Marea camerã ce purta nr. 87 si unde eram aglomerati acum, era situatã pe latura micã dinspre oras a clãdirii principale a penitenciarului Gherla. Cele opt ferestre ale camerei aveau gratii si obloane si erau orientate trei spre Zarcã si cinci spre curtea interioarã. Cândva mai fuseserã câteva ferestre spre oras, dar acum erau zidite. Printre cãrãmizile dintre gratii am sãpat câteva gãuri prin care reuseam sã vedem zidul închisorii, o mica parte a orasului, Somesul, câteva dealuri si uneori chiar oameni liberi. Tot pe aici era si cimitirul închisorii, cu gropi comune si morminte fãrã cruci.

Cu ocazia reorganizãrii ne-am reîntalnit in camera câteva prieteni din Aiud, Timisoara ori chiar Gherla. Am cãutat sã ne grupãm si sã ne simtim mai bine, dar era greu in noua atmosferã care curând a devenit încãrcatã. Spre norocul nostru, noua încãpere avea si o anexã, camera 86, care avea chiuvetã cu apã curentã si W.C. cu scurgere ceea ce ne usura substantial existenta si fãcea aglomeratia mai usor de suportat. Începuse însã sã se încãlzeascã si simteam cãldura sufocantã. Gherla este asezatã într'o cãldare depresionarã naturalã, cu o slabã circulatie atmosfericã si fãrã curenti, lucru care pe mãsurã ce se încãlzea îl simteai si mai tare. Concomitent se simtea si lipsa de apã. Apa curentã curgea rar si fiind foarte sãlcie era nepotabilã. Apa de bãut se aducea in butoaie de la distantã si ni se dãdea cu raba. Au izbucnit chiar certuri provocate de cei câteva care aveau cam si îsi pãstrau o mica rezervã de apã, consideratã de ceilalti nereglementarã. Desemenea, paturi nu erau pentru toti, dar ne obisnuisem sã dormim câte doi in pat.

In atmosfera eterogenã si disarmonicã, nu se putea vorbi de o unitate. Se formaserã mai multe grupuri, pe afinitãti si preocupari, iar convietuirea a devenit coincidentã. Am încercat sã refacem o «atmosferã de Aiud» cu povesriri si poezii, dar am reusit numai pânã la un punct. Prin desele perchezitii si reorganizãri pierdusem cea mai mare parte din materialele noastre atât de greu procurate si, odatã cu ele, o parte din entuziasm.

Majoritatea detinutilor erau tineri sub 25 de ani cu condamnãri mici. Erau însã oameni hotãrîti si multi dintre ei dovediserã mult curaj in actiunile întreprinse. Cei mai muti dintre noi eram Români, dar era si un însemnat grup de Unguri. Intre ei era un profesor de universirar de la Cluj, care le tinea prelegeri despre asa zisele drepturi ale Ungariei asupra Ardealului. Unii dintre ei erau aroganti si obraznici si dacã adãugãm cã Ungurii au dat cel mai mare numãr de informatori in închisoare române, fãrã sã-i blamez pe toti cu aceastã ocazie, se va întelege cã nu-i simpatizam de loc. De altfel discutiile si neîntelegerile cu ei, ajunseserã aprinse si chiar explosive. Am cãutat sã pãstrãm calmul. Nu era usor de loc, mai ales cã viata era din ce in ce mai grea. Foame, aglomeratie, cãldurã, rapoarte de pedeapsã si pe deasupra neîntelegerile cu Ungurii.

Sub noi era camera 59, la fel de mare si cu 114 detinuti, înmormântati in ea. Intre ei era si Virgil, cu care adesea vorbeam la calorifer ori fereastrã. Si ei erau tot tineri si de aceeasi compozitie ca noi si de fapt cu ei ne întelegeam cel mai bine. Lateral era o camerã mai mica, cu detinuti mai in vârstã condamnati penru organizatii, si unde deasemenea cunosteam câteva persoane printre care cel mai bine pe bãtrânul nostru prieten Nea Stelicã.

Ne-am grupat pe prietenii, consumând împreunã cea mai mare parte din timp. Din grup fãcea parte Scurtu, cunoscut din Aiud, Nicusor si Ionel prieteni încã de la Timisoara, Dinut si alti câtiva bãieti cunoscuti la Gherla. Soarta ne-a adunat, ne-a lovit si ne-a împrãstiat cu o brutalitate de neînchipuit.

