.

24 Iunie. Ziua Legiunii.

In 1937, de 24 Iunie, scria Căpitanul: "Faceti-vă cu bărbătie toate socotelile interioare şi păşiti cu hotărîre în decada decisivă a luptei legionare. Aceşti zece ani ce vin vor mai vedea asupriri şi morminte de ale noastre, dar vor vedea şi pe toti vrăjmaşii noştri înfrânti şi toate uneltirile lor sfărmate. Aceşti zece ani ce vin vor vedea lupta decisivă, vor vedea pe legionari învingând. Invingând şi risipind trufaşele puteri întunecăte de astăzi. Invingând şi punând temelie nouă neamului nostru".

Decada decisivă! Mai sunt trei ani din ea. Şapte s'au dus. Şi, Doamne, amari au fost aceşti şapte ani. O nesfârşită zare de cruci şi morminte. Morminte şi cruci mari cât veacurile. Mormântul lui Mota şi Marin. Mormântul Căpitanului. Mormintele elitei legionare. Cu sutele, cu miile... Morminte, morminte... E plină tara, e plină Rusia până în Caucaz, de morminte. In curând va fi presărată şi Europa de ele.

Decada decisivă a luptei legionare a cerut la temelia biruintei, însăşi jertfa Căpitanului. Şi cine ştie câte alte jertfe va mai cere? Lumea se îmbracă în întunerec de nepătruns. Mintea, oricât de versată şi născocitoare, nu mai poate vedea nimic. Şi totuşi biruinta românismului prin Legiune va trebui să vină. Ca istoria să aibă un sens. Pentruca să existe un echilibru în lume. Pentruca să existe însuşi Dumnezeu.

Mintea nu mai poate ajuta la nimic. Suntem avizati numai la certitudinile pe cari ni le dă inima. Inima credincioasă. "Crede şi te vei mântui!" Şi credem. Amarnică istoria acestor şapte ani din decada decisivă. Din 1938-1940, prigoane fără egal a lui Carol II şi Cãlinescu... Câti mai credeam atunci, dintre noi, că vom mai birui politic? Caci de biruintă, în spirit, în sens creştin, nu ne îndoiam niciunul, cum nu ne îndoim nici astăzi. Şi totuşi am biruit politic. A venit epoca de libertate 1940-1941, când am putut să ne strângem din nou rândurile şi să ne îngropăm mortii. A venit, peste toate desnădejdile, clipa învierii. Mortii s'au ridicat din morminte şi au străbătut încă odată tara, dealungul şi de-alatul, în fruntea coloanelor legionare biruitoare. S'a ridicat de sub lespedea dela Jilava, însuşi Căpitanul, pentru a străbate Bucureştiul care l-a omorît, pentru a afirma în veşnicie cã dreptatea nu poate fi niciodată omorîtă. Ea poate fi prigonită, dar nu, niciodată omorîtă. Dreptatea îngropată, învie. Precum învie şi mortii căzuti pentru ea, în numele ei.

Dar cerul s'a întunecat din nou. Din toate părtile s'a abătut încăodată asupra Legiunii şi neamului nostru, furtuna prigoanei. 21 Ianuarie 1941... Şi anii s'au scurs repede. Indurând batjocura şi calomniile vrăjmaşilor, suferind şi murind în închisori şi lagăre, luptând şi murind pe fronturi de luptă în contra bolşevicilor, suferind şi îndurând umilinta pribegiei. Ne-au mai rămas numai trei ani din decada decisivă. Şi în aceşti ani va trebui să smulgem biruinta. Dar pentru a birui, va trebui să ducem lupte grele şi să jertfim mult. Mult cum poate mintea noastră nici nu-şi poate imagina. Va trebui să biruim. Şi vom birui. Cum? Cine ar putea spune? Nouă ne-a dat Dumnezeu numai puterea de a crede, nu şi aceea de a vedea. Mergem pe calea unui destin de dinainte fixat, pe care numai Căpitanul a putut-o intui şi vedea. Nouă nu ni se cere decât s'o străbatem eroic şi jertfelnic. Noi nu suntem decât instrumentul acestui destin de mărire al neamului românesc. Suntem numai ceea ce a spus metaforic Căpitanul: "Trâmbitele de aur prin care Dumnezeu va suna neamului românesc biruinta".

