Ed. MARINEASA, Timisoara  

 

Capitolul XV 

Marturii despre preotul Cornel Dascal

 

 Motto: Exista un razboi continuu între bine si rau, între dreptate si nedreptate, între libertate si prizonieratul de idei, între puritate si coruptie; si toate aceste batalii se dau pe un singur câmp de lupta, care este inima omului. Din cartea "Sapte cuvinte pentru tineri", de preot Gheorghe Calciu 

Pendulând între munte si ses, trecând iarna pe ascuns Oltul, prin vaduri numai de ei stiute, catre satele "de pe Ardeal", luptatorii anticomunisti s-au bucurat de simpatia majoritatii populatiei si de încrederea unor oameni de mare curaj si actiune. Secretul rezistentei fagarasene armate din munti a constat tocmai în solidaritatea de simtire a acelor sate. În ultima perioada a luptei, actiunea celor ascunsi si urmariti s-a deplasat în vecinatatea Fagarasului spre vestul Tarii Oltului, catre Podragul, Vistea Mare, Arpasu Mare, Bâlea, Valea Doamnei, pâna dincolo de Suru, spre Sebes Olt, zona muntoasa mai putin accesibila si initial mai putin "pieptanata" de copoii regimului, de trupe si informatori. Din satele Vistea de Jos, Ucea de Jos, Arpasu de Jos, Cârtisoara, Cârta, Colun si Noul Român, partizanii au primit hrana si informatii de la oamenii de încredere care s-au constituit în retele de sprijin în jurul membrilor conducerii rezistentei organizate din Tara Oltului. Din Reteaua de Sprijin Vistea condusa de Olimpiu Borzea au facut parte: parintele Cornel Dascal (Arpasu de Jos), Remus Budac (Cârta), economist Ionita Greavu (Noul Român) si doctor Gheorghe Telea (Sibiu). La rândul lor fiecare dintre acestia dispunea de un numar de oameni devotati care actionau independent, fara sa stie unul de celalalt. De pilda, profesorul Budac colabora independent cu Aurel Banciu (Cârtisoara), Veti Malene (Porumbac), familia Budac Grafi (Noul Român) si multi altii. Unul dintre acesti colaboratori a fost si Nicolae Trandafir, tigan lautar din Arpasul de Jos un om abil si tenace care ducea partizanilor provizii si mesaje pe care le lasa la locul numit "caramidarie". Parintele Cornel Dascal (9 ianuarie 1916 - 9 august 1994) l-a cunoscut pe Olimpiu Borzea din timpul studentiei. Student fiind la Facultatea de Teologie din Sibiu lucra si ca econom la Scoala Normala alaturi de Olimpiu Borzea care era secretar. În 1943 parintele Dascal a primit o parohie la Lepindea judetul Maramures. Odata cu începutul prigoanei comuniste multi dintre intelectualii de frunte ai tarii s-au vazut nevoiti sa se ascunda de securitate. Unul dintre acestia a fost Nichifor Crainic care a cautat adapost la fostii sai studenti. Asa a ajuns si poetul, filozoful si teologul Nichifor Crainic în casa parintelui Dascal de la Lepindea, unde a stat ascuns timp de un an. Dupa arestarea lui Crainic, sederea familiei Dascal la Lepindea devenise prea riscanta, motiv pentru care preotul s-a transferat la Arpasul de Jos. Se parea ca i-au pierdut urma, iar viata se desfasura aparent între amvonul bisericii, familie si gospodarie. Numai ca în realitate în tot acest timp parintele Dascal, îndemnat de dragostea fata de credinta strabuna si de neam a fost alaturi de parintele Dumitru Ghindea din Dragus (originar din Ucea de Sus), duhovnicul luptatorilor din munti. De prin 1955, preotul iubit de întreaga suflare a satului Arpas a început sa fie hartuit de securitate, care între timp a aflat de episodul Crainic. "De câte ori se ducea la Fagaras la sedintele protopopiatului era convocat la sediul securitatii. Adesea de acasa securistii îl duceau la interogatoriu pe malul Oltului ca sa-l sperie. În general, îi cereau sa-i divulge ce a aflat la spovedanie de la oamenii din sat", povesteste profesor Cornelia Dascal, una din fiicele preotului. 90 Între timp, la 10 martie 1955, Olimpiu Borzea este arestat pentru prima data. Pus apoi în libertate, probabil pentru a i se supraveghea miscarile, Olimpiu Borzea l-a informat pe Remus Budac ca "reteaua Vistea a cazut" si l-a rugat sa-l înstiinteze pe Gavrila Ogoranu, seful luptatorilor din munti despre aceasta întorsatura a lucrurilor. Apoi l-a vizitat acasa pe parintele Dascal pe care, într-o lunga convorbire, l-a pus în tema despre situatia existenta. Tot atunci Olimpiu Borzea se spovedeste fiind postul Pastilor din 1955. În decembrie 1956, un camion militar cu prelata kaki a stationat cu motorul pornit în fata Militiei din Arpas o zi întreaga. Parintele Dascal nu era acasa. Securistii cu o echipa numeroasa au revenit noaptea la ora 3 si l-au arestat, luându-l de lânga cele patru fetite si sotia Maria. I-au scos pe toti din casa si a început perchezitia. Pe preot îl tot întrebau de arma, dar el nu a avut si n-a folosit niciodata vreo arma în afara de cea mai puternica dintre toate: Cuvântul lui Dumnezeu. Timp de un an parintele Dascal a fost retinut fara judecata si anchetat prin metode salbatice la Securitatea regionala din Brasov. În acelasi lot au fost arestati, anchetati si judecati: învatatorul Victor Geaman (Rucar), doctorul Vasile Munteanu (Lisa), învatatorul Octavian Popaiov (Sâmbata de Sus), Ion Polexe (Breaza), Eronim Alexe (ofiter), Liviu Fogoros (Rucar) si Gheorghe Logrea (Rucar). Parintele Cornel Dascal a fost condamnat la 10 ani temnita grea pentru vina de a nu fi divulgat în anchete secretul spovedaniilor, la care s-a adaugat si tainuirea lui Nichifor Crainic. Zadarnic a invocat parintele constitutia României comuniste, care garantând pe hârtie libera exercitare a credintei, includea implicit si una din legile cele mai sfinte ale bisericii: taina spovedaniei. În 1964, dupa opt ani de detentie la Gherla, a fost eliberat, dar supravegherea a continuat si dupa aceea. Parintele Dascal a trecut în lumea vesnica în 1994, la Geoagiu de Sus. 

