10 decembrie 1949

Iata începutul demascarilor de la Pitesti

A circulat zvonul, în preajma demascarilor, cu o zi–doua înainte de începerea lor, ca în noaptea de 10 decembrie Turcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Tanu, Martinus, Cantemir si înca alti trei al caror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si dusi într-un zavoi de pe malul Argesului, unde li s-a spus ca în acea noapte vor forma echipa care îi va împusca pe toti sefii legionari din închisoarea Pitesti. Întrebati daca sunt de acord, au raspuns toti ca sunt gata pentru aceasta fapta.

Au fost dusi apoi la locul unde trebuia sa aiba loc executia, li s-au distribuit arme si gloante, asteptând sa vina victimele. Cei care au regizat aceasta înscenare au fost convinsi ca Turcanu si echipa lui erau hotarâti sa execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas era facut; nu mai ramânea decât ca unealta pregatita sa înceapa executarea planului.

Înainte de 10 decembrie au fost adusi în camera „4 spital", de care am mai amintit, în jur de 30 de studenti, dintre vârfuri, majoritatea legionari, precum si grupul lui Turcanu: Popa Tanu, Martinus, Livinschi, Leonida, Prisacaru, Cantemir, Virgil Bordeianu si câtiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Turcanu si grupul lui nu s-au descoperit ca ar fi fost reeducati, dimpotriva, îl bârfeau pe Bogdanovici si pe cei care aderasera la reeducarea de la Suceava, cu intentia de a-i trage de limba pe cei din camera, ca sa vada în ce ape se scaldau.

Cum totul era regizat, Turcanu a provocat un scandal si a început încaierarea între grupul lui si ceilalti studenti. În timpul încaierarii s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru administratie sa intervina. S-a batut la usa si în momentul urmator, directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de gardieni, au patruns în camera. Directorul si ofiterul politic Marina au tras cu pistoalele în tavan, iar gardienii, cu ciomege, vine de bou si centiroane, s-au napustit asupra studentilor sa-i faca una cu pamântul.

Nu se mai stia daca erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de ajuns atât, ci au fost scosi cei nereeducati pe coridor, iar grupul lui Turcanu si gardienii au început din nou sa-i bata atât de crunt, ca nu erau decât balti de sânge pe jos.

Studentii legionari, alesi dintre vârfuri, au fost dusi apoi în celulele mortii de pe capul T-ului si chinuiti de Turcanu, peste un an de zile, cu cele mai cumplite si salbatice torturi.

Iata câteva nume dintre acesti martiri: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Popescu Aristotel, Pavaloaia Constantin, Patrascanu Nuti, Caziuc, Voinea Octavian, Soltuz Laurentiu, Juberian, Parizianu Gheorghe, Strachinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Asa se explica prabusirea acestor camarazi, cu exceptia lui Parizianu. Ei nu pot fi judecati: când acuzi pe cineva, trebuie sa te situezi în pozitia lui, iar când este vorba de tortura, sa marturisesti cinstit daca ai fi putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îti arogi dreptul sa-l judeci.

Începând cu aceasta data, directorul Dumitrescu si Marina nu si-au mai exercitat rolul; cel care conducea închisoarea era Turcanu. El avea dublura cheilor de la toate camerele si celulele închisorii. L-am vazut de zeci de ori, cu smocul de chei în mâna, autoritar si temut, bagând groaza pâna si în gardieni.

Demascarea de la Pitesti a durat de la 10 decembrie 1949 pâna în luna septembrie 1951. Acesti tineri care au fost izolati, numai Dumnezeu stie ce suferinte au îndurat, luându-li-se si posibilitatea de a se sinucide.

Din 10 decembrie 1949, administratia si gardienii din închisoarea Pitesti au disparut de pe scena. Singurul actor care a jucat piesa a fost Turcanu. Numai el încuia si descuia, numai el dadea ordine gardienilor. El si stapânii lui, generalul Nicolski si colonelul Zeller. Nimic nu se misca, fara ca acestia sa stie ce se petrece. În noaptea de 10 decembrie 1949, multi dintre noi, de pe celelalte sectii, am auzit zgomote, dar n-am putut întelege ce se întâmpla.

Pe la sfârsitul lui decembrie, au fost adusi în celula 18 Grigoras Ion si colegul meu de facultate, Lunguleac Ion.

Când a venit în celula, nu stiam ca acesta din urma acceptase, de buna voie, reeducarea de la Suceava. Pentru ca-l stiam suferind de maladia lui Basedow, ma gândeam totusi ca era în stare de orice ticalosie, ceea ce s-a si vazut de altfel, mai târziu.

Daca judecam însa din punct de vedere fiziologic, Lunguleac nu avea nici o vina. El, saracul, pentru o gamela de arpacas, facea orice i s-ar fi cerut.

Când a intrat în celula, l-am banuit ca era trimis special sa vada ce spunea Oprisan. De aceea, i-am pus în garda pe Oprisan si pe Sandu Munteanu, sa nu mai discute nici o problema în legatura cu Miscarea Legionara. Iosub, care era prieten cu Lunguleac, l-a primit în pat si era singurul care vorbea cu el. Lunguleac încerca sa-l traga de limba, doar-doar o afla ceva.

Craciunul lui 1949, spre deosebire de cel din 1948, a fost trist si viciat de prezenta lui Lunguleac. În seara de Craciun s-au cântat câteva colinde de catre Sandu Munteanu, Grigoras si Iosub; ei aveau voce frumoasa. Printre altele, au cântat si colindul lui Radu Gyr, pe melodia „O, ce veste minunata”. Acest colind, cântat în conditiile pentru care a fost facut, era atât de înduiosator, ca-ti dadeau lacrimile.

Anul Nou 1950 l-am petrecut, de asemenea, cu strângere de inima; duhul satanei, care stapânea închisoarea Pitesti, întretinea o atmosfera de groaza.

Pe la sfârsitul lui ianuarie, Lunguleac a fost scos de mai multe ori din celula pentru câteva ore. Când se întorcea în celula, nu spunea unde a fost. Din momentul acela mi-am dat seama ca era turnator, fapt care i-a creat printre noi o atmosfera insuportabila. Nimeni nu mai discuta cu el, nici chiar Iosub, care-i era prieten. Lunguleac nu era rau din fire, dar boala care-l rodea îl împingea sa faca orice blestematie. Cât am stat în închisoare, nu am întâlnit alt detinut politic care sa suporte atât de greu foamea. Era, pur si simplu, înnebunit de foame.

Pe la jumatatea lui ianuarie, Lunguleac a fost scos din celula. Dupa plecarea lui, am respirat cu totii usurati, iar în celula s-a restabilit calmul si armonia.

Eram atât de slabiti, mai ales Oprisan, ca ma întrebam cum mai avea energie sa se miste, atunci când îsi tinea prelegerile de istoria filozofiei.

Pe lânga foamea ce ne rodea, mai era si frigul, pentru ca doar seara ni se dadea un pic de caldura.

Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totala de informatii, constatare pe care am facut-o dupa ce unii camarazi din sectia noastra de munca silnica, cu condamnari mari, au disparut de pe sectie; nici macar nu banuiam unde erau dusi.

În martie, Oprisan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu si de scoala filozofica româneasca si a promis sa tina si un curs de filozofia culturii.

Demascarea. Camera 2 parter

Tin sa spun ca la Pitesti si Gherla nu s-a pus niciodata problema reeducarii care, oficial, nu se facea cu bâta si cu cele mai groaznice torturi, ci prin mijloace pasnice, prin cuvânt si convingere, prin argumente rationale. De fapt, pe comunisti nu i-a interesat si nu au cautat niciodata sa faca reeducarea adversarilor, ci doar sa se foloseasca de ei si sa-i compromita. Ei nu erau adeptii reeducarii dusmanilor, pentru ca ideologia lor se baza pe teroare, ura si minciuna.

Prin demascare, ei n-au cautat altceva decât continuarea anchetei, dar nu prin agramatii si neispravitii pe care-i angajasera în Securitate când au înfiintat-o, la începutul anului 1949, ci prin detinutii însisi. Astfel Nicolski, prin Turcanu si ajutoarele lui, a aplicat cele mai groaznice torturi ca sa declari tot ceea ce stii, si ce nu stii, despre tine si despre altii, convinsi fiind ca la anchete se spusese foarte putin.

Rafuiala a fost numai cu tineretul legionar. Numai acesta a fost vizat în planul lor, nu un altul, neorganizat. Ceilalti tineri care au fost arestati, au fost cazuri individuale. Comunistii cunosteau bine organizarea si activitatea tineretului legionar printre studenti si elevi.

Ce tineret, al altor grupari politice, a fost, din punct de vedere numeric si al organizarii, comparabil cu tineretul legionar? Nu avea cine sa se opuna comunismului, cum s-a opus acest tineret, platind lupta cu cei morti prin torturi, cu cei ce au ales sinuciderea pentru a ramâne integri, cu rezistenta dusa pâna la jertfa suprema.

Îmi permit sa-l întreb pe domnul Ierunca, daca stie dânsul câti morti, nebuni si sinucigasi au fost acolo din rândurile tinerilor nelegionari? Eu stiu, el scrie din auzite.

Daca n-ar fi fost tineretul legionar în închisoare, nici demascarea n-ar fi avut loc. Au fost dintre aceia care n-au luat nici o singura palma si au spus totul, trecând de partea lui Turcanu si Popa Tanu. Îi stim pe toti.

Comunistii lui Stalin, oculta internationala, precum si cea nationala, ne cunosteau prea bine si nu erau deloc de acord cu conceptia noastra. De aceea au vrut sa ne distruga. Miscarea Legionara îsi are originea în conceptia crestina despre lume si viata si, atât timp cât va dainui Biserica Crestina pe pamânt, atât va dainui si Miscarea Legionara. Ea a voit sa transpuna conceptia crestina în politica, baza relatiilor dintre oameni constituind-o dragostea, onoarea, unirea si buna convietuire.

Miscarea Legionara a vrut sa creeze un tip de om crestin, de felul lui Mota, care în toate manifestarile si actiunile sale sa nu faca decât ceea ce-i place lui Dumnezeu. Ea a luat nastere si a pornit de la Icoana. „Am iubit pe Hristos si am mers bucuros la moarte pentru El”, marturisea Mota, pe drumul jertfei de sine.

Miscarea Legionara îsi propune iubirea de neam si semeni, aceasta neînsemnând însa ura pentru alte neamuri, neamul ramânând, în conceptia ei, unitatea de baza a comunitatilor umane.

Dumnezeu a lasat neamurile ca entitati sociale. Daca n-ar fi asa, El n-ar fi ales un neam în sânul caruia sa Se întrupeze. Noi, oamenii, am fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; de aceea trebuie sa-L iubim, sa pazim poruncile Lui, sa-I facem voia si ce-I este placut, sa ne iubim unii pe altii, sa traim în pace, în armonie, în întelegere si într-ajutorare reciproca. Ce este mai placut lui Dumnezeu decât iubirea între frati, întelegerea si pacea dintre ei?

În concluzie, nimeni si nimic în lumea aceasta nu ma va putea convinge ca, daca n-ar fi fost tineretul legionar în închisori, comunistii ar fi recurs vreodata la demascari. Ei stiau ca singura conceptie organizata si disciplinata, care li se opunea cu toata taria, era aceea a Miscarii Legionare.

Comunistii urmareau totodata ca sa renuntam la credinta în Dumnezeu si la conceptia crestina despre lume si viata. E de remarcat faptul ca majoritatea tinerilor nelegionari pe care i-am întâlnit si i-am cunoscut în închisoare erau, fie atei, fie indiferenti fata de credinta.

Se mai urmarea si scoaterea din inima tinerilor legionari a mitului despre Capitan si Legiune, si apoi declararea în fata camarazilor ca nu esti legionar, aducând cele mai grave injurii Capitanului, Legiunii si sefilor legionari, deci: discreditarea ta în ce privea conceptia politica. Nici semanarea discordiei între legionari si neîncrederea unuia în celalalt nu erau neglijate. La fel, neîncrederea în tine si în posibilitatile tale intelectuale si morale.

Apoi, se urmarea scoaterea din constiinta a mitului luptatorului legionar; distrugerea personalitatii în ceea ce avea omul mai bun în el; folosirea tinerilor legionari ca turnatori, atât în închisori, cât si în afara lor; transformarea prin tortura a fiecarui tânar legionar în asa hal, încât sa-l faca din victima tortionar.

Acesta a fost planul comunistilor aplicat prin demascarile de la Pitesti si Gherla.

Si iarasi o întrebare: ar putea un om, o colectivitate umana sau o familie sa traiasca sau sa existe fara încredere reciproca?

Comunistii au actionat nu asupra trupului ci, prin el, asupra sufletului, asupra constiintei omului. De aceea sustin si voi sustine cu tarie si convingere ca drama de la Pitesti si Gherla a fost una aparte.

Dupa ce voi termina de marturisit faptele traite, vazute si auzite de mine si de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu putinta, sa spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus au fost atinse si înfaptuite de comunisti.

Metoda folosita în demascari, în ceea ce priveste tortura fizica, a fost luata din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolsevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu detinutii de drept comun; metoda diabolica de tortura sufleteasca a fost elaborata si pusa la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite si internationale. Esenta acestei metode era: bataia, tortura continua, neîncetata, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia sa stie când va lua sfârsit aceasta tortura. Malraux facea remarca, în scrierile lui, ca nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate si prelungite, fara termen si fara nadejdea unui sfârsit.

*

Pe la jumatatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scosi din celula 18 si transferati în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânar curat ca o fecioara, a avut câteva nopti la rând mai multe cosmaruri care ne-au dat de gândit.

Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reprosuri, tineri fugind unii de altii si, ceea ce era mai îngrijorator, faptul ca noi, cei din celula 18, luam parte la aceste actiuni, în special el însusi, eu si camaradul Oprisan. Timp de câteva zile la rând, dimineata, ne povestea aceste vise si cosmaruri si, mai mult decât atât, ne spunea ca are niste presimtiri tot atât de sumbre cum le avusese la Iasi înainte de moartea mamei lui. Era convins ca se va întâmpla ceva iesit din comun si cu el si cu alti camarazi de-ai lui.

Presimtirile lui, datorita curatiei sale sufletesti, aveau sa se adevereasca întocmai, ca si acelea ale mamei lui, facute de dânsa cu o zi sau doua înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui urmatoarele: „Dragele mamei, voi spuneati ca Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodata doctor”. Si într-adevar, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru ca a fost ucis la Pitesti.

Din cauza celor întâmplate ulterior n-am retinut ziua când am fost scosi din celula.

Într-o dimineata, nea Florica, gardianul nostru, a deschis usa celulei si cu o lista în mâna a citit cu glas înabusit – parca stia el ceva – urmatoarele nume: Oprisan Constantin, Bordeianu Dumitru si Iosub Mihai. „Faceti-va bagajul, ca sunteti dusi în alta parte!” N-am priceput atunci de ce nea Florica era atât de abatut, de parca mergeam la înmormântare. Ne-am facut bagajul si ne-am îmbratisat în lacrimi cu cei doi care ramâneau, Sandu Munteanu si Ion Grigoras. În timp ce-mi faceam bagajul, parca un cutit mi-a strapuns inima si m-a cuprins o stare de frica pe care n-o mai avusesem. Ne-am facut toti trei cruce si am iesit din celula. Am întors capul sa-l vad pe Iosub, care mergea în urma mea, si am vazut pe fata lui groaza.

Am fost dusi pe scara de la coada T-ului, pe unde eram scosi la aer, si am fost opriti în fata camerei nr. 2 de la parter. Si acum, când scriu si-mi amintesc, ma cuprinde o groaza de parca as intra iar în camera aceea.

De acolo se vedea prin plasa de sârma pâna la etajul trei. Nu se auzea nici un zgomot si nici o miscare.

Cum stateam lânga usa, a venit gardianul de pe acea sectie sa ne ia în primire de la nea Florica. Dupa putin, au fost adusi si Ion Munteanu, absolvent al Facultatii de Medicina din Iasi, originar din Oravita, si Comsa Ieronim, student al aceleiasi facultati, originar din Sinaia; acesta avusese functie în F.D.C. din Moldova. Amândoi erau cu condamnari mari. Ne-am îmbratisat, întrebându-ne de ce fusesem oare adusi acolo.

Stiam ca aceasta camera era încapatoare si cei condamnati la munca silnica cu ani multi nu stateau în camere, ci numai în celule. Camerele erau locuite de cei cu condamnari mici si corectionale. A venit apoi un alt gardian cu cheia, s-a uitat pe o lista si ne-a identificat pe toti înainte de a ne invita sa intram.

Îmi amintesc ca era într-o sâmbata si, fara sa vreau, mi-a venit în minte ca sâmbata era si ziua în care au început demascarile. Si azi ma simt cuprins de un fior de groaza când ma gândesc la aceasta si parca as trai frica mortii.

Cum am intrat, de la prima vedere am întâlnit figuri cunoscute, iar cel despre care aveam sa aflam peste câteva ore ce rol avea în camera, ne-a spus cu glas mieros: „Luati loc pe ciment în colt, lânga geam, si va puneti bagajele acolo pâna ce vom aranja cu paturile”.

Pe Ion Munteanu atunci îl cunoscusem, dar auzisem multe lucruri frumoase despre el; ceea ce îl caracteriza, pe lânga inteligenta, era o corectitudine dusa pâna la exces. A facut greseala sa-l întrebe pe cel ce ni se adresase: „Dumneata esti seful camerei?” si acesta i-a raspuns afirmativ. Nu era altul decât Prisacaru, coleg de an la Facultatea de Agronomie din Iasi cu Popa Alexandru, unul dintre cei care aderasera de buna voie la reeducarea de la Suceava, din grupul celor sase pregatiti pentru executarea tinerilor legionari si care luasera parte la cele întâmplate în camera 4 spital.

Printre cei din camera i-am observat si pe Virgil Bordeianu si pe Cantemir. Pe acestia îi cunosteam din libertate. Mai cunosteam câteva figuri de elevi din Câmpulung. Unii dintre elevii de la Câmpulung si Suceava aderasera la reeducarea din acest ultim oras si, în loc sa fie dusi direct la Târgsor, fusesera adusi la Pitesti, prin Jilava.

Elevii adusi la Pitesti odata cu Turcanu, pe care i-am întâlnit la camera 2 parter, trebuiau sa asiste si sa se initieze, pentru ca apoi, la începutul primaverii, unii sa fie trimisi la Târgsor sa faca si acolo demascari printre elevi, Târgsorul fiind închisoare doar pentru elevi.

Iata înca un argument în convingerea mea ferma ca planul demascarilor a fost pus la punct chiar înainte de arestari. De ce au fost adusi elevi la Pitesti, când aceasta închisoare era destinata în exclusivitate studentilor? Desigur, pentru initierea în metodele folosite în demascare. La data când eu eram în demascari la camera 2 parter, pe aceasta sectie mai erau trei camere – 1, 3 si 4 parter – unde se facea demascarea, si înca patru camere la subsol. În aceste camere, dupa 10 decembrie 1949, s-au pregatit studenti si elevi pentru a fi dusi sa faca demascarile la Târgsor, Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari si Canal.

Datele sunt sigure, fara dubiu, verificate la Aiud si în special în lagarul de la Poarta Alba de catre unii camarazi care au avut condamnari pâna la zece ani. În 1958, când a avut loc cel de-al doilea mare val de arestari, cu ocazia plecarii trupelor sovietice din tara si a intrarii în faza finala a procesului de colectivizare a agriculturii, acesti camarazi si cei ce au luat parte la demascarile de la Pitesti, Gherla, Târgsor, Canal, au fost internati în lagarul de la Poarta Alba, din Delta Dunarii.

Cum stateam în colt, pe bagaj, Oprisan m-a chemat lânga el si m-a întrebat în soapta daca cunosc pe cineva din aceasta camera. I-am raspuns afirmativ si i-am dat si nume. M-a întrebat apoi daca era vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am aratat pe cei trei care stateau pe patul de lânga perete si vorbeau între ei; le-am dat si numele. Atunci Oprisan mi-a soptit: „Dragul meu, aici se întâmpla ceva groaznic. Uita-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am uitat cu atentie: într-adevar, Oprisan avea dreptate. În acel moment, m-a cuprins frica.

Dupa discutia cu Oprisan, a venit la mine Virgil Bordeianu (o coincidenta de nume; nu eram rude, dar eram din acelasi judet si ne cunoscuseram la Iasi) prietenos, ca atunci când ne întâlneam în libertate. M-a întrebat ce mai fac, daca sunt sanatos si cum mai gândesc. I-am spus ca sunt sanatos si ca gândesc asa cum stia si el. Ceea ce m-a surprins a fost ca, desi a dat mâna cu mine, nu m-a îmbratisat ca de obicei.

Tot în acest timp, Iosub Mihai s-a dus printre paturi si, spre surprinderea lui, pe un pat de jos l-a descoperit pe Gioga Parizianu (eroul etuvei de la anchetele de la Suceava), înfasurat într-un cearceaf ud. I se vedea numai capul umflat si vânat. Când Iosub l-a întrebat ce face, Gioga, abia putând deschide gura, i-a spus: „Mihai, du-te de aici".

Iosub a venit la mine si mi-a povestit tremurând cum Gioga, Strachinaru si alti camarazi, vreo doisprezece insi schiloditi, erau înveliti în cearceafuri ude, în aceeasi situatie cu Gioga. Iosub a continuat, spunându-mi: „Frate, ce se întâmpla aici? Ti-o repet, am presimtiri îngrozitoare”.

Munteanu, auzind discutia noastra, s-a sculat de la locul lui sa se duca printre paturi, sa vada daca cunoaste pe cineva de la Cluj. A întâlnit pe câtiva, dar n-au stat de vorba cu el. Întorcându-se la locul lui, ni s-a adresat apoi mie si lui Oprisan: „Ce-i în camera aceasta, domnule? Ma îngrozeste atmosfera de aici!”

Comsa, care lucrase în cadrul F.D.C., s-a dus si el printre paturi si a recunoscut mai multi elevi de la liceele din Câmpulung, Suceava si Radauti, cu care lucrase. Acestia l-au înconjurat cu caldura, recunoscându-l ca sef, si i-au pus tot felul de întrebari. Dar când i-a vazut pe Strachinaru si Lates, fostele lui ajutoare, înveliti în cearceafuri, parca ceva l-a retinut sa le raspunda si s-a întors imediat la grupul nostru de lânga geam.

În fata acestui spectacol si a atmosferei ce domnea, nu-ti puteai da seama ce se întâmpla. Intuiai mai degraba ca se pregatea apropierea unei naprasnice furtuni.

Noi, cei cinci nou veniti în camera, fusesem asezati într-un loc unde am remarcat ca nimeni nu ne privea. Eram însa convinsi ca toti cei din camera fusesera informati cine eram.

Zavorul se deschise apoi cu zgomot si doi detinuti de drept comun lasara hârdaul cu mâncare la usa. Dupa aceea, gardianul ceru sa vina unul sa ia turtoiul, un fel de turta facuta din faina de porumb, muiata în apa si coapta în cuptor. Cel care a luat turtoiul de pe coridor si l-a împartit, pentru noi, cei cinci, a ales cele mai mici bucati.

Spre surprinderea noastra, hârdaul cu mâncare, care de obicei ramânea în usa celulei, a fost introdus în camera unde, lucru bizar, nu gardianul împartea mâncarea, ci un detinut din camera. Am observat ca Prisacaru asista la împartirea mesei, adresându-se celor din camera cu autoritate: „Veniti în ordinea pe care am stabilit-o eu!” Iar catre noi: „Voi, astia cinci, o sa primiti masa dupa ce vor mânca toti cei din camera. Asteptati lânga usa!”

Ne-am sculat si ne-am dus lânga usa, asezându-ne în rând. Primul a fost Ion Munteanu care, cu corectitudinea lui obisnuita, observând ca pentru unii polonicul radea fundul hârdaului cu ce era mai gros, iar altora le ajungea doar apa chioara de deasupra, i-a atras atentia celui ce împartea masa ca nu o face corect. Prisacaru, care observa scena, i-a raspuns: „Nu te intereseaza pe tine”. Munteanu, care era un tânar cu mult bun simt, i-a replicat: „Te rog sa te porti cuviincios si civilizat”, la care Prisacaru i-a raspuns brutal: „Ai sa vezi îndata cât de civilizat sunt eu!”

Nu aveam asternut, cimentul era gol, iar noi eram asezati pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simteam parca ceva nevazut, facând rotocoale prin camera.

N-a trecut nici o jumatate de ora de când am terminat masa, ca Prisacaru, Cantemir si Virgil Bordeianu s-au apropiat de coltul nostru si cu un ton martial ne-au apostrofat: „Ba! Voi mai sunteti legionari?” Toti am raspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce sa fim altceva, ca doar pentru asta am fost condamnati!”

Munteanu s-a ridicat si le-a spus: „Dar dumneavoastra nu mai sunteti legionari? Pentru ce ati fost arestati si condamnati, nu ca legionari?” Cei trei au raspuns: „Noi nu mai suntem legionari, banditilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisacaru: „Eu nu sunt detinut de drept comun, ci un detinut politic, legionar. Iar daca dumneavoastra nu mai sunteti legionar, atunci iesiti la raport la director, sa va puna în libertate”.

„Banditule, sare Prisacaru, pe noi o sa ne puna regimul în libertate, iar tu o sa mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replica: „Aceasta nu o stii dumneata, daca eu voi muri în închisoare”.

Soarta le-a fost asa: Prisacaru a cazut victima unei minciuni si a fost executat, desi avea o condamnare mica, iar Munteanu a iesit teafar din închisoare.

De când intrasem în camera si pâna când cei trei s-au apropiat de coltul nostru, Oprisan, cu firea lui meditativa si totdeauna retinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisacaru ni s-a mai adresat o data, întrebându-ne daca mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelasi vocabular, ca de la stapân la argat. Dupa aceea a dat semnalul celor pregatiti de el pentru atac – erau în numar de vreo 30 – si le-a strigat: „Pe ei!"

Din clipa aceea si pâna spre ziua mi-am pierdut cunostinta. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineata în coltul nostru erau numai balti de sânge pe ciment. Niciodata pâna atunci nu-mi pierdusem cunostinta atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morisca si pat din timpul anchetei. Nici atunci si nici acum nu stiu cât ne-au lovit cei 30 de batausi. Mi-amintesc doar ca mi-a venit sa urinez, dar nu am putut sa ma ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci pâna la tineta, si atunci mi-am dat seama ca nu mai puteam misca. Nu ramasese parte din corp care sa nu ma usture si sa nu ma doara. M-am târât înapoi, la locul meu si, pentru ca nu vedeam bine, fata fiindu-mi umflata, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalti camarazi.

Îmi amintesc doar ca se facuse ziua si ca lumina soarelui patrundea în camera. Am deschis ochii si când am vazut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arata nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, fete negre si ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea si hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea sa urlu, era faptul ca izmenele si camasa, din cauza ranilor, se lipisera de corp.

Am încercat sa-mi adun gândurile, sa fac un efort de vointa si sa judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai ca, atunci când s-a împartit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar daca ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisacaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împartea masa: „Astazi banditii astia nu primesc nimic”.

Dupa ce toti ceilalti au luat masa, iar noi zaceam întinsi pe ciment ca niste cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisacaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”

Si iarasi cei 30 s-au napustit asupra noastra si eu am lesinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coasta, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile sa iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat si am scapat-o, varsând pe jos continutul. Din nou am simtit picioare în coaste si am auzit o voce care striga: „Banditul refuza masa!” Am raspuns ca nu o refuz, dar nu pot tine gamela.

Nu-mi amintesc daca în dupa-amiaza acelei zile bataia s-a repetat. Înclin sa cred ca cei trei, vazând în ce hal ne aflam, s-au temut sa nu moara vreunul dintre noi.

Cimentul fiind rece, parca îmi facea bine, potolindu-mi arsita ce o aveam pe corp. Nu era loc care sa nu ma doara. Sângele închegat si lipit de camasa si izmene plesnea la cea mai mica miscare, provocându-mi usturimi insuportabile. Si atunci am înteles de ce camarazii mei nu se mai miscau.

Cei din „comitet” nu ne-au permis sa punem nici macar o batista uda pe fata.

Dupa câteva zile, am fost luati, sprijiniti de cei din preajma si dusi pe un pat lânga perete, ca sa fim cu fata catre ceilalti. Atunci am aflat ca în camera se formase un comitet din Prisacaru, Cantemir si Virgil Bordeianu si ca ei acceptasera de buna voie sa nu mai fie legionari si sa lupte împotriva acelora care mai sustineau ca sunt înca si ca vor fi pâna la moarte; ca la Pitesti, Turcanu Eugen si nu „banditul” Bogdanovici conducea actiunea de demascare; ca nu de reeducare avea nevoie regimul comunist, ci de distrugerea noastra.

În urma celor întâmplate, Munteanu, care nu mai avea ochelarii, sparti de batausi, cu fata umflata si neagra de vânatai, a mai avut totusi taria si curajul sa-i spuna lui Prisacaru: „Cine ti-a dat dumitale puterea sa faci ce ne-ai facut?” La care Prisacaru i-a raspuns: „Regimul comunist, care are încredere în noi, si ai sa vezi tu ce putere am eu!” S-a dezbracat apoi de haina, a chemat patru gealati care sa-l tina pe Munteanu de mâini si de picioare, ordonând sa i se aduca si un servet ud. L-a dezbracat pe Munteanu, i-a pus servetul ud pe fese si a început sa-l loveasca cu o furie salbatica. Munteanu s-a vaitat de câteva ori, dar pâna la urma n-a mai miscat. Prisacaru le-a spus apoi celor ce-l tineau sa-l arunce în colt, pe ciment.

Atâta barbarie si atâta ura nu se puteau explica. Cum se putea ca unui om care nu ti-a facut nimic, care te-a întrebat civilizat, în loc sa-i raspunzi la întrebare, sa-l lovesti cu atâta cruzime, pâna vezi tâsnind sângele din el?

