nafura, Aron m-a prezentat parintelui cu multa caldura. Eu, emotionat, i-am raspuns si-n numele tarii mele, România, de felul cum reprezinta Biserica si neamul nostru aici, în Germania. Apoi am sarutat crucea si am luat nafura. Dintre cei prezenti, mai multi au venit la mine, femei si barbati, strângându-mi mâna. Dupa toate acestea, am mers la d-l Petru Calarasu, un moldovean de isprava. Ne-a primit foarte bine. Aici a venit si parintele Viorel Mehedinti, cu care am stat mai mult de vorba. S-a creat o atmosfera de intimitate. 

Vineri, 25 decembrie 1992 

Ziua Nasterii Domnului, Craciunul. Departe de tara, departe de ai mei, în mijlocul familiei lui Aron, în orasul Karlsruhe, aproape de granita cu Franta, îmi petrec Sfintele Sarbatori. Aici, în Germania, simt atât de aproape tara mea. În gând ma întreb ce vor face ai mei? Cum vor petrece sarbatorile fara mine? Dupa obiceiul meu, ma scol la orele 6 dimineata. Cu creionul în mâna, urmez firul gândurilor. Masa de prânz am luat-o în mijlocul familiei lui Aron, împreuna cu Eli si Monica si cu familiile lor. Toti au fost prezenti, afara de Ion, sotul lui Eli, acesta fiind de serviciu. A fost o masa cu de toate. Aron ne-a fotografiat pe toti. Am ascultat si colinde de Craciun, înregistrate de Aron. Într-una din noptile de Craciun, aici în Germania, l-am visat pe I.P.S.S. Nicolae Corneanu. Se facea ca era la mine acasa, la Lugojel. Când l-am vazut, am ramas uimit. L-am luat în brate parca si l-am asezat pe pat, întrebându-l ce-i cu el? Mi-a raspuns ca-i tare obosit. Asa m-am trezit din vis, cu gândul la el. Ce i s-o fi întâmplat acolo la Timisoara? Sigur ca si azi sunt multi care-l încoltesc, de altfel ca si aici în Germania. Dar... pot spune cu sufletul curat ca nu au dreptate. El, mitropolitul Nicolae Corneanu, se gaseste pe drumul de lupta în lumina dragostei întru Hristos. Drumul lui pe care a apucat este drumul PAULIN, drumul fara întoarcere în lupta pentru Hristos, drumul jertfei. De-abia apuc sa ma întorc acasa si sa-i fac o vizita. Sa-i aud glasul blând, dar ferm, încurajându-ma în ceea ce vreau sa fac. Si acum îi aud glasul în raspunsul de multumire dat parintelui Galeriu în Aula Facultatii de Medicina din Timisoara la 9 decembrie 1992. 

Ma întorc, iarasi, la masa bogata a acestei zile de Sfânt Craciun. Cu emotie, constat ca a venit si la mine mos Craciun. A fost o surpriza pentru mine. Leni si cu Aron s-au gândit la mine si mi-au oferit daruri. La fel si Monica din partea familiei ei mi-a adus multe cadouri. A fost maret de frumos. S-a creat o atmosfera calda de familie. Ma rog lui Dumnezeu sa le ajute si sa-i tina pe toti sanatosi si cu mult noroc în viata. 

Sâmbata, 26 decembrie 1992 

A doua zi de Craciun. Am început ziua cu ascultarea cuvântarii tinute de Regele Mihai I, cu ocazia Nasterii Domnului. Cuvânt firesc de încurajare pentru poporul român. Un lucru trebuie stiut de catre noi toti: Neamul românesc s-a nascut crestin si monarhic. Noi, niciodata, n-am avut presedinti de tara, ci întotdeauna am avut regi, voievozi si iarasi regi. În jurul orei 10 am plecat la plimbare prin Grötzingen cu Aron si Nadina. Afara era destul de rece. Vântul de nord ne mângâia fata. Am facut mai multe fotografii împreuna cu Nadina. Pe la orele 12 ne-am întors acasa zgribuliti de frig. Am vazut mai din aproape cartierul în care locuia Aron. Grötzingen este bunica orasului Karlsruhe si mama Durlach-ului. Dupa masa, cam pe la orele 15 si 30 de minute, au venit la noi în vizita doamna Gabi Ross, fosta casiera de la SMT Lugoj si înca doua doamne tot din Lugoj, Ana si Helga Wingert. Ne-am bucurat unii de altii, revazându-ne dupa atâtia ani de despartire. Si aici, în jurul cafelelor, Aron ne-a facut mai multe fotografii. Cu Helga am avut mai multe schimburi de idei. Ne-am regasit unul cu altul în felul de a pune problemele, mai ales asupra lui Nicolae Steinhardt. La fel si despre Constantin Noica. A fost o întâlnire placuta. Helga lucreaza la Institutul de Cercetari din Stuttgart ca fiziciana. Am ramas surprins de cunostintele si cultura Helgai, spre deosebire de multi români de aici, care nici nu auzisera de gânditorul de la Paltinis si de Monahul de la Rohia. 

Duminica, 27 decembrie 1992 

Este ziua Sfântului Stefan, cel dintâi martir al Crestinismului. Ne rugam sa ne ajute ca prin rugaciunile lui sa iesim din acest mare si greu impas al poporului nostru. La masa de prânz ne ducem la Monica. Este ziua ei de nastere, împlineste, pe data de 28 decembrie, 41 de ani. Ne-a primit cu multa caldura. Am stat pâna spre seara, când ne-am dus acasa, la Grötzingen. Asa s-a mai scurs o zi, apropiindu-se plecarea mea. De-abia o astept. Mi-e tare dor de tara, desi ma simt foarte bine aici la Aron si la Leni. 

