Ed.
MARINEASA, Timisoara
Capitolul
XV
Marturii
despre preotul Cornel Dascal
Motto:
Exista un razboi continuu între bine si
rau, între dreptate si nedreptate, între libertate si prizonieratul de idei,
între puritate si coruptie; si toate aceste batalii se dau pe un singur câmp
de lupta, care este inima omului. Din cartea "Sapte cuvinte pentru tineri",
de preot Gheorghe Calciu
Pendulând între munte si ses, trecând iarna pe
ascuns Oltul, prin vaduri numai de ei stiute, catre satele "de pe Ardeal",
luptatorii anticomunisti s-au bucurat de simpatia majoritatii populatiei si de
încrederea unor oameni de mare curaj si actiune. Secretul rezistentei
fagarasene armate din munti a constat tocmai în solidaritatea de simtire a
acelor sate. În ultima perioada a luptei, actiunea celor ascunsi si urmariti
s-a deplasat în vecinatatea Fagarasului spre vestul Tarii Oltului, catre
Podragul, Vistea Mare, Arpasu Mare, Bâlea, Valea Doamnei, pâna dincolo de
Suru, spre Sebes Olt, zona muntoasa mai putin accesibila si initial mai putin
"pieptanata" de copoii regimului, de trupe si informatori. Din
satele Vistea de Jos, Ucea de Jos, Arpasu de Jos, Cârtisoara, Cârta, Colun
si Noul Român, partizanii au primit hrana si informatii de la oamenii de
încredere care s-au constituit în retele de sprijin în jurul membrilor
conducerii rezistentei organizate din Tara Oltului. Din Reteaua de Sprijin
Vistea condusa de Olimpiu Borzea au facut parte: parintele Cornel Dascal (Arpasu
de Jos), Remus Budac (Cârta), economist Ionita Greavu (Noul Român) si
doctor Gheorghe Telea (Sibiu). La rândul lor fiecare dintre acestia dispunea
de un numar de oameni devotati care actionau independent, fara sa stie unul de
celalalt. De pilda, profesorul Budac colabora independent cu Aurel Banciu (Cârtisoara),
Veti Malene (Porumbac), familia Budac Grafi (Noul Român) si multi altii. Unul
dintre acesti colaboratori a fost si Nicolae Trandafir, tigan lautar din
Arpasul de Jos un om abil si tenace care ducea partizanilor provizii si mesaje
pe care le lasa la locul numit "caramidarie". Parintele Cornel
Dascal (9 ianuarie 1916 - 9 august 1994) l-a cunoscut pe Olimpiu Borzea din
timpul studentiei. Student fiind la Facultatea de Teologie din Sibiu lucra si
ca econom la Scoala Normala alaturi de Olimpiu Borzea care era secretar. În
1943 parintele Dascal a primit o parohie la Lepindea judetul Maramures. Odata
cu începutul prigoanei comuniste multi dintre intelectualii de frunte ai
tarii s-au vazut nevoiti sa se ascunda de securitate. Unul dintre acestia a
fost Nichifor Crainic care a cautat adapost la fostii sai studenti. Asa a
ajuns si poetul, filozoful si teologul Nichifor Crainic în casa parintelui
Dascal de la Lepindea, unde a stat ascuns timp de un an. Dupa arestarea lui
Crainic, sederea familiei Dascal la Lepindea devenise prea riscanta, motiv
pentru care preotul s-a transferat la Arpasul de Jos. Se parea ca i-au pierdut
urma, iar viata se desfasura aparent între amvonul bisericii, familie si
gospodarie. Numai ca în realitate în tot acest timp parintele Dascal,
îndemnat de dragostea fata de credinta strabuna si de neam a fost alaturi de
parintele Dumitru Ghindea din Dragus (originar din Ucea de Sus), duhovnicul
