„Eu,
ca presedinte, trebuie să vorbesc cu foarte mare grijă, nu am voie să
deranjez tările din jur"
Emil
CONSTANTINESCU
Neinspirate ca Tratatul de cativa ani incoace - mai precis de la data intrarii
in vigoare a Tratatului cu privire la relatiile de buna vecinatate si
cooperare dintre Romania si Ucraina, semnat impreuna cu Acordul conex la
acesta la 2 iunie 1997, la Neptun1) - in cercurile politice si diplomatice de
la Bucuresti circula o expresie, „neinspirate ca Tratatul", un
calificativ deloc magulitor pentru initiativele diplomatice ale Romaniei din
ultimul timp, demersuri care dupa cum se stie, cel putin pana in prezent, n-au
impresionat pe nimeni in mod serios. Din surse apropiate specialistilor care
s-au aplecat asupra acestei sintagme, cuvantul „neinspirate" se refera,
din pacate, la lipsa de realism si de suport material a ofertelor diplomatice
romanesti, lansate in mod vadit de supralicitarea interesului Vestului, in
special al SUA. Desigur, nu e deloc condamnabil sa „iesi la rampa", cum
se zice, cu proiecte credibile. Ba din contra. Dar ce fel de importanta sa se
acorde, sa zicem, ofertei Romaniei de a participa la pacificarea Balcanilor,
in speta a zonei Kosovo, teritoriu situat in proximitatea granitelor tarii si
care se confrunta cu probleme specifice izbitor de asemanatoare cu cele ale
unor regiuni din propria noastra tara? Ca gest politic, un astfel de demers
poate este apreciabil, dar sa nu ne imbatam cu apa rece! Cancelariile
diplomatice ale Europei si cea a SUA stiu bine, in orice caz mai bine decat
noi, ca in realitate urmarim un captatio benevolentiae lipsit de orice
consecinte in plan concret, din cauza lipsurilor marcante ce afecteaza
potentialul nostru militar si, economic si pe cale de consecinta, eficienta
contingentului militar - cat de mic - pe care ne-am hotari sa-l trimitem in
Kosovopolie (Campia Mierlei). NATO, si cand spunem NATO intelegem ineluctabil
SUA, are inca ezitari in legatura cu utilitatea unei interventii in forta in
zona. Dovada negocierile albano-sarbe care au avut loc la castelul Rambouillet
sub stricta monitorizare a SUA, Angliei si Frantei, adica a NATO. Numai
Romania nu are. Ungaria, Cehia si Polonia, de acum membre ale NATO, nu stiu
cum sa se fofileze de la o asemenea obligatie. Numai diplomatia pluseaza. Am
mai putea adauga multe alte propuneri la fel de „valoroase" care au
ramas pe hartie; gen trilaterale cu parteneri din vestul si estul granitelor
tarii, programe ambitioase de prevenire si combatere a coruptiei, traficului
de droguri, a altor componente ale crimei organizate, pe care autoritatile
romane nu au nici dorinta si nici posibilitatea reala sa le tina sub control
in propria tara, daramite sa coopereze cu altii, contribuind efectiv la
lichidarea acestor racile ale contemporaneitatii. Toate acestea nu-i
descurajeaza pe promotorii unei astfel de „diplomatii multidisciplinare"
si mai ales regionale. Asa se face ca MAE este asfixiat cu tot felul de
initiative certate uneori flagrant cu Constitutia si legile tarii si care
provin, dupa caz, de la „diplomatia parlamentara" (prilej de deplasari
peste granita), diplomatia promovata de Ministerul de Interne si de MApN,
demersuri ce ii justifica la maximum in strainatate pe titularii acestor
institutii in cadrul asa-ziselor „diplomatii bleu jandarm si, respectiv,
kaki" etc. In fata acestui adevarat suvoi de proiecte emanate de la „diplomatiile"
sus-mentionate, MAE s-a transformat intr-un „dispecerat" (mai ales dupa
ce ministrul de externe si-a pierdut calitatea de ministru de stat) ce
transmite constiincios toate aceste proiecte nastrusnice unor sefi de misiuni