Luni, 28 decembrie 1992 

De dimineata am fost la politie pentru prelungirea termenului de ramânere în Germania. Acolo au refuzat sa prelungeasca sederea. Deci trebuia sa plec pe ziua de 9 ian, 1993. Am trecut pe la dl Sântion, de unde am primit în dar mai multe haine. Sunt nerabdator de a pleca acasa. Afara-i frig si vântul bate tare si ascutit. Parca taie cu palosul. Un neastâmpar a pus stapânire pe mine, mai ales de când politia a refuzat prelungirea termenului. Privesc afara pe geamul din camera mea. Soarele-i spre asfintit. Este o zi senina, dar rece. În fata mea se arata maiestuos un deal poleit cu aurul soarelui dinspre apus. Copaci si pomi desfrunziti dau privelistii nota de iarna, ruginii si parca fara viata. Pe acest fundal apar casele, una mai frumoasa ca alta, cu albul lor caracteristic, cu fel de fel de stiluri în constructie, cu fatade neasemanându-se una cu alta si cu podurile toate mansardate. A trecut si Craciunul. L-am petrecut în mijlocul familiei lui Aron si Leni. Au stat în jurul meu, facându-ma sa ma simt bine. Cu toate acestea gândul meu zboara spre casa, spre tara mea. 

Marti 29 decembrie 1992 

Aici, în Germania, ca sa ajungi în tara esti la discretia soferilor de pe autocar. Nu este un birou al societatii cu care vrei sa pleci. Îti percep taxe dupa bunul lor plac si numai în marci. Dupa masa pe la orele 16 ne-am dus în vizita la doamna Flori Hateganu, venita în Germania de 14 ani. Acum are cetatenia germana. Ne-am simtit tare bine la ea. Ne-a povestit despre multe lucruri si mai ales despre necazurile ei. Seara, în jurul orei 20, ne-am întors acasa. Nu dupa mult timp a venit si Eli pe la noi, stând mai mult de vorba. În timpul acesta Aron a vorbit la telefon cu Zornek din Freiburg despre cursa spre tara. Am fixat, deci, data de 7 ian. 1993, orele 18 pentru plecarea noastra spre casa. Zilele acestea trebuie sa-mi adun bagajele. Se apropie trei saptamâni de când sunt în Germania. Citind aici, în Germania, "Expres Magazin", constat cu durere ca opozitia noastra se destrama. Conflictul dintre A.C. si P.A.C. nu este de bun augur. Asa stând lucrurile, noi nu vom realiza nimic. Nici acum nu vrem sa întelegem ca, fara unitate, nu vom depasi criza, nici cea politica si nici cea economica. Numai uniti vom învinge. Presa noastra se ocupa mai mult de felul cum tuseste si-si scutura pletele Adrian Paunescu si nu de câti înca mor în Basarabia si Bucovina. 

Miercuri, 30 decembrie 1992 

Se împlinesc azi 45 de ani de când România a fost aruncata într-un hau adânc. Haul comunismului. Sunt 45 de ani de când Regele Mihai I a fost izgonit de pe tronul lui într-un mod absurd si pervers. Dupa ce a fost decorat de catre Stalin si i s-a facut o avioneta cadou, l-au alungat din tara lui. Din tara pe care Carol I, strabunicul lui, o ridicase printre tarile fruntase la vremea aceea. Leul românesc era la paritate cu francul elvetian. Iata unde ne-au adus cei care atunci ne luasera în brate - Tatucul Stalin si toti acolitii lui. Cât de departe suntem de adevarata libertate si de sensul real al democratiei. În jurul orei 10 a venit Eli pe la noi si am plecat cu totii prin oras. Am fost si la piata de vechituri, dar n-am gasit nimic, Spre deosebire de sezonul cald, acum în iarna vin putini oameni cu marfa lor de vânzare. Si aici totul este scump. De la piata am plecat prin oras dupa cumparaturi. Dupa masa mi-am facut bagajele pentru plecare. Am primit multe lucruri bune si folositoare de la Aron si Leni. Tot astazi a sosit si o scrisoare de acasa, de la Marioara si Tibi, cu frumoasele felicitari de sarbatori. Acum caut sa vorbesc cu ei la telefon si sa le anunt data plecarii de aici si a sosirii în Timisoara. Totusi nu reusesc. Ma bucura mult faptul ca voi pleca acasa. Mi-e dor de tara si de toti ai mei, desi aici ma simt minunat. Cu un lucru nu ma împac eu. Oriunde as fi, sezonul rece îmi da de lucru, respiratia este foarte grea si tusea ma cam supara. Norocul a fost ca am luat cu mine medicamentele necesare. 