Mergem printre morminte, prin noapte, spre zarea luminoasă a biruintei, pe care nu o vedem, în care credem. Mergem, credem şi vom birui. Ce interesează cum? Vom birui. In legendă, în istorie, în spirit, peste propriile trupuri, peste propriile dureri şi visuri. Dar vom birui. Şi neamul nostru va trăi din noi, din legenda noastră.

* * *

Când lupti şi mori pentru o credintă ca a noastră nu se poate să nu birui şi murind, nu se poate să nu învii. Invierea stă în sensul înalt al mortii şi'n apăsarea grea, senin consimtită, a mormântului.

Cine ar fi cutezat să spună în 1938-39 şi chiar 40, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da, într'o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului regăsit si cutremurat de aşa măretie, prin fata duşmanilor, a călailor înnebunti de groază şi aruncati la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s'a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toatã îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte, n'are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, Intâmplată acum aproape 2.000 de ani. A fost cu adevărat: înviere.

Imi stăruie şi acum în minte, în suflet şi'n sânge, zilele şi noptile acelea ale deshumării dela Jilava. Aş vrea să mă adun pentru a putea descrie tot fiorul dumnezeesc simtit atunci, şi nu ştiu cum să încep. Mã pierd într'o stare de evlavie care-mi frânge sufletul şi mă aruncă în genunchi, pentru a mă închina şi a mă ruga lui Dumnezeu.

E o noapte de toamnă. Rece. Bate din când în când, câte o şuvită de vânt tăios, foşnind straniu în frunza uscată a salcâmilor. Lucrăm de zor. Peste zi lespedea uriaşă a fost dată la o parte cu ajutorul tancurilor grele şi al macaralelor. Hârletele, târnăcoapele şi lopetile hârşie în pământul jilav şi înegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar atinge în oase. In lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor care lucrează se răsfrâng palide, ca şi lutul depe lopeti, iar păduricea Jilavei pare o armată de duhuri cu bratele tremurate a rugăciune spre cer. Lângă un mal înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări de ceară, aruncând umbre şi lumini pe fetele icoanelor înegrite de vreme. O noapte ireală. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legendă şi veşnicie. Oprit pentru o clipă din lucru, mã copleşesc mii de întrebări : Oare e aevea ceeace văd? Nu cumva e un vis? Imi vine să mă reped la camarazii dealăturea, cu fruntile numai picuri de sudoare, să-i pipăi şi sã-i întreb : Voi sunteti, cu adevărat, măi? Trăiti? E posibil, sau am înnebunit eu? Il desgropăm pe Căpitanul? Nu-mi vine sã cred. Mă uit mirat, atent şi cutremurat împrejur şi fiece clipă care se scurge, rupe din mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit şi ireal. Imi duc mâna la frunte ca să o simt rece, lângă vatra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea şi sufletul, şi mã întreb : E oare posibil? Acum un an se lăudau duşmanii în satanica şi ura lor fără margini : L-am trântit sub piatră grea. De-acum să pofteaseă să se mai ridice. Să poftească a mai vorbi de biruintă şi înviere!