luptatorilor din munti. De prin 1955, preotul iubit de întreaga suflare a
satului Arpas a început sa fie hartuit de securitate, care între timp a
aflat de episodul Crainic. "De câte ori se ducea la Fagaras la sedintele
protopopiatului era convocat la sediul securitatii. Adesea de acasa securistii
îl duceau la interogatoriu pe malul Oltului ca sa-l sperie. În general, îi
cereau sa-i divulge ce a aflat la spovedanie de la oamenii din sat",
povesteste profesor Cornelia Dascal, una din fiicele preotului. 90 Între timp,
la 10 martie 1955, Olimpiu Borzea este arestat pentru prima data. Pus apoi în
libertate, probabil pentru a i se supraveghea miscarile, Olimpiu Borzea l-a
informat pe Remus Budac ca "reteaua Vistea a cazut" si l-a rugat sa-l
înstiinteze pe Gavrila Ogoranu, seful luptatorilor din munti despre aceasta
întorsatura a lucrurilor. Apoi l-a vizitat acasa pe parintele Dascal pe care,
într-o lunga convorbire, l-a pus în tema despre situatia existenta. Tot
atunci Olimpiu Borzea se spovedeste fiind postul Pastilor din 1955. În
decembrie 1956, un camion militar cu prelata kaki a stationat cu motorul
pornit în fata Militiei din Arpas o zi întreaga. Parintele Dascal nu era
acasa. Securistii cu o echipa numeroasa au revenit noaptea la ora 3 si l-au
arestat, luându-l de lânga cele patru fetite si sotia Maria. I-au scos pe
toti din casa si a început perchezitia. Pe preot îl tot întrebau de arma,
dar el nu a avut si n-a folosit niciodata vreo arma în afara de cea mai
puternica dintre toate: Cuvântul lui Dumnezeu. Timp de un an parintele Dascal
a fost retinut fara judecata si anchetat prin metode salbatice la Securitatea
regionala din Brasov. În acelasi lot au fost arestati, anchetati si judecati:
învatatorul Victor Geaman (Rucar), doctorul Vasile Munteanu (Lisa),
învatatorul Octavian Popaiov (Sâmbata de Sus), Ion Polexe (Breaza), Eronim
Alexe (ofiter), Liviu Fogoros (Rucar) si Gheorghe Logrea (Rucar). Parintele
Cornel Dascal a fost condamnat la 10 ani temnita grea pentru vina de a nu fi
divulgat în anchete secretul spovedaniilor, la care s-a adaugat si tainuirea
lui Nichifor Crainic. Zadarnic a invocat parintele constitutia României
comuniste, care garantând pe hârtie libera exercitare a credintei, includea
implicit si una din legile cele mai sfinte ale bisericii: taina spovedaniei.
În 1964, dupa opt ani de detentie la Gherla, a fost eliberat, dar
supravegherea a continuat si dupa aceea. Parintele Dascal a trecut în lumea
vesnica în 1994, la Geoagiu de Sus.
Profesorul Remus Budac
Fiul notarului
din Cârta, profesorul Remus Budac, a fost nepotul legendarului haiduc Budac
din Cârtisoara. A absolvit Facultatea de Litere si Filozofie din Cluj si a
luptat ca sublocotenent în armata regala a României pe frontul de est. Un
episod cutremurator, graitor pentru caracterul tânarului Budac s-a petrecut
imediat dupa razboi când sasii din Cârta au fost încarcati în trenuri de
vite si dusi în lagarele de munca din Rusia. Remus Budac îndragea o tânara
sasoaica, dar ezita sa o ceara în casatorie. În trenul cu destinatia Rusia a
fost împinsa însa si iubita lui pe care daca ar fi luat-o de sotie ar fi
scapat-o legal de deportare. Tânarul Budac a plecat cu motocicleta dupa
trenul încarcat cu sasi îndemnând-o pe fata sa sara din mers din vagon.