Joi, 31 decembrie 1992 

Iata-ne si-n ajunul anului nou si la sfârsit de an vechi. Iarasi sperante de mai bine. Am fost de dimineata cu Leni în oras pentru cumparaturi si anume sa luam ciorapi pentru femeile din familie. Marioara, Nusa, Anisoara, Anica si Lenuta. Pe lânga ele mai este una, cea mai frumoasa din familie, ce sta la locul de frunte, Alina, nepoata mea. Ei si nepotilor Adrian si Gabriel le-am luat mai multe lucruri, împreuna cu dulciuri. La fel, am luat cadouri si pentru Tibi si Horia. Undeva în sud-vestul Germaniei, în Karlsruhe, sfârsit de an si cu început de an, Anul Nou 1993, cu vise si sperante, îl petrec si ma bucur nespus de mult împreuna cu Leni si Aron, unindu-ne în duh crestin si visând la mai bine. Cei tineri, Eli si cu Monica, cu familiile, fiind tineri, petrec noul An în anturajul celor de vârsta lor. Împreuna cu ei s-a dus si Nadina. Noi, cei cu mai multi ani în spinare, am ramas acasa, în Grötzingen, sa petrecem revelionul împreuna. La televizor, pe toate canalele, atât cele de stat 1,2 si 3, cât si cele particulare, pâna la al 32-lea canal a fost muzica si dansuri. Am ramas pe canalul 1. Am uitat sa va spun cel mai important lucru. Pe la orele 18, am reusit sa vorbim la telefon cu Lugojul. A raspuns fiul meu cel mare, Tibi. Le-am urat noul an fericit si cu multa sanatate. I-am spus ca vin acasa si ca pe ziua de 8 ian. 1993 voi fi la Timisoara, la orele 18, în fata Catedralei. M-am bucurat ca un copil ca am vorbit cu ei. Dumnezeu mi-a ajutat sa fac acest lucru. 

Vineri, 1 ianuarie 1993 

Un nou an, l-am început aici în Germania, în frumosul oras Karlsruhe, aproape de Strasbourg, oras al culturii franceze si locul de unde începe sa radieze în toata lumea pacea si adevarata dragoste între popoare. Nadejdi noi pentru încercatul om de pe planeta Pamânt. La orele 24, aratate pe toate ecranele televizoarelor lumii, cu cei din familia Florincas, în locuinta lor, am întâmpinat Noul An 1993 cu traditionalul pahar de sampanie. Si a fost, spre bucuria noastra, sampanie de Alba-Iulia. Emotionati, ne-am urat unii altora multa fericire, sanatate si pace în lume. Am trecut apoi pe balconul casei si-am asistat la un spectacol nemaivazut de mine. Mii si mii de cartuse trase în înaltul cerului, raspândind în vazduhul întunecat o lumina feerica în fel de fel de culori. Se auzeau pocnetele cartuselor ca-n vreme de razboi. La televizor s-au dezlantuit noi dansuri si cântece de pe întreg cuprinsul Germaniei. Cu gândul la ai mei din tara, priveam în întunericul de afara, luminat din când în când de lampile multicolore. În jur de orele trei dimineata m-am dus la culcare. Din pat am mai urmarit programul la televizor, dar numai pentru putin timp. M-am gândit iarasi la toti ai mei din tara, rude si prieteni. Azi îl sarbatorim pe Sf. Vasile cel Mare. Acum, pentru ca sunt departe de tara mea, îmi aduc aminte de Petre Tutea, întelegându-i marea dragoste pe care a avut-o pentru poporul român. El, în închisoarea Aiudului, ne spunea: 

- "Nu poporul român trebuie sa ne considere eroi, ci noi trebuie sa multumim poporului român ca ne-a dat ocazia sa luptam pentru el si chiar sa murim." 

Sunt batrân la cei 72 de ani ai mei si ma rog lui Dumnezeu sa ma tina sa pot vorbi si scrie. Sa mai vad ca neamului nostru românesc i s-a facut dreptate. Sa fim drepti si buni când judecam oamenii acestui popor din Carpati. Sa ne rugam lui Dumnezeu ca poporul român sa ajunga sa fie respectat de celelalte popoare. Sa ne axam pe drumul cinstei si al corectitudinii. Sa ajungem si noi odata la cultul muncii. Ura si minciuna sa dispara, daca vrem sa fim în rândul oamenilor adevarati. Spre seara au venit pe la noi Eli si cu Ion, sotul ei. Am vorbit despre multe lucruri si ne-am adus aminte de oameni si fapte de la noi din tara. Am baut cu ei un vin foarte bun de pe Rin. La plecarea lor a venit si Monica cu toata familia ei, Daniela si Gigi, sotul ei. D-l Gheorghe Stredie este un om aparte. Asa mi s-a parut mie. Un om înalt de statura, cu ochi patrunzatori si cu multa caldura sufleteasca, dar si gata oricând de a sanctiona raul din om. Pe mine ma bucura mult faptul ca socrul si ginerele se întâlnesc pe linia aceasta a omeniei. De aceea exista între ei un respect reciproc. 

Sâmbata, 2 ianuarie 1993 

Înc-o zi din noul an. Leni si Nadina pleaca la cumparaturi de dimineata. A venit Eli cu masina dupa ele. Eu cu Aron am ramas acasa. Tot mai mult ma gândesc la ai mei. Timpul se apropie. Dupa masa, eu cu Aron mergem la Monica si Gigi. Acolo ne-am simtit foarte bine, vorbind despre toate. Am luat, la plecare, de la ei, un pachet pentru mama lui Gigi, în tara. Din Lugoj îl voi pune la posta. Vorbind împreuna cu totii, Aron, Monica si Gigi, am constatat un lucru, ca numai atunci când esti departe de tara ta, printre straini, îti dai seama cât de mult îti iubesti tara si neamul. Despre greselile conducerii vorbesti cu durere si revolta, iar sperantele în mai bine te aprind, te dinamizeaza, te însufletesc. Nu stiu cum vor fi altii, dar eu asa sunt. 