Unul dintre cei mai activi dintre noi era Scurtu. Pe când eram împreunã in fabricã la Aiud, a fost luat pentru un supliment de anchetã si apoi adus direct aici. Inrãit de regim si cãlit in închisoare, era hotãrît sã scape de comunism cu orice pret. A doua oarã când a încercat sã fugã a ajuns in Jugoslavia si a cerut sprijinul autoritãtilor necunoscând perfidia titoistã. A fost extrãdat si condamnat din nou. Este unul dintre putinii oameni care a reusit sã evadeze, pe când era la stuf in Deltã. A trecut înot în Basarabia cu speranta de a-si pierde urma pentru ca apoi sã apuce pe drumul lumii libere. Când a evadat a trecut printre cartusele automatelor si de fapt a fost considerat înecat in apele Dunãrii. A fost prins de Rusi dupã douã sãptãmâni si bine înteles extrãdat. Au urmat lanturi, torturi la securitate si o recondamnare de 10 ani si sase luni. A avut taria si rezistenta sã incerce si a patra oarã si dupã lungi peripetii si greutãti a ajuns însfârsit la Viena. Aici l-am întâlnit, dezãmãgit si trist, in lagãrul de la Traiskirchen, prin Octombrie 1968.

Noi suntem despãrtiti de occidentali printr'o cortina de fier. Occidentalii sunt însã despãrtiti de noi printr'o cortinã de ignorantã. Lui Gheorghe Scurtu, un tip care si-a manifestat sentimentele românesti si anticomuniste in cea mai expresivã formã, autoritãtile austriece i-au refuzat azilul politic, motivând cã la ei trecerea ilegalã de frontierã nu este infractiune politicã. Nu sunt singurii netoti care gândesc asa. Sã nu dea Domnul trebuiascã sã se refugieze si ei intr'o zi. Vor întelege atunci cât de politic este acest gest.

Incã de pe atunci Gicã se plimba prin camerã, facându-si planuri de evadare in timp ce Nicusor, cel de invidiat, mai continua sã învete care ceva. Ionel, tanar talentat si cu multe calitãti, începuse sã compuna poezii. Unele dintre poemele lui, lirice si filozofice acelasi timp, erau încã de atunci apreciate. Dinut se alaturase recent grupului. Era un bãiat fin si educat ce mistuia cu pasiune poeziile creiate in închisoare. Pãcat cã in formarea lor, el si noii arestati nu au gãsit conditiile pe care le-am gãsit noi la Aiud.

Cât am stat in aceastã camerã, viata nu a intrat in ceea ce s'ar fi putut numi normal. A fost încã din prima zi un infern si infern a rãmas pânã la sfârsit. Cel mai supãrãtor era grupul de iredentisti maghiari a cãror comportare a depãsit orice limitã de bun simt. S'au declansat mai multe certuri cu ei, uneori greu potolite, dar reactia noastrã româneascã si tinereascã, ascutitã de foame si rapoartele de pedeapsã ce nu mai conteneau, i-a pus cu regularitate la punct. De câteva ori însã in urma discutiilor dintre noi au intervenit paznicii, care anchetând turnãtorii si Ungurii, au fãcut rapoarte care s'au soldat cu pedespirea multora dintre noi.

Incidentele fãceau acum parte din atmosfera camerei, ne obisnuisem oarecum cu ele, ceea ce ne lovea însã din ce in ce mai rãu, era regimul sever impus de administratie. Si in acelasi timp lipsa oricãrei sperante. Eram in cãutarea unui nou echilibru, a unor noi puncte de reper in rezistenta noastrã. Luna Iunie era din ce in ce mai cãlduroasã, foamea fãrã de sfârsit, apa insuficientã si discutii între noi si cu administratia, zilnice. In loc de apã si mâncare primeam noui rapoarte de pedepsire. Si deodatã in aceastã atmosferã încãrcatã veni si cea mai nedoritã surprizã.