"Sari! Orice s-ar întâmpla, ma însor cu tine". Fata a sarit si
trenul a prins-o sub roti si i-a retezat ambele picioare peste genunchi. Remus
a dus-o la spital dupa care s-a si casatorit cu ea. Cei doi au trait împreuna
toata viata, singurul lucru care i-a despartit a fost închisoarea. Profesorul
Budac era un pescar iscusit. Ca si parintele Dascal era mic de stat si foarte
agil. Chiar daca era tacut si linistit era capabil de dezlantuiri
surprinzatoare. El a adus servicii importante rezistentei din munti, pentru
ca, pescar fiind, urca vaile Arpasului Mare, Cârtisoarei si Porumbacului
pâna la izvoare, ceea ce i-a dat posibilitatea sa fie un contact perfect
pentru cei din munti. Pentru ceea ce a facut pentru rezistenta, în 1955 a
fost arestat. În lot cu el au mai fost luati Virgil Oancea (Breaza), Ion
Toma(Colun), Aurel Banciu (Colun), Ion si Constantin Vulcu (Breza), preot Ion
Naftanaila (Breaza) si ofiterul Ostacioaie, care au fost judecati în 15
septembrie 1957. În 1964 în baza decretului de gratiere profesorul Remus
Budac a revenit acasa la Cârta. A fost angajat contabil la Ocolul Silvic
Arpas. În 1989 a decedat. Informatii culese de publicistul Viorel Paltin.
Capitolul XVI
Confesiunea lui Aurel Banciu din Cârtisoara
Motto:
Viata are
pret sa fie traita numai în masura în care prin ea si în ea putem sa
însufletim un superior, o misiune ideala Dimitrie Gusti
Aurel Banciu,
pensionar, a început sa-si depene firul întâmplarilor pe care le-a trait
în timpul prigoanei comuniste întrerupt fiind de nemiloase accese de
Parkinson. El a fost padurar.
"În 1949, când am fost angajat padurar,
am început sa vad comunismul cu alti ochi, întelegând ca raul acesta nu va
trece usor si de la sine si ca este un mare pericol pentru tara. Provin dintr-o
familie cu vederi si convingeri politice national-taraniste. Tata a fost seful
PNT din Cârtisoara, prieten cu liderii taranisti fagaraseni Dobrescu, Zagan
si Cosgarea. Am crescut în dragoste fata de tara, neam si credinta în
Dumnezeu. La Ocolul Silvic din Vistea de Jos de care am apartinut ca padurar,
sef era unul Gheorghe Ciolacul care era activist de partid aproape analfabet.
Ne tinea sedinte politice. Desi eram padurar calificat, scolarizat, m-a
angajat ca plivitor în plantatia de brad si molid din Laita. Ciolacul locuia
în casa protopopului Pavel Borzea din Vistea care a fost arestat. Acolo, el
ocupa abuziv doua camere mobilate. Acest sef de ocol nu avea respect pentru
bunul altuia, asa ca în scurt timp el si familia lui au distrus mobila scumpa
de furnir pe care obisnuiau sa taie ceapa, pâine si slanina. Acest Ciolacu
avea pretentii ca angajatii sa-i duca plocoane si de asemenea îi placea sa
manânce si sa bea pe la unii si altii. Dupa un timp Ocolul Silvic si-a mutat
sediul din Vistea în Arpasul de Jos, dar sef a ramas tot Ciolacul",
povesteste Aurel Ban ciu. Întâlnirea cu partizanul Jean Pop "Eram în
plantatie pe Laita când m-am întâlnit prima si ultima oara cu Jean Pop. Era
în 1953. Zic ultima oara, pentru ca desi am tinut mai multi ani legatura cu
el nu ne-am întâlnit fata în fata pâna atunci. Auzisem de el, aflasem ca
plecase de acasa în munte sa se alature grupului de luptatori anticomunisti,
dar nu-l cunoscusem personal desi si el era padurar. În acea zi tocmai
pornisem la vale spre casa dupa provizii.Era pe la 10 ziua. Mi-a iesit pe