Dupa aceea, Prisacaru ni s-a adresat noua: „Sa vedeti voi, banditilor, ce putere am eu, pentru ca din cauza voastra, a celor care mai sustineti ca sunteti legionari, ne tine si pe noi regimul la închisoare; dar o sa va aducem noi, banditilor, în stare nu numai sa spuneti ca nu sunteti legionari, ci sa blestemati chiar si ziua în care v-ati nascut”.

O clipa mi-a trecut prin minte ca acum îmi va veni mie rândul. Si de data aceasta am ghicit ca cel care îmi va administra tortura va fi Virgil Bordeianu. Într-adevar, acesta s-a sculat de pe pat, zicându-mi: „Vino, tizule, sa vezi ce prieteni buni suntem noi amândoi si sa vezi cum îti voi administra o îmbratisare pe care nu o vei uita niciodata”. La un semnal, patru matadori m-au întins pe locul unde fusese Munteanu, dupa care, adresându-se celor din camera, Bordeianu spuse: „Uitati-va la banditul acesta, avem acelasi nume, am fost prieteni buni afara si sa vedeti voi cum se îmbratiseaza prietenii”.

Când m-am uitat în camera si i-am vazut pe toti adunati în fata paturilor, afara de cei batuti, pentru prima data mi-a trecut prin minte, fulgerator, un gând si mi-am zis: „Doamne, acestia nu sunt oameni, sunt curat diavoli” . Numai un om posedat de puterea satanei putea sa se arunce asupra ta, cel care pâna ieri îl considerai frate, prieten si camarad bun, fiind în stare sa faci orice pentru binele lui. Parca si azi îl vad pe Virgil cum îsi schimonosise fata semanând perfect cu a unui demon care te îngrozea.

Am observat pe fetele celor din camera aceeasi groaza. Virgil a mai strigat înca o data, ca sa fie bine auzit: „Toata lumea sa fie atenta aici, sa vedeti îmbratisare de prieteni. Atunci o sa va creada si regimul, când cel mai bun prieten al vostru si chiar un frate o sa va faca ceea ce fac eu cu prietenul meu”. Întorcând capul, abia am mai avut puterea sa-i spun: „Ce ti-am facut eu tie, Virgile?” La care el mi-a raspuns: „Stai sa vezi ce mi-ai facut”.

Nu mai puteam rationa, parca traiam un cosmar. Totul mi se parea ireal, iar puterile fizice ma parasisera. În acea clipa mi-a trecut prin minte ce bine ar fi sa mor. Sunt momente în viata când îti doresti moartea din toata inima si moartea nu vine.

Mi s-a pus servetul ud de la brâu în jos. Doar primele lovituri le-am simtit. Dupa aceea n-am mai stiut nici când am fost aruncat pe ciment, nici cât timp a trecut pâna m-am trezit din lesinul în care cazusem. Ceea ce am patimit eu de la Virgil Bordeianu în acea zi, au patimit si ceilalti camarazi ai mei de pe ciment. Când m-am trezit, am vazut ca toti eram desfigurati; trupurile nu le mai simteam; cimentul rece pe care eram întinsi ne facea bine.

*

Îmi amintesc ca în sâmbata care a urmat s-a produs si inevitabila cadere.

Am fost ridicati de pe beton si, sprijiniti, ne-au dus în fata comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisacaru.

L-au întins pe Oprisan, un adevarat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luati pe rând toti cei patru ramasi, Munteanu, Iosub, Comsa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul în sine, ca a lovit. Cu voie sau fara voie, el a acceptat sa loveasca si începutul prabusirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de câteva ori talpile lui Oprisan. Dupa aceea a scapat ciomagul din mâna, spunând ca el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul în burta. Iosub s-a prabusit si a fost dus în lovituri de picior pâna în colt, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici alta data nu mi-am amintit ce am gândit si am judecat în acea clipa), l-am auzit pe Prisacaru strigând: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a învatat filosofie si este un mare sef legionar".

La spusele lui Prisacaru în legatura cu filosofia, mi-am dat seama ca Oprisan, Iosub si cu mine ne gaseam acolo datorita lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fata cu atâta putere, ca din câteva lovituri m-a doborât la pamânt. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mâna, zicându-mi: „Loveste-ti profesorul, banditule, ca de nu, te omor eu aici”.

Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma învaluise, incapabil fiind de a mai rationa. Ca am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanta, ci faptul ca am lovit pe omul cel mai drag, de la care învatasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte. De aici a început caderea.

I-a venit rândul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan, fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera. Cred ca era primul caz de acest fel pe care-l vazusera. Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

În urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemati unii dintre elevii de liceu, frati de cruce, sa-l loveasca. În urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; si ce au patit cei doi bieti copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei stiu. Iar Comsa, dupa ce a fost crunt batut la talpi, a fost aruncat în colt, pe ciment.

Nu stiam ce înseamna sa ma revolt împotriva mea însumi dar, vazând gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima data si m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor si tarie de la Dumnezeu si am ramas singur, dupa cuvintele Mântuitorului: «Fara Mine, nu puteti face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea si satana s-a folosit de slabiciunea mea si m-a împins spre cadere.

Asa cum n-am sa uit niciodata ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scara, tot asa n-am sa uit ochii lui Oprisan, pe când zaceam în colt, pe ciment.

Daca n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprisan si a celor doi elevi, as fi putut crede ca toti studentii au fost niste criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai cruda realitate.

Nu stiu ce a mai facut Oprisan dupa ce m-am despartit de el; stiu doar ca a fost atât de torturat si chinuit la Pitesti si Gherla, ca s-a îmbolnavit de tuberculoza.

M-am mai întâlnit cu Oprisan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu ma puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodata taria sa ma duc sa-i cer iertare. Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine si a avut remuscari, venind sa-mi ceara iertare, a fost Costache Pavaloaia.

Se zice ca prima greseala este cel mai greu de facut, pentru ca din momentul când ai facut-o, lantul greselilor a fost declansat si caderea nu mai poate fi oprita.

În mintea mea se desfasura un proces, al carui continut era urmatorul: daca Ieronim Comsa, Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si taria sa refuze sa loveasca, iar eu m-am supus ordinului din slabiciune si neputinta, însemna ca eu aveam sa ajung chiar mai rau decât Virgil Bordeianu. Si în acele momente de descumpanire am jurat, în sinea mea, sa încerc si iarasi sa încerc, cât timp voi mai putea, sa nu mai lovesc si sa cer numai ajutorul lui Dumnezeu, sa ma întareasca si sa-mi dea putinta de a rabda.

Dupa ce au fost desfigurati Comsa si cei doi elevi, Prisacaru i s-a adresat lui Lunguleac, sa ne arate el cum trebuie sa loveasca.

Îmi mai amintesc ca parca îmi parea si bine atunci când Lunguleac a început sa ma loveasca cu toata taria la fund si la talpi. L-am iertat atunci sincer pentru tot. El ma facuse de fapt sa-mi ispasesc neputinta si slabiciunea. În loc sa lesin ca dupa celelalte maltratari, precum bataia de la Virgil Bordeianu, loviturile lui Lunguleac mi-au dat tarie sa înteleg ca ceea ce se întâmpla era lupta satanei împotriva noastra, lupta data prin cei care ne torturau.

În timp ce Lunguleac ma batea, ma întrebam cine e nebun: eu, sau toti ceilalti? Cu acest gând, dupa ce loviturile au încetat, am avut taria sa ma duc pe picioarele mele si sa ma arunc pe ciment, alaturi de Oprisan.

Au urmat apoi câteva zile de relativa acalmie, pâna când s-a deschis usa si a intrat în camera cineva cu înfatisarea unui tânar din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 metri, cu un fizic de atlet, care dintr-o singura lovitura te-ar fi putut culca la pamânt.

S-a uitat prin camera si s-a oprit în fata lui Oprisan, desigur la indicatiile lui Prisacaru. L-a prins apoi de barbie, îndreptându-i fata spre el, si a început sa-l ameninte: „Tu, banditule, esti dintre ajutoarele lui Patrascu? Eu am sa te omor cu mâinile mele!”

Apoi a întrebat care-i Comsa. Acesta nu mai avea putere sa se ridice. L-a lovit cu picioarele, apoi l-a întors cu fata în sus, s-a aplecat asupra lui, l-a apucat de haina si l-a ridicat zicându-i: „Tu esti Comsa? Tu ai otravit cu Miscarea Legionara atâtia elevi de liceu din Moldova? Cu tine am o rafuiala aparte!”

A întrebat apoi cine este Munteanu. La raspunsul acestuia, s-a aplecat, l-a luat de guler, l-a ridicat si l-a izbit de perete cu atâta putere încât nu mai credeam ca se va mai ridica de jos. „Tu esti ma, ala agresiv? Lasa ca te potolesc eu, de n-o sa mai deschizi gura”. Adresându-se apoi lui Virgil Bordeianu, l-a întrebat care este „tizul” lui. „Mai, tu esti ala misticul? m-a zguduit el. O sa te scape din mâinile mele …” si a pronuntat o expresie scârboasa la adresa Preasfintei Fecioare Maria. M-a lovit cu pumnul în cap atât de tare, încât mi s-a parut ca-mi intra capul în cosul pieptului; m-am rostogolit pe ciment. Pe Iosub l-a scapat din vedere.

Dupa felul cum cei din camera amutisera, iar cei din comitet se linguseau ca niste catelusi pe lânga el, am fost convins ca acesta era vestitul Turcanu. De altfel, nu am întârziat sa aflu din gura lui Prisacaru, care i-a pronuntat numele cu supunere. S-a dus apoi printre paturi, desigur ca sa-i vada pe cei înveliti în cearceafuri. Nu stiu ce le-a facut, dar a doua zi li s-au luat cearceafurile si dupa câteva zile au fost dusi în fata comitetului de tortura si judecati, cerându-li-se sa spuna tot, sa declare ce nu declarasera la ancheta, în legatura cu cei din libertate si din închisoare. Si astfel, primul obiectiv din planul comunistilor în ceea ce priveste ancheta celor nedeclarate începuse sa prinda contur.

Când Turcanu a ajuns la usa, mi-am dat seama cât era de atlet si cât eram noi de neputinciosi si slabiti. Singur ar fi putut doborî o suta dintre noi. Si el, însa, si toti cei din comitet, aveau un regim alimentar special. La acea întâlnire cu Turcanu n-am putut sa-i vad fata decât un moment: era aceea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini.

L-am mai întâlnit dupa aceea de mai multe ori, chiar între patru ochi, si am putut sa-l studiez mai bine, atât fizic cât si sufleteste.

Era un barbat frumos, iesit din comun, cu capul mare, cu trasaturi fine, fruntea lata, buze senzuale, parul castaniu spre blond, ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albastri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspaimânta. Barbia, specifica tipului voluntar. Râdea rareori si râsul lui era placut, atragator. Corpul, bine proportionat, parea al unui atlet de performanta. Când îti dadea un pumn sau o palma, te dobora la pamânt. Când se enerva era atât de crud, ca distrugea totul în calea lui ca un ucigas feroce.

Mai era apoi si de o inteligenta iesita din comun si cu o memorie formidabila. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucuresti si la Gherla.

Era atât de satanizat ca nu mai stiai ce sa crezi despre el. L-am asemuit unui înger cazut. Vointa de putere cu orice chip îl adusese la nebunie. Devenise o bruta degradata si satanizata. Pe unde trecea el, prin camerele de tortura, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile obtinute prin chinuri, Turcanu raspândea în jurul lui o groaza si o frica încât tot ce era viu înmarmurea.

De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte ca era casatorit cu o fata frumoasa si ca avea o fetita.

Inteligenta lui era orbita de betia puterii, de dorinta de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Si din cauza acestei orbiri, sau poate pentru ca nu cunostea comunismul în esenta lui, Turcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comunistii.

Iar rasplata au fost niste rafale de arma care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecata de care sa nu poata scapa. Si omul ticalos a cazut victima propriei ticalosii.

Dupa executarea lui, sotia a primit un act de deces provenit de la Oradea.

S-a zvonit la Aiud si mai târziu în libertate, ca înainte de a fi fost ciuruit de gloante, Turcanu ar fi strigat: „M-au înselat bolsevicii si eu i-am crezut, si de tot ceea ce s-a întâmplat la Pitesti si Gherla numai eu sunt vinovat”. Cât or fi de adevarate aceste declaratii, numai cei ce au asistat la executia lui ar putea-o spune.

Înainte ca Turcanu sa plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisacaru si celor din echipa lui sa vina la camera 4 spital, unde au stat vreo doua ore.

Când cei trei din comitetul de tortura s-au întors în camera, erau toti schimbati la fata. O furie demonica le stapânea fiinta. Ca stapâniti de delirul nebuniei, abia intrati în camera, au si pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalti sa iasa dintre paturi si sa se grupeze lânga usa, asezati pe doua rânduri. Celor întinsi pe paturi le-au spus sa stea pe loc, iar celorlalti, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat sa se loveasca unul pe altul pâna ce nu vor mai putea. Aceasta desigur, în urma ordinului primit de la Turcanu.

Eram atent sa vad daca mai era cineva care nu voia sa loveasca. Si, spre surprinderea mea, afara de cei doi elevi, care nu-l batusera pe Comsa, mai erau vreo cinci, sase tineri, dintre care cunosteam si eu pe unul, care nu au acceptat sa loveasca. Prisacaru le-a spus acestor tineri refractari sa treaca lânga usa, unde au fost atât de crunt batuti, ca nu se mai puteau misca.

Ceilalti s-au batut între ei pâna la sânge. Prisacaru, dupa ce a considerat ca era îndeajuns, a ordonat oprirea bataii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, ca nu mai stiam ce sa credem. Cei 30 care se napustisera asupra noastra erau pusi acum sa se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozavie!

Eram sigur ca venea si rândul nostru. Într-adevar, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi insi si adus în fata comitetului de tortura. A fost chemat Iosub Mihai sa-l bata pe Gioga, dar acesta a raspuns ca nu mai avea putere sa bata. Atunci i s-a ordonat lui Gioga sa-l bata pe Iosub; a refuzat însa si el sa o faca, zicând ca nu se mai putea tine pe picioare. Prisacaru si-a luat atunci el însusi aceasta sarcina. S-a dezbracat de haina, a luat un ciomag si a început sa-i bata la fund si la talpi când pe unul, când pe altul, pâna i-a lasat nemiscati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisacaru sa nu-i mai loveasca pentru ca le tâsnea sânge din fese. Fiara satanizata, dezlantuita, a continuat însa, pâna ce acestia n-au mai reactionat. Dupa aceea Iosub a fost târât de picioare pâna în colt lânga noi, iar Gioga în patul lui.

Ma întrebam, de unde mai aveau acesti tineri puterea sa reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

A venit si rândul meu. Am fost chemat si în acelasi timp a fost adus si Ticuta Strachinaru, pe care-l cunosteam din libertate. Când l-am vazut m-am îngrozit: nu-l mai recunosteam. Baiat înalt si frumos, de o finete si gingasie feciorelnica, era acum într-un hal de nedescris. Mi-am zis: „Câta bataie o fi luat acest tânar, de nu mai seamana cu cel de ieri?” Strachinaru nu mai putea sa vorbeasca.

Prisacaru i-a ordonat sa-l bata pe „banditul mistic”. Strachinaru a dat din cap în semn de refuz. Atunci mi s-a ordonat mie sa-l lovesc pe Strachinaru si am refuzat si eu. Prisacaru a ordonat dupa aceea lui Virgil Bordeianu sa ma ia în primire, iar lui Cantemir sa-l loveasca pe Strachinaru. Era a doua oara ca Virgil Bordeianu ma lovea crunt la talpi si la fese, crapându-mi pielea si umplând patul de sânge.

Prisacaru, vazând atunci cum curgea sângele, a oprit bataia. Talpile mi se umflasera într-un hal fara de hal si aveam impresia, atunci când ma loveau, ca-mi bateau cuie în ceafa. Nu stiu ce forta m-a întarit ca n-am lesinat ca de obicei. Am fost târât apoi de picioare pâna la coltul nostru, pe ciment. Oprisan, Munteanu si Comsa fiind atât de zdrobiti, n-au mai fost batuti. Cei înveliti în cearceafuri, adusi ca sa se bata între ei si refuzând sa o faca, au fost zdrobiti de cei din camera.

Nu este adevarat ca toti cei trecuti prin demascarile din Pitesti si Gherla au batut. Marturisesc cu mâna pe inima ca am vazut cu ochii mei cum Gioga, Comsa si cei doi tineri, la care s-au adaugat si cei cinci elevi si Strachinaru, precum si cei înveliti în cearceafuri, au refuzat sa bata!

Dar sa fie limpede pentru toata lumea ca n-au fost doi care sa se comporte la fel. Fiecare s-a comportat si a actionat în functie de „genele” lui sufletesti, de zestrea lui morala si în primul rând de credinta lui în Dumnezeu, de dragostea fata de El si de semenul lui.

Toti acei care afirma contrariul n-au înteles nimic din ce au trait acolo.

Sunt români, pretinsi mari filosofi, care au scris si mai scriu înca despre Pitesti si Gherla bazându-se doar pe fapte imaginate sau povestite de catre cei interesati sa ascunda adevarul. Una este a fi trait si suportat drama în realitatea si complexitatea ei, si alta este a fabula din fabulatiile altora.

Singurii care au autoritatea, calitatea, dreptul si datoria de a vorbi despre cei morti în aceasta drama cumplita, sunt numai aceia care au trecut pe la Pitesti si Gherla, cei care au fost torturati ani de zile, fiind în centrul acestei drame, si nu cei care au trecut marginal pe acolo, spunând totul la prima palma primita. Apoi, cei care au trecut prin Pitesti si Gherla, înainte de a scrie despre aceasta drama, sa se gândeasca la ceea ce au vazut si facut ei, sa aduca martori înca în viata care sa spuna ca lucrurile au stat asa si nu altcumva, iar când vor sa vorbeasca despre altul, sa faca declaratii care pot fi controlate.

Si ar mai fi înca ceva: cel care scrie, sa o faca cu frica de Dumnezeu, pentru ca El este singurul Care va sti daca scriitorul spune adevarul sau nu. Cei care au fost ucisi, care s-au sinucis, preferând moartea în loc sa se lepede de credinta lor, care au înnebunit, le-au patimit pe toate numai ei stiu cum, pentru ca si-au marturisit deschis si fara echivoc credinta lor în Dumnezeu si în Legiune.

Cine m-ar putea convinge de contrariu, atunci când eu singur am vazut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele toate acestea, nu numai la camera 2 parter, ci si când am intrat pentru a doua oara în demascari, la camera 3 subsol?!

*

Cei din comitetul de tortura, când erau chemati de Turcanu, se întorceau cu fetele schimonosite de spaima. Chemarea nu avea alt scop decât sa bage groaza în ei, pentru ca, la rândul lor sa o transmita celor din camera.

Nu stiu cât timp a mai trecut pâna ce ni s-a permis sa ne punem comprese cu apa rece pe rani. Stau si astazi si ma cutremur, ce forta nevazuta a dat atâta putere acestor tineri, sa poata rezista! Si înca un fapt de necrezut: acolo, în acel mediu neigienic, nu am vazut timp de trei luni nici o rana infectata.

În saptamânile care au urmat au mai încetat bataile, deoarece Turcanu pregatea loturi de tineri pentru a face demascarea la Canal, Gherla, Târgsor, Târgu Ocna si Ocnele Mari. Înainte de a pleca din Pitesti, toti acestia trebuiau sa fie initiati în metodele de tortura pentru demascari.

Cei demascati trebuiau sa declare tot ce stiau despre ei si despre altii; sa-i declare pe toti aceia din afara sau din interiorul închisorii care erau împotriva comunismului, precum si toti acei ce ar fi putut interesa cât de cât regimul comunist.

De aceea, în urmatoarele saptamâni am asistat la declaratii de acest fel, în fata comitetului de tortura si a celor din camera. Aceste demascari trebuiau de altfel sa-i determine pe ceilalti sa spuna tot, vazând ca nimic stiut sau nestiut nu se poate tainui.

Vreau sa mai spun ca una dintre cele mai mari lipsuri pe care le-au avut tinerii legionari cât si cei nelegionari, ba chiar si oamenii în vârsta, a fost ca, în închisoare si chiar în libertate, n-au cunoscut metodele satanei pentru a se mentine la putere: teroarea, frica, minciuna, diversiunea, neîncrederea si armata de informatori. Folosirea informatorilor, vânduti si ticalosi, este una din cele mai teribile arme pentru mentinerea la putere a comunismului.

„Greseala” noastra, a tinerilor legionari, cu urmari cumplite, a fost aceea ca ne-am comportat în închisoare la fel ca în libertate, având deplina încredere în camaradul nostru, deschizându-ne inima fata de el si spunându-i tot ce am facut si n-am declarat la ancheta. Si, mai mult decât atât, i-am divulgat pe cei pe care-i cunosteam ostili regimului si ramasi în libertate. Numai asa au putut fi implicate în acest angrenaj o sumedenie de persoane. Iar noi am pus pe tava comunistilor ceea ce ei poate nu ar fi putut afla nici în ani de zile.

De la faza de tortura colectiva s-a trecut la cea individuala, strict legata de ceea ce ai declarat sau nu. Înainte de a declara în scris la camera 4 spital, în fata lui Turcanu si a unora din ajutoarele lui, trebuia sa declari înaintea comitetului de tortura si a celor prezenti în camera. Am asistat la astfel de declaratii publice timp de o luna si jumatate, de la orele sapte dimineata pâna la zece seara. Procedeul avea un scop bine definit în planul comunistilor, acela de a te discredita în fata camarazilor tai, spulberând din mintea si sufletul multora mitul de erou si martir legionar. Ce putea fi mai grav decât sa îti pierzi încrederea în camarazii tai?

Si iata cum, prin aceasta metoda satanica, lantul solid care ne lega si ne tinea uniti se desfacea veriga cu veriga si, odata rupt, distrugerea unitatii si încrederii reciproce a fost realizata.

Desi tineretea favoriza memoria, totusi nu-ti puteai aminti sigur ce ai spus sau ce n-ai spus unora si altora.

Mi-a venit în minte cazul lui Caziuc, fostul sef al Facultatii de Agronomie din Iasi, care era cu mine în camera 2 parter. Într-o buna zi, intra în camera Turcanu, împreuna cu un coleg al lui Caziuc. Turcanu îl întreba pe Caziuc daca mai avea ceva de declarat, la care acesta îi raspunse ca nu.

Cum memoria nu-l mai ajuta, când a fost pus fata în fata cu colegul sau, a uitat ca îi spusese acestuia, într-o împrejurare oarecare, ca el avea îngropat în grajdul tatalui sau un butoi cu carti, reviste, ziare si alte materiale de doctrina legionara. La insistenta lui Turcanu, Caziuc a raspuns din nou negativ. Atunci Turcanu a ordonat fostului coleg al lui Caziuc sa spuna ce stia de la acesta. Toti cei din camera erau îngroziti de ce se va întâmpla. Fostul coleg, adresându-se lui Caziuc, i-a amintit ca în atare împrejurare si în locul cutare, i-a spus ca a ascuns în grajd materialul mai sus amintit. Declaratia aceasta a cazut pe capul lui Caziuc ca un traznet si nu a mai putut nega evidenta.

Caziuc, pâna a nu fi dus în camera 2 parter, fusese torturat groaznic într-o celula a mortii de pe capul T-ului.

Toti cei din camera, înspaimântati, asteptau deznodamântul, care nu a întârziat sa vina. Si Turcanu le-a spus celor de fata urmatoarele: „Banditilor! Pâna o sa muriti, tot o sa mai aveti ceva de declarat. De aceea regimul si noi nu avem încredere în voi, oricât ati spune voi ca nu aveti nimic de declarat. Pe banditi ca voi, legionari încarnati, nu trebuie sa-i crezi niciodata, caci numai morti nu veti mai avea nimic de spus. Acest mare bandit si legionar, pe care-l aveti în fata voastra, ori de câte ori l-am întrebat, mi-a raspuns ca a declarat totul, ca nu mai avea nimic de ascuns. Uitati-va acum la el!"

În adevar, Caziuc avea imprimata pe chip spaima celui condamnat la moarte si aceasta expresie nu i-a disparut timp de trei ani de zile. Ba, ma urmareste si pe mine azi, de parca ar fi a mea, nu a lui.

Caziuc intrase printre primii în demascari si fusese mult torturat de Prisacaru si Cantemir. Acum, asteptam cu totii, înmarmuriti, sa vedem ce va face Turcanu. Acesta a cerut de la Prisacaru un ciomag si sa ude un servet. S-a dezbracat pâna la camasa si si-a suflecat mânecile, cerând o funie. Dezbracat cum era, mi-am dat seama cât era de voinic si atlet.

I-a legat picioarele lui Caziuc, ordonând celor din comitet sa se urce pe el si sa-l tina de mâini si de cap. A început sa-l loveasca la talpi pâna ce acestea s-au detasat de bocanci. În fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus servetul pe fese si a început sa-l bata cu aceeasi salbaticie cu care îl mai batuse o data si Zaharia, în camera 3 subsol.

Cu toate ca-i curgea sângele siroaie din fese, n-am auzit nici macar un geamat de la Caziuc. Dupa ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arata ca mort; îsi pierduse cunostinta. Si atunci Turcanu l-a prins de gulerul camasii si l-a strâns de gât strigând ca un nebun: „Banditule, acum te omor!” Dar cum sa-l mai omoare, când acesta era deja pe jumatate mort. A continuat sa-l strânga de gât, sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i fata cu pumnul, pâna a desfigurat-o. Toti credeam c-a murit Caziuc. Turcanu l-a luat de picior, târându-l dupa el, si l-a aruncat pe ciment în coltul nostru.

L-am vazut atunci pe Turcanu dezlantuit si turbat ca cea mai cruda fiara si mi-am zis în sinea mea ca numai o fiinta în care salasluieste duhul satanei putea face asa ceva. M-a cuprins o mila atât de puternica de Caziuc, încât îmi venea sa ma duc sa-i sarut picioarele si ranile.

Când, mai târziu, am plecat din acea camera, ranile lui Caziuc nu se vindecasera înca; poate ca tineretea l-a scapat atunci de la moarte, nu stiu. I se mai puneau comprese cu apa rece pe rani, iar cu ochii abia mai vedea.

Demonstratia facuta de Turcanu în fata a 45 de tineri din camera 2 parter bagase însa groaza în toti. Dupa aceea, înainte de a pleca, ne-a mai amenintat o data cu moartea, daca ne va mai prinde ca nu am declarat totul.

În luna iunie 1950, Caziuc a recunoscut ca a ascuns acel material, dând o declaratie, la care s-a mai adaugat si declaratia colegului sau care-l denuntase, precum si a unui elev, pus de Turcanu. A fost eliberat în 1954, dupa ce facuse 6 ani de închisoare. În 1956 a fost arestat iar, pe baza celor trei declaratii si a acuzatiei ca a primit ordin de la Nicolae Patrascu, în timpul cât era în închisoare, sa înceapa organizarea legionarilor ramasi în libertate. De asemenea, a mai fost acuzat ca stia de asa-zisul ordin al lui Vica Negulescu primit, chipurile, de la Horia Sima, ca tinerii legionari sa faca demascarile de la Pitesti. În urma celor relatate mai sus, Caziuc a fost inclus în procesul lui Vica Negulescu si condamnat la munca silnica pe viata. A murit într-o celula, la secret, în închisoarea din Aiud.

Dupa plecarea lui Turcanu, s-a asternut în camera o tacere de mormânt. Citeai pe fata tuturor groaza mortii.

În ceea ce ma privea, gândindu-ma la ce va trebui sa declar, constiinta mi s-a ravasit, cuprinsa de o stare atât de apasatoare, încât îmi ziceam ca as fi fost mult mai fericit daca as fi murit atunci.

Când m-am uitat la Caziuc, am vazut ca semana cu un cadavru cianozat. Pe fetele tuturor se citea groaza ca asa ceva ne astepta si pe noi. Nici una din bataile pe care le-am vazut în acea camera n-au atins cruzimea, salbaticia si violenta cu care a fost torturat Caziuc.

În fata cazului lui Caziuc sau a altora asemanatoare am ajuns la convingerea, pe care mi-o mentin si acum, ca toate declaratiile, tot ce s-a spus în legatura cu activitatea, relatiile din afara si din închisoare, precum si toate cele spuse în legatura cu persoana proprie si a altuia, s-a spus numai de frica mortii. Daca moartea ar fi venit imediat, ar fi fost mult mai usor, dar tortura continua sine die, teribila. Iar când nu mai aveai pe nimeni sa te mângâie si sa-l stii alaturi de tine, trecerea timpului devenea insuportabila.

M-am convins ca tortura continua si fara speranta de a lua sfârsit cândva, îl punea pe cel torturat în pozitia de a declara tot ce stia si ce nu stia. Ba, de multe ori, am vazut ca cei de la munca silnica au spus lucruri cu atât mai neadevarate cu cât voiau sa scape mai repede de torturile ce-i asteptau.

Indiferent însa ce atitudine s-ar fi adoptat, nu se scapa asa usor, conform principiului demascarilor: „Pe bandit nu trebuie sa-l crezi niciodata; în bandit sa nu ai încredere, pentru ca el nu este niciodata sincer. Banditul încearca întotdeauna sa ascunda ce stie, sa induca în eroare, si de aceea banditul trebuie demascat pâna ce moare”.

Toate acestea le-am auzit din gura lui Turcanu, transmitându-le astfel sefilor de comitete în cei trei ani de demascari.

Cât am stat în camera 2 parter, îmi facusem si eu un plan: ce sa spun, cât, si despre cine. Ma deruta faptul ca nu stiam exact ce le spusesem celor cu care statusem în celula si mai ales lui Iosub, care aflase atâtea lucruri în legatura cu activitatea mea din libertate.

Ce m-a surprins însa în aceste declaratii publice, era cantitatea de informatii pe care le avea acest tineret în legatura cu cei din libertate. Declaratia publica trebuia sa cuprinda doua lucruri: în primul rând, ca nu mai erai legionar si ca nu mai voiai sa auzi sau sa stii ceva de Legiune. Declaratia trebuia completata cu înfierarea Legiunii si denigrarea sefilor Legiunii si a camarazilor tai. În al doilea rând era lepadarea de credinta în Dumnezeu, de conceptia crestina de viata, de morala crestina, trebuind sa hulesti si Biserica.