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, numai chinuri. Şi totuşi, e adevărat. Săpăm la deshumarea Căpitanului; a Nicadorilor şi Decemvirilor. Săpăm chinuiti, mereu mai adânc, într'o tăcere de sfârşit de lume. Zidurile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoarelor, fac din păduricea dela Jilava, o insulă fãrã legătură cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de tară, de zilele de care abia ne-am desprins şi dincolo de lume. Fără aderentă în materie, fără calendar. Când am început? Când vom sfârşi? Nu ştim. Săpăm tăcuti, cu lopetile, cu căuşele palmelor înegrite şi însângerate. Mai pe deal, sfinx mut al durerii româneşti de totdeauna, stă tatăl Căpitanului, Moş Zelea. In sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creşte în lumina jucăuşă a reflectoarelor şi mai înalt. Până la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, In aceste clipe; când aşteaptă să-şi scoată din pământul nesătul, feciorul? Mintea mã doare ca sub cutite. Nu pot să-mi mai răspund nimic. Ştiu că în sufletul bâtrânului apostol şi tatã, stăruie amara întrebare, care ne sfârtecă şi nouă inima: "Dar dacă mormântul e gol? Dacă i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în altă parte, şi au făcut mormântul, numai pentru a minti ochii lumii? Durerea mă frământă în ghiarele ei sălbatece, cum ai frământa în mâna aspră un bulgăre de lut. Mi-i rece, mi-i cald. Mi-i somn. Aş vrea să dorm. Dar nu pot. Săp mai departe. Mã simt ca de piatră. S'a anunat tot universul în mine. Imi vine să plâng cu hohote, aud gemete în mine, cari mă îngrozesc. E posibil? A murit Căpitanul? Il desgropăm pe Căpitan? Imi vine să strig peste toată lumea : Unde sunteti voi duşmani? Unde vă e puterea cu care vă lăudati mai ieri? Unde vă sunt slugile, unde vă sunt santinelele cari până mai ieri păziau la mormântul acesta, la uşile tuturor închisorilor, lângă retelele lagărelor? Unde sunteti? Unde vă e dreptatea? Unde e ordinea în numele căreia ati omorît? Mi-i mintea o noapte valpurgică. Trec zece ani într'un minut. Mă văd pornind, copil încă, în 1932, la luptă. Il văd pe Căpitanul. Ii văd apostolii cutreerănd tara pentru a semăna duhul nou al mântuirii romăneşti, mă văd în primele începuturi, crezând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie : 35, 36, 37. Victoria formidabilă din Decembrie 1937. Toate taberele de muncă : Rarăul, Carmen Sylva, altele şi altele. Apoi vifornita din 38. "Căpitanul nu poate fi omorît!" Râdeam de duşmani când spuneau că-l vor omorî. Şi iată că l-au omorît. Dar nu l-au putut înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aci şi sap pentru a-l desgropa pe Căpitan...

Săpăm mereu. Sudoarea depe frunti picură fierbinte în tărână. Inaintăm în adânc şi nu dăm de nimic. Suntem aproape la doi metri. Desnădejdea că nu vom găsi nimic ne anchilozează bratele. Şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fără sfârşit... Caut să mă desbăr de vis. Sã mã agăt de realitate. Iau tărâna'n palme si-o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. Intre lumânări, cu fata la icoane, cu genunchii'n tărâna rece şi udă, se roagă doamna Lilica, sotia Căpitanului. In vălul de doliu, pare o umbră a mormântului pe care-l scormonim...

Trăesc şi acum clipele acelea şi mă înfior. Şi vorbesc de unul singur cum vorbiam şt atunci. Dece l-ati omorît, măi? Dece? Dece ati însângerat întreaga istorie viitoare a neamului românesc? Ce v'a făcut acest om? N'ati ştiut că prin El vorbeşte însăşi istoria românească? Cu ce veti putea plăti crima aceasta care întunecă lumea, care-l întunecă la fată pe însuşi Dumnezeu?

Da... In noaptea aceea la Jilava s'a împlinit voia lui Dumnezeu. Invierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloante, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau din vrerea pământeană, ca rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinulut, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptătii în lume.

Mã gândesc astăzi după 4 ani la toate acestea, şi văd cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi oameni. Cei ce loviau în cazematele Jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venia din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriaşă, pe care oamenii n'o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: "Doresc să fiu răsbunat... deoarece sunt convins că în felul acesta veti face un mare bine neamului românesc".

Şi în timp ce noi râcăiam lutul cu degetele, alte brate mânate de destin ridicau pietrele depe sufletul Căpitanului. Isbiau cu moarte pe călăi. Şi dimineata a venit greu. Dar a venit. Albă şi liniştită, cum sunt diminetile Sfintelor Paşti, când pe tot pământul se strigă: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda să nu mai existe. Şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea, şi mormântul jertfei, erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi Iuda trebuia să ispăşească multiplicat. Şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.