In ziua de 14 Iunie 1958 toti cei 115 detinuti ai camerei am fost încuiati timp de aproape patru ore in douã camere de la parter. In lipsa noastrã, camera anexã care era prevãzutã cu chiuvetã si W.C. cu scurgere a fost izolatã prin zidirea completã a usii. In compensatie ni s'au adus douã hârdae mari pentru necesitãti si din primele minute am simtit acut lipsa de aer si imediat mirosul. Am început sã discutãm aprins dându-ne seama cã de-acum însãsi sãnãtatea si existenta ne erau in pericol. Tocmai vroiam sã batem la usã pentru a încerca o ameliorate, când usa se deschise lãsând sã intre pe locotenentul Istrate si sergentul major Cârciu. Au zbierat sã se facã liniste si au citit o listã de vreo zece persoane cu rapoarte recente de izolare provocate de discutiile cu Ungurii si turnãtorii, pedepse care tocmai trebuiau sã inaugureze o nouã celulã de pedeapsã. Imediat ce terminã lista, am încercat sã ducem tratative civilizate cu locotenentul dar acesta, in loc sã ne asculte plângerile, urla cât îl tinea gura. Ordonã ca cei pedepsiti sã iasã imediat afarã. Cei ce trebuiau scosi la pedeapsã acum erau putini, dar rapoarte aveam multi. Am refuzat sã iesim la izolare, cerând insistent îmbunãtãtirea conditiilor din camerã. Locotenentul a înjurat, a amenintat si la refuzul nostru a plecat dupã garda de interventie.

Dupã plecarea lui au urmat câteva momente de derutã, apoi s'au aprins discutii agitate cu multe întrebãri si exclamatii, cu putine rãspunsuri.

- Nu! Nu mergem la izolare!, am hotãrît cei recent pedepsiti. Sã facem grevã! au intervenit altii. Sã ne dea conditii umane de existentã. Sã chemãm comandantul! au început sã spunã altii. Apoi discutiile s'au canalizat in jurul hârdaelor pentru necesitãti. Si nu stiu cine si cum le-a împins pe amândouã drept in usã.

Se înfierbântaserã in noi foamea, suferinta si mizerii adunate in luni si ani de întemnitare. Când a început sã se audã tropãitul gãrzii pe coridoare eram la cea mai sensibilã încordare. Hãrmãlaia generalã era acum toatã numai de fraze scurte ca ordinele de luptã.

- Sa ripostãm. Sã facem ceea, au fost printre ultimele chemãri auzite si imediat câteva dintre noi a împins masa si un pat, blocând usa cu ele. De fapt, aceasta a fost scânteia. Dupã ea nimic nu s'a mai putut opri. Desi s'a continuat cu sovãialã, lipsind un plan de actiune, scopuri clare si conducãtori, totusi oricine isi putea da seama chiar si într'o fractiune de secundã, ca eram in fata unor evenimente neobisnuite. Bãnci, mese saltele, paturi metalice si toate obiectele la îndemânã au fost aruncate in usã, formând o adevãratã si impenetrabilã baricadã. Foarte curând s'au conturat câtiva bãieti mai cu initiativã care treptat au preluat conducerea dând din ce in ce mai precis tonul actiunilor ulterioare. Organizatorul principal a rãmas însã foamea si mizeria ce se adunaserã zilnic in noi. Aspectul camerei s'a transforma inimaginabil de repede si odatã cu el spiritele noastre O sutã de oameni împreunã pot face minuni.

- «Sã ni se respecte drepturile de detinuti» si o nouã saltea sbura spre usã. «Sã ni se dea pachete si scrisori», replicau altii cat îi tinea gura, aruncând împreuna un pat spre usa. Ne-am trezit într'o camerã ce semãna a camp de bãtãile, a cetate devastatã, in care fiecare soldat învingãtor face ce vrea, fãrã sã mai asculte de ordine.