(ambasadori si consuli generali), facand parte in majoritatea lor din
clientela partidelor aflate la putere. (Ex: consulul general de la New York nu
are nimic in comun cu problemele juridice complicate cu care e confruntat de
dificila legislatie a SUA, fiind inginer constructor de nave, un altul, la München,
e... medic, iar pe vremea lui Ion Iliescu puteai intalni ambasadori ingineri
de ape, metalurgi si chiar un fost preot, desigur raspopit). Lamurind astfel
de ce initiativele acestor „diplomatii si diplomati" sunt gratulate cu
calificativul de „neinspirate", cred ca e timpul sa lamurim de ce sunt
comparate cu Tratatul politic de baza cu Ucraina. Explicarea ultimei parti a
sintagmei reclama o incursiune in atitudinea duplicitara a regimurilor si
guvernelor ce s-au perindat la conducerea Romaniei de la 1989 pana in prezent,
fata de teritoriile romanesti cuprinse intre Prut si Nistru. Dar de ce „ca
Tratatul"!? Aceleasi cercuri diplomatice de la Bucuresti denumesc, mai in
gluma, mai in serios, perioada de dupa 1989 drept perioada „celei de-a III-a
Republici" (prima Republica fiind in vremea lui Dej, iar cea de-a II-a in
vremea lui Ceausescu), cand guvernantii fortati de entuziasmul popular din
stanga si din dreapta Prutului (gen Podul de flori) au mimat cu dibacie
disponibilitatea pentru stabilirea unor relatii speciale, denumite „de
fratietate", cu Republica Moldova, stat care aparuse pe ruinele fostei
URSS; s-a procedat si la trimiterea de semnale platonice romanilor din nordul
Bucovinei, din Herta si Basarabia de sud (Bugeacul), zone incorporate la
Ucraina de tatucul Stalin, in vara fierbinte a anului 1940, si pe care Kievul
le-a privit, in buna traditie sovietica, ca parti inseparabile ale noului stat
ucrainean, deci ca o „succesiune legitima" de la fosta URSS. In
realitate, guvernantii de la Bucuresti, Kiev si Moscova s-au inteles tacit si
au actionat uneori pe fata2) pentru destramarea acestui deziderat la care au
indraznit sa aspire milioane de romani din aceste nefericite stravechi
teritorii ale tarii. Culmea cinismului si a concesiei pe care Bucurestiul le-a
facut in dauna a milioane de romani a fost indiscutabil negocierea si
incheierea umilitorului Tratat politic de baza cu Ucraina (de baza pentru
cine?), proces inceput in anul 1993, in vremea guvernarilor regimului Iliescu,
si „desavarsit" in vremea „schimbarii schimbarii". Capitulare in
timp de pace La negocieri, Bucurestiul a facut concesii peste concesii
partenerilor ucraineni (unele chiar nesperate de acestia), intr-o incercare
originala de supralicitare (pentru a cata oara?) a bunavointei NATO si a SUA
in scopul fortarii intrarii Romaniei in aceasta structura politico-militara si
al pregatirii terenului pentru admiterea tarii si in alte structuri, in primul
rand in Uniunea Europeana. Desi informatii demne de incredere primite de
pretutindeni, la care se adaugau declaratii oficiale ale unor inalti demnitari
americani si europeni (in special germani), nu acordau sanse reale unui astfel
de deziderat (altfel benefic pentru tara), guvernantii algoritmului de la
Bucuresti, in majoritatea lor oameni care stiau ceva despre meandrele jocului
politic si diplomatie numai de la invatamantul de partid, au jucat totul pe o
carte si au... pierdut. Semnand si ratificand Tratatul cu Ucraina, apreciat la
Bucuresti ca fiind de natura sa uimeasca Vestul pentru felul in care Romania
stie sa „uite" trecutul si sa priveasca cu „incredere" viitorul,
ne-am trezit ca am recunoscut irevocabil frontiera „negutata" in 1939
de Ribbentrop si Molotov si trasata pe teren in anul 1940 de Armata Rosie pe
baza de „balalaici" cu 72 de focuri si alte instrumente de „percutie".