Au fost şi mai sunt încă oameni (şi probabil vor mai fi! ) cari să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului dela Jilava n'a fost un proces? N'a fost cea mat teribilă sentintă, care va rămânea în toată istoria românească? Biruinta legionarismului în cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabilă sentintă? Mai era nevoie de formalităti? Şi totuşi noi n'am ocolit aceste formalităti. Cei ce ne-au acuzat şi ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei dela Jilava să fie judecati. Dar dacă judecata formală a putut fi evitată, cea mat implacabilă, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n'a putut fi. Pe cei dela Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii.

Mă înconjoară şi acum lumina blândă a acelei dimineti tihnite de toamnă târzie. Sunt acolo în păduricea dela Jilava. Soarele ridicat de-asupra salcâmilor ne-a alungat desnădejdea din suflete. Am dat de trupuri. Luăm tărâna cu grijă, scormonind cu degetele, ridicând-o cu palmele. Desgolim încet cele 14 trupuri. Intâi picioarele, apoi spatele şi capetele. Au fost aruncati în două rânduri, de-alungul gropii. Unii peste alţii, cu faţa în jos. Il recunoaştem la mijloc pe Căpitan. Mai voinic decât toti. Drept ca un gorun prăbuşit de furtună, cu fruntea pe umărul lui Niki Constantinescu.

Căpitanul! Ne cuprinde o durere cutremurătoare. Victor Silaghi, paladinul Căpitanului, dă la o parte ultimii bulgări cari îi acopăr fata, apoi isbucneşte într'un plâns nestăvilit şi sărută fără să se mai oprească trupul aceluia care i-a fost nădeide, soare şi Căpitan. Pe mal, femeile celor morti plâng cu hohote. Fata Doamnei Lilica e numai lacrimi, în cari plânge însăşi soarele. Moş Zelea geme ca o fiară rănită şi ochii lui, secătuiti de plâns, străpung cerul pentru a cere pare! o deslegare, o întelegere. Mã simt mic, apăsat sub bolovanii uriaşi ai clipelor care trec greu, şi mă cuprinde teama ca nu cumva tatăl Căpitanului să se prăbuşească la pământ. Mã tern că-l va sfărma durerea. E în el nu numai durerea de tată care şi-a pierdut cel mai drag fecior, ci însăşi durerea neamului, care-şi pierde la capătul a secole de luptă şi îngenunchere pe cel mai mare profet şi mântuitor. Va întelege cineva vreodată aşa cum trebuie măretia durerii acestui tată, care după patru decenii de luptă nationalistă, se înscrie pentru a duce lupta mai departe în oastea şi sub comanda propriului său fecior? Cred că e unicul caz în lume acesta, când un tată se înscrie să lupte şi să asculte neşovăitor, până la moarte şi dincolo de ea, sub comanda politicã a copilului său! Mã uit la el şi mă mir cum poate suporta atâta durere câtă se revarsă din ochii lui secătuiti, din bratele acelea ridicate spre cer ca nişte blesteme apocaliptice. Dar n'am timp să mã uit multă vreme. Alăturea e trupul Căpitanului, multiplicat în alte 13 trupuri. Numărăm ca să ne convingem că sunt toti. Da. Sunt 13. Imi trece repede prin minte semnificatia tainică a lui 13. Chiar şi'n mormânt a avut parte Căpitanul de numărul 13. A fost îngropat împreună cu "cei 13 înmormântati de vii" ai săi Nicadorii şi Decemvirii. Si a murit la 39 de ani : de 3 X 13.