De la început Ungurii si turnãtorii s'au dat la parte nevrând sã participe la protestul nostru. Unii dintre ei chiar ne-au amenintat cã vor spune administratie tot ce s'a întâmplat in camerã, dacã nu încetãm imediat. Luati prin surprindere pe la spate de acesti mizerabili care pe tot parcursul închisorii au provocat atâtea suferinte, spiritele s'au încins si mai rãu. Multi dintre noi suferiserã si aveam rapoarte din cauza unora dintre ei. In hãrmãlaia care crestea, s'a aprins si scandalul cu ei si imediat s'a încins bãtaia. Unii încã baricadau usa in asteptarea gãrzii, iar altii îi încinseserã in bãtaie pe turnãtori in frunre cu Pãtrana, care provocase multã suferintã. In câteva minute ne-am vãrsat pe ei tot focul ce-l purtam administratiei. Apoi i-am aruncat pe toti in ceea ce numeam «catacombã», un fel de anticamerã îngustã si întunecoasã ce se cãsca lângã zidul din spre oras. In aceeasi catacombã s'au retras si toti lasii din camerã, in frunte cu Ungurii, care nu au vrut sã fie solidari cu cauza noastrã, desi toti sufeream de aceeasi mizerie. Furtuna declansatã in camerã a separat repede pleava de grâu. Usa o baricadesem, iar pe lasi si «tovarãsi» îi izolasem. Se ridicã problema: Ce mai facem acum? Rãspunsul veni însã repede: «Nu ne vom opri din protest pânã nu ni se vor respecta drepturile de detinuti». Si pentrucã mai rãmãsese ceva de fãcut, Scurtu trecu iar la actiune. Se repezi la o fereastrã si cu ajutorul spontan al celor de lângã el, smulse si asvârli din fereastrã primul oblon. In minutul urmãtor au zburat si celelalte sapte, si in fata gratiilor pentru prima oarã libere de obloane, ne-am adunat toti cei aproape 100 de revoltati. Am început prin a striga in cor dintr'o sutã de piepturi, drepturile de care de ani de zile eram privati. - Vrem scrisori. Vrem sã fim tratati ca oameni. Vrem regim omenesc de viatã. Vrem legãturi cu familiile noastre. Si pe mãsurã ce strigam si mai mult, vocile noastre erau si mai unite, rãsunând ca un tunet între zidurile puscãriei. Tot in cor am cerut sã vinã procurorul general sã ducem tratative, anuntând cã nu mai discutãm cu nimeni din administratie.

In intervalele strigãtelor noastre era o tãcere mormântalã.

La început, celelalte camere au fost stupefiate. Nu le venea sã creadã ca posibilã manifestatia noastrã. Pentru o clipã, noi tinerii am reaprins fãclia rezistentei. Revolta noastrã a izbucnit cu o patimã fãrã precedent in vreo închisoare din tarã. Intr'o clipã de tãcere l-am auzit pe Virgil de dedesubt: - «Gicã, Ionele, ce se întâmplã acolo?» - «Revoltã Virgile», a rãspuns cineva si apoi toti deodatã: «Revoltã contra criminalilor care vor sã ne extermine in închisori». Au urmat murmure in alte camere si Virgil a fost primul care a azvârlit oblonul din fereastrã, cât mai departe in curte sã-l vadã toatã lumea. Am rãspuns toti cu un «ura» puternic. Imediat cãzu alt oblon din fereastra unei camere vecine si o voce aproape plângând strigã din rãsputeri: «Copiii mei, copiii mei, or sã vã omoare criminalii!» Era Nea Stelicã, bãtrânul nostru orieten. Noi am continuat urletele cerându-ne dreptul la o viatã umanã, la legãturi cu familiile, strigând sã vie procurorul general.

Intre timp garda încercase in zadar sã debloche usa. Acum suna alarma mare fãrã oprire, la care toti detinutii trebuiau sã se întindã pe burtã la dusumea. In acelasi timp detinutii de drept comun care deserveau închisoarea, au fost repede închisi si neasteptat de repede întreaga bucãtãrie luã foc. In timp ce noi continuam sã ne scandãm drepturile, soldatii de securitate înarmati cu mitraliere au ocupat zidurile închisorii cam atunci când fumul compact rezultat dela incendiul bucãtãriei ajunsese in dreptul ferestrelor noastre. Am crezut cã vor sã ne asfixieze cu gaze si am început sã urlãm si mai tare. Intreaga închisoare a intrat in panicã si soc. Urlete acompaniate acum si de strigãtele altor camere, s'au fãcut repede auzite in oras. In jurul închisorii lumea a iesit din case. Au început sã se adune in grupuri si sã se agite. Au fost însã repede împrãstiati si închisi in casele lor de batalionul de securitate deplasat în cea mai mare viteza dela Cluj la Gherla. Ceata artificialã a fost repede imprastiatã in oras si tancurile diviziei blindate dela Cluj au apãrut sub zidurile închisorii, in scop de a preveni interventia lumii din afarã ori eventuala fortare dinãuntru.

Focul si fumul de la bucãtãrie cresteau si odatã cu ele urletele noastre. «Criminalii vor sã ne ucidã». «Nedistrus prin înfometare si îmbolnãvire si acum vor ne ardã». Si iar: «Vrem dreptul la viatã umanã! Sã ni se respecte drepturile de detinuti politici! Sã vie procurorul general!»