 

Profesorul Remus Budac 

 

Fiul notarului din Cârta, profesorul Remus Budac, a fost nepotul legendarului haiduc Budac din Cârtisoara. A absolvit Facultatea de Litere si Filozofie din Cluj si a luptat ca sublocotenent în armata regala a României pe frontul de est. Un episod cutremurator, graitor pentru caracterul tânarului Budac s-a petrecut imediat dupa razboi când sasii din Cârta au fost încarcati în trenuri de vite si dusi în lagarele de munca din Rusia. Remus Budac îndragea o tânara sasoaica, dar ezita sa o ceara în casatorie. În trenul cu destinatia Rusia a fost împinsa însa si iubita lui pe care daca ar fi luat-o de sotie ar fi scapat-o legal de deportare. Tânarul Budac a plecat cu motocicleta dupa trenul încarcat cu sasi îndemnând-o pe fata sa sara din mers din vagon. "Sari! Orice s-ar întâmpla, ma însor cu tine". Fata a sarit si trenul a prins-o sub roti si i-a retezat ambele picioare peste genunchi. Remus a dus-o la spital dupa care s-a si casatorit cu ea. Cei doi au trait împreuna toata viata, singurul lucru care i-a despartit a fost închisoarea. Profesorul Budac era un pescar iscusit. Ca si parintele Dascal era mic de stat si foarte agil. Chiar daca era tacut si linistit era capabil de dezlantuiri surprinzatoare. El a adus servicii importante rezistentei din munti, pentru ca, pescar fiind, urca vaile Arpasului Mare, Cârtisoarei si Porumbacului pâna la izvoare, ceea ce i-a dat posibilitatea sa fie un contact perfect pentru cei din munti. Pentru ceea ce a facut pentru rezistenta, în 1955 a fost arestat. În lot cu el au mai fost luati Virgil Oancea (Breaza), Ion Toma(Colun), Aurel Banciu (Colun), Ion si Constantin Vulcu (Breza), preot Ion Naftanaila (Breaza) si ofiterul Ostacioaie, care au fost judecati în 15 septembrie 1957. În 1964 în baza decretului de gratiere profesorul Remus Budac a revenit acasa la Cârta. A fost angajat contabil la Ocolul Silvic Arpas. În 1989 a decedat. Informatii culese de publicistul Viorel Paltin. 

 

Capitolul XVI 

Confesiunea lui Aurel Banciu din Cârtisoara

 

 Motto: Viata are pret sa fie traita numai în masura în care prin ea si în ea putem sa însufletim un superior, o misiune ideala Dimitrie Gusti 

Aurel Banciu, pensionar, a început sa-si depene firul întâmplarilor pe care le-a trait în timpul prigoanei comuniste întrerupt fiind de nemiloase accese de Parkinson. El a fost padurar. 