Cu grijã, înfãsurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Tărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâni, o amestecâm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi, ca talisman. Tărâna Căpitanului, a Nicadorilor, a Decemvirilor. "Acum slobozeşte, Doamne, pe robii tăi"... Plângem cutremurati. De minunea pe care o vedem cu ochii, de durerea mortii nedrepte, de toată jalea neamului văduvit de Căpitan şi de cei mai buni luptători ai săi. Plângem. De acum vom merge plângând, cu aceste trupuri sugrumate în ştreang, ciuruite pe la spate de gloante, şi arse cu acid sulfuric, vom merge cu ele în suflet, pe toate drumurile şi zilele ce le vom mai străbate, până la capătul vietii noastre. Mormântul acesta s'a deschis şi nu se va mai închide niciodată. Vom vorbi mereu. Cum ne vorbeşte acuma nouă, prin sângele pe care-l sărutăm, prin tărâna ce o ascundem în sân, ca să o ducem în altarele familiilor, sau să o purtăm mâne în săcuşorul cu tărână, la gât.

Au venit preotii ca să facă slujba. In urmă vin sicriile. Cele 14 trupuri stau inşirate unul lângă altul, între lumânări, icoane, jerbe de flori, steaguri verzi şi tricolore. Fumul din cătuile de tătnâie se urcă înalt şi drept, spre cer, ca nişte rugăciuni fără cuvinte. Hainele vărgate, de ocnaşi, ale mortilor sunt curătate de ultimele fire de lut. Fetele şi mânile le sunt negre, atacate de acid. Cineva se apleacă şi taie ştreangul dela gâtul Căpitanului. In graba lor, criminalii au uitat să i-l taie, deşi au avut grijă să mai descarce în cadavre şi gloante, pentru a lãsa impresia că la Tâncăbeşti cel 14 au fost împuşcati. Dar crimele întunerecului, ies totdeauna la lumină şi se acuză. Iată o bucată din ştreangul cu care Carol II a vrut să sugrume neamul românesc. Acest capăt de ştreang îl va acuza şi pe el, şi pe toti complicii lui, până la sfârşitul istoriei româneşti.

Doamna Lilica scoate din buzunarul hainei Căpitanului cărticica de rugăciuni: rugăciunile Sf. Antonie de Padova. Apoi taie haina la piept. La gât stau intacte: săcuşorul cu tărână şi câteva cruciuliti cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Insăşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viată. Pieptul e bombat, de par'că ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n'a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de fatã care n'a fost atinsă de tărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremurati. Dal Căpitanul a fost un sfânt. El n'a putrezit şi nu va putrezi. Am credinta nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul dela Casa Verde.

Doamna Lilica strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într'un strigăt dureros: Măi Corneliu!... Măi Corneliu!...

Si lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E in plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate sotii. Durere care ne străbate pe toti. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate sotiile şi mamele neamului românesc. Ii urmăresc mânile calde şl mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste fată înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Ii văd lacrimile cum spală fata Căpitanului, a sotului pe care duşmanii nu i l-au crutat şi simt cum un potop de durere inundă toată tara... E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-ati omorît pe Căpitan, ati râs şi ati dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v'am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v'am omorît. Voi v'ati omorît!

Asist par'că şi acum la slujba religioasă şi văd cum în mijlocul slujbei se ridică cu bratele înăltate spre cer, Moş Zelea. Aud rugăciunea lui cutremurătoare. Ceva de apocalips. Dece nu sunteti aci, voi vrăjmaşii, ca să-l auziti: "Doamne al Cerurilor şi pământului, care mi-ai luat pe Corneliu, trimite foc şi pucioasă peste toti slujitorii întunerecului şi fă ca neamul nostru să învie prin jertfa Lui".

Glasul lui uriaş tună peste toată dumbrava Jilavei, peste toată cetatea lui Bucur, sodoma care l-a omorît pe Căpitan... Şi va tuna de-acum peste toate veacurile. Căci vorbeşte la mormântul Căpitanului, în ceas cumplit, în ceas de înviere.

Restul lucrurilor îl ştiu desigur mai multi dintre noi. Eu am vrut să însemn doar în această zi a Legiunii, când stăm sub zodia celor mai negre semne de întrebare, sub alte prigoane şi alte morminte acoperite de piatră, numai minunea învierii dela Jilava, învierea Căpitanului.