Au venit pompierii încercând sã stingã focal. Au potolit putin bucãtãria spre surprinderea noastrã care tot nu stiam precis ce se întâmplã acolo, apoi s'au urcat la etaj si au instalat furtunurile într'o celulã vecinã nouã de unde au început sã arunce un potop de apã peste noi. Suvoaiele ascutite de apã, ne-au lovit ca schijele. Din fericire pentru noi, care deabia acuma ne-am dat seama de originea focului, bucãtãria s'a aprins pentru a doua oarã, iar pompierii din nou s'au dus sã o stingã. Iar ne-am adunat la ferestre si iar am început scandarea lozincilor. Insfârsit au stins definitiv focul si fumul s'a împrãstiat. Puteam vedea acum zecile de mitraliere de pe ziduri, îndreptate spre noi, blindatele din afara zidurilor si sutele de militari acoperiti cu mãsti de gaze si înarmati pânã in dinti ca in timp de rãzboi. In curtea principalã nu se simtea nici o miscare, dar de pe la colturi eram permanent spionati.

Toti detinutii din camerele depe fata opusã nouã erau întinsi pe burtã si nu stiau ce se întâmplã. In celelalte pavilioane situatia era la fel. Numai in camerele cu ferestre spre curtile de plimbare ale pavilionului central, detinutii stiau oarecum despre ce este vorba si asteptau cu sufletul la gurã desfãsurarea evenimentelor.

In acest timp, prin apeluri repetate, am cerut celorlalti sã arunce obloanele dela ferestre si sã se alãture revoltei noastre pentru drepturi. Primii le aruncaserã de-acum! Au zburat pe rând obloanele camerei 37 etajul 2, ale camerei 52 etaj 3, ale camerei 42 etaj 2, apos obloanele camerelor mici si rând pe rând aproape toate obloanele pavilionului. Fiecare oblon azvârlit era salutat cu strigãte de bucurie din mii de piepturi. Actionam cu un entuziasm de nedescris sub impulsul eliberãrii de o clipã din imperiul satanic al opresiunii comuniste.

Eram constienti de valul criminal de teroare care va urma dar trãiam clipa «eliberãrii» visatã de ani de zile. Bucuria era fãrã margini. Obloane aruncate, ovatiuni generate, zâmbete, îmbrãtisãri, extaz dupã o lungã perioadã de agonie. Una din camerele vecine nu a raspuns apelului nostru repetat, si deabia dupã multe luni ne-am lãmurit ce se întâmplase. Fuseserã scosi la baie unde i-a surprins revolta noastra. Au stat acolo o zi si o noapte pe burtã, desbrãcati, cu apa si sãpunul pe ei.

Intre timp, au început sã se arate in curte gardienii. Pe fiecare îi primeam cu huiduieli si strigãte acuzatoare. Am cerut in cor sã fie trasi la rãspundere criminalii din administratie in frunte cu comandantul Goiciu, loctiitorul politic Vomir, ajutorul de comandant Istrate care provocase incidentul initial, cãpitanul Dimis, plutonierii frati Somlea, Cârciu si multi alti criminali. Pe la orele cinci dupã amiazã s'au ivit primele semne evidente de interventie violenta. Se luase legãtura directã cu Ministerul Afacerilor Interne din Bucuresti. Se operaserã întãriri masive. Ofiteri superiori de securitate si chiar de militie, se deplasaserã cu avionul direct de la Bucuresti, si acum erau la fata locului. Pentru prima oarã in mijlocul curtii a apãrut un cãpitan procuror cu o întreagã suitã de ofiteri. Am început sã tacem treptat, iar in momentul in care a fãcut semn cã vrea sã vorbescã, linistea a fost totalã. Cãpitanul a întrebat atunci ce vrem, iar rãspunsul a venit prompt: «Vrem ni se respecte drepturile pe care toti detinutii din tãrile civilizate le au Pentru aceasta nu mai stãm de vorbã decât cu procurorul general». Cãpitanul a replicat cã procurorul republicii nu se poate deplasa la cererea oricui, dar l-a împuternicit pe el sã trateze cu noi. Multi detinuti condamnati de tribunalul militar Cluj, au recunoscut in cãpitan un criminal odios care in calitate de procuror ceruse tribunalului ani grei de închisoare iar pentru multi Romani obtinuse condamnarea la moarte. Nu aveam ce trata cu asemenea bestie, care de altfel nu reprezenta nimic în ierarhia comunista. In consecintã am refuzat orice discutie cu el, scandând in continuare sã vinã procurorul general. Nici dela acesta nu ne asteptam la nimic, dar se deslãntuise in noi acea revoltã fãrã margini si vroiam sa mergem pânã la capãt. Cãpitanul a ridicat iar mâna si când s'a fãcut iar liniste a urlat: - «In numele republicii vã somez sã încetati cu porcãria aceasta, altfel voi lua imediat mãsuri drastice». Ultimele cuvinte i-au fost acoperite de tunetul strigãtelor noastre si de acuzele si huiduielile tuturor.

