Director:
Dragos Protopopescu /
Redactia si Administratia: Bucuresti, Bulevardul Elisabeta 12, Etaj
II
Anul II, Nr.
257, Sâmbătă 8 Ianuarie 1938
de
VALERIU CÂRDU
Am
trăit odată o scenă sguduitoare. Din gara «Domnita Elena» a Timisoarei,
pleca un tren spre Banatul iugoslav. 
Românii de acolo
veniseră pentru câteva
zile în tară, cu prilejul concursului de coruri si fanfare.
Au
fost primiti rău. Rău de tot.
Dacă
nu mă'nsel, nu li s'a dat nici un loc de dormit.
Când
au simtit sub picioare pământul românesc, o singură rugă au avut. A rostit-o
unul dintre ei:
«Doamne,
fă-mă stană de piatră, să nu mai pot pleca de-aici».
Iar
când a venit ceasul plecării, cu toate neîntelegerile noastre, ei nu si-au
uitat rugăciunea.
Mai
înalt, mai frumos, neînteles de adânc, a fost cântecul lor de plecare. O
pădure de brate întinse, la toate ferestrele vagoanelor, si apoi, cotropitor,
odată cu urnirea trenului, a răsunat un cântec:
«Stefan
Vodă al Moldovei...»
De
unde l-au învătat? Cine le-a trimis vraja cântecului? Cum de s'au
întâlnit cu bătaia ceasurilor noui?
Oamenii,
desigur, nu le-au trimis vestea, Oficialitatea? Nu e nevoie de răspuns. Atunci?
Voia lui Dumnezeu, care trece peste hotărîrea oamenilor si peste putinta
noastră de întelegere. S'a dus cântecul pe unda brazdelor românesti sau s'a
scris în bătaia de vânt odată cu jalea vremurilor.
Minunea
s'a întâmplat în tot cazul.
Aceiasi
minune care vorbeste în scrisoarea unui tăran din Vlaicovătul Banatului
iugoslav:
«Dragi
camarazi legionari, cari vă jertfiti cu drag tineretea pentru mântuirea
Neamului românesc, cu onoare vă aduc la cunostintă, că această scrisoare v'o
trimite un frate al D-voastră, legionar cu sufletul, 
sortit să trăiască
în străini. Vă scriu dela coarnele plugului, deci să mă iertati că nu stiu
scrie corect, si vă rog să o primiti cu drag această scrisoare, căci nu e
scrisoare ci sufletul meu îndurerat. Eu sunt părtas la toate suferintele
îndurate de D-voastră si la toate bucuriile (acestea cam rari). O, câte zile
si câte nopti sbuciumate am avut la toate loviturile grele, date Legiunei de
păcătosi politiciani Români».
In
restul răvasului, între alte mărturisiri limpezi ca lacrima, fratele din
Iugoslavia ne roagă să nu-i dăm la iveală numele.
Nu
comentăm scrisoarea plugarului. Nici nu căutăm să-i facem pe altii să
înteleagă. Ar fi inutil.
Cine
n'a priceput minunea aceasta, care uruie muntii si sparge granitele, n'a
înteles si n'a auzit, desigur, cum bate inima pământului românesc cea de-a
douăsprezecea bătaie, - adică ultimul ceas de lume veche si întâia oară din
veacul mântuirii, - pe care si surzii trebue să o audă.
Nici
prigonitorii, nici mincinosii, nici fariseii nu mai pot să-i înăbusească,
astăzi, glasul de peste voile pământenilor.
Valeriu
CÂRDU