Spre sfârsitul sederii noastre, a celor cinci, în camera 2 parter, s-a întâmplat un fapt deosebit cu Iosub Mihai. (Am aflat mai târziu ca cei cu condamnari între 2 si 6 ani erau pregatiti sa fie dusi la Canal, unde trebuia sa se continue demascarile, iar unii dintre ei sa fie recrutati ca informatori si turnatori. Regimul vroia sa stie tot ce se petrecea în acest lagar al mortii care a fost Canalul Dunare-Marea Neagra.)

Pe noi, cei cinci, care aveam peste 10 ani de condamnare, nu ne-au obligat sa facem imediat declaratii în aceasta camera, deoarece Turcanu stia sigur ca din toti cei de la munca silnica nu va scapa nici unul care sa nu declare tot ce stia si ce vroia el.

Singurul dintre noi care a început sa-si faca declaratia era Iosub Mihai. Eu eram foarte atent sa vad ce va declara în legatura cu mine. Însa el n-a mai ajuns sa declare ce stia despre activitatea mea din libertate, precum si ce am discutat cu el cât am stat împreuna, pentru ca a intervenit o noua situatie. Cei din comitet voiau sa stie, înainte de a pleca Lunguleac la Canal, cu cine a avut Iosub relatii, cine a stiut ca era urmarit de politie ca legionar si la cine a stat cât timp a fost fugar. Iosub a facut greseala sa creada ca Lunguleac nu era atât de alterat, încât sa spuna niste lucruri care, pentru Iosub, erau fara importanta. În momentul când Prisacaru l-a întrebat pe Iosub cu ce persoane a avut legaturi în afara de familie, cât a stat fugar la parintii lui pâna ce a fost arestat, acesta a spus ca el n-a avut nici o legatura. Prisacaru l-a chemat atunci pe Lunguleac dintre paturi si Lunguleac l-a denuntat:

– Mai banditule, nu am fost eu cu tine la popa din satul tau si când te-a întrebat de ce nu esti la examene, caci era sesiune, tu i-ai spus ca se aresteaza legionari si de aceea ai fugit de la Iasi si ai venit acasa sa nu fii si tu arestat?…

Iosub a negat ca ar fi fost la preot împreuna. Ca si în cazul lui Caziuc, Prisacaru l-a mai întrebat o data daca cele spuse de el erau adevarate. Iosub a negat, din nou.

În acel moment, Prisacaru a fost cuprins de furie ca un câine turbat. A luat un ciomag si a început sa-l loveasca pe Iosub pe unde apuca. Au sarit toti cei din comitet pe el si l-au lovit, pâna ce Iosub a lesinat si nu mai misca. L-au luat apoi si l-au aruncat cu capul de ciment, iar Prisacaru l-a lovit cu bocancii în burta, de parca era o minge de fotbal. Le-a spus celor din camera ca nu avea voie nimeni sa se apropie de el. Vazând ca nu-si revine din lesin, l-au udat cu apa pe cap si l-au lasat toata noaptea cu capul pe ciment.

A doua zi dimineata, Iosub abia misca. Crezusem ca a murit. Cei din comitet, vazând ca înca misca, l-au luat si l-au pus pe o patura în coltul nostru.

Timp de trei luni, cât am fost torturat în celula 2 parter, nu ne-am spalat si nu ne-am schimbat rufele. Raspândeam în jurul nostru un miros de nu te puteai apropia de noi.

A doua sau a treia zi, s-a deschis usa si a intrat Turcanu furios. S-a îndreptat spre noi si ne-a ordonat ca aceia citati sa-si ia bagajul si sa-l urmeze, adica: Munteanu, Comsa, Bordeianu Dumitru si Iosub. Cum Iosub nu se putea misca, i-a chemat pe doi din camera sa-l ia de subsuori si sa mearga toti dupa el. Când am iesit din aceasta camera nu era nimeni pe coridoare, de la parter pâna la etajul trei. Turcanu, cu smocul de chei în mâna, mergea înaintea noastra. La etajul doi, nu ne-am dus în celula din care plecasem, ci la numarul 16, o celula goala.

Celula nr. 16

Dupa ce am intrat, Turcanu ne-a chemat pe coridor unul câte unul, în afara de Iosub. Pe mine m-a luat deoparte, m-a prins cu mâna de gulerul hainei, m-a ridicat si m-a izbit de perete cu atâta putere, ca am avut senzatia ca mi s-au desfacut toate ciolanele din încheieturi.

Dupa ce mi-a spus: „Mai banditule si misticule, o sa mergi din celula asta într-o alta camera, iar acolo, daca vei scoate o vorbulita în legatura cu locurile pe unde ai fost, ce ti s-a întâmplat si ce ai vazut, nu vei scapa din mâinile mele decât mort. În camera unde vei merge, îi tragi pe toti de limba, afli de la ei tot ceea ce n-au declarat la ancheta, totul în legatura cu activitatea lor din libertate si din închisoare. Ai înteles ce ti-am spus si ce trebuie sa faci?"

I-am raspuns: „Da, domnule Turcanu", la care mi-a raspuns: „Mars în aia a ma-tii si intra în celula!"

A doua sau a treia zi, Iosub avea dureri mari de cap si de ficat. L-am rugat pe Munteanu, care era medic, sa-l consulte. Îi era frica sa nu fie acuzat ca a constatat cauza mortii lui Iosub, în urma torturilor la care a fost supus de Prisacaru. La insistentele lui Iosub, care abia mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipait ficatul, am observat pe fata lui Munteanu o mimica deosebita. Nu s-a pronuntat însa cu privire la durerile de cap, crezând ca e ceva trecator.

Au mai trecut vreo doua zile dar Iosub nu-si mai revenea. Avea mari dureri. Munteanu, observând pozitia lui în pat, în forma de cocos de pusca, specifica meningitei, a fost cuprins de spaima si diagnostica ca era pierdut. La auzul sentintei, m-am apropiat de Iosub, la care tineam mult, si am început sa-l mângâi pe fata. Presimtind ca nu va mai scapa, mi-a soptit încet ca nu-i parea rau de ce a facut în viata si ca, din ce a spus în fata comitetului, în timpul bataii, nimic nu a fost adevarat.

Starea lui se înrautatea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a slabiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat. Am chemat gardianul, cerându-i sa fie dus la medic, dar acesta a refuzat, spunând ca avea ordin sa nu duca pe nimeni la medic.

A doua zi dimineata, l-au adus si pe Gioga în celula. Cu venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreuna trei colegi de an. Iosub s-a bucurat putin când l-a vazut pe Gioga si i-a spus ca nu va mai scapa, caci l-a ucis Prisacaru.

Cum starea sanatatii lui se agrava, am insistat pe lânga nea Florica, gardianul care mai avea ceva uman în el, sa-l duca la cabinetul medical. Asa ca a fost dus la vizita si s-a raportat cazul. Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical fara aprobarea lui Turcanu, e sigur ca acesta a fost si el prevenit. Directorul închisorii, gardienii si chiar ofiterul politic Marina, nu faceau nimic fara aprobarea lui Turcanu. El avea puteri depline de la Nicolski. Toti tremurau de frica lui.

Cu aprobarea lui Turcanu, Iosub, sprijinit de gardianul nea Florica si de Gioga, care m-a rugat sa-l las sa-l conduca el, a fost dus la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era ordinul, si l-a dus într-o celula de alaturi. Când s-a întors, Gioga mi-a transmis ultimele cuvinte ale lui Iosub, care îi spusese ca va muri.

Dupa câteva zile, a venit nea Florica si a cerut bagajul lui Iosub, insistând sa punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar. Odata bagajul facut, l-am întins lui nea Florica, iar acesta mi-a spus încet, sa nu auda cei din celula: „A murit baiatul. Sa nu spui nimanui ca ti-am spus eu. Stiu ca ai fost cel mai bun prieten al lui. Înainte de a muri ti-a strigat numele". Apoi, ca pentru el, nea Florica a soptit: „A mai murit unul!"

Iata, dragi camarazi, cum a stiut unul dintre noi sa moara, cu credinta în Dumnezeu si în Legiune.

Pentru toti cei care l-am cunoscut pe Iosub, amintirea si jertfa lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a stiut sa moara un tânar legionar, în floarea vârstei, ucis fara mila de cei fara de Dumnezeu si fara de lege. Iosub a fost primul pe care l-am vazut ucis.

Dupa câteva zile, mergând cu tineta împreuna cu Gioga, în care aveam mare încredere, i-am spus ca a murit Iosub. L-am vazut atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stapâni. Atunci am priceput de ce Gioga tinuse sa-l petreaca pe Iosub pe ultimul drum. Si asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub ca el nu se va mai face niciodata medic.

Daca puteai suporta torturile de la ancheta, era pentru ca atunci când te întorceai în celula, îi gaseai pe camarazii tai, care te înconjurau si erau alaturi de tine. Fiind torturat de dusmanii tai, suferinta o suportai cu barbatie. În camerele de tortura însa, te chinuiau pâna la moarte colegii, prietenii si camarazii cu care pornisesi la lupta. Si în toate camerele de la parter si de la subsol, s-a petrecut acelasi lucru ca în camera 2 cu tinerii studenti.

Pe la sfârsitul lui iulie, când nea Florica ne escorta cu tinetele la W.C., uitându-se pe geam, vorbea asa ca pentru el, dar sa auzim si noi: „Au început sa plece unii".

Eram convinsi ca cei cu condamnari mici, de pâna la cinci ani, erau demascati si pregatiti, unii pentru Canal, unii pentru Târgsor, iar altii pentru Gherla.

Pe la sfârsitul lui iulie, nea Florica a deschis usa si cu o voce blânda ne-a spus: „Baieti, faceti-va bagajul, ca veti pleca de pe sectia aceasta si numai Dumnezeu stie ce va mai fi cu voi".

Ne-am facut bagajul, ne-am uitat unul la altul cu înteles si ne-am urat de bine, asa cum o faceam când ne desparteam altadata. Nea Florica m-a scos pe mine primul din celula si am simtit o strângere de inima. Parca vedeam înaintea ochilor o noua camera de tortura, cu alte figuri, cu alte metode de tortura si cu alte stari ale chinului.

Dupa ce am iesit, nea Florica a încuiat usa si mi-a spus sa vin dupa el. Intrând pe sectia de camere de la subsol, deasupra primei usi din stânga am vazut scris: camera nr. 3. Cum am ajuns în fata usii, nea Florica a facut semn gardianului de pe sectie sa vina cu cheile.

Pe acela nu-l mai vazusem; se vede ca era un nou angajat. A deschis usa si m-a poftit sa intru. Spre surprinderea mea, camera era plina de camarazi, dintre care pe multi îi cunosteam sau auzisem de ei. Erau de la Iasi, de la Suceava, iar altii de la Bucuresti si Cluj. Cei care ma cunosteau s-au repezit la mine sa ma îmbratiseze si sa-mi ureze bun sosit.

Camera 3 subsol. A doua camera de tortura

Când se faceau mutari mari prin camere în vederea demascarilor, Turcanu nu aparea pe coridoare, ca detinutii sa nu banuiasca scopul mutarilor. De aceea, mutarile le faceau numai gardienii sefi de sectii.

Camera 3 subsol a ramas pe ecranul constiintei mele ca o pata ce nu se va sterge decât odata cu moartea mea.

M-am uitat prin camera sa zaresc vreo figura pe care s-o fi întâlnit si în camera 2 parter, dar n-am recunoscut pe nimeni.

Era obiceiul în închisoare, dar numai în camerele mari, sa se aleaga un sef de camera care raspundea de ordinea si disciplina detinutilor si de relatiile acestora cu administratia. Chiar în dupa-amiaza acelei zile se facea alegerea sefului. Cum eu aveam o misiune de la Turcanu, în ceea ce ma privea, trebuia sa refuz orice propunere. (Atunci mi-am pus întrebarea: cui sa ma destainui si cui sa cer sfatul? Pentru ca cel mai bun sfatuitor, cel mai de încredere si cel mai bun prieten putea fi pus în ziua urmatoare în fata celei mai cumplite torturi, pe care, nemaiputând-o suporta, ar fi trebuit sa spuna totul despre mine si atunci suferinta era dubla, a lui si a mea. Aceasta a fost marea noastra tragedie, a tineretului legionar, la Pitesti si Gherla. Deci cui sa ma destainui? Nimanui! Ramasesem singur, ca naufragiatul pe o scândura în largul marii. Saptamâni întregi m-a muncit constiinta: ce atitudine sa adopt?)

Revenind la alegerea sefului de camera, s-au propus mai multe nume. Majoritatea fiind studenti din Corpul Studentesc Legionar Iasi, acestia voiau sa-l aleaga sef pe unul dintre ai lor. Având doi colegi de facultate în aceasta camera, eu am propus pe unul din ei, pe Magirescu Eugen. Când acesta s-a vazut în situatia de a fi ales sef de camera, a facut o contrapropunere – sa ma aleaga pe mine – invocând faptul ca eram un ins cu experienta, ca fusesem pe front si aveam autoritate, calm si justete în aprecieri. Deci eu eram cel mai nimerit pentru a ocupa aceasta functie. Cu toate ca am refuzat categoric, nu am putut schimba hotarârea majoritatii.

În fata acestei situatii, am luat hotarârea sa accept alegerea, pentru a-mi duce chiar mai bine la îndeplinire un anumit plan gândit. Aveam sa platesc pentru asta cu vârf si îndesat.

Unii dintre camarazii care ma cunosteau m-au întrebat de ce am lipsit mai multe luni de pe sectie, unde am fost si ce s-a întâmplat cu mine. Le-am spus ca fusesem tinut împreuna cu Oprisan si Iosub într-un regim de izolare sever, pentru ca ne-a turnat Lunguleac.

Problema de constiinta care ma muncea si pe care trebuia sa o rezolv în cel mai scurt timp posibil era ce trebuia sa fac, tinând seama de dispozitiile date de Turcanu, adica sa nu vorbesc nimic, dar sa trag de limba.

Am încercat sa tac. Sa spun, sa nu spun unde am fost si ce s-a petrecut acolo, cui i-ar fi folosit? Pâna la urma am ajuns la concluzia ca nu aducea nimanui nici un folos, nici mie si nici celor din camera. Fiind convins pâna în maduva oaselor ca eram adusi în aceasta camera pentru demascari, m-am gândit sa nu le tulbur oamenilor linistea pâna ce nu va începe drama.

Al doilea ordin al lui Turcanu – sa-i trag de limba – ramânea cea mai spinoasa problema de constiinta. Eram pus în situatia sa dau curs ordinului, numai ca, în acest caz, aveam sa-mi reprosez toata viata acest lucru. Dar nici sa ma eschivez nu-mi dadea mâna. Am cautat sa ma folosesc de o ambiguitate, întrebându-ma daca Turcanu o fi având sau nu puterea sa tina minte tot ceea ce spusese sau nu mai multor sute de tineri. Mi-am zis ca era imposibil sa retina totul. Deci m-am hotarât sa evit sa-i fac pe altii sa sufere. Si odata hotarârea luata, am pus-o în aplicare. În ruptul capului nu voi trage de limba pe vreun camarad sau coleg nelegionar, si nici nu-l voi angaja pe nici unul în actiuni pe care le consideram fara rost, în conditiile de închisoare în care ne aflam.

În camera 3 subsol, pâna în ziua în care au început demascarile, a fost o relaxare si o armonie de neuitat. Asa cum fusese si pe sectiile de munca silnica, era o oarecare libertate, îngaduita cu un anumit scop. Si anume, atunci când mergeam cu tinetele la W.C., ne mai puteam vedea si puteam vorbi între noi. Cu acest prilej, am aflat cine dintre camarazi se gaseau în cele patru camere de la subsol.

Numai ca aceasta era linistea dinaintea furtunii celei mari. Obsedant pentru mine era ca, de câte ori se deschidea usa camerei, tresaream, vazându-l parca pe Turcanu cu droaia de matadori, tabarând în camera si lovind în dreapta si în stânga. Asa se facea deschiderea demascarilor. Din aceasta cauza lunile care au trecut de când venisem în acea camera, pâna la demascari, au fost pentru mine mai mult decât un cosmar.

Am considerat ca fiind o mare greseala sedintele legionare pe care le faceau unii camarazi, adunându-se într-un colt, fapt pe care am cautat sa-l înlatur, dar nu am reusit.

Cel care a venit la mine, eu fiind sef de camera, si mi-a cerut dezlegarea si participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, camarad si coleg de la medicina, Ionica Pintilie. Cu el activasem în libertate, îl cunosteam bine si se legase între noi o strânsa prietenie. Era mai tânar decât mine, avea o constitutie delicata de intelectual, si eram convins ca nu va putea suporta torturile fizice. Ramasese de mic orfan de amândoi parintii si fusese crescut de o ruda care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligenta exceptionala si fusese unul din cei mai buni studenti ai Facultatii de Medicina din Iasi. Fusese crescut de parintii adoptivi în cea mai curata si de nezdruncinat credinta în Dumnezeu.

Înmanunchia în fiinta lui daruri de neegalat. Era de o curatie morala si de o bunatate înnascute, aproape un înger pe pamânt. Îi numaram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie.

Datorita atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu si pe care nu a vrut sa le altereze, a sfârsit prin a fi asasinat prin torturi care au depasit orice imaginatie.

Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am sfatuit frateste sa renunte la sedinte. Stiam ce se va întâmpla si am încercat din toate puterile sa-l opresc. Pintilie, însa, îsi avea misiunea lui pe pamânt si pesemne cerul îl chema ca sa îngroase rândurile martirilor crestini. El conjuga atât de armonios credinta si morala crestina, dragostea de Dumnezeu si de aproapele lui, setea de nepotolit pentru cunoastere si credinta în Miscarea Legionara, încât si azi îl vad ca pe un sol trimis din alta lume. Pentru cei care l-au cunoscut, si pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal. N-a vrut sa ma asculte: chemarea lui era una, iar slabiciunea mea, alta. Sunt însa convins ca, oricum, tot sfârsea ca un martir, pentru ca acesta-i era destinul.

L-am rugat sa nu spuna nimanui pozitia mea în legatura cu sedintele si, daca vrea, sa-l întrebe si pe camaradul Dinescu, care facea închisoare de pe timpul lui Antonescu. Nu stiu daca s-a dus sau nu la Dinescu, dar am observat ca acesta nu lua parte la sedintele lor.

De la data când venisem în camera si pâna când au început demascarile, ca sef de camera, n-am observat între cei de acolo, legionari sau nelegionari, nici cea mai mica animozitate sau discutii în contradictoriu. Câta armonie si buna întelegere era între oameni când duhul dragostei si al încrederii îi unea! Când ma duceam însa cu gândul la camera 2 parter, ma cutremuram.

În calmul dinaintea furtunii toti aveau preocupari intelectuale. Fiecare punea la dispozitia camaradului sau colegului cunostintele sale cu o bunavointa rar întâlnita altfel. Câte lucruri bune si frumoase nu se învatau! Aveai impresia unei sali de curs, unde fiecare pe rând era si profesor si elev. Un lucru care m-a impresionat adânc a fost disciplina colegilor nelegionari care s-au încadrat si ei, astfel încât nu s-a iscat nici cel mai mic conflict. Un alt fapt care mi-a ramas placut în amintire: nu se petrecea nimic în camera, fara sa mi se ceara parerea.

La acea data, multi dintre noi nu primisera nici un fel de rufarie sau haine, nici de acasa, nici de la penitenciar. Multe flanele si ciorapi de lâna se rupsesera si necesitau reparatii. De aceea, gândindu-ma cum sa le vin în ajutor camarazilor, am învatat sa tricotez. Descoperind pe unul care stia acest lucru, am învatat si eu, în foarte putin timp. Observând ca pe vizeta nu se putea vedea din afara decât a treia parte din camera, m-am gândit ca în partea ascunsa puteai sa-ti vezi linistit de lucru. La început am învatat cu andrele de lemn, apoi am recurs la un gardian mai cumsecade pe care l-am rugat sa-mi procure niste sârma, sub pretext ca trebuia sa repar ceva la prici. Imediat ce am obtinut acest material, mi-am confectionat cinci andrele, le-am ascutit de ciment si astfel nu a ramas nici unul din camera caruia sa nu-i fi reparat ceva. Si astfel, în afara de sef de camera, devenisem si fata în casa.

Se apropia ziua de 26 octombrie, Sfântul Dumitru, ziua mea onomastica. Cu un an înainte fusesem chemat si anchetat de acel personaj suspect despre care am vorbit mai înainte. Si acum, când stiam ca din zi în zi putea sa se dezlantuie furtuna demascarilor, aveam parca o presimtire sumbra.

Cu doua-trei zile înainte de aceasta data, au venit la mine câtiva camarazi si mi-au propus ca, de ziua mea, sa primesc terciul lor drept cadou. La insistentele lor, am acceptat, cu o conditie, si anume sa-l restitui altadata. Dar ei s-au sfatuit si au venit din nou la mine, insistând si mai mult sa nu-i refuz, caci s-ar simti ofensati daca le-as restitui alimentul-cadou. Am considerat ca, refuzând, le-as putea leza sentimentele si am acceptat darul. Ce m-a surprins la data aceea a fost ca Magirescu era si el printre acesti camarazi.

De la sarbatoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din închisoarea Pitesti si pâna în momentul când scriu aceste rânduri, nici o alta zi a numelui meu n-a atins intensitatea trairii de atunci. Nu terciul acela banal pe care l-am savurat ma uluise, ci sacrificiul pe care l-au facut pentru mine. Dar, ca sa termin cu terciul, aceasta slabiciune am platit-o mai târziu foarte scump. Si ceea ce m-a durut foarte mult a fost tortura suportata de bietii oameni pentru gestul lor.

A doua zi, s-a deschis usa si a aparut un gardian cu o hârtie în mâna, întrebând care era Magirescu Eugen. În astfel de situatii, Turcanu nu se arata, pentru a nu se descoperi. El venea numai în celulele sau camerele unde se facea demascarea. La auzul numelui de Magirescu, în calitate de sef de camera, trebuia sa confirm identitatea celui chemat; m-am apropiat de usa si am întrebat gardianul daca cel chemat trebuie sa-si faca bagajul. Acesta mi-a raspuns ca nu, si faptul mi-a dat de banuit. M-am apropiat de Magirescu si m-am uitat în ochii lui. La început s-a înrosit, apoi a devenit alb ca varul. Pur si simplu nu mai avea glas. Dupa plecarea lui m-am gândit ca l-or fi dus undeva într-o celula de tortura, ca sa fie pregatit pentru demascare. Se mai întâmplase si cu altii sa fie dusi fara bagaj, iar mai târziu sa vina gardianul dupa el.

Cei din camera n-au banuit nimic, caci nu-si puteau imagina deloc ce se petrece în închisoare. Secretul era atât de bine pastrat, încât numai cei ce treceau prin demascari stiau despre ce este vorba. Iar când erau dusi ca sa traga de limba pe cineva, cum era cazul meu, nu scoteau o vorba, divulgarea secretului pedepsindu-se exemplar. Iar planul prevedea ca toti sa trecem prin demascari.

Stiam ca Magirescu fusese angajat în actiuni destul de grele care apasau pe umerii lui si de aceea credeam ca s-ar fi putut sa fie dus la ancheta. Neîntorcându-se la masa de prânz, l-am rugat pe Pavaloaia, care dormea lânga el, sa-i retina mâncarea.

Dar el n-a venit nici la masa de seara, ci abia înainte de stingere, pe la ora 10. Cum a intrat în camera, m-am uitat la el si am constatat ca era cu totul schimbat la fata. Bietul om traia la ora aceea o drama interioara pe care numai el o cunostea. M-am dus la el, pentru ca îl stiam om cinstit si atasat de Legiune si l-am întrebat prieteneste unde a fost, ce s-a întâmplat si de ce este tulburat. Magirescu mi-a dat însa un raspuns care nu m-a satisfacut. Din acea clipa am început sa-l banuiesc de duplicitate, lucru care s-a dovedit a fi perfect adevarat. Aveam siguranta ca ma mintea si ca toata comportarea lui de pâna atunci nu urmarea decât sa salveze aparentele. Din clipa aceea, m-am racit fata de el. Inteligent si bine pregatit, a observat si el schimbarea mea.

A doua zi, tot dupa terci, a fost luat din camera Costache Pavaloaia si, putin dupa aceea, Magirescu împreuna cu un alt camarad, venit acolo cu o luna înainte. Se numea Petrica Cojocaru si era student la Politehnica din Timisoara. Dupa plecarea lor din camera, am fost convins ca toti acestia trecusera prin demascari si ca fusesera adusi în camera 3 subsol cu un scop bine precizat de catre Turcanu si anume, sa ne iscodeasca. Ma interesa daca si altii din camera aveau sa fie chemati, dar nu a mai fost chemat nimeni în afara celor trei.

Timp de trei zile i-au tot luat si nu veneau înapoi decât seara târziu. Dar, ca sa înlature orice banuiala, nu veneau sau plecau toti deodata, ci pe rând. M-a surprins faptul ca, desi trecusem prin demascari, eu nu fusesem chemat. Asteptam, din clipa în clipa, si-mi venea sa cred ca numai mila lui Dumnezeu ma ocrotea, pentru ca nu voiam sa le fac rau celor din camera, tragându-i de limba. Mai aveam convingerea ca cei trei spusesera destul despre mine, pentru ca Turcanu sa-si faca o imagine clara în legatura cu pozitia mea. De asemenea, eram convins ca cei trei îi încondeiasera pe toti cei din camera, astfel ca Turcanu avea sa stie cum sa actioneze împotriva fiecaruia dintre ei. Am observat ca, atunci când se întorceau seara târziu, purtarea lor fata de ceilalti era foarte schimbata; sigur complotau si împotriva mea.

Ceea ce ma îngrozea era gândul la cum o sa platesc pentru ca nu mi-am tras de limba camarazii. Nu stiu de ce, dar doream din toata inima ca deznodamântul sa se petreaca mai repede, de vreme ce odata tot trebuia sa se întâmple.

Atitudinea celor trei, atât fata de mine, cât si fata de cei din camera, mi-a întarit convingerea ca si ei trecusera prin demascari. Cum trecusera, însa, nu aveam nici o idee, dar îi vedeam parca în comitetul de tortura pe care urma sa-l numeasca Turcanu în camera 3 subsol.

Ce ma preocupa însa cel mai tare atunci, era cum avea sa înceapa reeducarea aici. La ora aceea înca nu stiam cum începuse demascarea la camera 4 spital. Stiam doar ca la camera 2 parter noi fuseseram doar cinci iar ei vreo treizeci, raportul de forte fiind clar în favoarea lor.

La camera 3 subsol, majoritatea zdrobitoare fiind cei care nu trecusera înca prin demascare, ma întrebam ce metoda va folosi Turcanu cu ei. Îi va lua pe fiecare pe rând si-i va duce în celulele de tortura, zdrobindu-i în batai, sau va veni cu o ceata de batausi înarmati cu ciomege? Am mai spus ca Turcanu era atât de voinic si de atletic, încât putea numai el singur sa bata o camera de neputinciosi ca noi. Nu era nevoie decât de un pumn pentru a ne doborî. Lucrul acesta îl vazusem în camera 2 parter, în cazul lui Caziuc.

Cititorul o sa se întrebe, poate, de unde aveau acesti tortionari din comitet atâta putere fizica. Raspunsul este simplu. Batausii mâncau pe saturate. Am vazut la camera 2 parter cum erau pregatiti, chiar îngrasati, pentru a-si exercita „meseria", în timp ce victimele erau înfometate ca sa nu mai fie capabili de nici o rezistenta fizica. Transformati în schelete ambulante, ne puteau snopi din batai cum voiau ei. Deci, Turcanu si sefii comitetelor de tortura aveau un regim alimentar special si aceasta am verificat-o la camera 3 subsol, când l-am vazut pe Zaharia, seful comitetului de tortura de aici, cum pleca în fiecare zi la o anumita ora si se întorcea apoi cu fata roza a omului ce s-a ospatat bine. Or, în aceste conditii, „era de ajuns o bâta pentru un car de oale”, noi fiind oalele de lut, iar Turcanu bâta.

Demascarea celor de la camera 3 subsol

Cele ce voi marturisi de acum încolo vor fi fapte si întâmplari traite si îndurate de mine personal.

Atrag atentia cititorului ca cei condamnati la munca silnica si temnita grea erau tineri cu un trecut de lupta bine afirmat, cu o anumita responsabilitate si atasament fata de Legiune. Toti cei de la munca silnica, cu foarte putine exceptii, aveau condamnari de peste zece ani, iar cei cu temnita grea, între cinci si zece ani. Aceste categorii formau elita tineretului legionar cu functii, stagii de activitate si responsabilitate în cadrul Legiunii. Asa se explica faptul ca aceasta categorie a fost lasata la urma, pentru ca în cadrul ei nu se punea problema de aventura, de încercare, de joaca în activitatea legionara.

Toti acesti camarazi îsi facusera educatia în Fratiile de Cruce si trecusera prin crunta prigoana a lui Antonescu. Ei reprezentau continuitatea activitatii legionare, dupa lovitura de stat din 1941. Erau trecuti de 20 de ani; unii facusera si razboiul, cum l-am facut si eu, altii fusesera ofiteri activi, deblocati din armata la data arestarii, si care îsi continuau studiile la diferite facultati. Majoritatea trecusera foarte greu prin anchete si aveau un cumul mare de informatii. De aceea s-a actionat asupra lor metodic, timp de doi ani.

Am mai spus cum unii dintre acesti tineri, dupa începerea demascarilor, în 1949, au fost scosi din celulele lor si dusi în cele de tortura, unde au fost tinuti timp de un an sub bâta lui Turcanu. Acesti camarazi au fost apoi acuzati de cei pe care îi chinuisera, de frica, dar si de cei care nu ar fi avut dreptul sa-i judece. Vazându-i dezbracati la baie, la Gherla, am amutit. Dar voi mai reveni asupra acestui capitol.