S'au retras toti si la numai câteva minute au apãrut iar cãlãii, înarmati parcã de rãzboi. Au intrat in pavilionul central si multi dintre ei s'au oprit pe etajul nostru in dreptul camerei pe care o baricadasem. Au încercat sã deschidã usa si sã forteze baricada, dar nu au reusit. Strigãtele noastre de protest au crescut si mai mult. Bãnuiam ce se va întâmpla dar nu ne mai puteam opri. Si pe urmã vroiam sã stie toatã Gherla, toatã tara, cum se poartã criminalii din securitate cu detinutii politici.

Pe mãsurã ce cãlãii de afarã fortau baricada obiect cu obiect, noi aruncam alte lucruri peste ea, retrãgându-ne in partea opusã usii, vrând sã mai trãim câteva clipe de independentã. Când cãlãii au reusit sã producã o bresã in baricadã, au si introdus teava unei mitraliere prin ea. Primele rafale au cãzut ca un trãsnet între noi si odatã cu ele au cãzut jos primii rãniti. Am sãrit toti pe burtã si desi focul a continuat mult, datoritã unghiului tevii mitralierii, nici unul dintre noi nu a mai fost atins. Efectul produs de primele rafale a fost indiscutabil mai socant asupra celorlalte camere, decât asupra noastrã. Noi eram prea înfierbântati ca sã mai simtim teroarea focului de mitralierã.

Cel mai dezastruos efect l-au avut împuscãturile asupra detinutilor din celulele situate pe partea dinãuntru a clãdirii, dar opusã nouã. Aceste celule erau separate de ale noastre prin niste lungi coridoare situate la marginea unui gol interior de 2-3 nivele, gol de o rezonantã abisalã. Majoritatea dintre acesti detinuti erau oameni in vârstã si cu condamnãri mari. Cei mai multi dintre ei fãcuseserã deja 5-10 ani de închisoare si supravietuiserã crimelor dela Pitesti, Aiud, Gherla si Canal. Erau veteranii, crema si floarea României de altã datã, acum îmbatrâniti si exterminati in aceastã închisoare. Incã dela început fuseserã obligati sã stea întinsi pe burtã sub supravegherea directã si brutalã a paznicilor si ofiterilor care la intervale regulate le deschideau vizetele spre a-i controla. Multi dintre ei îsi vãzuserã familia si camarazii împuscati de securitate prin munti si sate, iar unii dintre ei fuseserã adusi la Gherla direct din prizonierat din fundul Siberiei. Ii cunosteau bine pe comunisti si-i stiau de ce erau in stare. Acesti oameni au crezut ca o noua reeducare a început, dar mai bestialã ca oricare alta pânã acum. Când au auzit rafalele de mitralierã unii dintre ei au albit instantaneu. S'au lãmurit cã era cu mult mai rãu. Ani de zile securitatea a întretinut o psihozã generalã de teroare, amenintându-ne cã într'o zi vor pune mitralierele pe noi, cã nu meritãm decât gloante, ca sã nu mai trãim de pomanã pe seama poporului muncitor. Unii s'au gândit cã sunt evenimente speciale externe, poate chiar rãzboi, si comunistii fug din fata armatelor eliberatoare si in graba lor ne executã. Rafalele de mitralierã rãsunau continuu iar vizete se deschideau ritmic. Multi au fost siguri cã detinutii sunt executati pe rând camerã cu camerã prin vizeta usii. Câtiva au înebunit între douã rafale de mitraliera. 

Noi, cu gloantele zburând pe deasupra capetelor, pierdusem orice notiune de timp. Traiam înclestarea cu sufletul la gurã. Ne-a cuprins in cele din urmã groaza. Unii dintre noi au rãmas ani de zile cu aceastã groaza întipãritã pe fete si in suflet.