Prin savarsirea acestui act de instrainare, fara nici un folos real (Romania
nu a fost admisa, asa cum era de asteptat, in NATO), guvernantii anilor
1993-1996, care au pornit procesul de cedare fata de Kiev, ca si cei care l-au
desavarsit in 1997, la Neptun, si-au asigurat un loc - usor de calificat de
viitorime - in istoria nationala. Astfel, daca in anul 1940 guvernul regal al
Romaniei a avut taria si profesionalismul sa raspunda celei de-a doua note
ultimative a guvernului sovietic ca „se vede silit sa accepte conditiile"
de evacuare (si nu de cedare - n.a.) a armatei si administratiei din Basarabia,
guvernul postdecembrist „al celei de-a III-a Republici" a gasit ca
fiind perfect legal sa inscrie in articolul 2, punctul 1 al Tratatului de baza
cu Ucraina faptul ca „reafirma ca frontiera existenta intre ele (cea dictata
de Stalin - n.a.) este inviolabila si, de aceea, ele se vor abtine, acum si in
viitor, de la orice atentat impotriva acestor frontiere, precum si de la orice
cerere sau actiune indreptata spre acapararea si uzurparea unei parti (aluzie
clara la Bucovina de nord, Herta si Bugeacul pe care Stalin le-a incorporat cu
dibacia-i cunoscuta in Ucraina - n.a.) sau a intregului teritoriu al
celeilalte parti contractante". Nu este neaparat necesar sa fi doctrinar,
specialist in drept international, ca sa intelegi ca acest text: 1) recunoaste
de jure raptul comis in 1940 si perpetuat de regimul tradator comunist al
Romaniei pana in 1989, cand Ceausescu a fost obligat sa plece; 2) acopera si
confera deplin drept „viciilor de consimtamant" din 1940 si da astfel
consistenta juridica asa-zisului „Acord sovieto-roman din 1940",
inserat ca atare si in Tratatul de pace de la Paris incheiat cu Romania din 10
februarie 1947. Cu ocazia ratificarii Tratatului, negociatori de la MAE au
explicat inexplicabilul parlamentului si presedintelui tarii, si aceste
institutii au acceptat tacit ca „Acordul sovieto-roman din 1940"
trebuie recunoscut chiar daca: a) Nu a existat fizic, pentru ca in 1940 n-au
fost negocieri, negociatori, text scris si ratificarile de rigoare ale
parlamentelor roman si sovietic din acel timp; b) Pactul Ribbentrop-Molotov si
anexa sa secreta - care au stat la baza incorporarii Basarabiei, nordului
Bucovinei si Hertei - au fost condamnate de majoritatea guvernelor europene,
inclusiv de guvernul si parlamentul Romaniei in 1991, ba chiar si de Sovietul
Suprem al URSS, la 24 decembrie 1989; c) Consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov
continua sa existe numai in ceea ce priveste Romania, celelalte state afectate
de acesta, ca Polonia, tarile baltice si Finlanda, beneficiind, dupa caz, de
compensatii teritoriale (Polonia), obtinerea independentei nationale (tarile
baltice inca inaintea destramarii URSS) sau daune morale si politice (Finlanda);
d) La unison cu Moscova, Kievul si chiar Chisinaul, guvernantii romani din
perioada 1990-1997 nu au inteles si nici n-au vrut sa inteleaga ca din moment
ce Pactul Ribbentrop-Molotov a fost incheiat in dispretul unor principii
fundamentale de drept international din categoria ius congens este nul ab
initio nici consecintele sale asupra Romaniei nu mai puteau subzista: quod
nullum est nullum product efectum (nu se poate declara nul un act si pastra
consecintele lui); Intelegand, in fine, ca „daca consimtamant nu e, nimic nu
e", arhitectii principali ai acestui act de dezinteres national au
acoperit cu buna stiinta „viciile de consimtamant ale anului 1940",
incheind in forma prezentata Tratatul in cauza, dar au „uitat": a) sa
supuna textul acestuia referendumului national, astfel incat poporul roman,
singurul in masura sa decida asupra renuntarii la unele parti din trupul tarii,
sa aiba posibilitatea sa o faca; b) sa supuna, de asemenea, intelepciunii
poporului Acordul conex la Tratat, al carui text intra in coliziune chiar cu
Tratatul de pace de la Paris din 1947, document ce, asa cum se stie,
restabilea frontiera Romaniei cu Rusia pe Chilia, pe aliniamentele hotarate la
Congresul de la Berlin de la 1878, lasand totodata Insula Serpilor Romaniei (anexa
6 la Tratat). In Acordul conex se stipuleaza insa clar, in context, „Insula
Serpilor apartine Ucrainei". Astfel, dintr-un condei, negociatorii romani