"În 1949, când am fost angajat padurar, am început sa vad comunismul cu alti ochi, întelegând ca raul acesta nu va trece usor si de la sine si ca este un mare pericol pentru tara. Provin dintr-o familie cu vederi si convingeri politice national-taraniste. Tata a fost seful PNT din Cârtisoara, prieten cu liderii taranisti fagaraseni Dobrescu, Zagan si Cosgarea. Am crescut în dragoste fata de tara, neam si credinta în Dumnezeu. La Ocolul Silvic din Vistea de Jos de care am apartinut ca padurar, sef era unul Gheorghe Ciolacul care era activist de partid aproape analfabet. Ne tinea sedinte politice. Desi eram padurar calificat, scolarizat, m-a angajat ca plivitor în plantatia de brad si molid din Laita. Ciolacul locuia în casa protopopului Pavel Borzea din Vistea care a fost arestat. Acolo, el ocupa abuziv doua camere mobilate. Acest sef de ocol nu avea respect pentru bunul altuia, asa ca în scurt timp el si familia lui au distrus mobila scumpa de furnir pe care obisnuiau sa taie ceapa, pâine si slanina. Acest Ciolacu avea pretentii ca angajatii sa-i duca plocoane si de asemenea îi placea sa manânce si sa bea pe la unii si altii. Dupa un timp Ocolul Silvic si-a mutat sediul din Vistea în Arpasul de Jos, dar sef a ramas tot Ciolacul", povesteste Aurel Ban ciu. Întâlnirea cu partizanul Jean Pop "Eram în plantatie pe Laita când m-am întâlnit prima si ultima oara cu Jean Pop. Era în 1953. Zic ultima oara, pentru ca desi am tinut mai multi ani legatura cu el nu ne-am întâlnit fata în fata pâna atunci. Auzisem de el, aflasem ca plecase de acasa în munte sa se alature grupului de luptatori anticomunisti, dar nu-l cunoscusem personal desi si el era padurar. În acea zi tocmai pornisem la vale spre casa dupa provizii.Era pe la 10 ziua. Mi-a iesit pe poteca un om cu barba, înarmat cu o pusca cu luneta si m-a somat aspru sa pun arma mea de padurar jos. Câinele meu a fugit catre el, fara sa latre si s-a lipit de picioarele lui ca si cum l-ar fi cunoscut. Mi s-a parut ciudata comportarea câinelui. S-a apropiat încet de mine si mi-a cerut actele. Mi-a luat carnetul de Frontul Plugarilor si mi-a spus rastit sa nu mai tin acest document asupra mea. Eu l-am rugat sa nu-mi ia arma ca as fi avut de furca cu securitatea. Din vorba în vorba s-a mai domolit, asa ca la o vreme ne-am asezat sa mâncam din merindea mea aproape ca doi prieteni. Am înteles amândoi destul de repede ca aveam aceeasi parere despre comunism. M-am hotarât dintr-o data sa-i ajut pe partizani în lupta împotriva comunismului si a ticalosilor care îl sprijineau. Jean Pop m-a rugat sa nu spun nimanui de întâlnirea noastra si asa am facut. Nici sotia mea nu a stiut pâna dupa arestarea mea. Am stabilit apoi o ascunzatoare în munte, sub Piatra Oii, unde sa pun bilete, ziare si obiecte pentru el si ceilalti. M-a rugat sa-i informez despre miscarile securitatii si despre starea de spirit a oamenilor din sate. Mi-a dat doua casti pentru radio cu galene sa le repar si sa le aduc la locul convenit. Asa am facut. Alta data am pus acolo si câteva cartuse de 9,72 mm pentru pusca ZB. Stiam ca si altii îi ajuta, între acestia fiind si profesorul Remus Budac din Cârta cu care eu eram în relatii bune. În Cârtisoara oameni de nadejde cu aceleasi vederi, pe care ma puteam baza la nevoie erau: Ilie Bucurenciu, cumnatul meu, Gheorghe Grovu, Gheorghe Budac si ciobanul Ion Capatâna. În anii 1953 -1954-1955, securitatea ma obliga sa ma întâlnesc de doua ori pe saptamâna la ore fixe, întodeauna noaptea, "între Râuri" sau la postul de militie. Venea special capitanul Cârnul de la Securitatea din Fagaras, câteodata însotit de doi locotenenti. Era mai întodeauna prezent si seful de post, sergentul major Albu. De fiecare data îmi cereau sa le descriu traseul meu prin munte si sa le spun cu cine m-am întâlnit. Le-am spus mereu acelasi lucru: nici o persoana suspecta". Perchezitia si arestarea "Ziua de 20 decembrie 1956 o tin minte toata viata. Am fost luat de acasa de capitanul Cârnul si înca patru securisti. Nu-mi puteam explica cum de au aflat de actiunile mele. Cârnul m-a dus la consiliul popular unde mi-a cerut sa plec imediat cu el pe munte, în cautarea partizanilor. I-am spus de mai multe ori ca nu aveam habar de partizani. Între timp, ceilalti securisti mi-au rascolit toata casa sub privirile îngrozite ale sotiei si ale fiicei mele de numai doi ani, care nu pricepeau nimic, una nefiind înstiintata, iar cealalta fiind prea mica sa înteleaga ce se petrecea. Fiul meu avea atunci numai opt luni. În casa au gasit doar un radio cu galena confectionat de varul meu, Petru Sari. Nu m-am întors acasa de atunci decât dupa sapte ani. M-au dus direct la sediul Securitatii din Fagaras, iar a doua zi dimineata am fost transportat cu duba la Brasov si depus la închisoarea Cetatuie. La închisoarea Cetatuie am fost luat în primire de capitanul Toth Joska, care m-a plasat în celula numarul 6. A doua zi, gardianul mi-a pus ochelari cu sticle negre la ochi si m-a mutat într-un birou de ancheta la etaj. Acolo geamul era larg deschis si locotenentul care ma ancheta ma ameninta ca daca nu spun tot adevarul ma arunca pe fereastra. Obiceiul gardienilor de acolo era ca atunci când eram mutati cu ochelari orbi la ochi sa ne tina numai în lovituri de cizme, bocanci si bastoane de cauciuc. La Brasov am fost zilnic anchetat, fara a fi însa judecat vreme de sase luni. Într-un timp, m-am nimerit în aceeasi încapere cu medicul Lucian Stanciu din Vistea de Jos. Apoi am stat în celula cu detinutul Ion Biris, le gionar, care m-a avertizat sa nu vorbesc ce nu trebuie fiindca a fost anume pus sa ma traga de limba. În loc sa faca serviciul murdar pentru care a fost trimis la mine acest om m-a sfatuit si m-a încurajat. La Brasov am avut o confruntare cu Jean Pop, dar de o maniera stranie, fara sa fim pusi fata în fata. S-au întâlnit doar vocile noastre sub supravegherea anchetatorului, noi aflându-ne în încaperi separate. A fost mai degraba un truc al Securitatii. Dupa sase luni de detentie si nesfârsite interogatorii, am fost mutat cu tot grupul din care faceam parte la închisoarea din spatele cladirii Tribunalului din Sibiu. În drum spre Sibiu erau în duba alaturi de mine medicul Vasile Muntean si fratele lui Octavian (Lisa), medicul colonel Ion Muntiu (Sibiu), Ion Toader (Colun) si altii. La Sibiu am stat la început în camera 12, iar apoi am fost înghesuiti circa 40 de insi în încaperea cu numarul 24. I-am întâlnit acolo pe Aurel Maxim - Sibiu, inginer Liviu Popa - Sibiu, Nicolae Trandafir - Arpasul de Jos, Ioan Bârsan si fostul notar Câltea din Sona. Procesul s-a desfasurat peste alte luni. La Sibiu a