*

Nu acuz si nu ma revolt împotriva nimanui, dar simt cum striga în mine sufletele celor ucisi în torturi, atunci când semeni de-ai nostri, indiferent de conceptia lor politica sau religioasa, aduc o interpretare facila acestui fenomen, inventând date si fapte care nu au nici o legatura cu drama în sine. Nimeni nu are dreptul sa-i judece pe cei ce au trecut prin Pitesti, ci numai Dumnezeu si ei însisi. Asa o sa va judece Cerul si pe voi, cei care bârfiti si acuzati, intentionat sau nu, slujind o oculta sau alta. Si Dumnezeu va va judeca în numele celor chinuiti, înnebuniti sau asasinati, dupa dreptatea si voia Lui si dupa faptele voastre. Cei care n-au suferit o zi de foame, de sete, de frig, de dor, de înfrângere si n-au fost torturati, chinuiti, umiliti, prigoniti si desconsiderati pentru neamul lor, nu au dreptul sa vorbeasca în numele lui. Iar cei care, trei ani de zile, au suferit si suportat cele mai groaznice torturi, degradari si umilinte, când li s-a siluit constiinta si puterea de judecata, omorându-se în ei tot ce era uman, n-ar trebui nici macar discutati. Cine-ar putea sa-i judece? Cine ar putea sa puna un deget pe ranile lor si cine sa aprinda o lumânare pentru cei ucisi?

Corneliu Codreanu prevazuse oare numai ca o figura de stil faptul ca vom ajunge pe drumul luptei noastre în mlastina deznadejdii?

Când nu esti în lanturi te poti sinucide, daca nu esti crestin, sau poti pune mâna pe sabie sa lovesti în cel ce te-a adus la disperare. Deci, poti sa alegi singur moartea. Dar, daca esti în lanturi si ai ajuns pe culmea disperarii, când ai vrea sa mori si nu poti sa te sinucizi, nici sa pui mâna pe sabie si sa o înfingi în cel care te tortureaza, pentru ca ce este al tau sunt numai lanturile de care nu poti scapa, atunci nu mai ai nici o salvare de nicaieri. De aceea cel care te tortureaza poate face din tine tot ce vrea, un criminal sau un informator.

Si atunci voi toti, care va permiteti, din interese meschine si patimi politice, sa vorbiti de aceasta drama, cum de îndrazniti sa-i judecati pe cei care au trait-o?

E o vorba: „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Dar ziua si ceasul acela trebuiau sa vina, caci faceau parte din destin. Aceasta zi a fost pentru unii chemare la cer, pentru altii sinucidere sau încercare de sinucidere, iar pentru altii prabusire si trecere prin mlastina disperarii. Unii au ramas acolo si s-au înecat – putini au fost la numar – si asta pentru ca s-au încrezut în puterile lor.

Cei care s-au prabusit, dar si-au recunoscut neputintele si slabiciunile omenesti, pastrându-si credinta si nadejdea în mila lui Dumnezeu, au scapat din aceasta mlastina zdreliti, îngenunchiati, doborâti la pamânt si totusi nebiruiti. Iar când au iesit din mlastina, si-au oblojit ranile cu mirul credintei si nadejdii, strigând: „Doamne! Ajuta-ne si da-ne putere sa mergem mai departe!” Acestia au trait o experienta pe care nimeni în lume nu a mai avut-o. „Nu esti înfrânt atunci când ai cazut la pamânt, ci atunci când ai renuntat la lupta”. Esti înfrânt numai atunci când puterile fizice si sufletesti nu te mai pot ajuta. Un legionar se teme numai de Dumnezeu si de aceasta clipa.

Doborâti la pamânt, cu trupurile sfârtecate de rani, huliti, umiliti, ne-am ridicat cu fruntea sus, atunci când dusmanul credea ca ne-a distrus. Mai tari, mai caliti, mai pregatiti de lupta, pentru a înfrunta alte urgii, prin care dusmanul vroia sa ne îngenuncheze, din nou, folosind alte si alte metode.

Ei au biruit trupuri schiloade si neputincioase, deoarece suferinta fizica prelungita a depasit puterile noastre limitate. Slugile satanei au fost sigure ca prin tortura trupului pot omorî si sufletul, dar aici s-au înselat. Sufletul este nemuritor, pentru ca asa l-a creat Dumnezeu. De aceea, sufletele tuturor celor care au trecut prin mlastina deznadejdii si au fost ucisi, s-au întâlnit cu noi cei schilozi, cu trupurile pline de rani si, de acolo, de sus, ne-au îmbratisat. În aceasta batalie, cu dezertori, cu tradatori si lasi, cu morti si nebuni din cauza suferintei, cei ce n-au renuntat la lupta au aruncat de pe ei mâzga noroiului si, cu trupul numai cicatrice, dar cu sufletul spalat si purificat, au mai privit o data spre „zidurile Troiei”.

Martirii si mortii nostri n-au avut morminte, n-au fost îngropati în cimitire unde supravietuitorii lor, generatiile de mâine, sa poata rosti o rugaciune întru pomenirea lor. Slugile satanei au vrut sa le stearga pentru totdeauna orice urma, tocmai pentru ca nu le-au putut ucide sufletul. Noi, tinerii legionari de atunci, n-am renuntat însa la vis si stam de garda acolo sus, pe locurile unde ne-a azvârlit istoria, sa povatuim generatiile care vor veni dupa noi. Numai ei ne vor crede, pentru ca n-au fost ispititi de duhul necuratului. Si ei ne vor unge ranile de pe trupurile sfârtecate în prigoane si anchete, lagare si temnite, în odioasele demascari: numai ei vor întelege de ce am fost atât de urâti de dusmanii nostri. Nu vor cunoaste unde ne sunt mormintele, dar vor auzi glasul tainic al atâtor patimiri, pentru acest neam batjocorit si oropsit.

Ei vor aprinde în fata sfintelor altare, lumânari de jertfa pentru odihna tuturor mortilor nostri.

Sufletele curate si cinstite ale unui tineret care nu a cunoscut zgura pacatului si a întinarii, ura si patima politica, dorinta de putere, îsi vor aduce aminte de noi. Aceste suflete curate, animate de un ideal sfânt, de dragoste pentru Dumnezeu, de aproapele si de neamul lor. Nu patimasii, nu lasii, nu tradatorii, nu cei mânati de dorinte animalice, nu cei care si-ai vândut sufletul satanei sau vreunei oculte vor avea dreptul sa vorbeasca în numele neamului si sa-l conduca.

Nu exista jertfa în care sa se fi varsat sânge nevinovat de care Dumnezeul dragostei si al dreptatii sa nu-si aduca aminte. El va alege din neamul nostru barbati neînfricati care sa lupte cu cuvântul, evocând generatiilor viitoare sutele de mii de jertfe, ca pe ele sa se cladeasca „o tara sfânta ca soarele sfânt de pe cer”. Arma noastra va fi cuvântul si prin el vom transmite celor ce vor veni dupa noi nazuintele si patimirile noastre.

*

Într-o zi, la începutul lunii decembrie 1950, dupa ce s-a servit terciul, s-a deschis usa si, ca un Mefisto, a intrat în camera Turcanu, geniul raului. Toti cei din camera si îndeosebi cei care auzisera de el sau îl cunosteau, au ramas înmarmuriti. Ei au presimtit scopul venirii lui, vazând ca un detinut politic ca si ei îsi permitea sa intre singur în camera, neînsotit de o persoana oficiala.

Turcanu s-a uitat prin camera ca un calau care-si alegea victima si, oprit în fata lui Magirescu si Pavaloaia, i-a întrebat unde este Cojocaru. În treacat, m-a observat si pe mine, cu o privire care ma îngrozea, amenintându-ma cu o scrâsnire de dinti: „Cu tine am o socoteala”, dupa care ne-a somat sa iesim afara. În fata acestei porunci cei din camera au fost complet derutati, neîntelegând cum ordona un detinut celorlalti detinuti sa iasa afara pe un ton atât de martial. Tot de neînteles pentru ei a fost si faptul ca noi ne supuneam ca niste mielusei.

Am iesit pe coridor si am observat ca nu era nimeni afara, decât noi si Turcanu. Gardienii intrasera parca în pamânt. Cu o voce de calau, ragusita, ni s-a adresat: „De astazi vor începe demascarile banditilor din aceasta camera”. Apoi s-a repezit la mine ca un lup turbat, m-a prins de gât, m-a izbit de perete, m-a ridicat si iar m-a strâns de gât de mi s-a oprit respiratia, zicându-mi: „Tu, banditule, te vei putea reabilita daca vei da dovada de fidelitate si vei lua parte la actiunea ce va începe în aceasta camera”. Adresându-se celorlalti trei, le-a spus sa vina cu cei care au aderat la actiunea lui, ca sa reduca la tacere pe orice „bandit” din aceasta camera.

Unde s-a mai întâmplat în lumea aceasta, ca o închisoare de detinuti politici sa fie administrata de un detinut politic, care sa dispuna de viata celorlalti? Cine ar putea întelege si admite acest fapt?

Turcanu a reluat: „Veti lovi fara crutare în stânga si în dreapta, împreuna cu cei cu care voi veni eu, ca nici un bandit sa nu se mai poata scula de jos”.

Când am auzit aceste ordine, m-am înspaimântat în asa hal, de parca eram osânditul caruia calaul îi va taia capul. Si am strigat din adâncul fiintei mele: „Doamne fie-Ti mila de mine si învata-ma ce sa fac!” Raspunsul a fost scurt: „Ce vrei”.

Am intrat apoi în camera. Camarazii mei, vazându-ma si pe mine în rândul celor patru, au ramas complet dezorientati, nepricepând ca noi mai trecusem prin torturi. Din marturisirile lor facute dupa încetarea demascarilor, am aflat ca ei crezusera, în zilele care au precedat demascarile, ca Turcanu va începe reeducarea fara violenta si numai celor ce voiau. Spre surprinderea lor, lipsea Bogdanovici, initiatorul reeducarii de la Suceava.

O, bietii de ei! Nu banuiau, nici prin gând nu le trecea ca în câteva minute furtuna groazei, a urii, a minciunii si a neîncrederii le va secera rândurile fara mila.

Cât ai fuma o tigara, a si intrat Turcanu cu o droaie de batausi, în jur de 15, din care n-am recunoscut pe niciunul. Toti însa erau îngrasati ca pentru sacrificare si aveau în mâini ciomege si vine de bou. Turcanu a dat semnalul: „Pe ei, fara crutare!”

În clipa aceea eu ma aflam lânga prici la stânga usii lânga perete, iar în fata mea se gasea Gelu Gheorghiu, care îmi era drag pentru bunatatea si tinuta lui ireprosabila. La semnalul lui Turcanu, m-am apropiat de Gelu si i-am spus sa se urce pe prici si eu peste el, soptindu-i sa strige cât îl tine gura, în timp ce îi framântam cu mâinile burta si pieptul. Gelu, a înteles, s-a uitat la mine si mi-a soptit: „Asa e piesa?” la care i-am raspuns: „Nu-i asa, ai sa vezi tu cum este, deocamdata striga cât poti”.

Gelu Gheorghiu a priceput mascarada si statea într-o râna pe prici, ca sa nu i vada fata, pentru ca era singurul care nu o avea umflata si plina de sânge. Când Turcanu a dat ordin matadorilor sa paraseasca camera, ne-a cuprins groaza de ceea ce vedeam în jur: capete sparte, fete umflate si pline de sânge, oftaturi si gemete de durere.

Clipa pe care o asteptasem cu groaza sosise, dar nu intuisem deznodamântul.

Turcanu, cu o lista în mâna, desigur înmânata de Magirescu si Pavaloaia, a strigat apoi cât îl tinea gura ca fiecare „bandit” care îsi auzea numele sa se aseze pe prici. Gelu Gheorghiu, care facuse parte din grupul lui Obreja, a fost strigat al doilea, probabil în legatura cu culpa mea. Când Turcanu s-a uitat la el si a vazut ca nu era ranit ca ceilalti, l-a întrebat cine s-a ocupat de el. La auzul numelui meu, pronuntat de Gelu, Turcanu mi-a întins un ciomag si mi-a ordonat: „Deci tu, banditule, ti-ai gâdilat camaradul. Ia sa te vad acum, cum îl mângâi cu ciomagul pe banditul pe care l-ai menajat".

Am luat ciomagul în mâna si, cu un curaj care nu era al meu, venind parca din alta lume, l-am înfruntat pe Turcanu, spunându-i ca nu pot sa bat, pentru ca mi-e mila. Turcanu mi-a luat ciomagul din mâini, l-a întins lui Gheorghiu si i-a ordonat sa ma bata.

Gheorghiu, om bun din fire, care nu cred sa fi facut vreun rau cuiva, i-a raspuns lui Turcanu cu un curaj care a cutremurat camera întreaga: „Eu sunt împotriva violentei, nu am lovit pe nimeni în viata mea si nici nu voi lovi, si nimeni nu ma poate judeca fiindca nu vreau sa-mi lovesc semenul”. Gelu traieste înca si poate marturisi ca toate acestea sunt adevarate.

El terminase anul V la Politehnica din Bucuresti. Era originar din Constanta si, ramas orfan de mama, fusese crescut de tatal sau. A fost una din figurile cele mai luminoase si mai pline de bunatate, cu toate cumplitele degradari si torturi prin care a trecut. În cele mai îngrozitoare torturi, fata lui radia bunatate si mila, privindu-si camarazii chinuiti.

În fata acestei situatii, eram convins ca Turcanu, care mai vazuse pe multi refuzând sa-si tortureze camarazii si colegii, unii platind cu viata, altii cu schilodirea, nu va ramâne cu bratele încrucisate.

Si într-adevar, Turcanu a început sa-l loveasca pe Gelu pe unde apuca, de parca dadea într-un sac de nuci, pâna când, aruncând ciomagul, l-a desfigurat cu pumnii. Când s-a oprit, Gelu nu mai misca. Le-a ordonat apoi lui Magirescu si Pavaloaia sa-l arunce pe prici lânga Reus.

S-a repezit apoi ca un vultan pe mine, m-a aruncat pe prici unde era Magirescu si a ordonat celor doi sa ma bata, el fiind obosit. Atunci, amicii mei Magirescu si Pavaloaia mi-au dat o lectie, asa ca între prieteni, încât sa nu ma deosebesc cu nimic de Gelu si de toti ceilalti, ca tot mi se vindecasera ranile de la camera 2 parter. Dupa ce mi-au servit aceasta bataie copioasa, m-au aruncat pe prici, alaturi de Gelu.

Scena aceasta a influentat atât de mult constiinta celor 40 de camarazi si colegi nelegionari încât, din acea camera, Turcanu nu a putut recruta nici un bataus pe care sa-l poata folosi împotriva celorlalti. Au fost putine clipe în viata mea când m-am simtit atât de aproape de semenul meu. De aceea, toate ciomegele pe care le-am luat, au fost parca mai usor de suportat. Dupa aceea Turcanu a instituit, prin nominalizare, comitetul de actiune si tortura, pentru demascarile din camera.

Dintre batausii care au luat parte la aceste torturi n-am recunoscut pe nici unul, fie din cauza ca nu puteam sa ma fixez asupra lor, fie datorita faptului ca eram preocupat de ceea ce urma sa mi se întâmple.

Ce om cu minte, cu judecata si cu bun simt, ar putea sa-si imagineze macar si în vis ca într-o închisoare ca cea din Pitesti, conceputa si construita pentru a asigura cel mai perfect secret, tocmai niste detinuti sa posede cheile tuturor celulelor, sa încuie si sa descuie dupa bunul lor plac, sa mute detinutii dintr-o celula în alta si sa aiba dreptul de viata si de moarte asupra lor? Iar în cazul celor petrecute în camera 3 subsol, precum si în toate celelalte camere la subsol si parter, toate numai pe coada T-ului, majoritatea celor care au suferit aceste satanice batai ar fi trebuit sa fie spitalizati. Or, ei nu au avut nici macar voie sa-si puna comprese cu apa rece sau sa-si stearga sângele de pe rani. Chiar si cei ucisi în torturi erau la dispozitia lui Turcanu, acesta putând sa faca ce vrea pâna si cu cadavrele lor.

Înainte de alegerea comitetului de tortura în camera 3 subsol, lui Turcanu îi disparuse de pe fata orice urma de omenie. Era un posedat, Dumnezeu stie de câti demoni. Cine altul ar fi putut maltrata si tortura oameni nevinovati, care nu-i facusera nici un rau si care pe deasupra mai erau chinuiti si de foame si de frig, neavând nici un mijloc de aparare. Si daca la Pitesti as fi vazut numai un tânar ucis. Dar au fost ucisi zeci, si anume dintre cei ce se nasc la mari intervale de timp, dintre cei mai buni.

Dupa ce s-a facut asezarea pe priciuri în ordinea aratata de Turcanu, ne-am dat imediat seama ca aceasta ordine nu era întâmplatoare. Cei sase tineri nelegionari din camera au fost toti asezati la un loc. Amplasamentul meu nu era indicat de cei care dadeau informatiile, caci ei nu stiau ce atitudine voi lua atunci când vor ajunge demascarile la mine. De aceea Turcanu m-a asezat al treilea, lânga Gelu.

În capul rândului era Ghita Reus, un tânar cu înfatisare angelica, frumos la chip si la suflet, de o bunatate si tinuta morala exceptionala, fost coleg de facultate cu Turcanu si Bogdanovici; fusese printre primii care li s-a împotrivit. Mai mult chiar, îi convinsese si pe altii sa nu adere la ideea de reeducare. Simtise de la început ca Turcanu si acolitii lui nu erau decât instrumente oarbe în mâna regimului comunist. Turcanu stia toate acestea si de aceea îl ura de moarte. Putin timp înainte de a pleca noi la Gherla, Reus a fost luat din camera si nu am mai auzit nimic de el, atât în închisoare cât si mai târziu, în libertate. Probabil ca l-a ucis în batai.

Ce mi-a dat de gândit a fost ca lânga Turcanu statea un tânar cam de aceeasi statura si robustete cu a lui si cu o înfatisare care raspândea groaza, cu buzele rasfrânte si chip de calau. Daca, în anumite momente, Turcanu avea o înfatisare mai umana, acestui tânar îi lipsea total acest atribut. Turcanu îl prezenta celor din camera sub numele de Zaharia. Turcanu spunea despre prietenul sau ca, de îndata ce venise de la Timisoara la Pitesti, trecuse de partea sa fara sa fi primit o palma si se declarase de acord cu metodele folosite, precizând în fata lui Turcanu ca nu era legionar.

Asa cum am afirmat, eu nu voi vorbi decât de tinerii legionari. De aceea, pentru a nu ofensa sau leza o conceptie politica diferita de cea legionara, fiind si adeptul libertatii de opinie, de cuvânt, de credinta si de atitudine, ma voi abtine de la multe comentarii. Desi as putea sa acuz si sa atac si conceptia politica a lui Zaharia, repet, nu o fac. Nu pot sa nu remarc însa, ca multi comunisti si democrati de tot felul, crestini-democrati si chiar si din alte formatiuni sau partide politice, îsi dadeau mâna si se îmbratisau atunci când era vorba sa-i prigoneasca si sa-i denigreze pe legionari si Miscarea Legionara.

Revenind însa la Zaharia, care nu era legionar, daca nu l-ar fi ucis cu mâna lui pe Ionica Pintilie, daca n-ar fi fost seful comitetului de tortura si daca n-ar fi facut ceea ce a facut în fata celor 40 de tineri legionari si a celor 6 tineri nelegionari din camera 3 subsol, nici nu as fi adus vorba de el. În acest caz însa, as fi fost acuzat de cei care înca mai traiesc, legionari si nelegionari, ca am ascuns felul cum i-a torturat timp de 11 luni de zile, precum si metodele pe care le-a aplicat la ordinele primite.

Turcanu l-a prezentat deci pe Zaharia ca fiind seful comitetului de actiune si tortura, ajutat de Eugen Magirescu si Costache Pavaloaia, care fusesera legionari. Din ordinul lui Turcanu, Zaharia si-a rezervat un prici în stânga usii, fata cu deschiderea, lânga perete.

Înainte de începerea demascarilor, încapeau pe acel prici sase persoane, iar acum era ocupat doar de cei trei. Priciul de sub geamuri era continuu, dintr-un perete la altul, pe toata lungimea camerei. În dreapta, cum se deschidea usa, mai era un prici unde, în mod normal, încapeau 14 insi. Pe mijloc era culoarul liber de 1,5 metri latime, iar în fundul camerei spre dreapta usii era asezata tineta pentru necesitati; cea pentru apa era în partea opusa.

Aceasta era topografia camerei 3 subsol când au început demascarile, era de altfel identica cu celelalte. Priciurile din scândura de brad, asezate pe capre, cu latimea de 1,90 metri, nu aveau nici un asternut pe ele. De aceea, când ne culcam seara, asezam hainele cu care eram îmbracati sub noi, iar ca învelitoare aveam o patura militara uzata. Sub cap, puneam pantofii sau bocancii si deasupra lor bocceaua de rufe pe care le mai aveam. Din aceasta camera nu se vedea în afara în curtea închisorii decât daca te suiai pe geam, ceea ce era strict interzis.

Înainte de a pleca din camera, Turcanu ne-a fixat pozitia de stat pe prici, adica: în pozitie sezând, cu picioarele întinse si palmele pe genunchi, cu ochii privind vârful degetelor de la picioare. Era pentru prima data când faceam cunostinta cu aceasta noua metoda de tortura, care a fost una din cele mai groaznice ce ni s-a putut aplica în timpul demascarilor. Nu aveai voie sa te misti nici în stânga, nici în dreapta, sau sa iei mâinile de pe genunchi. Din aceasta pozitie nu te miscai decât pentru necesitati fiziologice sau când se servea masa. Dar au fost unii care nu aveau voie sa se miste nici pentru a se alimenta, fiind serviti în aceasta pozitie de alti detinuti. Aceasta pozitie trebuia sa fie respectata de la ora 6 dimineata pâna la 10 seara. În timpul noptii nu aveam voie sa ne dezbracam de haine si eram obligati sa dormim cu fata în sus, cu picioarele întinse, fara sa miscam, iar cu patura sa ne învelim numai pâna în dreptul inimii. Mâinile trebuiau apoi sa stea încrucisate pe piept, în afara paturii, exact în pozitia mortilor crestini: o bataie de joc de fapt, caci noi eram considerati de catre regim deja morti. Daca cineva se misca în timpul somnului, de la ora 10 seara pâna la 6 dimineata, era crunt batut cu ciomagul.

În primele trei luni, numai cei din comitetul de tortura faceau de planton, câte trei ore, cu schimbul, ca sa ne supravegheze pe noi în timp ce dormeam, daca nu cumva ar încerca cineva sa se sinucida sau sa-si schimbe pozitia de dormit. Contravenientii erau pedepsiti pe loc cu lovituri de ciomag. În timpul zilei, cei din asa-zisul comitet observau cu strictete consemnul, ca nimeni sa nu-si schimbe pozitia sau sa se miste.

Daca am putut îndura toate metodele de tortura, chiar si atunci când am fost zdrobiti cu ciomegele, care ne pricinuiau atâtea dureri si suferinte, aceasta pozitie era foarte greu de suportat. Avea un efect nervos care influenta centrul echilibrului din cerebel si conexiunile lui cu emisferele cerebrale, dându-ti o senzatie apropiata de nebunie. Majoritatea dintre noi preferam bataia, în locul acestei pozitii. Din cauza batailor la fese si pentru ca erai obligat sa stai pe ele, acestea erau aproape cianozate.

Pozitia aceasta a fost suportata timp de 10 luni de majoritatea detinutilor. Nu schimbai pozitia decât atunci când faceai declaratii în fata comitetului de tortura sau când erai dus la camera 4 spital în fata lui Turcanu si a ajutoarelor lui. Mai scapai de aceasta pozitie pentru necesitati si când erai torturat conform dispozitiilor date de Turcanu sau de calaul Zaharia.

Aceasta metoda a avut urmari dezastruoase asupra sistemului nervos, influentând puterea de judecata si abolind total vointa. De aceea multi dintre noi au ajuns la o asa de mare slabiciune intelectuala si prostratie, încât au înnebunit. Unii si-au mai revenit dupa încetarea demascarilor, dar altii au fost iremediabil pierduti. Tot din cauza acestei metode de tortura, majoritatea dintre noi au declarat verzi si uscate, câte în luna si în stele, numai ca sa aiba ceva de scris.

În pedagogia lui patologica, monstruosul pedagog bolsevic Macarenko facea apologia bataii, ca metoda de reeducare a detinutilor de drept comun. Se zice ca Vîsinski, fostul ministru de Externe, ar fi folosit aceasta odioasa metoda cu detinutii politici din U.R.S.S. Nimeni nu spune însa ca aceasta metoda ne-a fost aplicata noua, în demascari!

Mi-as permite sa invit Occidentul, care n-a cunoscut esenta comunismului si, de asemenea, pe toti acei care au dat mâna cu el, indiferent de pregatirea lor intelectuala, avere sau pozitie sociala, sa încerce aceasta metoda, nu atâtea luni cât am suportat-o noi, ci doar câteva zile. Iata si sfaturi pentru prima încercare: pe un suport tare de scândura sau ciment, fara nici un fel de asternut, sa stai asezat cu fundul pe el, cu picioarele întinse, palmele pe genunchi, bustul drept, neaplecat înainte, iar ochii sa priveasca degetele de la picioare. Aceasta pozitie sa fie apoi observata continuu, pentru a ramâne permanent nemiscat.

Din cauza acestei torturi, care nu mai stiam când se va sfârsi, am vazut oameni înnebunind lânga mine. Oricât ai fi încercat sa-ti impui o vointa de fier, aceasta ceda din cauza timpului lung de tortura. Tot ca urmare a acestei torturi, Nicolski si Zeller, prin Turcanu si ajutoarele lui din comitetele de demascare de la toate camerele, au scos de la noi toate informatiile ce le detineam si pe care nu le declarasem la ancheta. Acesta era si scopul torturii neîncetate; nimeni nu putea rezista.

De aceea, n-ar trebui sa surprinda pe nimeni daca cei ce au suportat aceste chinuri un timp îndelungat (trei ani de zile) s-au transformat, din oameni normali, în criminali odiosi sau în martiri si eroi. Fiecare a suportat tortura în felul lui, pentru ca, din toate punctele de vedere, doi indivizi nu sunt identici. Marea selectie se face însa numai prin încercari, lupte si suferinte. Nu în zadar a spus Moise poporului izraelit: „fricosii nu pot lua parte la lupta”.

Si mai e ceva. Daca celor ce au suferit aceste metode de tortura li s-ar fi dat posibilitatea de a se sinucide, sunt convins ca multi, chiar din cei care credeau profund în Dumnezeu, ar fi facut-o. Dar si aceasta posibilitate de „salvare” din chinuri a fost prevazuta si a fost împiedicata.

În final însa, lasând deoparte pe cei care au fost ucisi sau au înnebunit, majoritatea dintre noi, cei slabi, ne-am prabusit în mlastina deznadejdii, unde ne-am împotmolit ani de zile. Unii s-au înecat chiar, dar cei care au avut ca suport credinta în Dumnezeu au primit putere de la El si, desi îngenunchiati, au iesit la liman fara a fi biruiti.

A doua zi de la începerea demascarilor, în camera noastra a început bataia sistematica. În primele trei luni era administrata de comitetul de tortura. Ea se executa pe priciul unde dormeau membrii acestui comitet. Bataia la fund se facea cu ciomagul, centironul si biciul împletit din suvite de piele. Bataia la fund si pe spate era precedata de aplicarea unui servet umed. Un procedeu nou era bataia la palma cu trei instrumente, alternativ. Bataia la talpi cu ciomagul din lemn de esenta tare devenise clasica; era foarte greu de suportat. O alta metoda degradanta era palmuirea peste fata sau frigerea cu tigara a preputului si anusului, fapt petrecut în special la Gherla. S-a spus ca Popa Tanu a mai folosit si alte metode scabroase la Gherla, dar, dintr-un simt de pudoare fata de cititorii tineri, baieti si fete, evit a le relata.

Dupa trei luni de torturi si sezut în pozitie fixa pe prici, câtiva dintre noi, vreo cinci-sase, care cedasera, au fost folositi ca plantoane de supraveghere a celor de pe priciuri, în timpul zilei si peste noapte. Aceste plantoane erau dublate, ca nu cumva vreunul sa faca vreo concesie si ca sa se poata turna unul pe altul.

Daca Turcanu era de o inteligenta remarcabila, Zaharia era doar o bruta, cu o forta fizica asemanatoare însa sefului lui.

Zaharia avea o condamnare usoara, de cinci ani detentie corectionala. Dupa propria lui marturisire, confirmata de altfel de Turcanu, nu luase nici o palma înainte de a trece cu trup si suflet de partea acestuia. Aveam impresia ca Zaharia, în calitate de sef al comitetului de tortura în camera 3 subsol, actiona si din propria initiativa, torturând cu un cinism diabolic.

Ce era de neînteles, paradoxal la acest tânar, era faptul ca avea un talent muzical deosebit si o voce de bariton foarte frumoasa. Cunostea multe arii de opera si opereta, fluierând diverse melodii. Acestea anuntau însa întotdeauna începutul torturii, pregatind psihologic victimele. Dupa trei luni de chinuri devenise limpede pentru toti ca atunci când Zaharia voia sa tortureze pe cineva, se plimba mai întâi voios prin camera, fredonând melodii care de care mai placute la ascultat. Cei de pe priciuri erau îngroziti, stiind ca, dupa aceste voioase melodii, se oprea în fata unui tânar si se uita la el de parca îl hipnotiza. Îsi schimba imediat înfatisarea, luând chipul unui demon din iconografia bizantina. Îsi apuca omul de gulerul hainei, asezându-l pe priciul unde dormea el si începea sa-l loveasca cu biciul si centironul în asa hal, încât credeam ca-l omoara. Zaharia nu batea niciodata înainte de a-si prepara victima prin aceste melodii.

Cum s-ar putea explica, ce legatura sentimentala ar fi putut exista între o melodie atât de placuta si sadismul ce o succeda?