scoliti (atentie!) nu la Moscova, ci la Geneva, la Institutul de Inalte Studii
Politice, au lasat „posibilitatea" generatiilor viitoare de guvernanti
si diplomati sa se „distinga" in cadrul unor negocieri anevoioase cu
partenerii ucraineni, care au inceput deja in legatura cu frontiera pe bratul
Chilia, delimitarea platoului continental si a zonelor economice exclusive ale
celor doua tari in Marea Neagra. Ironia care insoteste mai intotdeauna istoria
este ca in acest caz guvernantii care si-au dat obolul la realizarea acestui
act insolit - ca sa fim eleganti -, reprezentati stralucit de „grupul celor
trei C", adica de presedintele tarii, seful guvernului din acea vreme si
negociatorul principal al Tratatului, au asistat neputinciosi la prestatia
previzibila a opozitiei, adica a PDSR, PRM, PUNR etc, care au votat impotriva
ratificarii Tratatului desi textul acestuia a fost initiat si negociat in mare
masura cand aceste partide au fost la putere. Cu toate acestea este de
necontestat ca opozitia a fost singura forta politica care s-a opus in
parlament acestui document ce afecteaza grav si ireversibil interesul
national. Intr-o maniera asemanatoare au procedat si unii membri ai puterii,
care, in calitatea lor de parlamentari, au votat impotriva ratificarii
Tratatului, incalcand astfel disciplina de partid. Un obuz de hartie Astfel,
Tratatul s-a constituit intr-un veritabil obuz de hartie, care o data lansat
de venerabilii reprezentanti ai puterii: 1) A distrus orice posibilitate a
Romaniei de redeschidere a dosarului frontierelor de est in fata oricarei
instante internationale a viitorimii, intrucat Romania anului 1997, care a
ratificat acest document, spre deosebire de Romania comunista aflata sub
supravegherea si controlul Armatei Rosii, a acceptat libera si nesilita de
nimeni, printr-un act suveran, sa acopere „viciile de consimtamant ale
anului 1940"; pe scurt, Romania si-a dat consimtamantul, dupa 57 de ani,
asupra unei frontiere stabilite prin dictatul sovietic din 1940. Acest fapt se
regaseste in dreptul international sub denumirea de ESTOPEL si are drept efect
imposibilitatea deschiderii oricarei discutii pe aceasta tema; 2) A anihilat
ceea ce diplomatia romana a anului 1993 a facut - profitand de ocazia
destramarii URSS - prin declararea Tratatului privind regimul frontierei de
stat cu URSS, incheiat in anul 1961, drept caduc, si creand prin aceasta
posibilitatea redeschiderii, in conditii noi, in baza Actului final de la
Helsinki, a problemei frontierei de stat cu Ucraina, succesorul fostei URSS.
Pe scurt, diplomatii Bucurestiului au procedat la un act insolit in doctrina
si practica diplomatica, si anume au dezavuat o actiune a propriului lor
guvern (cea din 1993) si au repus, ipso facto, in vigoare vetustul Tratat din
1961, care conserva - in conditiile atotputernicului control sovietic -
frontiera dictata de Stalin in anii 1945 si 1948 cu sprijinul entuziast al lui
Petru Groza, Ana Pauker sau Eduard Mezincescu, adjunct al Anei Pauker, care a
predat Insula Serpilor fostei URSS pe baza unui simplu proces-verbal. Prin
aceasta, „urmasii" lui Titulescu, Iorga, Bratianu si Mihalache au
ignorat testamentul acestor inaintasi, potrivit caruia „granitele nu se
discuta, se apara", si, imprudenti in perspectiva istoriei, si-au
asigurat un loc nedorit la cosul de gunoi al acesteia. 3) Aceiasi diplomati,
profitand de diletantismul agresiv al unor guvernanti, precum si de varsta
inaintata a unor factori de decizie, au prezentat in parlament Tratatul ca pe
un act modern, care priveste in viitor (viitorul cui? al Ucrainei?) si care
este in stricta consonanta cu Actul final de la Helsinki, document care, dupa
cum se stie, da posibilitatea redeschiderii problemelor de frontiera si chiar
de modificare a frontierelor pe baza de negocieri. Numai ca la analiza mai
atenta a prevederilor art. 2 pct. 1 din Tratat, formulat prin preluarea
cvasiselectiva a textului similar al Actului final de la Helsinki, textul
rezultat din aceasta simbioza nu permite, sub sanctionarea calificarii drept
„acaparare" sau „uzurpare", punerea in discutie "acum si in
viitor" a netemeiniciei si nedreptatii prin care aceste teritorii ale
romanilor au fost incorporate si apoi „daruite" lumii slavilor din Est.