venit un complet de judecata al Tribunalului Militar apartinând Regiunii a III-a Militare Cluj. Fara prea multe formalitati cele 11 persoane implicate în acest proces, toti fagaraseni, am fost condamnati la peste 20 de ani de munca silnica. Mie mi-au dat 20 de ani plus 10 ani de închisoare corectionala cu confiscarea averii. Condamnarea mea a fost cauzata de actiunile mele de sprijinire a luptatorilor din munti. Sotia mea a înaintat recurs la Procuratura din Cluj, condusa atunci de maiorul Paul Cojocaru. A urmat judecarea recursului la Tribunalul Suprem cu sacrificii si cheltuieli enorme pentru cei de acasa. O avocata din Cluj a cerut sotiei mele sa-i plateasca drumul cu avionul dus-întors de la Cluj la Bucuresti. Totul a fost în zadar, desi sotia mea a vândut tot avutul nostru, pentru ca recursul a fost respins. Îndata dupa pronuntarea sentintei, desi ni se daduse drept de recurs, am fost înghesuiti ca animalele în duba vagon de cale ferata si timp de doua zile am parcurs distanta Sibiu-închisoarea Gherla. La destinatie am fost luati în primire de echipa groazei a comandantului Goiciu, care ne-a bagat într-o încapere cu peste o suta de oameni. Dormeam pe saltele puse direct pe ciment. Spatiul era foarte mic, aerul era insuficient si închis fiindca geamurile oblonite erau batute în piroane. Tineta (ciubarul pentru necesitati) era pusa într-un colt al camerei si facea o putoare insuportabila mai ales ca era vara. Ne faceam vânt cu paturile. Un adevarat iad pamântean facut de diavoli cu chip de om. Asa am ramas acolo vreme de doua luni, timp în care multi au fost dusi pe sus la infirmerie de unde nu s-au mai întors. Despre soarta lor nu puteam afla nimic. Dupa aceea am fost mutati la etaj, cam 15-20 de detinuti în fiecare camera si repartizati la lucru în fabrica de mobila a închisorii. Eu am lucrat câtiva ani la lustruit mobila, în mediu foarte toxic, câte 12 ore zilnic, sase zile pe saptamâna. Cea mai mica abatere era sanctionata cu bataie. Detinutul Ion Câltea, fostul notar din Sona, a fost stâlcit în bataie de gardieni desi era sef de echipa. Asa am dus-o timp de patru ani mii de detinuti. În toamna lui 1962, câteva sute de robi am fost transportati cu acelasi mijloc, duba vagon, în lagarul de munca de la Stoenesti-Salcia, din Dobrogea. Acolo am fost folositi la construirea digurilor canalului de pe Dunare. Mii de oameni si-au pierdut viata acolo. Caram zilnic cu roaba pamânt, norma obligatorie fiind de 4 mc. În toate anotimpurile dormeam la gramada într-un saivan de oi deschis, doar cu acoperisul deasupra capului. Sufeream cumplit de frig, foame si sete mai ales iarna si vara când clima dobrogeana este foarte aspra. Regimul de supraveghere si de pedepse era mai rau decât la Gherla. Gardienii asmuteau pe noi câinii lup dresati special pentru atac asupra detinutilor. Câinii sareau pe noi la cea mai mica iesire din rând. De la Stoenesti-Salcia am fost transportati cu bacul Gironte la Periprava, pe bratul Sulina al Dunarii, unde am fost pusi sa recoltam stuf. Am ajuns acolo iarna. Intram pe gheata si taiam stuful cu talpanul, o unealta asemanatoare cu secera. Si aici aveam norma si trebuia sa taiem zilnic câte 20 de maldare de stuf pe care le legam si le caram în spinare circa 2 km. Faceam zilnic în jur de 40 km paziti de ambele parti ale drumului de câini, gardieni si soldati. Într-una din zile fiind foarte bolnav, m-am asezat, sfârsit de puteri, pe un snop si am adormit imediat. Am atipit poate 2-3 minute. Somnul si oboseala au învins fara sa vreau frica de pedeapsa. Coloana plecase, iar eu m-am trezit speriat si îndata am luat maldarul în spate. Soldatul din paza m-a vazut si i-am ghicit intentia de a ma împusca, socotindu-ma dezertor. M-a salvat stuful din spinare fiindca nici un dezertor nu ia în spate greutati când vrea sa fuga. Îl vedeam înciudat ca nu putuse sa ma omoare, bravura pentru care ar fi primit permisie si alte recompense. Soldatul, educat de ei, nu m-a iertat cu totul. M-a scos seara la raport în fata celorlalti detinuti si a capitanului sef de coloana. Am fost batut exemplar. Din lagarul Periprava am fost mutat la alt punct de munca fortata din Dobrogea, la Giurgeni, lânga Vadu Oii, unde am lucrat la construirea caminului cultural. Au trecut peste sapte ani si jumatate de când eram închis si chinuit. A sosit în sfârsit si anul 1964 pentru oropsitii din închisori. În iunie 1964 am fost gratiat si eliberat. Ma întorceam acasa zdrobit dupa atâtia amar de ani. Fiica si baiatul, acum marisori, nu m-au recunoscut. Dar libertatea mea, ca si a altora din cei eliberati, a fost tot timpul (pâna în 1989) supravegheata strict de securitate. În aprilie 1974 am fost anchetat timp de 24 de ore de maiorul Dogaru de la Securitatea din Sibiu, pentru o scrisoare trimisa la Radio Europa Libera, prin care rugam pe cei de acolo sa ma ajute sa-mi procur niste medicamente de care aveam urgenta nevoie si care nu se aflau în farmaciile din România", povesteste Aurel Banciu. Sotia lui Aurel Banciu, Leontina, ramasa acasa cu fetita Eufrosina de doi ani si baiatul Aurelian de opt luni, avea sa îndure împreuna cu parintii si rudele toate suferintele conditiei sale de nevasta a unui dusman de moarte al comunistilor. "În afara de greutatile prin care am trecut, procesul si recursul, eram mereu îndemnata de slugoii partidului sa intru în colectiv. Eu mi-am facut socoteala ca daca ma bag în colectiv nu mai am timp sa-mi vad de casa si de copii. M-am gândit asa: daca ma duc si fac zile de munca, bucatele mele cresc si poate ca-mi dau ceva. Dar daca în vreo zi nu pot merge la lucru, bucatele mele nu cresc si nu-mi dau nimic. Daca nu ma înscriu si-mi lucrez eu pamântul bucatele mele cresc si când merg la câmp si când am treaba acasa. Comunistii ma amenintau întruna: Vrei sa te ducem unde-i barbatul tau? Am avut noroc cu parintii mei care erau înca în putere si cu fratele meu care m-a ajutat. Matusa mea, Susana Budac mi-a dat bani de multe ori fara sa-i mai dau înapoi. Ea avea grija de copii când eu eram la lucru pe câmp. La o vreme a venit alt necaz. Vecinii au stricat sura acoperita cu paie si au gasit ascunsa o pusca pe care au predat-o la militie. A urmat cercetari sub banuiala ca pusca ar fi fost a sotului meu, lucru neadevarat. Seara de seara am fost chemata la sfat unde m-au anchetat securisti de la Sibiu. În aceasta ancheta era cercetat si socrul meu. Înainte de arestarea mea din 20 decembrie 1956 a fost ridicat si condamnat pe motive politice si cumnatul meu Ion Orlanda, care a tinut legatura cu luptatoarea anticomunista Lenuta Faina", îsi aminteste Leontina Banciu. Date culese de Viorel Paltin  