Duminica, 3 ianuarie 1993 

De dimineata ne-am pregatit de o vizita. O asteptam pe doamna Gabi Roos, care vine cu masina si ne duce la ea acasa, la Bruchsal. Noi toti suntem gata de plecare. La ora 10 plecam. M-a impresionat locuinta D-nei Gabi, curata, bine îngrijita si cu mobilierul ales cu mult gust. Sta într-un bloc la parter, aproape de noua biserica cu un turn patrat, având un stil neobisnuit pentru mine. Un patrulater înalt si cu cruce în vârf. Pe toate cele patru fete se afla câte un ceas mare. La Gabi ne-am simtit foarte bine, aducându-ne aminte de oameni si fapte din trecutul nostru, de anii petrecuti la SMT Lugoj, unde ea a fost mult timp casiera. Depanând firul amintirilor, adesea ne aprindeam pâna la emotie. Dar ne înfierbântam si când ne gândim la raul din lume. Ne uitam în Iugoslavia, ne uitam la dezmembrarea Cehoslovaciei, ne uitam la subrezenia pacii în fosta URSS. Dar, mai mult, ne uitam si constatam impasul în care se gaseste azi Germania, unde numarul somerilor a început sa creasca. Din cauza nesigurantei sociale, în urma manifestarilor extremiste, capitalul strain a fost stopat în Germania. Daca si aici se întâmpla astfel de fenomene, atunci ce sa mai zicem de noi românii? Daca si Germania, într-o buna masura, si-a pierdut credibilitatea în fata marilor capitaluri, atunci ce sa mai spunem despre tara noastra? Mai cu una, mai cu alta, timpul a trecut repede aici în vizita noastra la Bruchsalul frumos si bine îngrijit. Ne-a servit o masa bogata, cu de toate, pregatita ca la noi în tara, în Lugojul nostru cu vechi traditii românesti. La orele 16 si 30 de minute am plecat spre casa, luându-ne ramas bun de la doamna Gabi si multumindu-i din tot sufletul de felul cum ne-a primit. Am luat Busul din oras si ne-am îndreptat spre Karlsruhe. Acasa la noi ne-a întâmpinat o atmosfera calda si îmbietoare de familie: "Bine ca la noi acasa nu-i niciunde!" Omul, peste tot pamântul, asa si spune. 

Luni, 4 ianuarie 1993 

A mai trecut o zi. Afara s-a facut mai frig, -7 grade. Este o iarna pe sec, fara zapada. Dupa masa am plecat în vizita la dl Mitrofan. Acolo am fost primiti cu multa caldura. Cu noi a fost si Nadina. Ne-a servit cu un vin bun de pe valea Rinului. Karlsruhe este la numai 2 km. de Rin. Asa am petrecut câteva ore placute si cu nostalgice amintiri din vremuri de demult. Catre orele 20 am plecat spre casa lui Aron. 

Marti, 5 ianuarie 1993 

Suntem în ajun de Boboteaza, zi de post, zi de reculegere si meditatie. Aici, ziua aceasta de post o traiesc în mine, cu gândul la Cel de Sus, sa ne ajute sa iesim la lumina. Ma gândesc acum la Lugojel, la Alina si Marioara, care primesc preotul cu crucea. Cu smerenie si cu pietate îl primeam si sarutam crucea, sfânta cruce. Pe aici, în Karlsruhe, am observat ca în ajun de Boboteaza umbla prin oras copiii mai mari, îmbracati în costume speciale si cu coroane aurite pe cap, cu Irozii si cu stele mari aurite. Merg de la casa la casa, respectând si realizând datina din batrâni. Aici, în Germania, Boboteaza se bucura de un mare respect si se manifesta printr-o bogata ceremonie. Oameni si popoare, în felul lor, respecta si cred în acelasi Dumnezeu, pe întreaga planeta Pamânt. De s-ar ajunge odata la adevarata dragoste si armonie pe pamânt. Pe la 10 am plecat în oras dupa fotografii si dupa cumparaturi. Afara-i frig cu minus 8 grade, un ger pe uscat. Suntem bine îmbracati, cu paltoane si caciuli. Din nou am colindat pravaliile. Acasa am ajuns pe la orele 13 si 30 de minute, flamânzi si înfrigurati. În tramvai, în fata noastra, erau patru albanezi, doua femei si doi barbati. La înfatisare, fiind destul de tuciurii, i-am luat drept tigani. Vorbeau repede si se pareau a fi tigani si dupa grai. Dupa un timp, unul din ei, mai tânar si cu palarie pe cap, îl întreaba pe Aron, în germana, daca suntem nemti. Aron i-a raspuns ca da. Ne fericea ca aveam caciuli pe cap, în frigul acesta. El tragea de palarie pe cap, ca simtea destul de bine frigul. Din vorba în vorba, ne spune ca sunt albanezi de la Kosovo si ca iugoslavii sunt la pamânt. La urma, Aron le spune ca noi suntem Ciobané, adica români pe limba lor. Au sarit în sus de bucurie si ca asa da, ca dupa caciulile noastre nu paream nemti. Ne-am despartit în mare veselie. Ajunsi acasa, cu un pahar de tuica ne-am încalzit si am mâncat foarte bine. 