Mi-a venit în minte Dostoievski, pe care, daca nu l-as fi citit cu atentie, n-as fi observat cum se exteriorizeaza si se comporta un om posedat. Cine îi va întelege pe posedatii romancierului rus, îi va întelege si pe aceia de la Pitesti si Gherla.

Dupa ce s-au terminat demascarile, Zaharia a fost acuzat de catre cei din camera ca ar fi torturat de preferinta tineri legionari. N-am împartasit aceasta opinie, pentru ca el nu alegea pe cine sa tortureze. Când îsi zarea victima, se oprea din cântat, o fixa, se uita drept în ochii ei de parca îi citea în suflet, si daca descoperea ca tânarul ales nu era posedat de duhul raului, se napustea asupra lui cu o bestialitate de nedescris.

Dupa câteva zile de la începerea demascarilor, într-o dimineata, se aud zavoarele tragându-se si intra Turcanu, ca un uragan. Toti cei din camera am tresarit de groaza. Ne asteptam desigur la noi dispozitii de tortura, pe care le va comunica celor din comitet. Fara sa vorbeasca cu cei din comitet, când intra în camera avea obiceiul de a trece în revista nenorocita oaste de pe priciuri, care era aliniata în chinuitoarea pozitie deja descrisa. Si atunci se oprea în fata fiecaruia, uitându-se fix în ochii nostri. Pesemne duhul rau din el voia sa-l îngrozeasca pe cel ce era sub privirea lui.

Dupa diavoleasca trecere în revista, Turcanu îl chema pe Zaharia si-i ordona sa faca o noua reasezare pe priciuri.

Când a început demascarea în aceasta camera, pierzându-si controlul, Turcanu a confundat tineta de apa cu cea de necesitati. De aceea, ordinea pe priciuri în loc sa înceapa de la dreapta, a început de la stânga, de la tineta cu necesitati, unde aerul era si mai viciat din cauza fecalelor si a urinii. Astfel, a început tot cu Reus, Gheorghiu si cu mine. În dreapta mea a fost adus Petrica Tudose. Ordinea s-a facut si dupa anii de condamnare, precum si dupa gradul de periculozitate pentru demascare, aceasta privindu-i mai ales pe toti aceia care luasera parte la sedintele legionare. Pe toti acestia i-a asezat unul lânga altul, în frunte cu Ionica Pintilie, iar pe Dinescu, condamnat din timpul lui Antonescu, l-a asezat într-un colt.

Dupa ce s-a stabilit aceasta ordine, Turcanu i-a scos pe cei trei pe coridor ca sa discute cu ei si sa le dea noi dispozitii. Au intrat apoi toti în camera si Turcanu ne-a mai trecut înca o data în revista. Pritoceala aceasta ne-a permis sa ne mai miscam din pozitia de stana de piatra si sa ne mai dezmortim ciolanele.

Cu ocazia acestei descinderi în camera 3 subsol, Turcanu a facut o afirmatie identica cu declaratia misteriosului anchetator care ma chestionase pe mine cu un an în urma. Iat-o, dupa cum mi-a retinut-o memoria: „Mai banditilor, bagati bine în scafârliile voastre ca eu nu glumesc cu voi, nici nu ma joc de-a demascarea. Si sa bagati bine în cap ca de ati fi mai tari ca betonul armat, eu tot o sa va înmoi si o sa scot din voi tot ce vreau eu”. Anchetatorul meu spusese acelasi lucru: „de beton armat sa fiti, si tot o sa va înmoi”. Deci Turcanu repeta ceea ce era prevazut în planul de distrugere si înmormântare a tineretului legionar.

Tinând seama de starea nenorocita în care ne aflam, am mai avut totusi puterea sa ne dam seama ca ceea ce ne astepta în timpul demascarilor era sau moartea sau caderea. Dar, cum în lumea aceasta sunt foarte multe fapte care se petrec „nu cum vrea omul, ci cum vrea Domnul”, s-a întâmplat totusi ca majoritatea dintre noi n-am fost transformati nici în îngeri prin moarte, nici în demoni prin cadere. Turcanu nu facea ceea ce vroia el, pentru ca nu era decât un instrument prin care trebuia sa se împlineasca planul. „Am sa scot de la voi..”. însemna ca noi vom asterne pe hârtie si vom pune plocon pe masa lui Nicolski tot ce stiam de la camarazii nostri din închisoare. Ca ne vom goli apoi memoria de toate informatiile si amintirile si nimic din ceea ce stiam nu va ramâne ascuns. Amenintarile s-au tradus prin slabirea totala sau aproape totala a vointei noastre, facându-ne pe unii sa ajungem turnatori ordinari. Totusi, dupa încetarea demascarilor, n-au reusit sa faca din toti ceea ce vroiau ei.

Acesta a fost aspectul fizic al dramei de la Pitesti si Gherla, care putea fi mai usor de înteles din punct de vedere rational. Celalalt aspect, si mai important, avea în vedere degradarea si alterarea sufletului omenesc. Se urmarea dezumanizarea si demonizarea omului, îndracirea lui, pentru ca toti cei care au trecut prin Pitesti si Gherla au fost posedati: unii, cei care au executat ordinele cu scrupulozitate, în mod ireversibil, iar victimele, numai atât cât a durat teroarea. Cei ucisi si cei înnebuniti reprezinta o exceptie.

Dupa stabilirea ordinii pe priciuri, Turcanu a venit la mine si mi-a ordonat sa ma apropii de el. Am alunecat pe prici pâna ce a ajuns cu mâna la gâtul meu si m-a prins de gulerul hainei, m-a ridicat, ca si când n-as fi avut nici o greutate si m-a amenintat: „Mai, banditule, tu nu mai scapi din mâinile mele. Vino sa stam de vorba”.

Si, cum ma tinea de guler, mai mult pe sus, m-a scos pe coridor, m-a prins de haina si m-a izbit cu atâta putere de perete încât am cazut ca o mogâldeata. El a crezut ca am lesinat. Dupa câteva minute, tot el m-a ridicat, m-a rezemat de perete si apropiindu-se de mine m-a întrebat: „Cum ne-a fost vorba, banditule, când te-am scos din celula, înainte de a fi adus la subsol? Sa nu scoti o vorbulita pe unde ai fost si sa-i tragi de limba pe toti cei din camera. Or tu, banditule ce ai facut? Ai pactizat cu ei, nu?”

La spusele lui, mi-am revenit în simtiri si, cu un curaj retinut, i-am raspuns ca era vorba sa nu scot o vorbulita, dar nu sa-i si trag de limba. Felul meu hotarât de a-i raspunde l-a cam descumpanit.

– Cum ma, nu asta ti-am spus eu, ca te omor?

– Nu mi-ai spus sa fac asa ceva, ca daca-mi spuneai, o faceam.

– Nu se poate! exclama Turcanu ca pentru sine. Dupa care continua, pentru mine de asta data:

– Dar în camera, când au început demascarile, ce-ai facut? De ce n-ai batut?

Hotarât, i-am raspuns ca mi-era mila si ca nu puteam bate.

– Ti-e mila? Mie nu mi-e mila. Am sa te chinui pâna ce te voi omorî sau vei înnebuni. M-a prins apoi de haina, a deschis usa si mi-a dat un picior în spate de m-a întins pe ciment. S-a uitat apoi la Zaharia si i-a facut semn sa iasa afara.

Ajuns pe prici în pozitia Sfinxului, am retinut aceasta amenintare, ca înainte de a ma omorî ma va chinui pâna ce voi înnebuni. Mi-am zis ca era indicat în planul lor ca, prin suferinta continua, sa ne si înnebuneasca. Si într-adevar, dupa atâtea suferinte, unii au înnebunit. Totul a fost prevazut si indicat în plan. Nimeni nu va putea sa ma convinga de contrariu, deoarece faptele care au urmat au fost foarte concludente.

Banuiala mea cu privire la motivul pentru care Zaharia fusese chemat afara s-a adeverit întocmai. El primise noi dispozitii, privitor la noi valuri de tortura, care mai de care mai diabolice. Doza de tortura a fost în functie de atasamentul tânarului fata de Miscarea Legionara, de doctrina, de Capitan, de sefii legionari, îndeosebi fata de Horia Sima, Seful Miscarii Legionare, de credinta în Dumnezeu si în valorile moral crestine. În plus, de vechimea, functia si pozitia tânarului în Miscarea Legionara, de posibilitatile intelectuale si profesionale, de gradul de influenta asupra celorlalti, de trairea morala si de puterea lui combativa. Toate aceste însusiri au fost luate în seama, deoarece s-a dovedit ca în timpul torturilor s-a actionat metodic si precis, tinând cont de ele.

E de retinut faptul ca, în conditiile de închisoare, ierarhia valorilor umane era mult diferita fata de aceea din libertate. Daca în libertate primau valorile intelectuale si profesionale, în închisoare ele treceau pe planul al doilea, în capul scarii situându-se valorile sufletesti si morale. Inteligenta, profesia, cultura si instructia nu puteau înlocui credinta, dragostea, nadejdea, rabdarea, înfrânarea, cumpatarea, smerenia, curajul, barbatia, etc. Cine n-a putut sa creada, sa iubeasca, sa nadajduiasca, sa se smereasca, sa rabde, sa se înfrâneze si sa fie cumpatat în toate a fost un om mort caci, neavând ca sprijin aceste valori morale, cadea.

Mare diferenta între valorile intelectuale si cele morale! Câti detinuti inteligenti, culti, instruiti si civilizati nu au facut fapte atât de regretabile, încât îti puneai legitima întrebare, cum putea un om cu astfel de însusiri sa se degradeze pâna într-atât?

Popa Nicolae

Camaradul Popa Nicolae, student la Drept la Universitatea din Iasi, fiu de taran, originar de pe Valea Bistritei, a lasat în amintirea celor care l-au cunoscut, icoana omului ideal. Crescut în duhul manastirilor si educat în aceasta atmosfera de catre mama sa, Nicolae s-a dovedit a fi într-adevar un om între oameni. Era prototipul omului plin de bunatate, mereu senin si împacat cu situatia data. Torturile si conditiile grele nu l-au coplesit niciodata. Dragostea lui profunda pentru Dumnezeu si semenii lui au facut ca nici cele mai groaznice torturi sa nu-l poata darâma. În libertate era considerat un camarad de mai putina importanta. Oricum însa, Nicolae l-a impresionat profund si pe Turcanu, daca mi-as putea îngadui aceasta afirmatie, pentru ca el a fost unul din putinii care n-a ridicat nici un deget împotriva camarazilor sai.

Mi-a ramas în memorie, parca vad si acum înaintea ochilor, scena când multi dintre noi eram torturati, pentru ca la rândul nostru sa torturam si noi pe altii, iar Nicolae se ridica asemeni unui brad si, cu bunul simt si modestia care-l caracterizau, le raspundea raspicat celor din comitetul de tortura ca el nu-si putea bate semenul chiar de ar fi ucis.

Nu stiu cum s-a facut ca aceasta atitudine a lui Nicolae a coincis odata cu intrarea lui Turcanu în camera, venit sa verifice cum se desfasurau torturile. Cum l-a vazut Zaharia, i-a si raportat cazul. Turcanu s-a îndreptat spre prici, i-a facut semn lui Popa sa vina la el, l-a însfacat de gulerul hainei si i-a dat o palma peste obraz cu atâta putere, încât i-a luxat mandibula, desfigurându-l.

Popa nu era filozof, dar s-a comportat în acel moment ca sclavul Epictet. Simtind ca nu mai putea închide gura, cu o voce blânda si pronuntând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Turcanu, zicându-i: „Domnule Turcanu, va rog respectuos sa binevoiti sa-mi mai dati o palma si pe partea cealalta, poate îmi puneti falca la loc”. Foarte curios pentru acel monstru, care era Turcanu, a fost ca, uitându-se la Popa si auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i si el: „Hai Nicolae, sa încerc”. Si, cu o mâna i-a tinut partea luxata, iar cu stânga i-a articulat o palma puternica din partea opusa, încât i-a asezat la loc mandibula. Apropiind maxilarele, a constatat ca mai ramasese un mic spatiu între ele. De aceea, l-a rugat pe Turcanu sa-i mai dea înca o lovitura sub mandibula, ca sa i-o apropie de maxilarul superior. Turcanu i-a mai dat atunci una, si înfatisarea lui Popa a revenit la normal.

Cum aceasta operatie a fost facuta de un calau, si nu de un specialist ortoped, Nicolae a ramas pentru toata viata cu o mica deficienta: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se observa o mica distanta între ele. De aceea, Nicolae mesteca arpacasul cu dintii si nu cu maselele.

În urma acestei întâmplari, Turcanu l-a chemat pe Zaharia si i-a soptit ceva la ureche. Ce i-a spus, s-a vazut mai târziu, când, desi Nicolae continua sa fie tratat ca toti ceilalti, nu a mai fost batut, tocmai pentru ca si el refuzase sa-i bata pe altii. În fata acestei evidente, cum sa nu fii convins ca, de multe ori, valorile umane sunt altele decât acelea pe care suntem obisnuiti sa le apreciem.

Pentru ca am relatat acest caz, nu voi putea trece cu vederea nici pe urmatorii camarazi: Ion Pintilie, ucis, Reus Gheorghe, Gelu Gheorghiu, care au încercat sa se sinucida, Aristide Nedelcu, care a încercat si el sa se sinucida si si-a iesit din minti, Dinescu, Ghita Andresan, Popescu Paul, Ion Grigoras, care s-au sinucis, Ion Mutuleac, Ion Sântimbreanu, Virgil Mitran, Romica Proistesescu, Eneea, etc... toti legionari, precum si Vlad Dragoescu si Ionescu, dintre nelegionari, torturati pâna la starea de nebunie. Toti acestia au preferat sa fie ei torturati, decât sa-i tortureze pe altii.

Iata, dragi camarazi, ca cei care sustin ca toti tinerii care au trecut prin Pitesti si Gherla s-au comportat identic gresesc fundamental. Ei n-au trait aceasta drama si fabuleaza, acuzând pe altii ca sa-si acopere propriile lor fapte. Cum as putea, în fata evidentei, sa acuz un om care a fost om si a fost mai tare si mai bun decât mine?

Alta metoda de tortura

Într-o buna zi, când Zaharia s-a întors de la Turcanu, si-a început ritualul, ca de obicei, prin antreul muzical care prevestea iminenta torturii. Aducea de asta data o noua metoda, care presupunea atât conditie fizica, cât si un antrenament îndelungat.

Iata procedeul utilizat. Cel torturat era dezbracat în pielea goala si descaltat. De retinut faptul ca era iarna si în camera era frig. Hainele, rufele si încaltamintea erau legate la un loc în camasa, iar bocceaua trebuia facuta în asa fel încât sa poata sta pe cap. Torturatul trebuia sa se urce pe tineta de necesitati. Cu bocceaua pe cap si mâinile ridicate, trebuia sa stea într-un picior. Avea voie sa schimbe piciorul când nu mai putea rezista.

Singura relaxare era atunci când cineva trebuia sa se serveasca de tineta. Cel de pe tineta se dadea jos si apoi se urca din nou. Ne mai destindeam si atunci când se servea masa.

În starea de epuizare fizica si sufleteasca în care ne aflam, unii dintre noi consideram ca aceasta metoda se putea suporta pentru a scapa de cealalta metoda, a sederii fixe pe prici si prin care trebuiau sa treaca toti.

Finalul era întotdeauna o crunta bataie, luându-se ca pretext faptul ca n-ai vrut sa stai un timp mai îndelungat.

Cine are impresia ca era usor, sa încerce si apoi sa marturiseasca cât timp a rezistat. Usor de vorbit, mai greu de faptuit. Majoritatea dintre noi nu au putut-o suporta mai mult de o zi. Au fost cazuri când a durat o zi si o noapte. Eu eram atât de slabit, ca n-am putut sa o duc nici macar jumatate de zi; mi-a întepenit corpul si am cazut pe capacul tinetei. Drept pedeapsa ca am cazut, am luat o bataie care m-a adus în simtiri. Mi se parea ca plutesc într-un basm.

Un camarad, Aurel Pandurescu, a îndurat aceasta pozitie timp de trei zile si trei nopti.

Dimineata ne sculam si-l vedeam pe Pandurescu în aceeasi pozitie de cu seara si ne înspaimântam, punându-ne întrebarea de unde avea resurse ca sa poata suporta atâta timp acest supliciu.

Totusi, dupa trei zile si trei nopti a cazut si el ca un bustean de pe tineta. Norocul lui ca a cazut între tineta si prici, amortizând putin lovitura, caci, de ar fi cazut cu fata pe ciment, putea muri pe loc. În momentul când Pandurescu a cazut, nu era decât Magirescu în camera, Zaharia lipsea. Si atunci am observat pe fata lui Magirescu o schimbare. I-a cerut lui Tudose sa-l consulte pe cel cazut. Acesta a recomandat sa i se faca frectii pe tot corpul; picioarele, de la genunchi în jos, erau cianozate.

Dupa ce Pandurescu si-a revenit din lesin, spre seara, si-a luat bocceaua si, asa gol, a vrut sa se suie din nou pe tineta. Zaharia nefiind în camera, Magirescu a avut curajul sa-i spuna lui Pandurescu sa sa se îmbrace si sa stea lungit pe prici la locul lui. Nemiscat, Pandurescu a dormit o zi si o noapte, fara sa fie batut si fara sa manânce. Iar Zaharia, probabil la sfatul lui Magirescu, l-a lasat în pace în tot acest timp.

Cazul lui Pandurescu a ramas pentru noi toti simbolul rezistentei fizice si morale, iar în urma torturii acesteia i-a ramas o porecla: „batrânul fachir”.

De aici se poate vedea ca oamenii sunt foarte deosebiti, chiar si numai din punct de vedere fizic. Încercarile de le Pitesti si Gherla au infirmat însa multe pareri preconcepute. De unde sa fi izvorât atâta tarie si rabdare? Din carne si din oase?

Se apropia Craciunul si Anul Nou si nu stiu ce ma facea sa cred ca se apropia si pentru noi venirea unor încercari degradante legate de Nasterea Domnului.

Încercarea de sinucidere a lui Gelu Gheorghiu

Am mai relatat ca, în închisorile de la Pitesti si Gherla, s-a luat detinutilor pâna si posibilitatea de sinucidere, pentru ca planul diabolic prevedea tortura continua pâna la epuizarea totala a individului. De aceea au instituit pozitii fixe de tortura si plantoane ce supravegheau zi si noapte, observându-i pe cei de pe priciuri, sa nu se miste din pozitia impusa.

Într-una din zile, Gelu Gheorghiu si Ghita Reus erau de serviciu, ca sa duca tineta de necesitati la w.c., Gelu a observat când Zaharia si-a pus la capatâi o sticla; când ducea tineta, a gasit momentul sa ia sticla si s-o vâre în buzunar, fara ca Reus sa-l vada. S-au întors în camera si s-au asezat fiecare la locul lui pe prici.

Într-un moment de neatentie al celor din comitet, Gelu a scos ciobul de sticla si si-a taiat venele de la gât. Operatia a fost facuta atât de fulgerator, ca nimeni n-a observat. Dupa aceea Gelu s-a lasat pe spate iar eu, cu riscul de a fi ciomagit pentru ca n-am respectat pozitia impusa, am întors capul spre Gelu. M-am îngrozit de ceea ce am vazut. Din gâtul acestuia gâlgâia sângele.

Am strigat la Tudose ca Gelu si-a taiat gâtul. Ma uitam la el cum statea întins pe spate, palid la fata, iar sângele tâsnea din taietura întinzându-i-se pe piept.

Nimeni nu a intervenit, deoarece nu aveam voie nici sa vorbim, necum sa ne miscam. Tudose, fara sa tina seama atunci de cei din comitet, mi-a strigat sa scot batista si sa-i leg gâtul. În acelasi timp, a sarit si el, peste mine, si l-a legat si cu batista lui.

Când cei din comitet au observat ca noi nu mai eram în pozitia fixa, s-au repezit cu ciomegele spre noi. Petrica Tudose însa a avut curajul sa-l înfrunte pe Magirescu, strigându-i ca Gelu si-a taiat gâtul. Cei doi din comitet s-au îndreptat spre Gheorghiu, care statea nemiscat pe prici si plin de sânge. Magirescu a dat si el dispozitie sa se caute toti prin boccele poate vor gasi o camasa rupta, pentru a-i face fâsii sa-i lege rana. Toti s-au miscat atunci din pozitiile lor, cautând prin boccele. Si asa, bietii de noi ne-am mai putut misca. În acest timp, Tudose, capatând o camasa, a rupt-o în fâsii si a reusit sa opreasca sângele.

Târziu a aparut si Zaharia si, aflând de la Magirescu cele petrecute, înfuriat ca un taur în arena, a urlat cât l-a tinut gura sa i se spuna cine i-a cautat sub capatâi si i-a luat sticla. Dupa aceea, ca un posedat, a început sa loveasca la întâmplare, în stânga si în dreapta, pe cine nimerea.

Cel ce a patit-o mai rau a fost Reus Gheorghe, care facuse echipa cu Gelu la W.C. Dupa crunta maltratare, acesta i-a spus ca a auzit spargându-se o sticla, dar nu l-a vazut pe Gheorghiu când a luat ciobul. Pe Gelu nu putea sa-l întrebe pentru ca, dupa spusele lui Tudose, daca ar fi vorbit, exista riscul sa se declanseze din nou hemoragia. L-am vazut pe Zaharia privindu-l pe Gheoghiu atât de furios, ca daca nu ar fi fost în aceasta situatie, l-ar fi omorât pe loc.

Dupa stingere, Zaharia a avut tot timpul sa-si manifeste întreaga bestialitate. N-a întrebat pe nimeni nimic, ci a aruncat ciomagul pe prici si, ca de obicei, a început sa fredoneze si sa fluiere diferite melodii, care de care mai placute. Am mai spus ca atunci când cânta, fata i se transforma în fata de om, dar din momentul în care înceta, devenea bestiala, ca îti era groaza sa-l privesti. Ura, mânia, cinismul si bestialitatea de lup încoltit gata sa-si sfâsie victima, toate i se citeau pe chip.

Dezlantuirea lui Zaharia se manifesta apoi cu o putere fizica ce nu mai era a lui, ci a demonilor care îl posedau.

Dezbracat de camasa, a început sa ne zdrobeasca pe toti cu ciomagul, pe care-l schimba cu centironul sau cu biciul, în asa hal, de parca am fi fost niste busteni de lemn.

Dupa aceea, Zaharia a facut de planton singur, toata noaptea, fredonând si fluierând un repertoriu foarte bogat de arii.

A doua zi a plecat din camera si s-a întors cu Turcanu. Când l-am vazut pe acesta, am facut deosebirea între expresia fetei pe care o avea acum, privindu-l pe Gheorghiu, si cea pe care o avusese în cazul lui Popa Nicolae. Atunci, avusese ceva uman; acum era Mefisto în persoana si nu întelegeam ce-l retinea sa-l ucida pe Gheoghiu.

Turcanu ne-a spus atunci: „Un alt bandit s-a aruncat de la etaj pe scara de serviciu, din neatentia unui gardian care-l ducea la ancheta, si s-a facut zob când a ajuns jos. Banditii acestia de la munca silnica si temnita grea sunt atât de înraiti în credinta si conceptia lor legionara, ca de aici încolo o sa iau masuri pe care numai eu le stiu, ca sa nu se mai poata sinucida nimeni. Îi voi ucide eu si prietenii mei pe aceia care trebuie, dar de sinucis nu se vor mai putea sinucide” .

Cunosteam bine scara, pentru ca pe ea mergeam la baie înainte de demascari si, într-adevar, te puteai arunca de la etaj prin spatiul suficient de larg ca sa ajungi pâna jos la subsol. Amenintarea lui Turcanu cu uciderea se referea la cei care ramasesera cu credinta în Dumnezeu si în Miscarea Legionara. Iar medicul închisorii putea oricând diagnostica o moarte banala.

Dupa începerea demascarilor, camera 4 spital s-a transformat în camera de ancheta unde se redactau declaratiile. O parte din camera era izolata printr-un paravan format din cearceafuri. În dosul acestui paravan stateau Nicolski, Zeller sau oamenii lor care ascultau întrebarile puse de Turcanu celui anchetat si pe care trebuia sa le si scrie. Întrebarile trebuiau puse cu voce tare ca sa auda si cel din dosul perdelei. Nu rareori, am vazut cizmele misteriosului auditoriu din spatele cearceafului, cizme de ofiter, care se deosebeau de cele ale gardienilor. Mai mult, sunt convins ca cei omorâti de Turcanu la camera 4 spital în timpul demascarilor, pentru ca marturisisera fara echivoc credinta lor în Dumnezeu si în Miscarea Legionara, au fost ucisi de el ca sa-si convinga stapânii ca era hotarât sa suprime pe oricine i s-ar fi ordonat.

Totdeauna cel care era în coma era scos din celula sau camera înainte de a-si da sufletul. În felul acesta nu se putea sti daca cel aflat în coma decedase imediat sau fusese omorât dupa aceea, pentru ca numai Turcanu cu ajutoarele lui îl scoteau noaptea, ducându-l la morga. Acolo, era pus într-un sac legat la gura si îngropat într-un cimitir unde nimeni nu mai stia groapa. Familiile celor ucisi la Pitesti nu le-au mai aflat mormântul. În cazul celor sinucisi au existat martori, cum a fost cazul lui Serban, evocat cu atâta cinism de Turcanu: „Un bandit s-a aruncat de la etaj si s-a facut zob”. Cei care se aflau în coma în camera, dupa ce erau dusi afara, era foarte greu de stiut daca murisera sau nu. Am putut verifica moartea lor abia dupa încetarea demascarilor, pentru ca toti cei aflati în coma au fost scosi si au murit în celule misterioase.

În timpul demascarilor, închisoarea din Pitesti devenise o închisoare de ucigasi. Cei ucisi si torturati pâna la epuizare au fost mai ales cei de la munca silnica si cei de la temnita grea.

Revin la cazul lui Serban, deoarece a fost primul dintre noi care, nemaiputând suporta torturile diabolice (fac presupunerea în analogie cu cazul lui Gelu Gheoghiu), credea ca în urma sinuciderii lui calaii se vor vedea obligati sa înceteze torturile. Daca aceasta a fost convingerea lui, s-a înselat amarnic, pentru ca torturile au continuat mai cinic si mai bestial, oculta cerând ca planul ei sa fie dus pâna la capat cu orice pret.

Serban era originar din Constanta si era student la Facultatea de Medicina Veterinara din Bucuresti. Cei care l-au cunoscut sau au lucrat cu el ca luptator, spuneau ca nu era omul care sa cedeze în fata dusmanului. La el, n-a fost contradictie între cuvânt si fapta: asa întelegea el sa-si faca datoria. Si numai Dumnezeu stie cât a suferit acest tânar de a ajuns sa-si puna capat zilelor. Cei care l-au torturat nu mai sunt sa marturiseasca: au fost si ei împuscati ca sa dispara ca martori.

Pe Gelu Gheorghiu l-a salvat faptul ca taietura nu era decât superficiala, neatingând vasele profunde. Încercarea de sinucidere l-a costat însa mult, caci torturile la care a fost supus, ca urmare a acestui gest, au fost dintre cele mai groaznice. Dupa încetarea demascarilor, a spus ca facuse acest gest, crezând ca-l va putea influenta pe Turcanu sa-si schimbe atitudinea. Nu banuia nici el ca planul întocmit de oculta trebuia îndeplinit cu orice risc.

Alta încercare de sinucidere

Unul dintre camarazii care a fost torturat pâna la nebunie a fost Aristide Nedelcu, student la Facultatea de Drept din Bucuresti. Originar din Muscel, fusese si el crescut, ca si Popa Nicolae, în duhul ortodox al manastirilor de prin partea locului. Din nastere era înzestrat cu virtuti rare. Nu era capabil sa scoata un cuvânt urât din gura sau sa faca vreun rau semenului sau. Fata lui Nedelcu exprima bunatate, dragoste, pace si armonie sufleteasca.

L-am cunoscut bine în lunile care au precedat demascarea, în camera 3 subsol. Ma atasasem de el si-l iubeam mult. Ca si mine, era catalogat ca facând parte din grupul tinerilor „legionari mistici”. Apartinea grupului lui Pintilie, cu care tinea sedinte legionare în camera, îmbinând în modul cel mai armonios credinta crestina cu conceptia legionara. El si Pintilie erau singurii care marturiseau deschis credinta lor în Dumnezeu si spuneau ca nu se vor lepada de ea, chiar daca vor fi ucisi, fapt care le-a atras torturi de neînchipuit.

Dupa noua pritoceala, Nedelcu si Pintilie au fost adusi lânga mine, formând împreuna grupul misticilor. Fusesera crunt batuti cu centironul peste cap, pâna la desfigurare. De altminteri, se parea ca înnebunisera. Când ma uitam la ei, ma apuca o groaza pe care nu o mai traisem pâna atunci, facând legatura cu ceea ce ne promisese Turcanu ca, înainte de a ne ucide, ne va face sa ne pierdem mintile.

Pâna la întâmplarile cu Nedelcu si Gheorghiu, care avusesera loc în preajma Craciunului, nici un camarad din camera nu facuse vreo declaratie publica, nu fusese dus la ancheta si nu trecuse de partea celor ce torturau.

Atmosfera din camera era de iad, torturile epuizându-ne aproape total rezistenta fizica si sufleteasca. Daca un om normal ar fi intrat în camera în momentele acelea, fara sa fie la curent cu cele ce se petreceau acolo, ar fi declarat cu toata convingerea ca a intrat într-un spital de nebuni. Daca cineva ar fi fotografiat fetele tinerilor torturati si conditiile în care eram tinuti, nu ar mai fi nevoie sa se scrie nici un rând despre torturile de la Pitesti.

Revenind la Nedelcu, el parca intuia ca de Sfintele Sarbatori ale Nasterii Domnului vom fi martorii celei mai odioase si inumane manifestari, facute la adresa pruncului Iisus si a Prea Sfintei Fecioare Maria.