 

Capitolul XVII 

Partenie Cosma, luptator în rezistenta anticomunista

 

 Motto: Noi ne-am hranit din tot ce-am risipit; Avutul nostru - tot ce-am daruit. Nu pregeta sa suferi si sa sângerezi: Izbânda noastra creste din înfrângeri! Marsansk, 1947 

Partenie Cosma s-a nascut în septembrie 1918 în Sona, raionul Fagaras, ca fiu al lui Ioan si Domnica. A absolvit liceul Radu Negru din Fagaras. Ultimul sau domiciliu a fost în Fagaras, strada Câmpului nr.1 S-a casatorit în 1942 cu Valerica Juncu din satul Râusor care avea 18 ani, a avut trei copii: Marcel nascut în 1948, Elena nascuta în 1947 si Florica nascuta în 1944. Partenie Cosma a participat la razboiul din Est, plutonier major fiind, cu o companie anticar a Regimentului centrului de instructie Fagaras. El s-a întors acasa din razboi nevatamat dar decis sa lupte împotriva pericolului sovietizarii tarii care se instalase deja în România. Din primele momente ale constituirii rezistentei armate anticomuniste din Fagaras si din munti, Partenie Cosma s-a simtit chemat sa intre în actiune împotriva celor fara de neam, fara tara si fara credinta. Era angajat la centrul de instructie al infanteriei Fagaras cu gradul de plutonier major si functia de sef al magaziei de armamanet si munitie. În grija sa se aflau importante cantitati de arme si munitie, captura de razboi, parte neînregistrate în acte. Partenie Cosma, ajutat de alti luptatori, le-a scos din unitate si le-a dirijat catre punctele din munti ale rezistentei anticomuniste. Cei care l-au cunoscut îl descriu pe Partenie ca pe un om care nu cunostea frica, gata în orice moment sa mearga pâna la capat. Se potrivea la fire, idealuri si caracter cu socrul sau, Iacob Juncu, fost comisar de politie în Fagaras. Un ajutor de încredere i-a fost caporalul Gheorghe Taulea, finul lui. În noptile pe care le considera potrivite, Cosma, ajutat de socrul si de finul lui scotea din cazarma cu un car tras de cai cantitati mari de armament, grenade si munitie. De mare folos i-a fost si sotia lui, Valerica. Aceasta participa la fiecare transport de armamanet, având grija de cai pâna se sustrageau armele din depozit si se încarcau în car. Ei duceau armele în Râusor la socrul sau si la familia Aron Comsulea. De aici, acestea erau transportate la locul numit "Crepele Toderitii", un loc între Râusor si Toderita, de unde erau preluate de luptatorii din munti. Partenie Cosma si Juncul, socrul sau, aveau legaturi cu Ion Gavrila al Ogoranului, seful luptatorilor din munti si cu ceilalti membri ai rezistentei: Arsu, Mogos, Mazilu, Chiujdea, Socol, Dumineca, Marcel Cornea - fiul farmacistului din Sinca si cu învatatorul Pridon din Parau. Partenie Cosma le ducea partizanilor nu numai material de lupta, ci îi ajuta cu hrana, rufe curate, medicamente, etc. Ori de câte ori era solicitat de luptatori, el urca la ascunzatorile din munti ale fugarilor cu motocicleta sa cu atas. Folosea ca pretext de a pleca de acasa si de a urca muntele vânatoarea. El îsi umplea atasul motocicletei cu hrana si arme pe care le ducea luptatorilor. O parte din armamentul procurat de Partenie Cosma si oamenii sai a ajuns prin Ionita Greavu din Noul Român si la alte grupuri, ca de plida cel al lui Lenuta Faina si Dumitriu. Activitatea lui Cosma si a oamenilor lui n-a fost suspectata si descoperita decât în 1950. Dar o data banuiti sau tradati, cercul suspiciunilor începea sa se închida tot mai mult în jurul casei din Râusor a socrului sau. În noatea de 14 octombrie a acelui an, dupa o pânda de durata, securistii au încercuit gospodaria lui Juncu si au incendiat sura. Au spart zidurile, cautând arme ascunse. La un moment dat si-au facut aparitia pompierii, dar cu cisternele goale. Pompierii au plecat asa cum venisera în urma ordinului dat de seful securistilor. Se urmarea, evident, capturarea - vii sau morti - a luptatorilor care s-ar fi aflat acolo pentru odihna, provizii, îmbracaminte sau completarea armamentului. În Râusor a cazut partizanul Arsu. În aceeasi noapte a fost prins de securisti în satul Toderita, Silviu Socol. Cosma îsi instruise sotia pentru împrejurari deosebite, ca la nevoie sa poata sa devina o adevarata luptatoare, sa traga cu tot felul de arme usoare, sa arunce grenada, sa se adaposteasca. În zilele urmatoare o mâna criminala a otravit doi bivoli apartinând familiei lui Juncu. Faptul a iesit la iveala la abator când familia a încercat sa-i vânda pentru taiere. Laboratorul a stabilit ca animalele au fost otravite si deci carnea nu putea fi data în consum. În lipsa lui Partenie, plecat devreme la cazarma, în dimineata de 15 noiembrie 1950, un grup de ofiteri de securitate a patruns în locuinta lui din strada Câmpului nr.1, unde a efectuat o minutioasa perchezitie. Sotia Valerica se afla acasa, dar nu i s-a prezentat vreo autorizatie de perchezitie. Nu s-a gasit nici un corp delict si nimic compromitator. Ea a stat foarte atenta atunci ca nu cumva sa i se instaleze în casa vreun obiect care sa constituie ulterior pretext pentru acuzatii. Nu a fost încheiat nici un proces verbal. Valerica, alarmata de perchezitie, a plecat în graba spre cazarma sa-si anunte sotul, dar era prea târziu. Securistii ajunsera înaintea ei. Ea l-a rugat pe subofiterul Petrescu, prieten al sotului ei, sa-i cheme barbatul la poarta unitatii. Acesta s-a întors cu stirea ca Partenie se afla sub arest în biroul ofiterului politic, înconjurat de securisti. Epoletii i-au fost rupti si aruncati iar parul îi era ravasit. Nu i s-a permis sa vina la poarta. În aceeasi luna securistii continuau perchezitiile la diverse familii în Râusor. Între sura familiei Juncu si a lui Valeriu Pica, Valerica, sotia lui Partenie, a gasit 50 de sticle incendiare si un pistol depozitate în niste lazi. De frica securistilor le-a îngropat în gradina. În casa din Râusor familia mai detinea un pistol nemtesc pe care femeia l-a ascuns în WC. "Mama a povestit despre aceste lucruri doar vecinei ei din Râusor, sotia lui Pica. Sora lui Arsu a prevenit-o pe mama ca va fi pârâta de acea vecina la securisti. Asa s-a si întâmplat. Primavara când am lucrat gradina nu am mai gasit sticlele incendiare si pistolul îngropate aici. În plus, securistii au venit la Râusor si au pus-o pe mama sa scoata tot WC-ul pentru a gasi celalalt pistol, care nu a fost gasit. Totusi au batut-o foarte rau pe mama", povesteste fiul lui Partenie Cosma, Marcel. Tot în 15 noiembrie 1950 securistii au descins la casa din Râusor a familiei Juncu, socrul lui Partenie. Au fost arestati Iacob Juncu si sotia lui. Copiii care se aflau la Râusor în grija bunicilor au fost încuiati de securisti în casa, dar de frica au sarit pe geam si au fugit spre Fagaras. Ei s-au întîlnit în drum cu mama lor si i-au povestit cele întâmplate. Elena Juncu, soacra lui Partenie, a stat doua saptamâni închisa la Securitatea din Fagaras, fiind anchetata si batuta. Ea a fost judecata într-un proces care a avut loc la Sibiu si condamnata la 1 an de închisoare. A fost eliberata în 1951. Iacob Juncu, socrul lui Partenie a fost dus la Securitatea din Fagaras, la Casa Giurca. De aici a fost transferat la Brasov, unde a fost judecat într-un proces desfasurat în lunile iulie-august 1951. Tribunalul Militar din Brasov l-a condamnat la 6 ani de închisoare. Cu doua saptamâni înainte de a se elibera a decedat (12 octombrie 1955) în închisoarea din Caransebes. Procesul lui Cosma a început tot în iulie 1951 la Brasov. În sarcina lui Cosma s-a retinut si episodul atacarii si jefuirii depozitului de munitii de la Mândra în complicitate cu Pridon, Arsu, Chiujdea si altii. Familia lui nu a fost înstiintata de momentul începerii procesului. Tribunalul l-a condamnat pe Partenie Cosma la moarte prin împuscare. Recursul la Tribunalul Suprem în fruntea caruia se afla pe atunci generalul Petrescu a fost respins. O data cu Cosma au fost judecati si condamnati la moarte prin împuscare alti 18 luptatori ai rezistentei. Locul executiei a ramas pâna azi necunoscut. Potrivit certificatului de moarte, eliberat de Sfatul Popular Brasov, executia ar fi avut loc în Brasov, dar alte surse spun ca la Jilava. Partenie Cosma avea atunci 35 de ani. Nu se stie unde îi este mormântul. Sotia lui Partenie Cosma a fost arestata, anchetata si batuta de mai multe ori ani în sir. La sfîrsitul anului 1950, Valerica a stat timp de doua luni la Securitate în Fagaras. Aici si-a vazut pentru ultima data sotul când era dus la interogatoriu. Partenie avea sânge pe degete pentru ca si-a ros unghiile pentru ca securistii sa nu poata sa-l tortureze. Metoda de tortura folosita pentru Valerica era magnetoul electric si bataia în cap pâna ce femeia lesina si era trezita cu câte o galeata de apa rece. Semnele loviturilor primite în cap se mai vedeau si dupa zeci de ani. Teroarea securitatii a continuat si dupa ce Cosma a fost executat. 

"Veneau noaptea, controlau podul casei cautând arme. Ne scoteau afara desculti, fara sa tina seama ca suntem copii si e frig. Când aveam 11 ani am gasit o pusca atârnata în gradina. Am luat-o si am aruncat-o în râul de la capatul gradinii. Dupa nici o ora arma nu mai era acolo. Ne pândeau tot timpul, zi si noapte si ne întindeau tot felul de curse. Pentru a nu-i auzi când veneau prin gradina ne-au otravit câinele. Îmi mai aduc aminte cum i-au luat armele de vânatoare (doua), ceasul de aur, trasura, câinele, motocicletele, ceea cu atas si ceea simpla pe care tata le-a cumparat din Bucuresti dupa ce a vândut doi cai si doua bivolite. Nu dupa mult timp ne-au confiscat toate lucrurile si bunurile din casa. În 1950 în noaptea de 15 noiembrie ne-au dat foc la casa. Bunica dormea în bucatarie, iar eu cu surorile si mama nu eram adormiti. Focul a fost pus pe grajd si s-a întins foarte repede cuprinzând si casa. Pompierii au venit fara apa asa încât totul a ars. Securitatea a venit la putin timp dupa izbucnirea focului si a asistat la toata tragedia fara a face nimic. Ceea ce a mai ramas în picioare a fost rascolit de securisti care cautau în continuare arme. Au gasit în pod doar un aparat de radio. Au stat o saptamâna întreaga sa caute în ruinele casei. Am ramas în strada. Bunica si sora mea si-au improviza o locuinta în sura, iar ceilalti am fost gazduiti temporar la familiile Munteanu si Dragos", povesteste Marcel Cosma, fiul lui Partenie. Ramasa singura cu trei copii, Valerica Cosma s-a angajat muncitoare la Întreprinderea Economica din Fagaras. În 1956 a fost data afara din serviciu pentru ca era sotia lui Partenie Cosma. A fost nevoita sa divorteze, fapt ce s-a întâmplat în 1957 desi sotul a fost executat în 1951. Nemainumindu-se Cosma, a fost reangajata la Economica de unde s-a si pensionat. S-a recasatorit cu Nicolae Voicu, 104 din Alunis Prahova, cu care a locuit în Fagaras. Copii lui Partenie Cosma nu au avut acces la scoli. Florica a facut 5 clase si a ramas apoi la munca pamântului în Râusor. Elena a fost data la Casa de Copii în Fagaras, iar când a dat examen de admitere la liceu a fost respinsa pe motiv ca era fiica lui Partenie Cosma. A facut un curs de dactilografie si s-a stabilit apoi la Brasov. Baiatul, a facut clasele I-VIII dupa care a urmat o scoala profesionala de 3 ani în Fagaras. "În martie 1964 am fost chemati sa ridicam certificatul de deces al tatalui meu de la Penitenciarul Codlea. M-am dus eu cu sora mea, Elena. Un anume sergent Vintila s-a purtat foarte dur cu noi. Când l-am întrebat de bunurile pe care i le-au confiscat tatalui meu, ne-a batut si ne-a dat afara", povesteste fiul Marcel. 