Miercuri, 6 ianuarie 1993 

Botezul Domnului. Gândul si dorul meu zboara catre cei de acasa. De Sf. Ion voi pleca cu autocarul la orele 18. Astept cu emotie si nerabdare plecarea, desi la Leni si Aron m-am simtit excelent. S-au purtat cum nici nu se putea mai bine. Nu stiu daca vreodata voi putea sa fiu la înaltimea lor, multumindu-le din tot sufletul. Azi suntem invitati la dl Sântion la masa. Eu, ca de obicei, m-am sculat tot de dimineata, facând putina ordine în camera si apucându-ma sa mai notez câte ceva în jurnalul meu. Toti ne pregatim sa mergem la Valeriu si la Camelia. Pe la orele 13 suntem primiti cu multa caldura de familia Sântion, pe str. Händel nr. 25. Al doilea nume de botez al lui Valeriu este Ioan. A fost invitata si familia Mitrofan. În total am fost 8 insi. A fost o masa ca-n povesti, cu de toate, si servita de catre Camelia dupa toate regulile artei. Si acum si aici am realizat un colt din tara. Pentru câteva ore România a fost la Sântion acasa. La plecare mi-am luat ramas bun de la distinsele gazde, multumindu-le de felul cum am fost primiti. Urmeaza sa plec a doua zi, împreuna cu Nadina, joi, 7 ianuarie 1993, în tara, în România. Ajunsi acasa la Aron, am dat un telefon lui C-tin Pascu, la Timisoara. Dupa multa truda, am reusit sa-l prindem. L-am rugat sa ma astepte în fata Catedralei Ortodoxe în ziua de vineri 8 ian. 1993, la orele 18, când va sosi autocarul. 

Joi, 7 ianuarie 1993 

A sosit si ziua plecarii. Este ziua Sfântului Ioan Botezatorul. M-am rugat sa-mi ajute sa ajung cu bine acasa, în România. De dimineata încerc un sentiment de parere de rau parca, trecând prea repede timpul de stat în Germania. Aceasta, împreuna cu neastâmparul dorului de tara, îmi imprima o stare de bulversare. Caldura cu care am fost primit de Leni si Aron a fost extraordinar de mare. Niciodata nu voi putea sa le multumesc de tot ce au facut pentru mine. Ma rog lui Dumnezeu sa-i ajute, sa le dea sanatate, pace în suflete si mult, mult noroc pâna la adânci batrâneti. Ma misc într-o parte si alta, împlinind ultimele pregatiri de plecare, împachetând ceea ce a mai ramas prin camera. Am multe bagaje. Asta ma face un pic nelinistit pâna ma vad urcat în autocar. A venit la noi Gigi Stredie cu masina. S-a pregatit sa ne duca la Gara Centrala. Bagajele au fost încarcate în masina. La orele 16 si 30 de minute am plecat. M-am despartit de Leni cu lacrimi în ochi. Mi-a promis ca vine si ea la gara. Pe la 17 si 30 am fost în fata garii. Ploua marunt si rece. Îmi aduceam aminte ca si plecarea mea în Germania tot prin ploaie a fost. Eram cu Costica Pascu pe treptele Catedralei si ploua marunt si rece. Aici, în Gara Centrala, unde asteptam autocarul lui Zorneck, Aron s-a dovedit expeditiv. A adus doua carucioare pentru mine si Nadina si acolo ne-a pus bagajele. La orele 18 fara 10 minute a sosit autocarul. O femeie ne-a strigat de pe o lista pe mine si pe Nadina. Destul de emotionati, ne miscam într-un fel haotic. Au cazut bagajele de pe carucior încurcându-ne un pic. Cu întelegere din partea soferilor, am reusit sa urcam calabalâcul în masina, al meu în locul indicat pentru Timisoara, iar al Nadinei pentru Arad. Aron mi-a platit drumul pâna la Timisoara, 130 de marci. În sfârsit am ajuns la locul meu în autocar, pe locul I din spatele soferului, iar Nadina pe locul II, ales de ea. Eram unul lânga altul. Pe rând au venit la mine si si-au luat ramas bun. Aron a fost primul, dupa el a venit Gigi, ginerele sau, apoi Monica, sarutându-ma cu mult drag. La urma a venit si Leni. Ne-am îmbratisat si ne-am despartit cu lacrimi în ochi. La plecarea autocarului, care rula încet printre oameni, ne-am mai facut din mâini semn de calduroasa despartire. Plecam din mijlocul unor oameni adevarati. Eram o mâna de români într-o masa compacta de germani. Însingurati, printre straini, ne-am gasit caldura sufleteasca necesara pentru a fi uniti în gând si fapta. Sosim la Frankfurt. Aici s-au urcat noi calatori. Pornim spre Ulm, unde ajungem la orele 22. Peste tot pe unde trecem este lumina ca ziua. Ploua si ploua ca toamna si era tare rece. În autocar, o caldura placuta te îmbia la somn. Nadina si-a gasit de vorba cu femeia care se ocupa cu taxarea calatorilor. Era o cunostinta din Arad. Unul din soferi este ungur la origine si vorbeste cu Nadina ungureste. Celalalt sofer, neamt din Freiburg, trancaneste cu taxatoarea în germana si sfârseste întotdeauna într-o engleza stricata. Poceste cuvintele de-ti ia maul. Atunci luau fiinta noi cuvinte în engleza. 