Stând şi azi sub lumina acestei minuni, comemorând ziua de temeinicie a Legiunii, pot rosti cu conştiinta împăcată: Legiunea nu mai poate fi înfrântă. Condusă de dincolo de mormânt de cãtre Capitan, ea va fi mereu biruitoare, oricâte decade de luptă i-ar mai sta în fată.

* * *

Not am fost o generatie nefericită. Dar când mã gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generatie se va putea numi mai fericită decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan si i-am văzut şi învierea. I-am sărutat săngele scurs în tărână, trupul ferit de legea tărânei, care se preface în tărână, trupul de sfânt. Şi altă multumire şi fericire nu ne mai trebuie până la capătul vietii noastre.

Generatitle de mâne, pentru a întelege mai bine chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute tărâna aceea sfintită de cel mai curat sânge al primei generatii legionare. Căci această tărână le va vorbi mai mult şi mai clar decât toate cărtile de învătătură şi le va da cel mat bun sfat cum să creadă, să lupte, să moară şi să biruie.

Noi cei de azi, aşa mici cam suntem, cutremurati de clipele trăite la Jilava, spunem : o istorie este cu atât mai mare, cu cât e mat grea de morminte. Şi mormintele istoriei se deschid, iar mortii ei învie.

* * *

Sărbătorim şi de data aceasta, ziua Legiunii, cu sufletele chinuite. Departe de tară şi de rosturile noastre fireşti. Ne adunăm din nou la icoană, ca să ne rugăm, ca să trăim în Căpitan şi'n Mota, să petrecem cu mintea si sufletul bătăliile, biruintele şi înfrângerile anilor prin care am trecut, şi să răzvedim măcar o geană de lumină pe zarea viitorului. Dar nu vedem nimic. Drumul duce mereu prin întunerec, mergem bâjbâind, îngenunchind, căzând, ridicându-ne. Suntem în prigoană. Toată lumea noastră e înghesuită de vrăjmaşi şi amenintată cu moartea. Pârâie schelele lumii nationaliste şi creştine sub vânt năprasnic. Innotăm până la gât în mlaştina desnădejdii. Muntele suferintii l-am urcat. Pădurea cu fiare sălbatece am trecut-o. Acum înnotăm prin mlaştina desnădejdii. Inapoi nu ne putem întoarce. Şi malul celălalt nu se vede...

Scria în Axa de acum doi ani, bădia Corneliu Georgescu: "Suntem în toiul celei de a treia încercări proorocită de Căpitan: "mlaştina desnădejdii". Legionarii se luptă din greu cu ochiurile puhave ale mocirlei, cu miile de ventuze ale smârcurilor fără fund. Doi-trei dintre legionari au şi fost acoperiti până'n creştet de glodul desnădejdii. Urlă de bucurie ovreiul şi cu aliatul său, francmasonui român, îmbrăcat de ocazie în cine ştie ce haină politică de împrumut.

"Dar bucuria lor se dovedeşte pe zi ce trece a fi fost prematură. In marea de noroi a mocirlei trup lângă trup de legionar, se înşiră punte peste glod. Dacă ventuzele mlaştinilor urei îi atrag spre adâncurile pierzaniei, flacăra credintei nestrămutate în destinul Legiunii, sădită de Căpitan în sufletele lor, îi înaltă la suprafată, spre cer, spre soare, spre lumină.

"Aceeaşi flacără sfântă lãuntrică le călăuzeşte drumul prin întunecimea desişurilor smârcului şi-i conduce spre limanul de verdeată scăldată în soare, care începe să strălucească în zare: spre biruinta deplină, definitivă şi vecinică a Legiunii.

"Mlaştina desnădejdii" va fi străbătută şi Legiunea va învinge măret şi definitiv. Pentrucă aşa a proorocit Căpitanul şi Căpitanul nu a greşit niciodată".

Innotăm prin mlaştina desnădejdii. Nu numai noi. Ci însăşi tara pentru care ne-am ridicat. Insăşi lumea creştină şi nationalistă.

Revista Carpatii, Madrid,

Anul XXIV, Nr. 14, 1978