 

Capitolul XVIII 

Marturiile eroului Ionita Greavu din Noul Român

 

 Motto: Ne desparteam .... O! cine mai întreaba de cei ce nu-s! de cei ce-au fost pre vremuri! Multimea vinde îngeri la taraba Si arlechinii mor în Bethleemuri. Ori bat în van ... Auzul tau ma lasa, drumeti-s reci, mansardele desarte o! cel putin de-ar fi ramas frumoasa prapastia de dor ce ne desparte ... Mireasma vie-n teapa vremii boanta, acopera-mi-l, lacrima de Parce si-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o planta, cainta ta de-a nu te mai întoarce ... Ion Caraion 

O datorie a omului si a omeniei din el nu este altceva decât a face din propria viata o permanenta bucurie în pofida tuturor mizeriilor, pacatelor si deznadejdilor. Biruinta va apartine întotdeauna adevarului si dreptatii. Daca unii au sperat si au iubit îndestularea fara sacrificii n-au avut decât de pierdut. Un proverb românesc spune:"Nu te închina pâna nu sti cine este sfântul". Mircea Eliade elogia bucuria ca o virtute militanta, creatoare de valori. "A face din viata ta o victorie continua contra mortii, contra raului, contra întunericului - aceasta este o datorie peste care nici o morala din lume si nici o societate nu pot sa treaca. Bucuria de a fi viu, oricât de deznadajduite ar fi baltile din sufletul tau si din jurul tau, nu e totuna cu optimismul vulgar al simplei existente biologice. Bucuria vietii depaseste cu mult confortul si sanatatea. Ea nu include suferinta, agonia, disperarea, ci dimpotriva, le implica. Pentru ca nu înseamna nimic a te bucura de viata atunci când ea nu îti întâmpina obstacole si crucificari". Rezistenta anticomunista din Tara Fagarasului chiar daca a fost înfrânta prin teroare si cruzime, o înfrângere fizica, spiritual s-a dovedit însa a fi o victorie, pentru ca mortii poruncesc celor vii care le vor continua lupta. Prin urmare un Stoica, un Zagan, un Gheorghe Craciun si câti naiba n-au mai fost, nu au fost biruitori, ci si-au folosit doar masina creatoare de moarte si teama pentru a se impune si a domina totul. Aceasta a fost doar o dovada ca pionii comunisti considerau terenul pe care si-l doreau foarte alunecos. Am poposit în satul Noul Român aflat pe malul drept al Oltului si care apartinea odata regiunii Fagaras. Într-o frumoasa gospodarie, aranjata cu gustul si rafinamentul omului meticulos si priceput, îsi duce batrânetile domnul Ionita Greavu. L-am gasit bolnav, dar, cu amabilitatea si politetea care l-au caracterizat toata viata (însa si cu mari sacrificii) a reusit sa ne relateze activitatea pe care a desfasurat-o în sprijinul rezistentei anticomuniste din zona Fagaras. "O gripa netratata în toamna anului trecut mi-a afectat bunul mers al organismului. Acum este greu. Inima, prostata, tromboza la ochiul stâng, s-au adunat, dar sufletul îmi este tânar", au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat Ionita Greavu. "Chiar daca satul meu este în judetul Sibiu ma simt fagarasan pentru ca am petrecut mult timp printre fagaraseni. Liceul, armata si lupta împotriva comunistilor în care m-am alaturat fagarasenilor au accentuat acest sentiment. Dupa armata, am luptat în rayboi, înrolat fiind la centrul de instructie infanterie Fagaras. Acolo era un anume Cosma Partenie cu care am ramas prieten si cu care ma vizitam. Ma gândeam atunci: Se face pace, rusii se retrag la granite în tara lor. Nu-mi puteam imagina niste lupte politice. Partenie îmi spunea: Esti naiv, rusii vor sa puna mâna pe noi si va trebui sa luptam cu arma sa-i scoatem din tara. Sa vii pe la mine sa-ti dau armament ca am captura de razboi neînregistrata. Daca nu sunt eu la magazie, este caporalul Gheorghe Taulea care te va servi. Nu puteam întelege ca pentru ceea ce va urma vom avea nevoie de armament si de multi oameni. Dar sfatul lui Partenie mi-a prins bine. Nu dupa mult timp, analizând situatia si discutând cu camarazii mei, am fost nevoit sa apelez la prietenul meu Cosma. Am mers cu caruta la Fagaras si în doua rânduri mi-am adus acasa armament: 5-6 mitraliere, 5-6 grenade, o carabina, pistoale de buzunar de calibru 9 si multe cartuse. L-am folosit pe carutasul satului, un batrân, Anghel, cu care am transportat armamentul la Noul Român. Pentru a nu fi descoperit de securitate am ascuns totul dupa sura, unde aveam un buncar de caramida. Am acoperit armele cu caramizi, încât nimeni nu putea banui ca le-as avea acolo. Pe atunci securitatea nu prea avea oameni infiltrati în sat. Abia dupa aceea a racolat consateni de-ai mei si chiar de pe strada mea trei, încât eram spionat la orice ora. Era o familie vis-á-vis de casa mea, una la stânga si alta în dreapta ei. Cu toate acestea am reusit sa ma strecor printre privirile lor si sa-mi ajut camarazii. Eram casatorit si aveam copii mici. Ghinionul a facut ca într-una din zile, fiul meu Ionita care avea 5 ani (acum locuieste în Germania), sa se joace cu chibriturile în spatele casei, când o sira de paie aflata în apropierea buncarului de caramizi a luat foc. Flacarile au mistuit totul inclusiv caramida. În acea zi eu eram plecat cu treburi la Sibiu. Un vecin al meu Gabor, a sarit în ajutorul familiei. În actiunea lui a descoperit carabina pe care a aruncat-o în curte. Fiind un om cumsecade n-a spus la nimeni despre arma si i-a rugat pe ai mei sa o ascunda. Dar n-au trecut decât câteva zile de la acel incident si au început raziile securitatii prin sat. Nu am intrat în panica si, mai mult, seara când aveam timp curatam pe rând armele pe care le aveam. Chiar aranjam si curatam un pistol când am fost strigat de cineva la poarta. Am pus pistolul sub perna si am iesit. Baietelul care îmi urmarea fiecare gest m-a însotit afara. Era o razie a militiei cu 15 plutonieri care îmi cereau armele. Bineînteles ca i-am refuzat. Vazând discutia aprinsa dintre mine si militieni copilul probabil sa ma ajute, s-a dus în casa si a venit cu pistolul. Am ramas fara replica. Am fost invitat la primarie. Acolo mai erau alti 30 de oameni care au fost descoperiti cu arme acasa. Ne-au fost întocmite procese verbale pe care ne-au obligat sa le semnam si apoi ne-au dat drumul acasa. Armele au fost transportate la Fagaras. Gândindu-ma ca acel proces verbal îmi poate aduce necazuri mi-am folosit cunostintele pe care le aveam la Legiunea de Jandarmi Fagaras pentru a distruge acel act. Dupa o saptamâna am plecat la Fagaras unde l-am întâlnit pe capitanul Marcu (cumnat cu Lucretiu Patrascanu) si prieten cu maiorul Roman, fostul meu sef. Capitanul, stiind de incidentul de la Noul Român mi-a zis: De ce ai fost tâmpit? De ce nu ti-ai luat masuri de precautie? Atunci am smuls procesul verbal cu pricina si l-am aruncat în soba ce se afla în biroul lui Marcu. Acesta furios si ramas fara document mi-a zis: Te împusc, m-ai nenorocit. Stie atâta lume despre cazul celor din Noul Român. Am plecat acasa, dar n-am spus nimanui nimic. Dupa câteva saptamâni am aflat de arestarea lui Lucretiu Patrascanu si despre destituirea lui Marcu din functie. Ulterior l-am întâlnit pe Marcu la Bucuresti, lucra la o fabrica de conserve din Râureni, contabil sef. Nu pot sa spun decât ca am fost foarte norocos si ocrotit de Dumnezeu", povesteste Ionita Greavu. La numai 18 ani, Ionita Greavu a urmat doctrina Miscarii Legionare. "L-am cunoscut pe Virgil Mateias cu ocazia sfintirii troitei din Arpas. M-a impresioat foarte mult. Modul sau de abordare a problemelor m-a determinat sa-l caut pentru a-l cunoaste mai bine, dar nu numai prin prisma meseriei sale de avocat. La început mi-a dat o carte de cântece si mi-a spus: Sa sti ca ar fi bine sa te mai gândesti fiindca intrând în miscare nu vei avea beneficii, ci suferinta. Va fi greu. Vei întâlni situatii când trebuie sa te împotrivesti chiar si parintilor. Mi-a dat apoi o alta carte, "Seful de cuib", si mi-a zis: Vezi cu ce te alegi. Am continuat sa-l caut ori de câte ori megeam la Fagaras. În functie de timpul de care dispunea stam la discutii. În acea perioada consatenii mei erau sau liberali sau taranisti. Tatal meu, liberal, nu s-a împotrivit optiunilor mele politice, chiar daca mama îl dojenea pentru ca îmi da voie sa intru în Miscare când nimeni din sat nu e legionar. Virgil Mateias este greu de caracterizat în cuvinte, este un