Târîs pe burtã si pe coate ne-am ascuns lângã ferestre si sub baricadã, in unghiul mort al tevii mitraliera. Aici am stat grãmadã unul peste altul in timp ce paznicii mutau violent baricada piesã cu piesã, sub protectia gloantelor celor ce acuma trãgeau direct prin usa deschisã. Cu timpul si-au fãcut un coridor prin care au înaintat spre noi scotând urlete demente. Duhneau a bãuturã aveau fetele descompuse si injectate de urã si de vodca. Li se dãduserã cantitãti mari de alcool pentru a le stimula curajul si atasamentul la regim. S'au nãpustit apoi ca niste bestii, cu cismele si armele asupra noastra lovindu-ne câineste, la întâmplare. Aceasta a durat însa putin deoarece imediat si-au pus in aplicatie planul de rãzbunare, dinainte stabilit. Ne-au smuls unul câte unul din mijlocul camerei. Afarã pe coridor, pe pasarelã, ca si pânã la parter, ne asteptau cãlãii beti si turbati de ura, înarmati cu automate, ciomege, picioare metalice dar si orice alte obiecte grele gãsite la întâmplare. Nu am vrut sã iesim din camerã dar ne-au lovit pânã la sânge si lesin, nãpustindu-se in noi cu zeci si sute de lovituri. Ne-au izbit si bãtut pe tot parcursul pânã la parter. Ne-au lovit in cap si coaste, in fatã si picioare si ori unde nimerea ura neagrã si alcoolul din ei. Am trecut printre ei ca pe timpuri, Romanii, sub furcile caudine. Am înaintat încet unul dupã altul sub dansul macabru al bâtelor. Comandantul Goiciu, acum mort, fie-i tãrâna de plumb, conducea operatia de pe plasa de sârmã a etajului trei. Dãdea ordine si urla ca un dement, înjurând ca pe timpuri când fusese un vagabond de mahala la Galati si activa ilegal in partid. Chiar lângã el activa Bob, solid si bine legat ca un taur. Isi suflecase mânecile si manevra, rânjind, o bâtã cat el de mare. Bob era sanitarul închisorii si acum îsi fãcea singur pacienti. Avea o mânã sigurã si lovea cu precizie in cap. Cine a fost lovit de el, a trebuit sã-l viziteze si mai târziu, la infirmerie.

Si-au fãcut câinii datoria «vitejeste». Curgea sângele siroaie iar scãrile alunecau din cauza lui. M'am mirat atunci de unde mai aveam atâta sânge, cã nu se mai vedea decât sânge, rãni deschise si oameni cãzând si ridicându[se. Primeai o bâtã in fatã, te retrãgeai si te lovea cel din spate cu patul armei. Te fereai, si te lovea cineva in picioare. Cãdeai jos si erai pocnit in coaste. Apoi te rãsturnai si alunecai mai multe trepte pe sângele ce se prelingea peste tot. Nici un tablou vreodatã pictat, nu a exprimat mai multã groazã si infern ca ceea ce se citea atunci pe fetele tuturor. Sânge, vânãtãi, capete sparte, rãni deschise, vaiete si urlete de urã si revoltã. Mâini care vroiau sã pareze loviturile, gesturi nelogice si disperate si in fine unii dintre noi resemnati ori traumatizati refuzând sã se mai protejeze in vreun fel oarecare. Totul era plin de sânge, iar hainele si pãrul ne erau nãclãite. Bestiile icneau obosite lovind surd. Ca orice cãlãi, erau si ei pãtati de sângele nostru.

Când toti cei 115 detinuti am ajuns la parter, aici deja se formase o grãmadã de sânge închegat si bucãtele de carne rupte din trupurile noastre. Era de acum seara. Nu ne mai puteam tine pe picioare. Am fost încuiati in celulele de pedeapsã de la parter, unde ne-am prãbusit jos imediat.

Aici am stat pânã a doua zi, dar toatã noaptea au intrat peste noi bestiile inarmate, cãlcându-ne in cisme si lovindu-ne cu violentã la întâmplare. A doua zi primii au fost scosi cei cu rapoarte de izolare, bãtuti iar, legati in lanturi si închisi in camere de pedeapsã. Apoi au fost scosi turnãtorii la anchetã care bine înteles au spus administradei tot ce stiau. Cum însã camera fusese destul de recent formatã nici ei nu cunosteau prea multe nume. In plus, pe cea mai mare duratã a revoltei, ei fusesera izolati in catacombã. In consecintã nu i-au putut turna pe cei ce fuseserã in realitate cei mai activi, ci numai cei cu care avuseserã conflicte personale. Nimeni nu verificat declaratiile lor nici atunci si nici mai târziu. Dupa aceasta o bunã parte dintre noi au fost legati in lanturi si asa însângerati si desfigurati de bãtãi au fost repartizati prin alte camere spre a fi de exemplu altora. Inainte de a fi bãgati in alte camere, au mai fost odatã bãtuti pentru ca sângele sã fie proaspãt pe ei. Cei rãmasi împreunã am fost dusi înapoi in camerã, tot sub ciomegr, de data aceasta de jos in sus pe drumul de întoarcere.