Într-o zi, când Zaharia lipsea din camera, l-am vazut pe Nedelcu sarind de lânga mine si aruncându-se cu capul de ciment, de la o înaltime de vreo 80 cm. S-a ales doar cu capul spart. Speriati, cei doi din comitet, Magirescu si Pavaloaia, s-au repezit ca ulii la el, l-au legat cu mâinile la spate si apoi de gratii, ca sa nu mai poata misca. Cu picioarele legate, l-au batut crunt la talpi, pâna ce i le-au învinetit.

Când s-a întors Zaharia, mai spre seara, aflând cele întâmplate, a început sa cânte, ca de obicei. Dupa ce a terminat de cântat, fata a început sa i se schimbe. Între timp, îsi pregatea instrumentele de tortura: ciomagul, centironul si biciul.

L-a dezlegat pe Nedelcu de gratii, l-a adus pe priciul unde dormea comitetul, s-a dezbracat de camasa si a început sa-l bata atât de crunt, ca nu mai ramasese pe corpul lui nici cât ai pune o palma, ca sa nu fie vânat si cu rani din care curgea sângele. În tot timpul acestor batai, Nedelcu a fost lovit peste cap cu biciul, centironul si pumnii, încât fata lui nu mai semana a fata de om: mai bine zis, arata ca un om iesit din minti.

Mai târziu, dupa demascari, Nedelcu a fost la minele de plumb, asa ca n-am mai aflat de ce facuse acest gest, vazând ce i se întâmplase lui Gheorghiu. Oricum însa, Nedelcu a facut parte din grupul tinerilor legionari care au suportat torturile din noiembrie 1950 pâna în septembrie 1951, fiind printre ultimii caruia i s-a ridicat pozitia fixa.

Am aflat de la cei care au fost în mina ca si-a revenit complet datorita mediului si a atmosferei întretinute de legionarii mai maturi; ca nu a fost turnator si a facut parte din grupul rezistentei legionare de la minele de plumb. Am stiut de existenta lui si dupa 1955, la Aiud; era sanatos, atât la trup, cât si la suflet. Dar nu am mai avut ocazia sa stau de vorba cu el. Oricum însa, Nedelcu se înscrie în rândul eroilor legionari.

Alta metoda de tortura

În viata mea zbuciumata, am rabdat de multe ori de sete în timpul razboiului, prin stepele fara hotar ale Rusiei. Pâna la urma însa, am gasit si acolo un izvor. Uneori beam din baltoace, strecurând apa prin batista. Toate acestea le-am înteles, pentru ca erau inerente vietii în timp de razboi. Dar sa-ti torturezi semenul, silindu-l sa bea apa sarata, apoi sa-l chinui prin însetare, acest lucru nu l-am mai înteles. Daca alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, setea devenea însa o obsesie. Ce minte diabolica a mai inventat aceasta metoda si ce scop s-a urmarit cu ea? Înainte însa de a i se aplica, tânarul era batut pâna la epuizare si slabit de toate puterile, pentru a nu mai putea sa reziste.

Tortura era aplicata fiecaruia dupa un anumit ritual, caruia nimeni nu i se putea împotrivi, caci cel destinat supliciului era legat de mâini si de picioare si i se punea un calus la gura, ca sa n-o mai poata închide. Apoi i se turna pe gât pâna la un kilogram de zeama de varza sau de castraveti, cu o mare doza de sare. Pentru a neutraliza orice reactie, un membru din comitet se aseza pe picioarele torturatului, un altul îl tinea de cap, în timp ce al treilea îi turna saramura pe gât.

Dupa o jumatate de zi, aveai o senzatie de sete îngrozitoare.

Daca puteam suporta foamea, bataia, durerea altor torturi, setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam alta apa sa bem decât aceea din mâncare, ce nu putea potoli setea. Dupa trei–patru zile, toti aveam buzele uscate si sângerânde, din cauza ca ni le lingeam pâna se usca pielea pe ele. Pâna si limba era uscata din lipsa de saliva. În fata ochilor ne defilau râuri, izvoare si cascade cu apa dulce care ni se revarsau în gura. Poet de as fi fost nu as fi putut gasi cuvintele care sa-mi exprime fericirea ce ma cuprinsese în vis la vederea atâtor râuri si izvoare.

Ne-am deshidratat atât de mult, încât fetele noastre aduceau a masti mortuare. Doamne! Cât de cumplita si epuizanta ne era setea!

Se apropia Craciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine de doua saptamâni. Multi dintre noi beam saramura fara a fi fortati, deoarece în timpul operatiei fortate riscam sa ni se scurga zeama în plamâni. Oricum, toti ne beam portia rezervata, de parca am fi baut apa dulce.

Eram capabili atunci de orice si atât de înspaimântatori, încât te întrebai daca aveai în fata fiinte umane sau alte aratari. Nu mai aveam saliva în gura, iar mucoasa bucala si limba erau uscate si crapate, ca îti venea sa urli. Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, dându-ti încontinuu o senzatie de voma chinuitoare. Starea sufleteasca era în pragul nebuniei. Uneori asteptam cu deosebita nerabdare sa ne aduca zeama ca sa ne mai potoleasca setea. Si atunci, pentru a ne mari supliciul, au redus cantitatea de zeama, marind-o însa pe aceea de sare, în asa fel încât lichidul era un fel de pap.

Groaza ca nu puteam sti cât avea sa dureze aceasta tortura pusese stapânire pe noi. Ni se parea ca nu avea nici început, nici sfârsit. Multi dintre noi ajunsesem la convingerea ca ne vor ucide prin însetare, tortura mult mai groaznica decât foamea. Celelalte metode de tortura îti provocau dureri si suferinte de nesuportat, dar tortura prin însetare era atât de chinuitoare ca preferam de o mie de ori sa fim batuti, numai sa ni se dea apa sa bem.

Cei din comitet, ca sa-si bata joc de noi, puneau apa într-o gamela si ne-o treceau pe sub nas.

Îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar, si era cel mai tânar dintre noi. Pe fata lui se citea nebunia de care eram cu totii cuprinsi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apa pe la gura lui, acesta a sarit din pozitia sezând si, smulgând-o din mâna celui din comitet, a fugit cu ea pe prici. Pâna sa-l prinda, bause toata apa din gamela. S-a ales cu o bataie atât de crunta ca nu mai putea sta în nici o pozitie. Si nici setea nu si-a potolit-o, sarmanul, pentru ca i s-a turnat imediat pe gât atâta saramura câta apa bause. Cumplita lectie, ca nimeni sa nu mai îndrazneasca sa repete gestul lui Fag.

As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, sa se încuie într-o camera timp de trei zile dupa ce a baut un kilogram de saramura, dar fara nici un pic de apa la dispozitie. Si poate atunci va putea întelege la ce au fost supusi niste tineri, timp de o luna. Sa ajunga sa traiasca aievea senzatia ca nici toate râurile lumii nu pot sa-i potoleasca setea.

În aceasta stare apropiata de nebunie, am regretat din toata inima ca nu fusesem ucis cu un an în urma, în cimitirul de la Galata. As fi scapat pentru totdeauna de acest chin. Dar cât de legati suntem de viata pamânteasca!

În ultima saptamâna, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut suporta aceasta tortura, nemaiputând sta nici în pozitia fixa. Îti era mai mare mila de ei, sa-i vezi în ce stare ajunsesera. La o inspectie, Turcanu, dându-si poate seama de starea în care eram, s-a uitat la fiecare cu privirea lui care te îngrozea si, adresându-se întregii camere, a spus: „Ei bine, mai banditilor, asa o sa va omor si o sa va tin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are mila: mila este o stare patologica a banditilor crestini”. Desigur ca nimeni nu i-a raspuns. La plecare, i-a soptit ceva la ureche lui Magirescu, Zaharia fiind absent. Nu am stiut ce i-a spus, dar în zilele urmatoare nu ni s-a mai dat saramura si mâncarea a revenit la „normal”, adica la starea de apa chioara care nu ne putea potoli nici foamea, nici setea. În ajun de Craciun, aceasta tortura a încetat.

Zaharia facu unele schimbari pe priciuri, aducând lânga mine pe Tudose în locul lui Gheorghiu, iar în dreapta mea a ramas tot Ionica Pintilie. Când vedeam fetele desfigurate ale celor doi camarazi, cu ochii sticlosi ca de nebun, ma treceau fiorii. Celor mai tineri dintre noi au început sa le dea putina apa, cu câteva zile înainte de încetarea satanicei experiente. Aceasta ca urmare a iesirii lui Eneea, un camarad de la Cluj, care, pierzându-si cumpatul, a sarit de pe prici si a început sa strige cât îl tinea gura ca a înnebunit. Dupa demascari Eneea a recunoscut ca nu a facut-o intentionat, ci pentru ca îsi pierduse controlul.

În ultima zi a însetarii, Magirescu si Pavaloaia, în lipsa lui Zaharia, ne-au dat la fiecare câtiva stropi de apa, sa ne mai potolim gura uscata si crapata. Dar setea a mai durat înca vreo saptamâna, pâna ce organismul s-a desarat. Odata, Magirescu, ramas singur în camera, a venit la mine, m-a luat si m-a dus la tineta de apa, îndemnându-ma sa beau. Asa am baut trei gamele pline si, daca m-ar fi lasat, cred ca as fi baut tineta întreaga.

Eram cu totii convinsi ca dupa aceasta încercare ne vor aplica alta, mai degradanta. Si într-adevar, în ajunul Craciunului ne-au administrat fiecaruia o bataie proportionala cu anii de condamnare. Marturisesc cinstit însa ca am suportat-o mult mai usor decât setea prin care trecusem.

Craciunul lui 1950. Degradarea

Asa cum n-am uitat Craciunul lui 1948 de la Suceava, tot asa nu-l voi uita niciodata pe cel din 1950 petrecut în camera 3 subsol.

Eram atât de deshidratati si de slabiti în urma însetarii, ca paream mai degraba niste umbre, decât oameni.

Daca pâna atunci torturile administrate prin batai si însetare nu atinsesera înca degradarea absoluta, ceea ce voi marturisi în continuare avea sa intre în domeniul patologiei, iar satanizarea sa atinga paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodata ca omul, fiinta rationala, ar putea sa-si înjoseasca semenul în asa grad. Ce minte de demon a putut sa nascoceasca atâta cruzime? Chiar în ziua de Craciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îsi mai amintea cum sarbatorea Craciunul împreuna cu cei dragi, am fost pusi în fata unor fapte care ne-au uluit.

În acea dimineata, îndata ce a sunat desteptarea, la ora sase, Zaharia, care în ultima saptamâna lipsise din camera, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineata sa luam pozitia fixa pe prici, iar cei care aveau nevoie sa iasa la urina si scaun, nu o vor mai face la tineta, ci în propria lor gamela pentru mâncare. Am ramas îngroziti de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai vazusem vreodata.

În dimineata aceea, multi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se iesea afara numai la doua-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi si-au facut nevoile în gamela. În camera era un miros dezgustator, dar îl suportam, caci ne obisnuisem cu el de atâta timp. Dupa ce unii si-au facut necesitatile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat sa se aseze pe marginea priciului, sa-si ia lingura si sa-si manânce fecalele.

Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Multi au refuzat sa-si manânce fecalele, iar altii au avut reflexe de voma de aveai impresia ca-si varsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginatie, chiar bolnava, nu si l-ar fi putut închipui.

În fata acestei stari de nedescris multi îsi doreau moartea. Si totusi, au fost unii dintre noi care si-au mâncat fecalele: din pudoare însa nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bataie cum numai în camera 2 parter traisem; se lovea peste cap, peste fata, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortura. Multi dintre noi am scapat gamelele pe jos, murdarind în acelasi timp si priciul cu fecalele care degajau un miros gretos. Cei care varsasera fecalele pe ei au fost dusi la W.C. sa-si spele hainele patate iar fecalele cazute pe jos au fost strânse cu pumnii si aruncate în tineta.

Cei care au fost sortiti sa-si manânce fecalele, dupa bataile pe care le-au îndurat erau atât de schiloditi, ca stateau ca niste statui nemiscate pe priciuri. Au fost crunt batuti si cei care au avut curajul sa-l înfrunte pe Zaharia si sa-i spuna ca nici cei mai odiosi monstri n-ar fi fost în stare sa-si degradeze semenul într-un chip atât de bestial. Pentru Pintilie a fost începutul asasinarii, în timp ce pentru Nedelcu, al nebuniei. Vlad Dragoescu, nelegionar, fire sensibila, avea în continuare un reflex de voma, de-ti lasa impresia ca-si dadea sufletul. Ma gândeam cu groaza cum voi reactiona eu când îmi va veni si mie rândul.

Asa ca, dragi camarazi si cititori, vedeti cum am petrecut noi prima zi de Craciun a anului 1950. Iertati-i însa si voi, cum i-am iertat si noi, pe toti cei care ne-au supus la astfel de degradari.

Peste resturile de fecale ramase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne sa mâncam aceasta scârbosenie. Cu toate ca Pintilie si Nedelcu au refuzat sa manânce, le-au pus calus la gura si li s-a introdus acest amestec pe gât cu lingurita.

Dupa masa, în aceeasi zi de Craciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu niste hârtii pe care le-a aruncat pe priciul lui Magirescu si Pavaloaia, sa le citeasca, iar el a început sa se plimbe prin camera cu mâinile la spate, fredonând repertoriul sau. Dupa vreo jumatate de ora de muzica s-a oprit si i-a cerut lui Magirescu sa-i spuna pe cei ce stiau sa cânte colinde de Craciun si care se pregatisera în acest sens înainte de începerea demascarilor.

Cum acesta îi cunostea pe toti cei ce pregatisera colindele ca sa sarbatoreasca Craciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colt si le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu si la adresa Sfintei Fecioare Maria.

Pentru ca sunt crestin si toata fiinta mea se cutremura când pronuntam numele lui Dumnezeu, nu puteam sti daca voi putea sa spun acele cuvinte de hula, de insulta, aduse Majestatii si Sfinteniei lui Dumnezeu si a Maicii Domnului de catre slugile satanei, în acea zi sfânta a anului 1950, în camera 3 subsol. Acelasi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol si parter.

Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu si-ar fi îngaduit sa rosteasca atari cuvinte de hula la adresa Sfinteniei lui Dumnezeu.

Neavând ureche muzicala, eu n-am fost obligat sa fac parte din corul satanic. Au mai refuzat sa cânte aceste monstruozitati: Pintilie, Nedelcu, Zelica Berza, Reus Gheorghe, Dinescu si Gelu Gheorghiu. Pentru asta, au fost supusi la groaznice batai, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Craciunului.

A doua zi, ne-au obligat iar sa ne facem nevoile în gamelele în care mâncam si, din acea zi blestemata, si pâna dupa Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie sa-si spele gamelele si lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie sa bem apa din ceasca de pe capacul tinetei, ci trebuia sa turnam apa din ceasca în gamela noastra, înainte de a o bea. Multi dintre noi, ca sa mai lungeasca timpul pâna când aveau sa fie obligati sa-si manânce fecalele ramase în gamela, se abtineau sa aiba scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a antrenat alte complicatii si mai grave.

Tot a doua zi de Craciun, mi-a venit si mie rândul la aceasta degradanta încercare, neîntâlnita nici macar pentru animale. Mi-e greu sa descriu aceste nelegiuiri si nu numai pentru noi, cei ce le-am suportat, ci si pentru cititori, care vor avea aceeasi reactie de repulsie, scârba si greata. Ca si în prima zi, unii dintre noi am avut o puternica reactie de voma numai vazând în gamelele din care trebuia sa mâncam aceste dejectii. Unii au încercat sa închida ochii, tinându-se cu mâna de nas, iar altii n-au putut lua nici macar o lingura. Cei care s-au opus categoric au fost: Petrica Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoras, Hutuleac Ion si altii.

Printre cei vizati de Zaharia, care asista la acest spectacol grotesc, eram si eu. Oricât am fost silit si batut si oricât as fi încercat, reflexul de voma a fost mai puternic si m-a împiedicat sa înghit propriile mele fecale. În aceasta atmosfera de miros de voma, eram convins ca fiecare în sinea lui traia o revolta vecina cu nebunia.

Si atunci, bataile continuând cu mai multa bestialitate, pâna a treia zi de Craciun, n-a scapat unul fara sa treaca prin aceasta siluire. Toata operatia s-a facut fara ca gardianul sa fie la curent, pentru ca nu el ne distribuia masa ca sa ne vada gamelele infecte, ci unul din comitet.

În zilele urmatoare, s-a procedat în acelasi fel si cu urina, cu rezultate mai eficace.

Culmea degradarii a fost atunci când o parte din noi au fost fortati sa manânce fecalele altuia (eu, nu stiu de ce, nu am fost obligat sa o fac). S-a ajuns atât de departe în aceasta nemaipomenita degradare, încât unii dintre noi au preferat sa manânce propriile fecale, pentru a nu fi obligati sa le manânce pe ale altuia. Aceasta siluire paranoica a durat vreo trei saptamâni, iar pentru altii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt batuti pentru ca refuzam sa ne supunem, încât aceste saptamâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.

Anul Nou 1951, dupa marturisirile de mai sus, refuz sa mi-l mai amintesc.

În aceste saptamâni de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atât de salbatic torturati, ca primul a murit, iar celalalt a înnebunit.

Uciderea lui Ionica Pintilie

Ce reprezenta Ion Pintilie, ca valoare morala si intelectuala, prin credinta în Dumnezeu si în Legiune, am mai relatat. Dar tin sa marturisesc, si nu as vrea sa gresesc în fata lui Dumnezeu si fata de toti camarazii nostri, ca el reprezenta pentru noi, ce reprezenta Mota pentru generatia lui. Pintilie a fost vârful piramidei elitei tineretului legionar de acolo. Nici un alt tânar legionar nu i s-a asemanat, cu exceptia acelui student de la Politehnica din Bucuresti, ucis de Turcanu.

Pintilie a rabdat martiriul asemenea primilor crestini. A fost asasinat de slugile satanei, care si-au vândut sufletul si constiinta lui Lucifer. Daca medicina si cultura româneasca au pierdut prin uciderea lui o valoare de neînlocuit, acest tânar de o morala desavâsita, cu dragoste pentru Dumnezeu, semenii sai si Legiune, va ramâne un exemplu de urmat pentru toti cei care vor veni dupa noi în acest neam.

Dumnezeu a vrut asa, cum a vrut si în cazul lui Mota, sa-si aleaga, ca martiri pentru jertfa, pe cei mai buni dintre noi. Daca nu l-as fi cunoscut în libertate, lucrând cu el, daca nu as fi stiut ce valoare intelectuala reprezenta si pe ce solid piedestal moral era asezat, daca în închisoare si în special în camera 3 subsol, unde Pintilie a stat tot timpul alaturi de mine, nu l-as fi vazut cu ochii mei cum a fost ucis, poate n-as face aprecierile pe care le fac despre acest înger cu chip de om. Lui Pintilie nu-i lipsea nimic din barbatia si curajul martirului: credinta si dragostea pentru Hristos si atasamentul fata de Capitan si Legiune. Nu trec în rândul martirilor nici fricosii, nici pe cei ce s-au îndoit sau n-au avut curajul sa-si marturiseasca credinta. Vor trece în eternitate numai cei bravi care-l înfrunta pe satana prin jertfa lor adusa lui Dumnezeu. Jertfele pe care le vrea Dumnezeu si pe care El le alege sunt ale celor care, atunci când sunt pusi la încercare, dau dovada de cel mai înalt eroism. Neamurile vor trai numai prin eroii si martirii lor.

Si acum îmi mai amintesc momentele prin care a trecut Pintilie pâna când i s-a luat viata.

Am relatat atitudinea lui în camera 3 subsol, aceea a unui crestin desavârsit.

El a fost initiatorul sedintelor legionare în camera 3 subsol si a grupat în jurul lui peste zece camarazi. Nici unul dintre ei, în afara de Nedelcu, nu a avut însa curajul sa faca ce a facut Pintilie.

S-a rugat lui Dumnezeu si a tinut sedinte legionare fara frica si nu pe ascuns. A marturisit în auzul tuturor celor din camera, eu fiind alaturi de el, ca este crestin si ca-L iubeste pe Hristos, acceptând moartea, ca si Mota, ca este legionar si crede în misiunea politica si mistica a Miscarii Legionare.

Înainte de a i se da lovitura de gratie si de a-si pierde cunostinta, a fost întrebat înca o data daca mai este legionar. Pintilie a raspuns cu un curaj de martir: „Sunt crestin si legionar si asa vreau sa mor!” Si asa a si murit.

Dupa cum am mai amintit, Pintilie avea un fizic delicat si de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. Si pe când Nedelcu, cu un fizic de o rezistenta mai mare, a suportat tortura pâna aproape de nebunie, fizicul lui Pintilie a cedat sub lovituri, învaluit de moarte.

Constiinta mea îl va vedea în permanenta torturat, nu de Zaharia, care l-a ucis, ci de satana. Nu i-am vazut ranile de pe trup, caci nici unul dintre noi nu a avut voie sa-l dezbrace. La baie nu fusesem de sase luni, ca sa ne vedem ranile si sa le putem denunta. Camasa si izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat, tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunsi în fundul orbitelor. În urma batailor, cât a tinut degradarea cu fecalele si pâna în ziua când Pintilie si-a dat sfârsitul, cei mai multi dintre noi nu eram decât o masa de carne sângerânda si tumefiata, pe care o simteam abia când ni se lipeau camasile si izmenele de corp.

Iata cum a sfârsit Pintilie. În acea dimineata, Zaharia a plecat din camera. S-a întors dupa putin, a început sa fredoneze, s-a dezbracat de camasa si a venit în fata lui Pintilie, care era lânga mine.

L-a întrebat înca o data daca mai crede în Dumnezeu si în Legiune. Pintilie, care era atât de slabit ca nu se mai misca, a mai avut puterea sa clatine din cap un „da” categoric. Atunci, demonii care-l stapâneau pe Zaharia s-au napustit asupra lui si l-au lovit timp de o ora cu toate instrumentele de tortura, pâna când n-a mai semanat a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat de mine si de Tudose.

Dupa aceasta isprava, Zaharia a plecat din camera sa raporteze lui Turcanu si Zeller ca ordinul lor a fost executat.

Pintilie a avut o revenire care ne-a îngrozit. Sufletul lui calatorea printre astri. Ultimele lui cuvinte îmi suna si azi în urechi si-mi vor suna pâna voi închide ochii: „Vad printre astri...”, apoi soptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am mai putut deslusi ce spunea. „Am ajuns în galaxia lui Halas si vad…" si vocea lui a încetat.

Am fost convinsi ca Pintilie înnebunise si asteptam cu totii sa-si dea sufletul. În camera domnea tacerea, groaza înaintea mortii.

Traiam groaza ca vom înnebuni si noi, înainte de a fi ucisi, ca Pintilie.

Când Zaharia s-a întors în camera, Petrica Tudose, erou al torturilor, a avut curajul sa-l înfrunte, spunându-i: „L-ai ucis!”. Zaharia, constient de asta, pentru ca asa primise ordinul, i-a ordonat lui Tudose sa-l consulte pe Pintilie care, spunea el, doar simula moartea.

Tudose a mai avut curajul sa-i confirme lui Zaharia ca îl omorâse. Atunci, demonii din Zaharia s-au mai napustit o ultima data asupra trupului lui Pintilie, inert. N-a putut sa-i zdrobeasca sufletul, pentru ca Dumnezeu îl luase la El. Doar tarâna trupului i-a ramas lui Zaharia si celor ce i-au dat ordin sa-l asasineze.

Pintilie nu se mai sprijinea de mine si Tudose, nu mai rasufla, era cazut cu fata pe prici. Am imaginea clara a momentului când a fost tras de un picior de pe prici si a cazut bustean pe ciment, apoi a fost scos afara. Desigur ca a fost dus în celulele mortii de pe capul T-ului si, fie ca murise, fie ca Zaharia sau Turcanu i-au dat ultima lovitura, din acea zi nu s-a mai auzit nimic de Ionica Pintilie.

Voi, dragi camarazi care veti veni dupa noi, sa aveti si sa pastrati amintirea si cultul martirilor, a suferintelor lor, începând cu Capitanul si pâna la ultimul camarad ucis de hidra bolsevica. Sa încercati din toate puterile voastre fizice si sufletesti sa pasiti cu barbatie si curaj pe drumul pe care au pasit toti martirii nostri si sa nu va temeti de nici un dusman, vazut sau nevazut, asa cum nu s-au temut eroii nostri. Si sa nu fiti ca noi, cei slabi si neputinciosi, nehotarâti si fricosi. Sa sarutati peste ani, cu evlavie si cutremur, crucea de pe mormântul camarazilor nostri, a eroilor martiri cazuti în lupta pentru Biserica lui Hristos, Legiune si Neam.

Începutul neîncrederii

Constiintele noastre erau ravasite din cauza celor petrecute cu Pintilie. Suferintele ne duceau pe culmea deznadejdii. Si nu se întrevedea nici o perspectiva ca torturile sa înceteze vreodata. În plus, nici nu ne puteam sinucide.

Daca suferinta fizica continua se mai putea duce, degradarea sufletului si suferinta fratelui de lânga tine erau de nesuportat. Ca unul care mai trecusem o data prin torturi la camera 2 parter, zaream totusi o licarire de speranta, gândindu-ma ca si aceste torturi vor sfârsi odata si odata. Aveam constiinta împacata, convins ca omul trebuie sa încerce sa reziste pâna la ultima limita a puterilor lui. Când suferinta fizica si sufleteasca au întrecut însa limitele posibilului, s-a instalat în constiinta si sufletul meu dezechilibrul permanent, aruncându-ma în haul deznadejdii.

Acesta era punctul culminant prevazut în planul ocultei, dupa 30 de ani de experienta în Rusia, aplicat cu urmari dramatice la Pitesti si Gherla. Atunci când sufletul se gaseste în dezechilibru, fara nici o posibilitate de redresare, calaul poate face din cel torturat tot ce vrea el. Asa a început neîncrederea, întâi în tine însuti si apoi în ceilalti. Asa s-a realizat si verificat ceea ce spusese Turcanu în fata camerei: „Am sa fac din voi tot ceea ce vreau eu”.

Dupa câteva zile de la uciderea lui Pintilie, Turcanu a trecut prin camera si s-a uitat la fiecare dintre noi. Parca vroia sa ni-l bage pe dracul în suflete.

Când a ajuns în dreptul meu, am simtit cum duhul satanei din el îmi strângea capul. A fost pentru prima si ultima data când am simtit din partea lui Turcanu duhul satanei, asemanator celui ce te hipnotizeaza si-ti transmite tie vointa lui.

În momentul când s-a uitat la mine, am simtit mâna lui Gelu Gheorghiu strângând-o pe a mea. Camaradul meu încerca sa ma ajute. Atunci mintea mi s-a luminat si mi-am recapatat curajul sa-l privesc pe Turcanu drept în ochi.

De când îl înfruntasem, când îmi reprosase ca nu mi-am tras de limba camarazii, se trezise în mine un pic de curaj. Atunci îl facusem sa se îndoiasca de formidabila lui memorie. De aceea, cu toata inteligenta lui si cu toata groaza pe care o producea celui torturat, când s-a uitat la mine m-am convins ca nici el nu era de neînvins. Si din acea clipa, nu mi-a mai fost atât de frica de el, ca de Zaharia sau de alti tortionari.

Proptit în fata mea m-a strapuns cu privirea si mi-a zis: „Mai, mistic înrait, tu n-ai sa scapi din mâinile mele, asa cum n-au scapat nici altii ca tine”. Nu i-am raspuns, dar nici privirea lui nu m-a mai îngrozit. Turcanu era individul care calca totul în picioare pentru a-si atinge scopul si a-si satisface satanicu-i orgoliu. De aceea probabil ca ma pusese pe lista celor de care avea sa se ocupe personal.

Dupa ce a terminat rondul de privire, i-a chemat pe cei din comitet pe culoar ca sa le dea noi dispozitii, ceea ce însemna o noua ordine pe priciuri, începând de la tineta de necesitati si pâna la cea de apa. Primul a fost asezat Reus Gheorghe, pornind de la tineta de necesitati, urmat de subsemnatul, Gelu Gheoghiu, Petrica Tudose, Mitan Virgil, Dinescu, Sârbu, Ionita, Hutuleac, Sântimbreanu, Popa si ceilalti. În partea opusa: Nedelcu, Popescu Paul, Berza, Ungureanu, toti cei care tinusera sedinte legionare la sfatul lui Pintilie. Tinerii nelegionari au fost scosi dintre noi si asezati începând de la tineta de apa cu: Vlad Dragoescu, Ionescu, Petrovan, Negrescu si ceilalti.

Noua ordine pe priciuri reprezenta o noua selectie privind tortura. Odata aceasta ordine stabilita, Turcanu ni s-a adresat tuturor facând aluzie la cazul Pintilie: „Asa am sa va omor pe toti cei care veti mai spune ca sunteti crestini si legionari, pentru ca eu v-am spus, banditilor, ca voi face din voi tot ce vreau eu. N-o sa scapati de demascari cât o sa faceti închisoare: poate nici dupa aceea. Va dau ragaz sa va aduceti aminte de toate cele facute, de la tâta pe care ati supt-o de la mama voastra si pâna în clipa aceasta. Memoria voastra este în mâna mea si am metode sa va scot din memorie tot ce stiti si tot ce nu stiti sau credeti voi ca ati uitat. La mine nu exista uitare ci: Stiu, îmi amintesc si declar tot. Care dintre voi, banditilor, crede ca eu spun basme, sa se dea jos de pe prici si sa vina la mine”.

Nimeni nu i-a raspuns. În acea situatie, nu mai era cale de mijloc. Ori te urcai la cer, adica erai ucis, ori te prabuseai în haul deznadejdii, direct în iad.

Turcanu ne-a dat doua saptamâni de gândire.

Acest rastimp de falsa relaxare a fost pentru noi cea mai îngrozitoare tortura sufleteasca, apropiata de nebunie.

Atunci a început neîncrederea, în camaradul tau si în tine însuti.

Dupa spusele lui Turcanu, memoria fiecaruia dintre noi trebuia „maturata” de tot ceea ce stiam sau uitasem. Ce memorie extraordinara trebuia sa ai ca sa-ti amintesti totul, de la sânul mamei si pâna în clipa de fata?! Orice amnezie temporara era luata drept refuz si urmata de consecinte nefaste.