unicat, avea cuvinte proprii pe care un altul nu le avea. Era punctual, integru, un caracter deosebit, nu umbla cu doua bai în trei pungi, pentru el alb era alb, iar negru negru. Întotdeauna încuraja: trebuie sa stim ca avem un Dumnezeu care ne ocroteste. Când a fost la rebeliune ne insufla liniste si calm celor din teritoriu, impunându-ne ca aceeasi stare sa o transmitem oamenilor. Au functionat în Noul Român trei cuiburi de legionari care au sustinut apoi si activitatea rezistentei anticomuniste din zona. Într-una din zile mergeam la gradina pe care o aveam peste vale sa supraveghez fructele. Când am trecut podul, un prieten însotit de alte doua persoane necunoscute veneau dinspre Cârtisoara. Tinta lor era Alexandru Bratu, un national taranist din sat. Întâlnindu-ma pe mine si cunoscându-mi activitatea, m-au abordat deschis renuntând la ideea lor initiala. Erau Lenuta Faina din Sebes si Ioan Dumitriu, un camarad al ei. Se ascundeau de securitate pentru ca la Brasov au împuscat doi reprezentanti ai acesteia fiind în legitima aparare. Ei erau cautati de securitate în toata zona si m-au rugat sa-i ascund. Era o misiune foarte grea mai ales ca vecinii mei erau informatori ai securitatii. I-am preluat asumându-mi tot riscul. Timp de doua zile i-am ascuns în sopul casei, fara sa stie parintii mei, dupa care i-am dus în casa profesorului Goia de unde aveam cheile. Era un loc retras la marginea satului. Acolo le-am pregatit o camera. În acea perioada si eu dormeam ascuns pentru ca ma asteptam oricând sa fiu arestat. I-am protejat pe Lenuta si Dumitriu în casa profesorului Goia (profesor la Facultatea de Medicina din Cluj) pâna la prima ninsoare, luna decembrie. Întrucât urmele de pe zapada ne-ar fi tradat i-am condus imediat la o noua adresa pentru a nu cadea în ghearele comunistilor. Lenuta si Dumitriu reuseau sa tina legatura cu alti camarazi precum: Oancea din Avrig, Stanila din Sebes, învatatorul Vasile Lupu, Aurel Moisin din Glâmboaca, Tavala, Rodeanu din Poiana Sibiului. Mai erau ajutati de un alt prieten din Arpas, iar din satul meu de Patru Apost si de Aurel Filip. Cei doi doreau sa se alature grupului din munti condus de Ogoranu. Eu nu stiam nimic despre luptatorii din grupul lui Ogoranu si prin urmare am plecat sa-i caut. Am strabatut Valea Sâmbetei, Urlea, Vistea Mare, Vistisoara, Valea Doamnei, pâna la Greblesti, peste munte. Nu i-am întâlnit nicaieri. La Vistisoara l-am întâlnit pe Olimpiu Borzea care mi-a spus ca s-au retras spre Ardeal pentru ca nu i-a vazut de mult. La Valea Doamnei, un cioban, Budac, m-a prevenit sa nu cer informatii despre luptatori pentru ca bacita de la stâna este informatoare si spune totul lui Gherghel, seful Securitatii Sibiu, care îi era amant. Am umblat câteva saptamâni timp în care am vazut bordeiele luptatorilor dintre care unele pareau parasite, dar n-am dat de urma lor. Lenuta îsi dorea sa mearga acasa la Sebes, la familia ei, sa vada ce le-a facut securitatea în urma faptelor ei. Nu am lasat-o. Am plecat eu la Sebes într-o duminica si am gasit-o doar pe sora Lenutei, Maria si pe sotul ei, Victor. Când a aflat cine sunt si de ce am venit Victor s-a repezit la mine ca o fiara sa ma duca la securitate. Maria plângea. Probabil erau speriati de comunisti si de cruzimile pe care acestia le-au facut întregii familii. Era prin 1951. Atunci satul Noul Român era patrulat de militieni si de armata, iar un jeep galben al securitatii înfricosa satenii. Într-o seara de toamna, pe la ora 10, au intrat în casa militieni si securisti. Au înconjurat curtea si cautau arme, documente si statii de emisie-receptie. Furia lor mi-a speriat copiii, care s-au retras lânga mine si ma tineau de picioare. Au smuls cu brutalitate copiii, m-au scos din casa si m-au bagat în masina. M-au depus la Arpas unde m-a supravegheat plutonierul major Voinicu. Securistii au plecat în viteza si s-au întors dupa o ora când l-au adus pe Ion Orlandea din Cârtisoara care i-a sprijinit pe Lenuta si pe Ion Dumitriu. Ne-au transportat pe amândoi la Fagaras în beciul securitatii, casa Cosgarea. Timp de 10 zile am fost tinut în anchete si torturat. Ma bateau în asa hal încât îmi faceam nevoile pe mine. Îmi aruncau galeata cu apa sa ma spal. Vroiau sa afle tot ce stiu si sa ma determine sa-mi divulg camarazii. De aici m-au mutat la Brasov, unde am fost supus aceluiasi regim. Dupa o vreme a urmat procesul în care Tribunalul Militar Brasov m-a judecat pentru favorizarea infractorilor Faina si Dumitriu. Au fost atunci patru condamnari: a mea, Ion Orlandea din Cârtisoara, Ioan Stanila din Sebes si învatatorul Vasile Lupu din Sebes. Maiorul Cojocaru a citit sentinta: 20 de ani munca silnica si confiscarea averii. El a întrebat: Greavu este multumit de condamnare? I-am raspuns: Foarte. Ati fost generos si va multumesc. Sa stiti ca roata este rotunda si prin faptul ca-mi dati ani grei de pedeapsa n-o sa va stea stelele prea mult pe epoleti. Mi-a zis: Esti îndraznet! A urmat ispasirea pedepsei data în acea parodie de proces. Jilava. Viata s-a limitat de atunci la patru pereti, un prici si o tineta. Îmi amintesc de unul Maromet, un turc, ce ne scotea cu tineta sa o deversam. Ne lovea cu bete ca pe niste vite. Pe mine m-a lovit o data pentru ca i-am spus ca am fost sergent, iar în ordinele lor aveau dreptul sa goleasca tineta doar cei care au avut grade de general si colonel pentru a fi umiliti. Am ramas la Jilava un an dupa care am fost mutat la Poarta Alba. Era o zi torida de iulie. Am fost încarcati într-un vagon duba 50 de insi, unde spatiul fiind foarte mic, am fost obligati sa stam lipiti unii de altii pe niste bancute de 10 cm latime, din metal. Din cauza caldurii fiarele s-au încins, apa pe care ne-au dat-o era calda, încât drumul de la Jilava la Poarta Alba, care a durat doua zile, a fost un infern. Am coborât în gara Dorobanti, undeva în Dobrogea, de unde am fost preluati de un sublocotenent, Borcea, care ne-a spus ca ne aflam acolo pentru exterminare. Am fost condusi în lagar. Aici l-am înâlnit pe Ion Caraion si pe doctorul Gheorghe Brescan. La Jilava am avut un vis în care mi s-a aratat acest lagar, mai exact grupul de baraci H unde am fost bagat alaturi de scriitori, poeti, avocati. Abia la Poarta Alba mi-am putut rastalmaci visul. Acolo, o zi de lagar consta în: desteptare la ora 5, terciul ca mic dejun, sapat pe vai si dealuri dobrogene zi lumina cu o scurta pauza de prânz de 20 de minute când se mânca o ciorba lunga cu subproduse de animale si un sfert de pâine. Era impusa o norma de munca pe care daca nu o îndeplineai erai pedepsit. Nu lipseau perchezitiile în baraci, când detinutii erau obligati sa iasa afara dezbracati si cu saltelele în spate, indiferent de vreme si când erau cautati si în anus de supraveghetori. Mureau zilnic foarte multi detinuti datorita conditiilor si epuizarii fizice. Doi gardieni transportau cadavre din lagar în groapa comuna aflata undeva în apropiere. La iesirea carului cu cadavre din lagar acestea erau taiate cu baioneta pentru a se asigura ca nu evadeaza nimeni. Daca ne faceam norma, aveam dreptul la colet sau la vizita. Am beneficiat de acest privilegiu o singura data, când m-au vizitat sotia si fratele meu", povesteste Ionita Greavu. La Poarta Alba au fost folositi peste 12.000 de detinuti, dintre care nu se stie câti au fost aruncati în groapa comuna. Morti fara cruce si fara înmormântare crestineasca. Familiile celor disparuti astfel probabil îi asteapta si astazi sa deschida usa casei, daca nu cumva au primit certificate de deces datate la întâmplare si eliberate de primariile unor comune de aiurea. Specific tortionarilor comunisti. Sotia lui Ionita Greavu a fost si ea chinuita si fortata sa divorteze. Zilnic era amenintata, atât ea, cât si cei trei copii. Ea le spunea securistilor: Pe mine nu ma desparte de Ionita decât moartea. La arestarea lui, copiii aveau: Ionita 10 ani, Viorel 9 ani si Lucia 6 ani. Elevi fiind, au fost lasati repetenti sau nu au mai fost primiti la scoala. Copilul cel mare a reusit sa termine anul scolar la Arpasul de Jos prin bunavointa învatatoarei Cucu, pentru ca în Noul Român învatatorul Victor Negrut s-a conformat ordinelor comunistilor, refuzând prezenta copilului în scoala. 