Camera arãta acum ca un camp de luptã, dupã rãzboi. Tavanul si peretii erau ciuruiti de gloante. Pe jos era apa aruncatã de pompieri, sânge si funingine, zdrente de haine, rupturi de pãturi, paie si saltele, plutind peste tot. Sub loviturile altor ciomege am început sã facem ordine atât cât se putea. Ani de zile tavanul si peretii au fost special lãsati nereparati spre a se intimida si teroriza cu ei.

14 Iunie a fost ziua respingerii totale, poate pentru ultima oarã, a opresiumi comuniste. A fost crucialã pentru existenta detinutilor si închisorilor comuniste, dar nu a fost de loc cauzalã. Dupã ea a început cea de doua perioadã de teroare in penitenciarele reseriste. De fapt, teroarea se pregãtea la M.A.I. Noi îi si simtisem primele efecte cu mult înainte. Revolta noastrã a fost numai un pretext in declansarea ei. In zadar unii detinuti superficiali au condamnat-o, considerând-o cauzalã.

Nu cred cã se potriveste sã mai spun cã peste timp ne-am revenit la viata normalã, pentrucã de acum înainte normalul va fi cu totul diferit. Pedepse, bãtaie zilnicã devenitã mai târziu reglementarã, alarmã cu stat zile întregi pe burtã si multe zile fãrã mâncare. La o lunã a urmat procesul. «Organizare cu acte de teroare». Nu s'a fãcut nici o anchetã, nu a fost nici un avocat. Au fost recondamnati 20 de detinuti dintre noi si 2 din alte camere. Printre ei erau cei turnati de informatorî si cei care in ultimele zile aveau rãni încã deschise, dovadã dupã pãrerea administratiei cã fuseserã activi in timpul revoltei. Majoritatea celor in cauzã erau tineri Români plus 2-3 Nemti care dela început ni se alãturaserã. Un singur Ungur a fost condamnat, pe nedrept de altfel. El a luat cinci ani de închisoare, cea mai micã pedeapsã a întregului proces.

Tribunalul militar de la Cluj s'a deplasat in incinta închisorii si a judecat direct dupã gratii. Cele mai multe condamnãri au fost între 10 si 20 de ani. Ionel fusese arestat si condamnat la trei ani, cu doi ani si jumãtate in urmã, când nu împlinise încã 17 ani. Acum primise 13 ani de condamnare in plus. Un alt bãiat trebuia sã se libereze a doua zi dupã revoltã, iar altul la o sãptãmânã. Amândoi au fost recondamnati la 10 ani fiecare. A urmat o adevãratã perioadã de exterminare. Dinut, rãnit de cartuse a cãzut definitiv. Nu mult dupã aceea a murit. Un Român si un bãiat deosebit, cãruia, ca multor altora, trebuie sã-i pãstrãm mereu o lumânare crestineascã aprinsã si un moment de reculegere. Dumnezeu sã-i ierte.

S'au format apoi echipe speciale de bãtãusi dintre gardieni, care deasemenea ne bãteau dupã program zilnic. Teroarea declansatã in puscãrii însã coincidea cu terorizarea întregii tãrãnimi afarã, si cu declansarea ultimei perioade criminale de colectivizare a agriculturii. Aceasta a dus la un nou val de arestãri masive în toatã tara, in special de tãrani care se opuneau colectivizãrii si curând închisorile s'au umplut iar pânã la refuz, ca pe timpurile «normale» de pe vremea lui Stalin.

In câtiva ani, teroarea si exterminarea au mers progresiv, atingând vechea «glorie» din 1947-1954.

Revolta din Gherla a fost tinutã secret de securitate si este aproape necunoscutã lumii. La Gherla, tineret închisorii a scris o paginã in istoria rezistentei românesti. Ne-am fãcut datoria asa cum gândeam pe timpurile acelea. Gestul nostru de opunere si protest s'a înscris perfect in rezistenta anticomunistã a întregii natiuni românesti.

* Capitol reconstituit cu ajutorul prietenului meu Gh. Scurtu, unul dintre animatorii revoltei.

Nicolae DIMA
Fragment din vol. "Amintiri din închisoare", Bibl. Asoc. Cult. Române, Canada, 1974