Tot ce se scrisese de fiecare dintre noi, despre activitatea personala sau a altuia, trebuia declarat si public. Si sunt convins ca cea mai mare tortura sufleteasca a constat în marturisirea publica a faptelor morale reprobabile, precum si a intimitatilor. Cine n-a trait aceasta tortura sufleteasca, când semenul tau era în stare sa se uite în intimitatea ta ca într-o oglinda, acela nu va întelege niciodata cum a fost posibil sa-i pui pe masa lui Turcanu absolut tot ce stiai despre tine si intimitatile tale, despre parinti si frati, rude si prieteni, despre cunoscuti si camarazi, despre sefii tai si despre activitatea ta.

În acest rastimp de doua saptamâni am trait tortura sufleteasca ce ne-a doborât si asta ne-a urmarit si ne va urmari pâna la mormânt.

Fiecare îsi traia tragedia, care era numai a lui, fiecare era singur în fata constiintei si a faptelor sale.

În aceste doua saptamâni nu am mai fost batuti. Ne „despachetam” amintirile, intimitatile si faptele uitate, ca sa ni le stie si altii.

Si totusi a mai fost o tortura în acest rastimp. Aceea ca Petrovan si Negrescu, nelegionari, venind de acasa cu tacâmurile lor, au fost obligati sa-si bea ceaiul sau ciorba cu furculita. Îti era mai mare mila de acesti tineri slabiti în ultimul grad, vazând cum le curgea transpiratia pe fata ducând de mii de ori furculita la gura. Si dupa aceea, pe la ora zece seara, li se varsa gamela în tineta, fiind lasati flamânzi timp de doua saptamâni.

În toata perioada, de luni de zile, cât am stat nemiscati pe prici, în pozitie fixa, linistea si nemiscarea parca îti sfredeleau creierul, ca un sobolan flamând si feroce care ti-l rontaia.

Ancheta inopinata

În timpul acestor doua saptamâni s-au întâmplat pentru mine fapte, datorita carora poate, am ajuns sa pot marturisi ceea ce marturisesc.

Din cauza celor prevestite de Turcanu „pentru a ne rascoli memoria si constiinta” si a celor întâmplate de sarbatori, a pozitiei fixe si insuportabile ce ne ducea aproape de nebunie, precum si datorita lipsei de nadejde ca vom mai scapa din iadul în care ne aflam, se întiparise pe fetele noastre frica si nebunia pe care probabil numai cei din iad o pot avea.

Într-o zi, înainte de prânz, Zaharia si Magirescu lipsind din camera, s-a deschis usa si gardianul de pe sectia noastra, stând în pragul usii cu o fituica în mâna, a întrebat pe seful camerei de numele meu. Pavaloaia a raspuns ca eram în camera. De retinut faptul ca ori de câte ori se auzea zavorul, noi nu trebuia sa miscam din pozitia fixa, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Gardianul m-a invitat sa ies din camera si sa-l urmez. M-a dus pâna la capatul T-ului si acolo m-a predat unui plutonier pe care nu-l mai vazusem pâna atunci.

Am fost scos din cladirea închisorii si dus în cea a administratiei, unde mai fusesem cu ocazia acelei anchete din 26 octombrie 1949.

Ajuns pe coridor, mi s-a ordonat sa-mi reazem fruntea de perete si mâinile sa le tin pe cap. Aceasta era pozitia detinutilor politici atunci când erau scosi din celula, fie pentru mutari, fie pentru anchete sau alte interese ale administratiei. Cum stateam cu fruntea lipita de perete, mi-a trecut fulgerator prin gând ca s-ar putea sa fiu pus chiar în fata suspectului anchetator din urma cu un an si ceva.

Abia m-am dezmeticit din pozitia fixa si plutonierul m-a luat de brat, a deschis usa unei camere, care nu era decât o celula obisnuita cu un birou si doua-trei scaune, trezindu-ma apoi în fata unui tânar ofiter de securitate, necunoscut. Nu i-am dat nici buna ziua, nestiind de ce eram adus acolo. Plutonierul disparuse, iar ofiterul m-a invitat sa iau loc pe scaun.

Ofiterul se uita la mine ca hipnotizat. Nu-mi mai amintesc cât am stat asa, dar destul de mult, pentru ca ofiterul sa citeasca pe fata mea ceea ce nu mai vazuse niciodata. M-am uitat un timp si eu la el, apoi privirea mea s-a îndreptat spre geam, admirând zapada de afara.

La un moment dat, ofiterul s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la usa, a scos capul afara, sa se asigure ca nu era nimeni pe coridor, a închis usa si a tras zavorul. S-a apropiat apoi de mine, m-a atins pe umar si m-a întrebat aproape pe soptite: „Ce se întâmpla domnule, în închisoarea aceasta cu detinutii de aici?"

Am tresarit si parca mi-am venit în simtiri, trezindu-ma la realitate. Dar, în acelasi timp, un glas îndepartat m-a avertizat sa nu spun nimic. Acest glas tainic a fost atât de autoritar, încât am amutit o clipa. Relaxat, cu o voce care nu mai era a mea, i-am raspuns: „Nu se întâmpla nimic! Ce sa se întâmple? ”

La afirmatia mea, el s-a uitat mai insistent la fata mea si mi-a zis: „Cum sa nu se întâmpla nimic? Dumneata nu vezi cum arati?” Raspunzând ca nu am oglinda sa-mi vad fata, mi-a raspuns, foarte contrariat ca noi nu aveam asa ceva în închisoare, mi-a raspuns: „Stai sa aduc o oglinda, sa te vezi” si a iesit din camera. Dupa câteva minute, s-a întors cu o oglinda, din acelea pe care femeile le au în poseta. Mi-a pus-o în mâna si mi-a cerut sa ma privesc.

Spre mirarea mea, cel care se vedea în oglinda nu mai semana cu cel pe care îl stiam eu. Am trait momentul când nu m-am recunoscut. Cel pe care-l vedeam în oglinda nu era decât un nebun care nu semana cu nimeni. Descumpanit si mirat de ceea ce vazusem, cu repulsie ca de ceva urât si dezgustator, i-am întins aproape brutal oglinda înapoi.

Cu aceeasi indignare si chiar revoltat, ofiterul îmi spune: „Domnule! D-ta nu vezi cum arati? Ori esti nebun, ori ti-ai pierdut vederea?”. „Nimic! i-am raspuns eu, si va rog sa-mi spuneti pentru ce m-ati chemat?”

Ofiterul era convins ca avea în fata lui un nebun si ca, daca ar mai fi insistat cu întrebari, s-ar fi putut trezi cu un scaun în cap.

În timp ce a iesit din camera ca sa duca oglinda, glasul acela tainic îmi repeta, continuu, sa nu spun nimic. Ma întrebam: „Doamne, ce este cu mine, unde ma gasesc? Am fost adus aici cu tâlc, sa fiu încercat, sau aducerea mea aici are alt scop?”

În timp ce aceste gânduri ma framântau si nu le gaseam raspuns, tânarul ofiter a intrat în camera, s-a asezat la birou si, schimbând tonul, mi-a spus politicos despre ce era vorba. Asa am aflat ca era din Iasi, ca era anchetator la Securitatea din acest oras si ca scopul venirii lui la Pitesti era sa ma ancheteze, în urma unei declaratii date despre un coleg de-al meu de facultate, pe nume Emil Cristescu.

În declaratie se spunea ca acest coleg era prieten cu mine, ca stia ca eram legionar si cunostea activitatea mea legionara în cadrul Facultatii de Medicina. L-am întrebat staruitor pe ofiter cine si când daduse declaratia, dar a refuzat sa-mi spuna. Mi-a venit imediat în minte ca nu putea fi altul decât colegul meu Lunguleac, care stia din facultate si de la Iosub Mihai, ca eram bun prieten cu Cristescu.

Ofiterul mi-a spus ca se stia ca atunci când fusesem arestat, la 12 iunie 1948, Cristescu a fugit din Iasi, de unde si banuiala ca stia de activitatea mea legionara. De fuga lui Cristescu nu stiam, dar eram sigur ca anchetatorul aflase de ea dintr-o declaratie data de Lunguleac în demascarile de la camera 2 parter.

Impresionat de felul cum aratam si de refuzul meu categoric de a-i spune ce se petrecea în închisoare, n-a mai insistat autoritar, ci m-a rugat sa declar în scris ce stiam si ce era adevarat în cazul lui Cristescu, fostul meu coleg. Mi-a întins o foaie de hârtie si un stilou, sa scriu declaratia cu mâna mea. Am încercat sa scriu dar, în starea de slabiciune în care ma aflam, mâna îmi tremura asa de tare, încât mi-a fost imposibil. Tânarul ofiter necunoscut, cu gradul de locotenent, înmarmurit ca nu puteam nici macar sa scriu, m-a întrebat ce era de facut. I-am propus sa scrie el si, dupa ce voi citi declaratia, o voi semna.

La spusa lui, ca era nevoie de scrisul meu autentificat prin semnatura mea, m-am revoltat, întrebându-l daca nu observa faptul ca eu nu puteam sa scriu si i-am sugerat sa motiveze si el la rândul lui ca nu putusem scrie pentru ca eram bolnav. Solutia mea i-a convenit, recunoscând ca într-adevar eram bolnav. A luat hârtia si i-am dictat. I-am spus tot ce stiam de Cristescu. Declaratia mea a fost cât se poate de scurta, cu datele de identitate, închisoarea în care ma aflam în momentul declaratiei si despre Cristescu, ca nu stia nimic de activitatea mea legionara, ca nu cunostea nimic în legatura cu activitatea mea politica din cadrul Facultatii de Medicina din Iasi.

Când m-au arestat pe mine, nu stiam de fuga lui Cristescu si, în circumstantele în care ma gaseam la Iasi, nu eram deloc curios sa aflu care era conceptia lui politica.

Am luat declaratia, am citit-o si, vazând ca era exact ceea ce am declarat, am pus data si am semnat-o.

Sunt convins si astazi ca respectivul ofiter, vazând nebunia si starea sufleteasca în care ma aflam, n-a mai insistat asupra acestei declaratii, ci s-a multumit cu ceea ce i-am dat. Ca urmare, Cristescu a fost salvat de la închisoare.

La un moment dat, ofiterul a scos o tigara, mi-a întins-o si mi-a spus sa o fumez linistit. I-am raspuns ca nu eram fumator, ca n-am fumat niciodata. Atunci si-a retras oferta. Ce deosebire între acest ofiter si suspectul anchetator din octombrie 1949!

A iesit afara, a chemat plutonierul care ma adusese si m-a dat în primire, uitându-se înca o data mirat la mine. Plutonierul m-a escortat pâna la sectia mea de la subsol si m-a dat în primire gardianului, care mi-a spus sa ma duc singur în camera, ca era deschisa.

Cum mergeam spre camera, deodata, ca un traznet, simt o mâna ca de Goliat care-mi însfaca gâtul, pe la ceafa. Mi s-a oprit respiratia de spaima. Simtind apoi slabirea strânsorii m-am întors si... ce-mi vad ochii! O namila de om, îmbracat într-un cojoc de santinela pâna la pamânt, având un smoc de chei în mâna dreapta.

Era Turcanu în persoana! Astfel îmbracat, arata si mai voinic. Parca era Mihai Viteazul, dar nu cu barda în mâna, ci cu un smoc de chei, cu care deschidea la propriu si la figurat usile, memoria si constiintele noastre.

Cu o voce de tunet îmi zice: „Vino încoace, banditule, ca te omor!”. Avea o expresie a fetei pe care nu i-o mai vazusem niciodata, a unui diavol care te înspaimânta, te baga în mormânt. Mi-am revenit totusi în fire si l-am privit drept în ochi.

El nu stia ce stiam eu si constiinta acestui fapt mi-a dezlegat gura si mi-a dezghetat inima. „De ce vrei sa ma omori, domnule?” i-am raspuns eu, hotarât. S-a repezit din nou la mine si strângându-ma de gât mi-a zis: „Ce ai spus la ancheta, banditule?”

Am încercat sa-i iau mâna de pe gât ca sa pot vorbi, dar si-a retras-o singur. „Hai sa mergem la anchetator, sa vezi ce i-am spus”, i-am replicat eu. „Nu! Banditule, spune ca te omor, spune tu ce ai spus”. Am prins curaj si l-am întrebat cu îndrazneala: „Ce sa spun? Ce am declarat la ancheta?” „Nu banditule, nu ce ai declarat, ci ce ai spus ca se petrece în închisoarea asta”.

În momentul acela m-am simtit stapân pe mine si, cu o falsa degajare, m-am uitat în ochii lui, spunându-i ca, dupa cum el însusi îmi recomandase, daca nici pamântul nu trebuia sa stie pe unde am fost si ce am vazut, altuia strain cum era sa-i spun?

S-a repezit din nou la mine si mi-a zis: „Ma! Asa ai spus, ca te omor?!” M-a ridicat apoi de haina în sus. I-am replicat deschis: „Daca nu ma crezi, hai sa mergem la anchetator”. Eram sigur ca nu o va face. Ar fi fost prea mult, ca un detinut sa ceara socoteala unui anchetator.

Vazând fermitatea si curajul cu care l-am înfruntat, din monstru ce era, si-a revenit, satisfacut ca nu spusesem nimic. M-a masurat apoi de sus pâna jos, m-am uitat si eu la el si ochii nostri s-au întâlnit o clipa. Si atunci, cu toata demonia lui, i-am zarit în coltul gurii si în ochi un crâmpei de omenie. Doamne, cât de contradictoriu e omul! Ce schimbatoare si greu de cunoscut este fiinta umana!

M-a prins de ceafa, dar nu m-a mai strâns si mi-a facut vânt în camera, înjurându-ma trivial.

În urma celor petrecute între mine si Turcanu, marturisesc sincer ca nu ma mai temeam de el. Era pentru a doua oara ca-l înfruntam, si aparentul meu curaj i-a lasat convingerea ca nu voi spune nimanui nimic despre demascari. Si nu s-a înselat, pâna la Pastele din 1954.

Când am intrat în camera si am vazut fetele celor de pe priciuri, care semanau cu fata mea din oglinda, tot curajul pe care-l avusesem în altercatia cu Turcanu disparu. Deznadejdea îmi cuprinsese din nou fiinta. Daca n-as fi fost la acea ancheta si nu s-ar fi întâmplat cazul cu anchetatorul si cu Turcanu, poate ca niciodata n-as fi observat aceste fete de tineri pe care îsi pusesera amprenta duhurile rele ce stapâneau închisoarea, fetele unor oameni ajunsi la limita disperarii, de unde începe apoi nebunia.

Pâna sa ajung la locul meu pe prici, am avut ragazul sa-i privesc pe toti în ochi, deoarece nu era decât Magirescu în camera. Acesta mi-era drag chiar si atunci când ma lovea, pentru ca loviturile lui erau ponderate si stia când sa se opreasca, nelovind cu ura. Personal, nu-i reprosam nimic. Când îi vazusem trupul la baie, cu cicatricele adânci ale ranilor primite în atâtea torturi, orice resentiment fata de el, în fata acelui schelet sapat de rani, disparuse fara urma.

Dupa cele întâmplate, mi-era foarte sete si i-am cerut lui Magirescu sa-mi dea voie sa beau, iar el mi-a facut semn afirmativ. Pâna sa ajung la tineta de apa am putut sa-i privesc pe toti cei de pe priciuri în fata. Privind chipurile martirizate, am simtit în inima mea ca acea licarire a dragostei fata de celalalt începea sa se stinga. Si mai simteam ca va trece mult timp pâna vom lega iarasi lantul dragostei, dar daca vom reusi, nimeni nu-l va mai putea rupe.

Dupa demascari, camaradul Popescu Paul, din grupul Pintilie, mi-a marturisit ca, în gândul lui, plecarea mea din camera echivalase cu drumul ce ducea spre moarte. Nu s-a înselat, caci atunci a fost momentul de cotitura al destinului meu, care putea fi altul daca nu as fi urmat îndemnul acelui glas tainic. Un singur cuvânt, prin care sa fi dezvaluit realitatea, ar fi fost destul ca sa-mi semnez sentinta de condamnare la moarte. Turcanu ma asteptase ca sa-mi dea lovitura de gratie, e o certitudine pe care o traiesc si azi. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta. Pâna la Pastile lui 1954, la Gherla, am regretat mereu ca n-am spus nimic atunci. Poate ca era mai bine sa fi fost ucis atunci, decât sa fi îndurat atâtea patimiri.

Dupa cum puteti constata, demascarile de la Pitesti si Gherla au fost astfel concepute de blestemata oculta, încât sa se desfasoare în cel mai perfect secret; un secret care trebuia sa ramâna pe vesnicie între zidurile groase ale închisorilor.

Daca nu ar fi survenit acea ancheta, poate m-as fi îndoit si eu de caracterul secret al demascarilor (E de remarcat ca Turcanu nu m-a întrebat niciodata de catre cine am fost anchetat si care fusese scopul anchetei).

Initial doar Nicolski, Zeller si Turcanu erau pastratorii tainei. Dupa cele constatate de mine la acea ancheta, nici unui ofiter de securitate nu-i era îngaduit sa stie ce se petrecea la Pitesti si Gherla. Si ceea ce-mi spusese misteriosul anchetator, în 1949, se conjuga perfect cu taina demascarilor de la Pitesti si Gherla.

Secretul s-a pastrat pâna la moartea lui Stalin.

De aceea era Turcanu atât de alarmat: ca nu cumva, din cauza neatentiei lui fata de mine, secretul sa fie divulgat.

În urma celor relatate mai sus, Turcanu m-a sters de pe lista lui si de atunci n-am mai avut nici o altercatie cu el si nu m-a mai fortat sa-mi lovesc camarazii. Aceasta a fost pentru mine salvarea pe care Pronia mi-a oferit-o ca sa nu ajung criminal fata de camarazii mei.

Tot ceea ce s-a întâmplat apoi cu mine pâna la Pastile lui 1954, s-a referit doar la constiinta si persoana mea. În relatiile cu camarazii si colegii mei, nici unul dintre ei nu va avea sa-mi reproseze ceva.

Cele doua saptamâni de falsa relaxare, de groaza pentru ceea ce ni se pregatea, erau pe terminate. În viata tineretului legionar se deschidea cea mai sumbra perspectiva, a nebuniei si disperarii, cu toate consecintele reprobabile care au urmat.

Nebunia deznadejdii

Dupa ce timpul de gândire a luat sfârsit, fiecare dintre noi s-a vazut singur-singurel în fata mlastinii deznadejdii, în care avea sa ne arunce ura lui satan.

Cu mâinile si picioarele legate în lanturi, cu trupul sfârtecat, cu sufletul siluit pâna la prostituare, nu gaseam scapare nicaieri. Durerea fizica trecea întotdeauna, dupa ce ranile se vindecau, pe când durerea sufleteasca, odata instalata în om, îl macina zi si noapte. Nu mai exista alta urmare decât sa te îneci în aceasta mlastina a necredintei, a neputintelor si a slabiciunilor tale, sau sa ceri mila si ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-ti dea rabdare, întelepciune si putere sa poti înota pâna la liman.

Cei care s-au împotmolit au fost de doua categorii: cei slabi si neputinciosi, care nu au mai putut suporta suferinta fizica si sufleteasca, si au pierdut nadejdea si credinta în ajutorul Atotputernicului, reprosându-I ca a îngaduit slugilor Satanei sa ne arunce în ceea ce ne aruncasera, si cei ce nu si-au pierdut credinta si nadejdea marturisita sau nemarturisita, nadajduind ca pâna la urma mila lui Dumnezeu o sa-i salveze totusi din disperarea în care cazusera.

Începând de la 15 ianuarie 1951, tortura în camera 3 subsol, precum si în celelalte camere de la parter si subsol unde se faceau demascari, a intrat în cea mai cumplita faza, aceea a framântarilor constiintei noastre. Asa cum doi oameni nu se aseamana întru totul, atât fizic, cât si sufleteste, tot asa nici unul dintre noi n-a suferit, n-a trait si n-a suportat aceasta drama la fel.

Cu aceasta data, au început pentru elita tineretului legionar demascarile publice, declaratiile pentru „maturarea si golirea memoriei de tot ce ai stiut sau n-ai stiut”. Precizez termenii „ceea ce nu ai stiut”, pentru ca multi dintre noi au inventat cele mai abjecte si aberante fapte, pe care, bineînteles, nu le comisesera niciodata. Acest „n-ai stiut” a fost înteles gresit, ei crezând ca s-ar fi putut ei salva de torturi, folosindu-se de aceste aberatii, care nu i-au dus decât la o prabusire si mai cumplita.

La aceasta data, Turcanu a trecut prin camere si a anuntat începutul declaratiilor, „a tot ce nu s-a declarat la ancheta oficiala, a tot ceea ce era reactionar si împotriva clasei muncitoare si a regimului comunist, precum si a tot ceea ce se aflase prin închisoare, din destainuirile camarazilor si ale colegilor”. Apoi ne-a avertizat ca: „cine are convingerea ca nu va spune tot ce stie si ce nu stie se înseala, banditilor, pentru ca eu am metode pe care le-am aplicat si le voi mai aplica în asa fel încât nici unul dintre voi sa nu iasa teafar din aceste demascari. Si ele vor continua pâna ce vom goli si matura memoria voastra de tot ce ati stiut sau n-ati stiut”.

Deci Turcanu a anuntat public cea mai sumbra perspectiva. Si s-a tinut de cuvânt.

As ruga pe cititorul de buna credinta sa aiba întelegere pentru semenul torturat, dar nu pentru a-l compatimi, ci mai degraba pentru a întelege ce memorie formidabila le-a trebuit acestor tineri ca sa-si „mature si sa-si goleasca” constiinta de tot ce au stiut.

Or, în aceasta situatie, nu puteai avea decât doua pozitii: sa spui totul fara selectie, tot ceea ce memoria ta înregistrase, cu toate consecintele grave pentru cei pe care îi „declarai”, sau sa dai cu târâita, acuzând memoria ca nu raspunde fidel la solicitari.

Va marturisesc un fapt de necrezut si de neînchipuit, pe care l-am trait împreuna cu cei care am trecut prin odioasa drama a demascarilor. Din momentul când Turcanu a facut aceasta comunicare, memoria si constiinta noastra au fost parca dezlegate si puse în miscare de o forta nascuta din grozavia suferintelor si a torturilor, ajunse la limita superioara, îmbracând forme de nebunie.

Fara vointa si fara efort, într-un mod bizar, îti apareau pe „ecran” toate refularile. Aceasta forta, care nu era a ta si pe care nu o întelegeai si nu o voiai, îti rascolea memoria si constiinta, aducându-ti dinainte, ca pe o tabla, tot ce uitasesi de când ai început sa vorbesti si pâna în clipa aceea.

Lucrul acesta e foarte greu de priceput, e un fenomen sufletesc pe care, ca sa-l poti întelege, trebuie sa-l traiesti.

Sa explice stiintific aceste fenomene specialistii în materie. Noi, cei ce le-am trait, ne multumim doar sa ni le aducem aminte.

Tot din acea zi, plantoanele de noapte nu se mai faceau de catre cei din comitetul de tortura, ci de noi, de cei torturati. Torturile îmbracau acum cea mai degradanta forma, fiind acum administrate chiar de noi, noua însine, devenind din victime ale opresiunii, opresori. Nu ne imaginasem nici în vis ca ne vom aplica torturi unii altora, pentru a fi cât mai compromisi ca batausi, turnatori, si instigatori.

În ultimele doua saptamâni ajunsesem într-o stare de slabiciune fizica de neimaginat; vointa si puterea mea de judecata se redusesera într-atât, ca nu ramasese din mine decât un bot de materie prin care mai pâlpâia o licarire de viata si constiinta, aproape de stingere.

Am mai spus ca pozitia fixa pe prici era suportata, fara nici o exagerare, mult mai greu decât bataile. Daca durerea din timpul bataii si ranile treceau, pozitia fixa parca nu avea sfârsit. Trupurile noastre erau aproape anchilozate si nu ne mai simteam sezutul, iar uitatul la vârful picioarelor îti producea o surescitare si o stare nervoasa atât de iritanta, încât aveai impresia ca nu mai ramasese din tine decât un nebun debusolat.

Si atunci, cum ar mai putea fi acuzati acesti tineri, cum li s-ar mai putea cere socoteala, cum ar mai putea fi denigrati si ce cuvinte de desconsiderare ai mai putea avea la adresa lor pentru greselile facute?

Sa nu surprinda pe nimeni ca unii dintre noi au spus lucruri inventate, numai pentru a scapa câteva clipe de insuportabila pozitie fixa de pe priciuri.

Asta a fost ce nu prevazusem noi, eu si camarazii mei: faptul ca, dupa torturile la care fuseseram supusi de catre cei din comitet, de atunci încolo urma sa fim nu numai victime, ci si chinuitori.

Ce om cinstit din lumea asta va putea sa înteleaga bestiala demascare, facuta nu de dusmanii nostri directi, comunistii, ci de camarazii si fratii nostri care cazusera victime, satanizati si înnebuniti de suferinta? Cine ar putea, de pilda, sa-si tortureze sotia si copiii pâna la nebunie?

La Pitesti si Gherla a fost iadul pe pamânt si mai rau nu ar fi putut fi. De aceea, oamenii nu vor întelege niciodata ce s-a întâmplat acolo, cum nici unii dintre noi n-au înteles.

Cei care ne urasc din momentul când am aparut în istorie, pot acum sa se bucure, vazând ce au însemnat demascarile.

Stiindu-i pe legionari prigoniti, torturati, denigrati, dispretuiti si ucisi, asa cum numai primii crestini au mai fost, toate fortele raului, toate ocultele, precum si aceia care le servesc interesele, se vor îmbratisa, manifestându-si ura satanica împotriva unor oameni cinstiti, cu credinta în Dumnezeu si cu dragoste pentru semenul si neamul lor.

De multe ori m-am întrebat daca mai exista la noi oameni cinstiti, cu simtul dreptatii, care sa judece si sa actioneze în frica lui Dumnezeu. De ce nu se mira nimeni ca legionarii sunt cei mai urâti, cei mai prigoniti si cei mai defaimati dintre toti membrii organizatiilor politice existente pe pamânt?

Am marturisit si o voi face pâna ce voi închide ochii, cum de altfel pot marturisi si camarazii mei, ca, daca nu ar fi fost tineretul legionar (în proportie de 80% din cei arestati si depusi la Pitesti), muncitorii si taranii legionari de la Gherla si elevii de liceu din Fratiile de Cruce de la Târgsor, odioasa demascare din închisorile comuniste din România nu s-ar mai fi realizat. Aceasta o stiu Nicolski si cei care au pregatit planul; executantii nu mai sunt.

Noi, legionarii, femei si barbati, tineri sau în vârsta, am fost singura formatiune politica organizata si disciplinata care s-a opus cu toata forta comunismului din România. Ceilalti opozanti au fost cazuri singulare sau grupari mici si nu organizati cu zecile de mii pe tot cuprinsul tarii, ca legionarii. Aici s-a vazut lupta comunistilor împotriva conceptiei politice a Comandantului Miscarii Legionare, Horia Sima, verificata în cei trei ani de demascari.

Pâna mai ieri, slugile satanei, fie ei români sau cei ce numai vorbesc limba noastra, servind indiferent carei oculte, acuzau numai tineretul legionar pentru aceasta drama. Când si-au dat seama ca, prin acest procedeu, faceau propaganda Miscarii Legionare, si-au schimbat atitudinea cu 180 de grade, negând tocmai participarea acestui tineret la cele petrecute la Pitesti si Gherla. Sustineti-va mârsavia, domnilor, dar cu nume si date, nu cu fabulatii, pentru ca noi îi stim pe toti cei care au trecut pe la Suceava, Pitesti, Gherla, Târgsor, Mislea, Aiud (închisoare destinata anume legionarilor începând cu anul 1955)!

Nu cei care încearca sa devieze atentia românilor de la jertfa legionara, unica în istoria politica a popoarelor, nu ocultele puse în slujba raului vor birui. Va veni ziua când Arhanghelul dreptatii Dumnezeiesti va lovi cu spada lui de foc pe supusii tuturor ocultelor docile lui Lucifer.

Si, pe jertfele miilor de martiri legionari, se vor ridica tineri curati la inima, cu credinta în Dumnezeu si dragoste de oameni, care sa încinga sabiile Adevarului.

Spuneam ca, în cele doua saptamâni de crâncena „relaxare”, fiecare a fost torturat în launtrul constiintei sale de întrebari: ce sa faca, ce sa declare, pe cine sa apere? Fiecare si-a facut un plan în acest sens.

Dupa altercatia cu Turcanu, ajunsesem la concluzia ca nu trebuia sa ma mai tem de duhul sau demonic. Eram întarit de puterea pe care mi-o dadea mila lui Dumnezeu, care ma îndemna sa încerc, sa încerc mereu, conform convingerii mele ca viata aceasta pe pamânt nu e decât o încercare, o lupta permanenta cu ispita, slabiciunea si neputintele proprii.

Mi-am facut un proces de constiinta: ce declar si ce nu declar, ce stiau altii despre mine si ce stiam eu despre altii, ce rau as aduce celui pe care îl voi declara, ce complicatii si ce urmari vor avea spusele mele pentru camarazii si prietenii mei pe care nu-i declarasem la ancheta oficiala de la Suceava.

În sufletul meu se zvârcoleau slabiciunea si neputinta, renuntarea si hotarârea, într-un amestec disperat. Din aceasta învalmaseala trebuia sa aleg si sa pun în ordine, cu discernamânt, tot ceea ce ni se va cere sa declaram.

În acele clipe, de mari framântari de constiinta, am avut lânga mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Într-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat, mi-a zis: „Fii tare, frate!” Daca nu i-as fi simtit mâna, as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El înca mai traia momentul când fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui.

Stateam nauc si nu pricepeam, întrebându-ma daca nu cumva voia sa ma încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea sa declare în fata întregii camere ceea ce-mi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.

Atitudinea lui m-a trezit la realitate si mi-a dat certitudinea ca, daca unul singur din camarazi este alaturi de tine, biruinta nu poate fi decât de partea noastra.