Ajungem la München, de unde alti calatori se urca în masina. Aici a aparut o problema. În autocar aproape toate locurile erau ocupate, dar calatorii trebuiau luati. Pâna la urma s-a rezolvat. Locul unde era amplasat WC-ul a fost ocupat. S-a renuntat la WC. Pe drum însa masina a oprit mai des, fapt pe care noi de-abia-l asteptam. Din loc în loc erau construite WC-uri publice, bine îngrijite. Am apreciat acest lucru ca fiind ceva bun pentru om. De la München o luam spre nord si ne oprim numai la Nürnberg, în plina noapte de iarna. Pe ici si colo îsi facea aparitia câte un petic mare de zapada. În autocar e cald, cald bine de tot. De la o vreme Nadina a obosit. Încetase conversatia cu soferul ungur. O cuprinsese somnul. Se întoarce spre mine si pune capul pe umarul meu atipind pentru o clipa. Am îndemnat-o sa se culce fara nici o retinere. S-a cuibarit si a adormit. În autocar vad ca aproape toti calatorii motaiau, fiecare în felul lui. Iata-ne ajunsi si la Nürnberg. Daca la Karlsruhe ploua, aici ninge cu fulgi mari. De la Nürnberg ne îndreptam spre est, apropiindu-ne de frontiera Cehiei. La granita se mijeste de ziua. Afara, mantaua alba a zapezii acopera tot pamântul. La vama trecem fara nici o problema. Strabatem colinele Boemiei si Moraviei, cu soselele în serpentina, destul de riscant pe timp de iarna. Trecem prin Bratislava, apropiindu-ne de frontiera cu Ungaria. Se face ziua. Speram sa ajungem mai devreme, dar n-a fost asa. 

Soselele fiind acoperite cu zapada, se merge foarte greu pe ele. Trecem prin Brno fara sa oprim. La Bratislava, în schimb, autocarul face o oprire, soferii se odihnesc. Era în plina zi. Pornim iarasi la drum. Pe masura ce mergeam, gândul meu fugea spre tara, la toti ai casei. La Budapesta ajungem pe ziua. De data aceasta toata Ungaria am traversat-o la lumina zilei. Este o tara binecuvântata de Dumnezeu, frumoasa si bine îngrijita. Toate localitatile erau asa de aratoase ca nu se putea sa nu fie admirate. Oprirea în Budapesta a fost de mai lunga durata, pe malul Dunarii. De aici iarasi la drum. Spre seara ajungem la Seghedin, un oras mare si frumos. Si eu, si Nadina dadeam dovada de multa nerabdare. Ne voiam acasa. Pe masura ce ne apropiem de tara, zapada se face tot mai mare. Afara ninge cu fulgi mari si desi. La vama trecem fara dificultate. Suntem în tara. Bucuria este mare. Se citeste pe fata noastra. Ne îndreptam spre Arad. Suntem în plina noapte, orele 22. Când opreste în Arad, în piata, eu ma dau jos din autocar. Nadina coboara si ea cu bagajele ei, ajut sa le dea jos. Când ma uit la locul unde erau bagajele mele, amândoua erau date jos. Strig la cel care se chinuia cu ele. 

- "Ce faci, mai omule? Acestea sunt ale mele. Te rog, pune-le la locul lor!" 

- Pai sa vedeti ca vreau sa le scot pe ale mele. Am sa le pun iarasi la locul lor." 

Sub ochii mei au fost puse de unde le-a luat. Ramâneam fara ele daca nu ma dadeam jos din autocar. Jos, Nadina era asteptata de mama ei. O îmbratisez cu multa caldura si ne despartim. Statusem o luna de zile cu ea la Aron si la Leni în Germania. De atunci, nu mai stiu nimic de ea. Din Arad zburam prin zapada spre Timisoara. Drumul era destul de anevoios pentru autocar. Se vedea cum din înaltul cerului, la lumina farurilor, fulgii de zapada se lasau alene pe pamânt. Era 8 ianuarie 1993. În fata Catedralei, autocarul, obosit si troznind din toate încheieturile, se opreste din mers. Ajunsesem la orele 24 din noapte. Ca furnicile, fiecare din noi ne dam jos din masina. Lumea se cam rarea, luându-si fiecare bagajul si plecând. Eu, scrutând întunericul, asteptam sa vad pe careva din ai mei. Dupa un timp, vad ca apar cei doi fii ai mei, Tibi si Horea, zâmbind. I-am sarutat pe amândoi si ne-am urcat în masina, ducându-ne la Costica Pascu acasa. Acolo ne asteptau cu tuica fiarta. A fost o mare bucurie pentru toti. Fiecare vorbeam în limba noastra. Mi-a facut asa de bine caldura sufleteasca cu care ne-a primit familia Pascu, precum si caldura rachiei fierte. Realizam cu adevarat ca eram în tara mea si-n mijlocul celor dragi. De la Timisoara plecam spre Lugoj dupa orele 2 din noapte, multumindu-i familiei Pascu pentru toata dragostea ce ne-o poarta. Si de aici drumul a fost tot anevoios prin zapada si prin întuneric. La orele 5 am ajuns la Lugojel, unde bucuria cea mare a revenirii a izbucnit din plin. Sotia si nepoata Alina erau în bratele mele. Dintr-o data casa s-a umplut de bucurie si de bagaje. Ce-i drept, adusesem de la Aron cam multe lucruri. Nu mai aveam loc în camera. Asa se încheie calatoria mea la Karlsruhe si înapoi cu, o navalnica dragoste de familie si de tara. 