poteca un om cu barba, înarmat cu o pusca cu luneta si m-a somat aspru sa pun
arma mea de padurar jos. Câinele meu a fugit catre el, fara sa latre si s-a
lipit de picioarele lui ca si cum l-ar fi cunoscut. Mi s-a parut ciudata
comportarea câinelui. S-a apropiat încet de mine si mi-a cerut actele. Mi-a
luat carnetul de Frontul Plugarilor si mi-a spus rastit sa nu mai tin acest
document asupra mea. Eu l-am rugat sa nu-mi ia arma ca as fi avut de furca cu
securitatea. Din vorba în vorba s-a mai domolit, asa ca la o vreme ne-am
asezat sa mâncam din merindea mea aproape ca doi prieteni. Am înteles
amândoi destul de repede ca aveam aceeasi parere despre comunism. M-am
hotarât dintr-o data sa-i ajut pe partizani în lupta împotriva comunismului
si a ticalosilor care îl sprijineau. Jean Pop m-a rugat sa nu spun nimanui de
întâlnirea noastra si asa am facut. Nici sotia mea nu a stiut pâna dupa
arestarea mea. Am stabilit apoi o ascunzatoare în munte, sub Piatra Oii, unde
sa pun bilete, ziare si obiecte pentru el si ceilalti. M-a rugat sa-i informez
despre miscarile securitatii si despre starea de spirit a oamenilor din sate.
Mi-a dat doua casti pentru radio cu galene sa le repar si sa le aduc la locul
convenit. Asa am facut. Alta data am pus acolo si câteva cartuse de 9,72 mm
pentru pusca ZB. Stiam ca si altii îi ajuta, între acestia fiind si
profesorul Remus Budac din Cârta cu care eu eram în relatii bune. În
Cârtisoara oameni de nadejde cu aceleasi vederi, pe care ma puteam baza la
nevoie erau: Ilie Bucurenciu, cumnatul meu, Gheorghe Grovu, Gheorghe Budac si ciobanul Ion Capatâna. În anii 1953 -1954-1955, securitatea ma obliga sa
ma întâlnesc de doua ori pe saptamâna la ore fixe, întodeauna noaptea,
"între Râuri" sau la postul de militie. Venea special capitanul
Cârnul de la Securitatea din Fagaras, câteodata însotit de doi locotenenti.
Era mai întodeauna prezent si seful de post, sergentul major Albu. De fiecare
data îmi cereau sa le descriu traseul meu prin munte si sa le spun cu cine
m-am întâlnit. Le-am spus mereu acelasi lucru: nici o persoana suspecta".
Perchezitia si arestarea "Ziua de 20 decembrie 1956 o tin minte toata
viata. Am fost luat de acasa de capitanul Cârnul si înca patru securisti. Nu-mi
puteam explica cum de au aflat de actiunile mele. Cârnul m-a dus la consiliul
popular unde mi-a cerut sa plec imediat cu el pe munte, în cautarea
partizanilor. I-am spus de mai multe ori ca nu aveam habar de partizani.
Între timp, ceilalti securisti mi-au rascolit toata casa sub privirile
îngrozite ale sotiei si ale fiicei mele de numai doi ani, care nu pricepeau
nimic, una nefiind înstiintata, iar cealalta fiind prea mica sa înteleaga ce
se petrecea. Fiul meu avea atunci numai opt luni. În casa au gasit doar un
radio cu galena confectionat de varul meu, Petru Sari. Nu m-am întors acasa
de atunci decât dupa sapte ani. M-au dus direct la sediul Securitatii din
Fagaras, iar a doua zi dimineata am fost transportat cu duba la Brasov si
depus la închisoarea Cetatuie. La închisoarea Cetatuie am fost luat în
primire de capitanul Toth Joska, care m-a plasat în celula numarul 6. A doua
zi, gardianul mi-a pus ochelari cu sticle negre la ochi si m-a mutat într-un
birou de ancheta la etaj. Acolo geamul era larg deschis si locotenentul care
ma ancheta ma ameninta ca daca nu spun tot adevarul ma arunca pe fereastra.