Cu alte cuvinte, ceea ce Actul final lasa deschis, Tratatul politic de baza
inchide deplin si definitiv. In fine, dupa intrarea in vigoare a Tratatului,
relatiile cu Ucraina sunt departe de a se imbunatati. A crescut suprafata
fasiilor arate la granita, controlul graniceresc si vamal e cel din vremea „glorioasei
URSS", iar scolile cu limba de predare romaneasca se inchid pe motiv ca
numarul mic de copii ai etniei romane nu justifica mentinerea lor. Aceste
aspecte deloc incurajatoare, larg mediatizate, dupa cum se stie, in presa din
tara noastra, pun in cauza deci faimoasele euroregiuni ale Prutului de sus si
Dunarii de jos, forme de cooperare prevazute in Tratatul politic de baza, care
au in vedere cooperarea transfrontaliera, in primul rand protectia
minoritatilor. Fata de „realizarile" obtinute de Romania prin acest
„instrument juridic de exceptie", cum a caracterizat Tratatul dl
Alexandru Paleologu, fost ambasador al Romaniei la Paris, orice comentariu
pare de prisos, cu exceptia, poate, a remarcii ca avem de-a face cu o
capitulare, o capitulare in timp de pace! In loc de concluzii Sintagma „neinspirate
ca Tratatul" are in vedere caracterizarea arhicunoscuta in diplomatia
clasica sub numele de „proasta ca pacea". Aceasta expresie care a facut
epoca in diplomatie se refera la pacea de la Aix-la-Chapelle (azi Aachen), un
orasel situat la granita germano- belgiana, unde, in anul 1748, Franta
victorioasa in razboiul cu Anglia (1740-1748) a obtinut satisfactii
nesemnificative, de fapt "mai nimic", cum le-a caracterizat mai
tarziu Talleyrand. Cauza esecului a constat in incompetenta tinerilor
diplomati francezi, promovati din camarila regelui Ludovic al XV-lea, care s-a
debarasat de „baronii" diplomatiei tatalui sau, Ludovic al XIV-lea -
Regele Soare -, pe motiv ca se „targuiesc" prea mult cu partenerii de
negocieri. Incercand sa diminueze acest veritabil esec diplomatic, monarhul
francez a declarat ca el a actionat, in context, la Aix-la- Chapelle, „non
pas en marchand, mais en Roi". Nici macar aceasta scuza n-ar putea, in
timp, sa fie retinuta pentru ai nostri guvernanti si diplomati, care s-au
dovedit slabi „negustori" si veritabili diletanti. Sintagma „neinspirate
ca Tratatul" se dovedeste, din nefericire, reala si arunca o umbra
nedorita asupra unei diplomatii cu traditie, cum este diplomatia romana, dar
care, in prezent, se situeaza in derizoriul unei politici interne debusolate
si egoiste, indiferenta la interesele perene ale tarii, o politica intrata
insa definitiv in concasorul istoriei si care va atarna ca un obuz, de data
aceasta real, de picioarele celor care au gandit-o si infaptuit-o! 1) Din
motive politice usor de inteles, in comunicatul de presa privind semnarea
Tratatului, precum si in legea nr. 129 din 14 iulie 1997 de ratificare a
acestuia, in loc de Neptun apare Constanta, ca localitate unde s-ar fi semnat
Tratatul. 2) De pilda, la ceremonia proclamarii Republicii Moldova, la 27
august 1991, cand s-a adoptat Declaratia de independenta a acesteia, in
conditiile existentei inca a URSS, Bucurestiul a fost reprezentat de un obscur
consilier din MAE, care la urma urmei putea fi usor dezavuat.