 

CUVÂNT CÃTRE TARà

 

Desi ma repet, transcriind o parte din acest testament în cuprinsul lucrarii, tin totusi ca memoriile mele sa le închei cu acest mesaj al lui Spiru Blanaru catre Neamul Românesc, catre Tara. Prin continutul lui, este mai actual ca oricând. Mesajul constituie de fapt TESTAMENTUL SPIRITUAL AL LUI SPIRU BLANARU. 

Sa cinstim pe cei care si-au dat viata pentru Hristos si neamul lor! La 16 iulie 1992 s-a înaltat o sfânta cruce în memoria celor care au fost executati la Padurea Verde (lânga Muzeul Satului - Timisoara), în anul 1949 la 16 iulie de catre regimul comunist pentru ca au luptat împotriva lor, iubindu-L pe Hristos si neamul lor. 

Din initiativa AFDP-Timis si a fundatiei culturale "Memoria", crucea a fost ridicata si sfintita pe locul unde a fost executia, în cinstirea memoriei martirilor neamului nostru: Spiru Blanaru, Petru Domasneanu, Romulus Maritescu, Ion Tanase, Petru Puschita-Mutascu, care în lupta lor au mers pâna la jertfa suprema. Iar în data de 2 august 1949, alti membri ai grupului, desi nu erau condamnati la moarte, au fost executati în acelasi loc. Ei sunt: Aurel Vernichescu, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petru Puschita-Liber si Nicolae Ghimboasa-Miclut. 

Comunistii s-au napustit cu o înversunare draceasca asupra memoriei lui Spiru Blanaru, contestându-i chiar eroismul. Ma întorc în urma cu 44 de ani, în 23 ianuarie 1949, când, stând de vorba cu Spiru Blanaru, acolo sus, în mijlocul padurilor care frematau a bejenie, pe îndelete, mi-a încredintat multe lucruri gândite de el. Era o zi de iarna, nu prea frig, desi albastrul cerului vestea ger. Soarele scalda bolta cereasca de un pitoresc nemaivazut, dar zapada nu se topea. Miriade de stelute albe reflectau albul scânteietor al zapezii. Era o feerie. În masura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeasi masura crestea farmecul naturii, cu albul zapezii scânteind în soare. Contrastul acela izbitor al colinelor de deal învesmântate în mantie alba ne trezea la realitate. Eram în plina lupta cu Raul. Ei erau multi, sustinuti de tancurile rusesti, noi eram putini si fara arme. Cu noi era numai nadejdea ca dreptatea va iesi la iveala si Dumenzeu este cu noi. Vânati din toate partile, cu o iarna grea, ne zbateam sa gasim o iesire. În aceasta atmosfera de zbucium sufletesc, Spiru Blanaru începe marturisirea lui. Baierele inimii lui se dezleaga si zice: 

- Mai frate Tase Berzescu, suntem prinsi ca într-o menghina. Nu stiu care va scapa din noi doi cu viata; cred totusi ca tu o sa scapi; este bine sa stii unele gânduri ale mele. La vremea potrivita sa le faci cunoscute, daca vrei, si altora. Stând asa, unul lânga altul, în mijlocul întinsului de zapada, ascultam la cele spuse de Spiru. Aparuse si legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Comunistii creasera prin legi draconice atmosfera prielnica lichidarii noastre ca dusmani ai lor. Ne luptam la ora aceea cu moartea. Iata ce-mi spune Spiru: 

- De când stau aici, în grup, cu acesti oameni hotarâti sa lupte pâna la unul, am observat un lucru extrem de important în felul de comportare. Desi suntem ca apartenenta politica diferita, ne întelegem ca fratii. Nu facem diferenta între noi. Aici, dupa cum stii, sunt multi legionari, taranisti, liberali, militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit niciodata sa faca deosebire între ei dupa apartenenta politica. Toti suntem români si trebuie sa fim uniti în fata dusmanului. Desi cel mai mare pacat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am realizat în ciuda pacatului, unitatea dintre noi. 

- În fata primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu totii ne rugam ca sa scapam de draceasca înclestare între bine si rau. Se realizase o prietenie, liantul fara de care nu va fi niciodata biruinta. 

- As dori ca la momentul potrivit, sa stie si ai mei de acasa, familia mea, prin ce am trecut si care au fost conditiile de viata si sansele de biruinta asupra lor, a comunistilor. Ne-am împacat cu gândul ca va trebui sa murim pâna la urma. Eu, frate Tase, am certitudinea ca voi muri si-ti încredintez tie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, dar ca unele framântari ale mele ca om. Fiul meu, daca va mai apuca sa scape cu viata si sotia mea la fel, ar vrea sa cunoasca prin ce am trecut. 