Obiceiul gardienilor de acolo era ca atunci când eram mutati cu ochelari orbi
la ochi sa ne tina numai în lovituri de cizme, bocanci si bastoane de cauciuc.
La Brasov am fost zilnic anchetat, fara a fi însa judecat vreme de sase luni.
Într-un timp, m-am nimerit în aceeasi încapere cu medicul Lucian Stanciu
din Vistea de Jos. Apoi am stat în celula cu detinutul Ion Biris, le
gionar, care m-a avertizat sa nu vorbesc ce nu trebuie fiindca a fost anume
pus sa ma traga de limba. În loc sa faca serviciul murdar pentru care a fost
trimis la mine acest om m-a sfatuit si m-a încurajat. La Brasov am avut o
confruntare cu Jean Pop, dar de o maniera stranie, fara sa fim pusi fata în
fata. S-au întâlnit doar vocile noastre sub supravegherea anchetatorului,
noi aflându-ne în încaperi separate. A fost mai degraba un truc al
Securitatii. Dupa sase luni de detentie si nesfârsite interogatorii, am fost
mutat cu tot grupul din care faceam parte la închisoarea din spatele cladirii
Tribunalului din Sibiu. În drum spre Sibiu erau în duba alaturi de mine
medicul Vasile Muntean si fratele lui Octavian (Lisa), medicul colonel Ion
Muntiu (Sibiu), Ion Toader (Colun) si altii. La Sibiu am stat la început în
camera 12, iar apoi am fost înghesuiti circa 40 de insi în încaperea cu
numarul 24. I-am întâlnit acolo pe Aurel Maxim - Sibiu, inginer Liviu Popa -
Sibiu, Nicolae Trandafir - Arpasul de Jos, Ioan Bârsan si fostul notar
Câltea din Sona. Procesul s-a desfasurat peste alte luni. La Sibiu a venit un
complet de judecata al Tribunalului Militar apartinând Regiunii a III-a
Militare Cluj. Fara prea multe formalitati cele 11 persoane implicate în
acest proces, toti fagaraseni, am fost condamnati la peste 20 de ani de munca
silnica. Mie mi-au dat 20 de ani plus 10 ani de închisoare corectionala cu
confiscarea averii. Condamnarea mea a fost cauzata de actiunile mele de
sprijinire a luptatorilor din munti. Sotia mea a înaintat recurs la
Procuratura din Cluj, condusa atunci de maiorul Paul Cojocaru. A urmat
judecarea recursului la Tribunalul Suprem cu sacrificii si cheltuieli enorme
pentru cei de acasa. O avocata din Cluj a cerut sotiei mele sa-i plateasca
drumul cu avionul dus-întors de la Cluj la Bucuresti. Totul a fost în zadar,
desi sotia mea a vândut tot avutul nostru, pentru ca recursul a fost respins.
Îndata dupa pronuntarea sentintei, desi ni se daduse drept de recurs, am fost
înghesuiti ca animalele în duba vagon de cale ferata si timp de doua zile am
parcurs distanta Sibiu-închisoarea Gherla. La destinatie am fost luati în
primire de echipa groazei a comandantului Goiciu, care ne-a bagat într-o
încapere cu peste o suta de oameni. Dormeam pe saltele puse direct pe
ciment. Spatiul era foarte mic, aerul era insuficient si închis fiindca
geamurile oblonite erau batute în piroane. Tineta (ciubarul pentru necesitati)
era pusa într-un colt al camerei si facea o putoare insuportabila mai ales ca
era vara. Ne faceam vânt cu paturile. Un adevarat iad pamântean facut de
diavoli cu chip de om. Asa am ramas acolo vreme de doua luni, timp în care
multi au fost dusi pe sus la infirmerie de unde nu s-au mai întors. Despre
soarta lor nu puteam afla nimic. Dupa aceea am fost mutati la etaj, cam 15-20
de detinuti în fiecare camera si repartizati la lucru în fabrica de mobila a
închisorii. Eu am lucrat câtiva ani la lustruit mobila, în mediu foarte
toxic, câte 12 ore zilnic, sase zile pe saptamâna. Cea mai mica abatere era
sanctionata cu bataie. Detinutul Ion Câltea, fostul notar din Sona, a fost
stâlcit în bataie de gardieni desi era sef de echipa. Asa am dus-o timp de
patru ani mii de detinuti. În toamna lui 1962, câteva sute de robi am fost
transportati cu acelasi mijloc, duba vagon, în lagarul de munca de la
Stoenesti-Salcia, din Dobrogea. Acolo am fost folositi la construirea
digurilor canalului de pe Dunare. Mii de oameni si-au pierdut viata acolo.