Cine i-a egalat oare pe Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Ghita Andrisan, Mitan Virgil, Popescu Paul, Gelu Gheorghiu, Visovan Aurel – eroul de la Pitesti, Ungureanu (Maglavit), Sântimbreanu Ion, Cornea, Grigoras Ion, Hutuleac Ion?

Cine ar fi crezut ca nici unul din tinerii legionari si nelegionari din aceasta camera nu va cadea, în asa chip, încât asupritorii sa se poata servi de ei?

În lupta, încercarea este cea care îti verifica taria. Daca vocea lui Gelu Gheorghiu nu mi-ar fi încalzit sufletul cu puterea dragostei si nu mi-ar fi dat acel imbold si acea încredere sa rezist, nu stiu care ar fi fost comportarea mea în continuare, la demascari.

Lumina care a stralucit în sufletul meu mi-a redat puterea sa calc peste slabiciuni si sa iau o hotarâre ferma. Odata ce lumina s-a strecurat în constiinta mea, mi-am facut planul, convins fiind de puterea si ajutorul lui Dumnezeu în aceasta încercare.

Am capatat o deosebita liniste interioara gândindu-ma la jertfa camaradului Iosub Mihai, care îmi fusese ajutor în întreaga mea activitate; de asemenea, stiind de la Suceava ca Moisiu nu avea sa fie adus la Pitesti (nu marturisise ca era student) si ca, prin urmare, tot ce cunostea el nu risca sa fie denuntat. Aceste doua marturii au fost astfel înmormântate în vesnicie.

Din mormânt, Iosub nu mai putea declara nimic: dusese dincolo toate secretele noastre. Moartea lui a salvat pe multi dintre camarazii nostri, legionari sau prieteni ai Legiunii. Stiam de asemenea ca Iosub nu declarase nimic înainte de a fi ucis, pentru ca tot timpul fusese aproape de mine în celula în care a fost asasinat. Dupa eliberarea mea din închisoare, am verificat ca nici unuia dintre cei care avusesera legatura cu mine si cu Iosub nu li s-a întâmplat nimic.

Am trecut apoi în revista celelalte surse informative. Cât am stat la Suceava, dupa proces, cu Petrica Tudose nu discutasem nimic în legatura cu activitatea noastra din libertate. Ce vorbisem cu Oprisan la celula 18 erau lucruri care nu priveau activitatea din libertate, ci doar probleme de teologie, el fiind teolog si neinteresându-l niciodata politica.

Cu cei doi tineri nelegionari, Petrovan si Negrescu, lucrurile stateau altfel. Ei se gaseau în camera 3 subsol cu mine, adusi anume aici ca sa fim confruntati, crezându-se, asa cum mi-a spus misteriosul anchetator din 26 octombrie 1949, ca eu i-as fi facut legionari în închisoare.

Cu Popa Tanu, pe care-l cunosteam mai bine ca oricine, iar nu discutasem probleme privind Legiunea; ma îngrozea însa gândul ca voi da într-o zi ochii cu acest monstru si îmi va plati tot ce-i facusem în celula 59, la Suceava.

*

În luna ianuarie, când au început declaratiile tinerilor de la munca silnica si temnita grea, Turcanu era extrem de ocupat sa citeasca, sa trieze si sa confrunte sute de declaratii. De aceea, pentru a nu ne întâlni unii cu altii cei din camere diferite, s-au amenajat mai multe compartimente la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile. Când doi sau trei din aceeasi camera îsi scriau declaratiile, o faceau la aceeasi masa, pe câta vreme cei din camere diferite nu se puteau vedea între ei.

Cei care au trecut pe la camera 4 spital îsi amintesc foarte bine ca în partea stânga, cum intrai în camera, spre geamul ce dadea la strada, era un tarc împrejmuit din cearceafuri, unde statea cineva care nu putea fi vazut. Cu toate acestea, cearceafurile neajungând pâna jos, se putea distinge foarte bine, din pozitia în care ne gaseam la masa, ce fel de cizme sau pantofi purtau cei ce stateau acolo la pânda.

În repetate rânduri, cât am scris, am observat cizme sau pantofi de ofiter, caci gardienii nu purtau pantofi. Am mai spus ca în acest tarc asistau ajutoarele lui Nicolski, pentru a fi siguri ca Turcanu nu-i tragea pe sfoara. Aceasta situatie mi-a întarit convingerea ca, atât Nicolski, cât si Zeller si ceilalti, nu aveau încredere în Turcanu, ci se serveau de el pentru a-si îndeplini planul.

Fiind atât de ocupat, Turcanu era ajutat de cei din comitete, care asistau câte unul sau doi, verificând daca ce se scria era identic cu ceea ce fusese spus public, în fata camerei si a comitetului de tortura. De aceea, atunci când se facea o declaratie, ei îsi notau totul într-un caiet – desigur, furnizat de administratia închisorii. Din cauza acestui sistem de confruntare era foarte greu, daca nu imposibil, sa omiti ceva.

Pentru scrierea acestor declaratii eram dusi de la ora sapte dimineata si tinuti pâna la ora noua seara. Pâna în luna februarie escorta o facea Turcanu si câtiva gardieni pusi la dispozitia lui, alesi dintre cei tineri, nou angajati, prelucrati si amenintati sa nu scoata un cuvânt.

Din camera eram scosi fie de Turcanu direct, fie de seful de sectie, si predati acestor gardieni de naveta. Dupa demascari, am aflat ca unele dintre ajutoarele de încredere ale lui Turcanu lucrau si la trierea declaratiilor pe centre universitare, capitale de regiuni si raioane.

La camera 4 spital am înteles ca declaratiile noastre, dupa verificari si confruntari, erau trimise la Nicolski si apoi la oficiile de Securitate din capitalele de regiuni si raioane.

Nicolski se pregatea sa trimita cât mai repede declaratiile noastre la diversele securitati, pentru arestarea celor declarati de noi.

Mai greu era sa-mi dau seama ce stiau altii despre activitatea mea, pe care nu o declarasem la Suceava. Cel care cunostea activitatea mea era Cojocaru. Am mai spus: cea mai mare „greseala” a tinerilor legionari a fost încrederea deplina pe care au avut-o unii în altii. Dar puteam noi oare prevedea prin ce vom trece? Nu era oare mai de pret cinstea si încrederea decât greseala? În Cojocaru aveam o încredere mai mare decât în mine, ce s-a dovedit a nu fi zadarnica, pentru ca nici el nu a declarat nimic.

De aici încolo, tot ce stiam în legatura cu camarazii mei, nedeclarati la ancheta de la Suceava, depindea numai de mine sa fie spus sau nu.

Si iata ca mi-a fost deschisa, din mila lui Dumnezeu, o portita de scapare.

Începuse atunci ancheta lui nea Georgica gardianul, seful sectiei de munca silnica de la etajul 2, mutat apoi la etajul 3, în legatura cu înlesnirile pe care le facuse, prin scrisori, unei detinute din lumea buna a Bucurestilor.

Într-o dimineata, usa camerei se deschise brutal si aparu, ca o furtuna, Turcanu. S-a uitat prin camera si ochii lui s-au oprit asupra mea, facându-mi semn sa ies afara.

Pe culoar, m-a somat sa-l urmez. Eram atât de slabit, ca abia ma miscam, iar el ma zorea. Îl vedeam pentru a doua oara îmbracat în cojocul de santinela si cu smocul de chei în mâna. Am observat ca era încaltat cu pâslari pe care-i foloseau si gardienii în schimbul de noapte. Pe unde trecea Turcanu, gardienii dispareau si se ascundeau de parca ar fi trecut o fiara salbatica care ameninta sa-i sfâsie.

Mergând asa în urma lui, ma întrebam cine i-o fi dat atâta putere – pe vremea aceea nu stiam de Nicolski si de Zeller – ca toata închisoarea cu detinutii si gardienii ei sa fie numai la dispozitia sa.

Nicolski avea sa spuna mai târziu ca numai Turcanu si ajutoarele lui au facut demascarile, la ordinele primite din strainatate si nicidecum de la el si de la altii din Comitetul Central. Doamne! Pâna unde ajunge minciuna, ipocrizia si diversiunea bolsevica! Cum putea oare un detinut ca Turcanu sa aiba aceasta închisoare si toti detinutii din ea la discretia si bunul sau plac? Dar administratia închisorii ce rol mai avea? Închisoarea era condusa si administrata de Turcanu!

Iata momeala pe care i-a întins-o Nicolski lui Turcanu, pentru ca nici în vis sa nu-si dea seama în ce cursa fusese atras si ce victima avea sa fie, împreuna cu ajutoarele lui. Nicolski stia, de fapt, înca dinainte de începerea demascarilor, ca cei care vor duce la îndeplinire planul vor fi executati, pentru a se sterge orice urma.

Nu exista rau îndreptat împotriva semenului, pe care dreptatea lui Dumnezeu sa nu îl sanctioneze. Acest om frumos, voinic si cu o inteligenta iesita din comun, Turcanu, nu ar fi facut mai bine sa-si execute în liniste cei sapte ani de închisoare? S-ar fi eliberat si el ca toti ceilalti detinuti si nu ar fi avut nimic pe constiinta. Orgoliul si setea de marire întuneca ratiunea, ducând la betia puterii. Pentru cei ce au aceasta patima nu exista întoarcere, prabusirea lor e fara putinta de salvare.

Când am ajuns la camera 4 spital, Turcanu a întrebat tare, sa auda si cei din dosul cearceafului, daca în 1950, vara, când eram la etajul 3, vis-a-vis de celula doamnei cu pricina si ieseam cu tineta la W.C., îl vazusem pe Georgica gardianul stând de vorba cu ea în usa sau intrând în celula. Realitatea era ca îl vazusem dar, pentru ca se purtase omeneste cu noi, am raspuns ferm ca n-am observat nimic, niciodata.

De ce m-o fi ales atunci tocmai pe mine Turcanu, n-am reusit sa înteleg. Oricum însa, acea discutie cu el se lega strâns de atitudinea pe care trebuia sa o am în timpul declaratiilor de mai târziu.

Si solutia avea sa mi-o dea tot Turcanu, întrebându-ma daca mai aveam ceva de marturisit, în afara celor spuse în camera 2 parter. I-am raspuns clar si sigur pe mine ca nu mai aveam decât lucruri marunte. La care el m-a amenintat cu moartea, daca îi voi ascunde ceva. În sinea mea, mi-am zis ca, de asta data, cazuse si el în plasa mea.

Turcanu credea ca declarasem tot la camera 2 parter; era si foarte multumit ca nu divulgasem secretul reeducarii.

A fost a treia si ultima oara când Turcanu, datorita atitudinii mele, s-a îndoit de memoria sa formidabila. Nu-mi ramânea decât sa exploatez acest atu. Stiam însa ca trebuia sa declar si eu ceva si ramânea sa ma hotarasc ce anume.

Dupa câteva zile, parca Dumnezeu i-a soptit lui Pavaloaia, ca i-am putea denunta pe fostii frati de cruce si fratiori care activasera în anii 1940-1941 în F.D.C. în liceul nostru. I-am cerut lui Pavaloaia lamuriri, dar el mi-a spus sa declar tot ce stiu, lasându-mi libertatea sa fac selectia. Am fost convins ca-mi întindea o cursa, pentru ca de la Falticeni numai eu si el puteam da relatii din anii 1940-1941.

Am cautat sa mi-i amintesc pe toti cei pe care i-am cunoscut acolo, ce date aveam despre ei, care au fost arestati si care nu puteau fi gasiti. Majoritatea acestor camarazi aveau caziere din timpul lui Antonescu. Nu stiam însa daca vreunii îsi reluasera sau nu activitatea în cadrul Corpului Studentesc Legionar.

Declaratiile despre camarazii de la Falticeni le-am dat timp de mai multe zile, iar Pavaloaia nu le-a comentat.

Pentru declaratiile scrise la camera 4 spital se faceau programari, iar cazurile de urgenta si confruntarile se rezolvau peste aceasta ordine. Cum Pavaloaia voia sa scape de camarazii de la Falticeni, m-a programat la Turcanu, imediat dupa interogatoriul în legatura cu nea Georgica gardianul, programare ce a marcat o cotitura în viata mea de închisoare si în demascarile de la Pitesti.

A doua zi dupa întâlnirea cu Turcanu, seful de sectie a deschis usa si, cu o hârtie în mâna, a întrebat de mine. M-a scos din camera si m-a dus pâna la capatul sectiei, unde m-a predat unui gardian care ne escorta între camera de tortura si camera 4 spital.

Atunci am avut acea întâlnire, desigur programata, cu Bogdanovici, de neuitat pentru mine, pe care am relatat-o deja, în capitolul referitor la închisoarea din Suceava.

Ce as mai putea spune despre Bogdanovici?

Turcanu l-a ucis, probabil la ordinul lui Nicolski, pentru ca nu acceptase reeducarea violenta, vrând „sa duca regimul în eroare” prin jocul de-a „inteligenta”. Cum însa nici Turcanu si nici ajutoarele lui nu mai sunt pentru a marturisi, singurul care cunoaste adevarul în acest caz a ramas Nicolski.

Deci, în planul ocultei, Bogdanovici trebuia sa dispara pentru a se sterge orice urma în legatura cu felul în care începuse reeducarea de la Suceava. Toti trebuiau sa dispara, pâna la Nicolski, ca si în cazul lui Beria, ca sa nu se stie cine a ordonat si executat planul acestei drame.

Sunt sigur ca daca Bogdanovici ar fi acceptat demascarile prin violenta la Pitesti, el nu ar fi fost ucis. Bogdanovici a facut însa greseala de a-i fi spus lui Popa Tanu, colegul si prietenul sau din Soroca, precum si lui Martinus, ca el ar fi fost dispus sa faca acel joc de-a reeducarea, dar numai pentru a salva tineretul legionar. Acestia doi l-au denuntat lui Turcanu.

El s-a facut vinovat de a fi început reeducarea la Suceava. Ca a facut-o la sfaturile tatalui sau, sau la propunerea comunistilor, nu mai are importanta. De altfel, el si-a recunoscut greseala, marturisindu-mi înainte de a muri: „Frate, asa se platesc greselile!”.

Totusi, Bogdanovici nu a fost un ticalos, un turnator. A încercat sa faca un joc cu comunistii, asa cum au facut multi dintre universitarii si intelectualii de marca. Nici un intelectual român nu are dreptul sa-l judece, mai ales ca multi au facut acest joc de buna voie. Pe el l-a judecat probabil propria constiinta.

Bogdanovici nu a sfârsit ca un ticalos, cum pe nedrept l-au acuzat unii, ci a ramas un martir, ucis miseleste, prin cele mai groaznice torturi, care au durat un an si patru luni. Daca cineva l-ar fi vazut cum l-am vazut eu, la întâlnirea noastra pe scari, s-ar fi cutremurat. Arata ca un mort. Pe oasele lui nu mai ramasese decât pielea întinsa si ochii mari înfundati în orbite, în care mai licarea doar un strop de viata. Un mort, cu ochii vii. Câta suferinta si durere, cât chin! Si câta rabdare a avut acest tânar ca sa poata suporta torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Pitesti!

La amintirea lui, ma plec cu adânca veneratie, întelegere si dragoste camaradereasca. A fost un martir care, împreuna cu toti cei ucisi în demascari, în anchete sau în alte împrejurari, a îngrosat rândurile legionarilor cazuti.

Aceasta întâlnire mi-a zguduit toata fiinta, mi-a ravasit constiinta si puterea de judecata, iar ochii suferintei lui, din iarna lui 1951, ma vor urmari pâna la moarte.

Declaratiile publice în camera

Dintre primii care au început sa faca declaratii, au fost: Gheorghiu, Tudose, Cornea, Sântimbreanu, Hutuleac, Paul Popescu, Comanici, Romica Proistosescu, apoi Vlad Dragoescu si Ionescu dintre nelegionari, toti cu o conduita de eroi în închisoarea din Pitesti.

Cum Zaharia si ceilalti din comitet fusesera informati de Turcanu ca eu declarasem ce era mai important, în urma demascarilor de la camera 2 parter, fapt care ma avantaja, mai ramânea sa studiez ce sa declar si mai ales ce sa nu declar.

Foarte importanta era cantitatea de informatii pe care o detinea fiecare tânar, nedeclarate în timpul anchetei oficiale, în legatura cu activitatea fiecaruia, precum si cu cei implicati în aceasta activitate. Dupa cele vazute în camera 2 parter, am fost convins ca unele din cele declarate erau fictive, pentru ca bietii tineri sa mai scape din insuportabila pozitie fixa de pe priciuri si de torturile la care erau supusi. Securitatea avea urgent nevoie de aceste declaratii pentru a judeca si condamna pe cei internati în lagare si nejudecati.

Alte declaratii erau cele în legatura cu ceea ce auzisem în închisoare de la camarazii nostri. Toate erau scrise într-un carnet de catre membrii comitetelor de tortura care ne asistau. Notele îi serveau lui Turcanu ca sa poata verifica oamenii foarte usor, confruntând declaratiile între ele.

Declaratiile referitoare la intimitatile delicate, acestea au fost lasate mai pe urma; ce-l interesa pe Nicolski în primul rând erau declaratiile privind pe cei necondamnati înca si pe cei ramasi în libertate, care prezentau un pericol pentru regim.

Pe la sfârsitul lui ianuarie, Turcanu l-a ucis personal pe un tânar legionar, pe nume Nita Cornel, care fusese premiantul de onoare al liceului teoretic din Bacau si unul dintre cei mai buni studenti ai Politehnicii din Bucuresti. Turcanu l-a ucis zdrobindu-i ficatul cu picioarele, pentru ca marturisise public – auzind si cei de dupa cearceafuri – ca este crestin si legionar si vrea sa moara în aceasta credinta.

Nu încape nici o îndoiala ca Turcanu îl adusese în camera 4 spital, ca sa demonstreze celui ascuns – care se prea poate sa fi fost Nicolski sau Zeller – loialitatea lui fata de comunisti si faptul ca putea suprima viata unui tânar, fara pic de mila, atunci când victima îsi marturisea public credinta în Dumnezeu si în Legiune.

Tânarul acela se asemana în calitati, credinta si atitudine, cu Pintilie, fiind, ca si el, unul din cei mai buni dintre noi. Asa s-a facut ca Miscarea Legionara a dat dintre tinerii ei ce a avut mai de pret, ca jertfe închinate lui Dumnezeu si credintei legionare. Sunt convins ca, daca tineretul legionar ar fi dat numai aceste doua jertfe, ar fi împlinit poate prinosul de sacrificiu. Ei valorau cât sute dintre noi, ceilalti.

Nebunia, delirul colectiv al disperarii, s-a manifestat prin actiunea reciproca de tortura, administrata de cei care devenisera din victime, tortionari. Daca s-ar face o comparatie între acesti tineri de dinainte de demascari, când armonia, dragostea si întelegerea se vedea la ei, atât la legionari cât si la nelegionari, si cei de dupa demascari, înnebuniti de suferinta si disperare, având o comportare de fiara unul fata de altul, nu ti-ai putea explica transformarea, decât printr-o nebunie colectiva.

Fata de ceea ce am vazut la camera 2 parter si la Gherla, nu pot sa nu remarc ca majoritatea tinerilor din camera 3 subsol s-au comportat, totusi, mai blând, când au fost siliti sa-si tortureze camarazii.

Cine ar putea întelege ca, atunci când unul era pus sa-si bata camaradul, plângea frânt de durerea, de chinul pe care-l provoca celui torturat?

Mai mult de jumatate din camarazii de la camera 3 subsol, pe care i-am vazut cu ochii mei, traiau aceste stari sufletesti. Cine va crede? Slugile satanei? Categoric nu, ci numai cei ce au trecut pe acolo, camarazii nostri si cei care vor veni dupa noi. Altfel, totul e doar o poveste de domeniul fantasticului sau al patologiei.

Ciudat era si ca, uneori, victimele cereau celor care-i bateau sa dea mai tare, dupa ordinele comitetului de tortura. Unii bateau si plângeau de suferinta celui torturat, în timp ce victima cerea sa fie lovita mai tare. Cum s-ar putea explica aceasta stare de constiinta?

Cine nu i-a vazut pe Paul Popescu, pe Sântimbreanu, Cornea, Ungureanu, Grigoras, Hutuleac, Visovan, Nedelcu, si ceilalti... sau pe Vlad Dragoescu si Ionescu, dintre nelegionari, cine nu i-a vazut pe cei care se torturau reciproc, plângând amândoi, dar nu de durerea proprie, ci de durerea celuilalt? Nu tin toate acestea de domeniul fantasticului si al nebuniei pentru cei care n-au trecut pe acolo sau pentru cei de rea credinta?

Ce om cuminte, normal si cinstit, si-ar tortura sotia si copiii pe care îi iubeste? Cum poti tortura pe cel pe care-l iubesti? Nici macar un nebun nu ar face asa ceva. Doar diavolul, care nu are sentimente. Dar noi toti eram posedati atunci de duhurile satanei. Cine sa te creada ca tot ce ai vazut si simtit este adevarat? Numai Dumnezeu si tu însuti, cel care ai trait aceasta nebunie.

Am mai spus ca, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputinta, de slabiciunea si prabusirea mea. Povestesc totusi urmatoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de buna credinta sa înteleaga nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari si nelegionari de acolo.

Într-o buna seara, aproape de ora noua, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând.

S-a oprit în dreptul priciului meu si mi-a zis sa-l urmez. M-a dus si m-a instalat pe priciul comitetului de tortura, m-a legat de mâini si de picioare si s-a adresat celorlalti: „Veniti sa va îmbratisati camaradul care v-a fost sef de camera si nu a vrut sa va bata”.

Sa fi facut asta din ordinul lui Turcanu sau era o simpla manifestare a exceselor lui, nu stiu nici pâna acum. Marturisesc însa, cu frica de Dumnezeu, ca niciodata pâna atunci nu m-am simtit mai aproape de oameni si mai afectuos fata de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc sa traiesc ura si razbunarea, traiam placerea si satisfactia – e paradoxal – ca acei ce ma loveau n-o faceau din ura, ci pentru ca erau înnebuniti, constrânsi, torturati sa o faca.

În clipa aceea, i-as fi strâns în brate si le-as fi sarutat ranile si vânataile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, sa nu vad cine ma loveste, pentru ca în aceleasi împrejurari si eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprisan, la camera 2 parter.

Traiam bucuria ca-mi platesc slabiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, asa se platesc greselile”.

Necredinciosii, cei ce ne urasc, cei ce nu au avut fata de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune ca ceea ce marturisesc eu sunt mai mult decât nebunie.

Daca nu as fi trait eu însumi aceste stari sufletesti, daca fiinta mea nu s-ar fi zguduit pâna la ultima fibra, nu mi-as fi înteles niciodata camarazii si nici drama de la Pitesti si Gherla.

Mi-am pierdut cunostinta, asa ca nu stiu cât a durat tortura si nici nu am vrut sa aflu cine m-a lovit si cine nu. Mi-amintesc doar ca, a doua zi de dimineata, eram pe prici, dar nu în pozitie fixa, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam si plin de rani.

Si totusi, în clipele acelea, eram convins ca nici unul dintre camarazi nu ma atinsese nici macar cu un deget, ci fiinte dintr-o alta lume, pline de ura si cinism, ma lovisera cu bestialitate.

Nu m-am miscat de pe prici timp de o saptamâna, iar mâncarea îmi era adusa acolo. I s-a permis chiar unui camarad sa-mi puna pe rani comprese cu apa rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost ca unii dintre camarazii care m-au torturat, dupa cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, asa cum nici eu nu ma mai puteam uita în ochii lui Oprisan. I-am înteles. Nu vreau sa dau numele celor ce m-au lovit; unii mai traiesc înca si s-ar putea sa le provoc o mare durere.

Atunci a fost ultima oara când mi-am pierdut cunostinta în timpul torturii.

Pâna la Pastile lui 1951, cei din camera au mai fost pusi sa ma tortureze, însa individual. Unii au refuzat, cum au fost: Nedelcu, Gheorghiu, Cornea, Dinescu, Visovan, Tudose, Ungureanu, Hutuleac, Grigoras, Dragoescu si altii...

Nici unul din cei care au acceptat nu a lovit cum i se ordona ci, dimpotriva, eu îi rugam sa loveasca mai tare, iar ei, cu siroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul, neîntrecând însa nici unul masura.

Cei care refuzasera sa ma loveasca au fost si ei crunt batuti dupa aceea. Dar durerea mea pentru suferinta lor întrecea cu mult suferinta pe care mi-o pricinuisera ei.

Cine ar putea crede sau întelege ca poti iubi cu atâta afectiune pe cel ce ti-a provocat atâta durere? Cine n-a trecut pe acolo nu va putea. Dar pentru noi, care am simtit pe neputincioasele noastre trupuri toate acestea, faptele sunt mult mai usor de înteles.

Toti mi-au ramas în inima asa cum îi cunoscusem înainte de începerea demascarilor de la camera 3 subsol. Da, atunci fusesera ei cei adevarati, iar acum erau posedati si nebuni.

Cum vor putea întelege cei care sunt plini de ura, de razbunare si lipsiti de mila fata de semenii lor, ca tu l-ai iertat pe fratele tau chiar în clipa când te tortura, pentru ca simteai ca acest frate al tau, în starea lui normala, niciodata nu ar fi ridicat mâna sa te loveasca?

Adevarata dragoste se vadeste atunci când îti întelegi semenul si-i ierti greseala. Oare relele din lumea aceasta nu se întâmpla tocmai din cauza urii si razbunarii fratilor nostri?

Dupa întâlnirea mea cu Bogdanovici, care mi-a zguduit atât de mult constiinta, mi-am pus întrebarea: vom întelege oare sa nu repetam greselile altora? Nu a fost ucis Bogdanovici tocmai pentru ca nu a vrut sa loveasca? Nu am vazut eu în ochii lui suferinta a mii de tineri, suferinta pe care el o ducea dincolo de mormânt?

Am mai spus ca noi ne refuzam orice compatimire pentru durerile noastre. Daca vorbim, o facem pentru a arata celorlalti ca exista o categorie de oameni aflati în serviciul satanei, care cultiva ura, minciuna, ipocrizia, diversiunea, dispretul, pentru a provoca cât mai multa suferinta semenilor.

Nu ne-am plâns si nu ne vom plânge vreodata de durerile si suferintele pe care le-am suportat, deoarece drumul pe care noi însine l-am ales era un drum de calvar, anevoios si semanat cu dureri.

Atunci când durerea si suferinta s-au instalat în viata noastra sub diferite forme: foame, frig, dor nepotolit, umilinta, lipsa de comunicare scrisa sau vorbita cu cei dragi; când am fost pusi în imposibilitatea de a învata, de a cunoaste, când nu ne puteam face o profesiune, stând atâtia ani despartiti de parinti, sotii si copii si, pe deasupra, având si sumbra perspectiva ca nu vom scapa vreodata de acolo – unii au vrut sa se salveze, dar s-au pomenit, unde?!

Au acceptat momeala satanei, crezând ca vor scapa de suferinta, aplicând-o celor ce deja sufereau. Dupa legea firii însa, cel ce provoaca suferinta fratelui sau pentru a scapa el însusi de ea, nu va fi iertat niciodata si aceeasi implacabila pedeapsa se va întoarce si asupra lui.

Astfel, suferinta îsi dubleaza efectul, actionând asupra amândurora.

Aceia dintre noi care au înteles fara murmur si fara sovaire ca drumul va fi greu dar ca, prin credinta si rabdare vom birui, au rabdat pâna la limita deznadejdii, încercând din toate puterile lor sa nu pricinuiasca suferinta nimanui. Ei au fost cei ce au rabdat cu stoicism loviturile date de camarazii lor înnebuniti de frica si deznadejde, rugându-i pe acestia sa loveasca mai tare, asa cum le ordonau satrapii, pentru a nu fi si ei, cei ce loveau, supusi dupa aceea torturilor. Sublima nebunie a deznadejdii! Ce vreti mai mult?

Voi, dragi camarazi, veti întelege oare? Adevarata întelegere nu poate izvorî decât din dragoste: nu noi loveam, ci ura satanei.

Asta s-a vazut bine dupa încetarea demascarilor: camarazii se strângeau în brate cu aceeasi dragoste, stima si întelegere, ca înainte. Cine n-a trait clipa iertarii, a întelegerii, a împacarii, a reîntâlnirii în dragoste, nu-i va întelege niciodata pe cei ce au trecut prin demascari.

Dintre metodele de nesuportat, aplicate tuturor camarazilor nostri de catre Nicolski, prin Turcanu si comitetele de tortura, cea mai grea a fost pozitia fixa pe prici. Starea nervoasa pe care ti-o provoca aceasta pozitie era groaznica. Parca cineva îti sfredelea creierul, slabindu-ti vointa si puterea de judecata, facându-te sa traiesti senzatia ca, din moment în moment, puteai sa-ti pierzi mintile.

Dupa ce au încetat demascarile, camarazii mei spuneau ca nebunia deznadejdii a ajuns la limita de rezistenta nervoasa în momentul în care a fost preferata durerea fizica, în locul pozitiei fixe. Aceasta tortura îi dusese pâna la abolirea totala a vointei si a puterii de discernamânt, fiind dispusi apoi sa declare si sa faca orice li s-ar fi cerut.

Vazând pe Pintilie si pe Nedelcu iesiti din minti, am trait si noi groaza de a ajunge ca ei. De fapt, era nebunia deznadejdii, acea stare pe care ne-o promisese Turcanu, când spusese ca va face din noi ceea ce va vrea el.

Gratie ajutorului Dumnezeiesc, numarul celor pierduti în urma acestor încercari a fost mult mai mic decât al acelora care, având si ei credinta puternica, în visul si idealul lor, s-au oprit totusi la limita disperarii. Orice om luminat la minte, cu putere de judecata, întelegere si bun simt, va ajunge la convingerea ca, atunci când i se distruge cuiva vointa, ca urmare a torturii continue, acela va ajunge la deznadejde. Iar deznadejdea, conjugata cu nebunia, macina puterea de judecata a omului, ducându-l la dezechilibru total.