- Îmi este draga tara noastra, neamul nostru românesc si as dori ca odata sa fie liber, mare si unit. Dumnezeu sa fie cu el si dezmembrarile politice, de partid, sa dipara. Poporul român s-a nascut crestin, avem obligatia morala fata de copiii si nepotii nostri sa le lasam mostenire credinta dreapta a stramosilor nostri si raspunderea fata de strabunicii nostri, crescuti în legea crestina. Fa acest lucru, fratele meu, si este de ajuns pentru mine. Cei care vin dupa noi sa stie ce-am facut si ce-am gândit si noi, în toiul beznelor adânci. Dupa aceasta încredintare de gânduri si vreri a urmat un moment de liniste, de traire interioara pentru amândoi. Stiam ca ne hârjonim cu moartea. Ca treziti dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri si nadejdi, ne-am îmbratisat si sarutat, despartindu-ne. De atunci nu ne-am mai vazut. Acestea au fost gândurile lui Spiru Blanaru, împartasite mie. El n-a avut pretentia unui mesaj catre toti românii, catre tara. Apelul la unitate nationala este un deziderat al nostru, al românilor. Unitatea, însa, lipseste cu desavârsire. Nu stim ce am mostenit noi de la daci, dar pacatul dezbinarii l-am mostenit în mod sigur. Dupa ce ne-am despartit de Spiru, am stat de vorba cu Petru Domasneanu, aproape o ora. În mare, aceleasi lucruri si doruri mi le-a spus si comandorul, încredintându-mi pentru viitor cele spuse de el. Amândoi si-au iubit neamul si legea crestina, jertfindu-se pentru ele. Tin sa mentionez un lucru - ca eu daca mai sunt în viata, sunt datorita lui Spiru Blanaru. În urma declaratiilor lui Tudor Ruset, curierul meu, eu trebuia sa fac parte din lotul de judecata al lui Spiru. Nu am recunoscut nimic din cele declarate de Ruset. În tot timpul anchetelor a avut mult echilibru si judecata în gândire. Asa se face ca eu am fost scos din lotul lui Spiru. El a declarat ca nici nu ma cunoaste. El mi-a salvat viata. Dupa caderea mea din 25 ianuarie 1949, Spiru a luat legatura cu Ianas Fenes de la Armenis, continuând lupta de rezistenta. A mai fost sprijinit si de oamenii din Mehadica, prin Petru Guran, seful rezistentei din comuna, de Veltanescu din Corni, de Nicoara Ion, învatatorul de la Canicea, alaturi de multi oameni din comuna. De asemeni si de Samoila Martinescu din jurul Mehadiei, împreuna cu o multime de români din sudul Banatului. 

Acum când scriu cele petrecute la ridicarea Crucii de la Padurea Verde din 16 iulie 1992, în memoria martirilor nostri, ma înfior, oprindu-ma din scris, reflectând. Dupa ce am scris tot ce am stiut si mi-am adus aminte despre grupul de rezistenta armata din Banat, condus de Spiru Blanaru, de la oameni apropiati si altii necunoscuti, mi-am auzit acuza ca eu l-am creat pe Spiru erou si luptator pâna la jertfa suprema asupra comunismului. Nu, fratilor! Nu eu l-am creat pe Spiru Blanaru erou! Prin nasterea lui, Dumnezeu l-a harazit luptator, punându-i arma în mâna si dragostea de neam în suflet, ca sa fie pilda vie nepotilor si stranepotilor în apararea lui Hristos si a neamului nostru românesc. Eu am avut fericirea sa fiu alaturi de el, cu arma în mâna si sa-i cunosc crezul si taria sufleteasca. 

Domnilor nostalgici ai rosiilor de la rasarit, cu cât atacati si cautati sa-l defaimati pe Spiru Blanaru, cu atât mai mult îl aureolati. Lupta dusa de voi împotriva rezistentei armate din Banat si din tara, este cel mai puternic argument ca ea a existat si neamul românesc a luptat pentru salvarea lui. Ponegrindu-ne pe noi, va prabusiti voi în haurile urii si ale minciunii. Ati aruncat o tara întreaga în criza morala si politica. Sa nu uitati: Spiru Blanaru este simbolul rezistentei armate din Banat. 

Desi Spiru a fost moldovean, prin jertfa lui, este pentru totdeauna banatean. Prin lupta dusa împotriva lui Satan, pe meleagurile Banatului, el ramâne în istorie simbolul luptei pentru credinta si neam, cât va dainui acest popor românesc. Deci, nu eu l-am creat pe Spiru Blanaru erou si martir, ci el, prin lupta si jertfa lui, m-a creat pe mine scriitor al faptelor de arme si dragoste de tara a românilor banateni, indiferent de etnie si crez politic. Dumnezeu a harazit neamul românesc sa se nasca crestin. Prin aceasta i-a încredintat si o misiune, aceea de a crede în El si a-L apara. Aparându-L pe El, ne aparam fiinta neamului nostru. 

Comuna Teregova, care ar trebui sa fie considerata comuna erou, pentru ca a dat cei mai multi luptatori si morti în rezistenta armata din 1949, azi constituie un paradox. Manevrati fiind de comunisti, ei îl contesta pe Spiru Blanaru ca sef al lor. 

Pacat ca cei morti nu mai pot auzi cele vorbite de fratii lor, de copiii lor si de nepotii lor, ca s-ar rusina. Timpul este cel mai bun judecator. Istoria va consemna aceste lucruri când apele se vor limpezi. 

Spiru Blanaru va ramâne pentru vesnicie comandantul rezistentei armate din muntii Banatului din anii 1948-1949, împotriva comunismului. 

Va fi ca un far luminos în negura vremii. Crezul lui a fost si va fi crezul neamului românesc pâna la sfârsitul veacului. Cândva, pe locul unde au fost executati, la Padurea Verde, se va înalta o Catedrala.

 

S F Â R S I T

 Atanasie BERZESCU