Dupa eliberarea din detentie, Ionita Greavu a reusit cu greu sa se angajeze. A ajuns la topitoria Cârta unde sef contabil era fratele lui Remus Budac de unde s-a si pensionat în 1980. Si dupa eliberare a fost urmarit permanent de securitate. "A fost o libertate relativa. Între ceea ce a fost si ceea ce a urmat a fost o relaxare. România era de fapt o închisoare mai mare. În repetate rânduri au încercat sa ma faca informator, dar le-am respins oferta de fiecare data. Ultima vizita a securistilor la domiciliul meu a fost la revolutie. Eram tot timpul în atentia securitatii. Atunci, în decembrie, am fost vizitat de colonelul Rotaru, de la Securitatea din Sibiu care raspundea de legionarii din judet. M-a interogat si dupa Revolutie în urma informatiilor primite de la un var de-al meu padurar, cum ca as fi fost în Piata Universitatii. N-a avut motive sa-mi faca ceva, dar m-a prevenit sa stau cuminte si sa nu ma amestec în ceea ce se întâmpla în tara. Am sperat sa se îmbunatateasca situatia dupa fiecare an. Sperante desarte. Actuala putere m-a dezamagit total. Ion Diaconescu, atunci când era în opozitie, sustinea ideea cunoasterii dosarelor personale existente în arhivele fostei Securitati. Ulterior l-am auzit spunând: daca va vedeti dosarele veti trai mai bine, veti fi mai fericiti? Gavril Dejeu a afirmat o data: se va vedea dosarul, dar va fi acoperit numele informatorului. În privinta reparatiilor morale despre care s-a vorbit atâta dupa 1989 nu pot spune decât ca sunt departe de prejudiciile aduse noua celor care am suferit. Stim cu totii ca regimul comunist a desfiintat sentimentul credintei, a supus biserici si pe slujitorii acestora, tot el a creat ura si dispret între biserici care înainte se întelegeau perfect. La noi în Noul Român Biserica greco-catolica a fost desfiintata si data ortodocsilor. Preotii greco-catolici au fost tunsi, rasi si întemnitati sau le-a fost stabilit domiciliul la manastiri. Dupa 1989 ce s-a facut în acest sens?".

I. G. Ogoranu, Lucia Baki