Caram zilnic cu roaba pamânt, norma obligatorie fiind de 4 mc. În toate
anotimpurile dormeam la gramada într-un saivan de oi deschis, doar cu
acoperisul deasupra capului. Sufeream cumplit de frig, foame si sete mai ales
iarna si vara când clima dobrogeana este foarte aspra. Regimul de
supraveghere si de pedepse era mai rau decât la Gherla. Gardienii asmuteau pe
noi câinii lup dresati special pentru atac asupra detinutilor. Câinii sareau
pe noi la cea mai mica iesire din rând. De la Stoenesti-Salcia am fost
transportati cu bacul Gironte la Periprava, pe bratul Sulina al Dunarii, unde
am fost pusi sa recoltam stuf. Am ajuns acolo iarna. Intram pe gheata si taiam
stuful cu talpanul, o unealta asemanatoare cu secera. Si aici aveam norma si
trebuia sa taiem zilnic câte 20 de maldare de stuf pe care le legam si le
caram în spinare circa 2 km. Faceam zilnic în jur de 40 km paziti de ambele
parti ale drumului de câini, gardieni si soldati. Într-una din zile fiind
foarte bolnav, m-am asezat, sfârsit de puteri, pe un snop si am adormit
imediat. Am atipit poate 2-3 minute. Somnul si oboseala au învins fara sa
vreau frica de pedeapsa. Coloana plecase, iar eu m-am trezit speriat si
îndata am luat maldarul în spate. Soldatul din paza m-a vazut si i-am ghicit
intentia de a ma împusca, socotindu-ma dezertor. M-a salvat stuful din
spinare fiindca nici un dezertor nu ia în spate greutati când vrea sa fuga.
Îl vedeam înciudat ca nu putuse sa ma omoare, bravura pentru care ar fi
primit permisie si alte recompense. Soldatul, educat de ei, nu m-a iertat cu
totul. M-a scos seara la raport în fata celorlalti detinuti si a capitanului
sef de coloana. Am fost batut exemplar. Din lagarul Periprava am fost mutat la
alt punct de munca fortata din Dobrogea, la Giurgeni, lânga Vadu Oii, unde am
lucrat la construirea caminului cultural. Au trecut peste sapte ani si
jumatate de când eram închis si chinuit. A sosit în sfârsit si anul 1964
pentru oropsitii din închisori. În iunie 1964 am fost gratiat si eliberat.
Ma întorceam acasa zdrobit dupa atâtia amar de ani. Fiica si baiatul, acum
marisori, nu m-au recunoscut. Dar libertatea mea, ca si a altora din cei
eliberati, a fost tot timpul (pâna în 1989) supravegheata strict de
securitate. În aprilie 1974 am fost anchetat timp de 24 de ore de maiorul
Dogaru de la Securitatea din Sibiu, pentru o scrisoare trimisa la Radio Europa
Libera, prin care rugam pe cei de acolo sa ma ajute sa-mi procur niste
medicamente de care aveam urgenta nevoie si care nu se aflau în farmaciile
din România", povesteste Aurel Banciu. Sotia lui Aurel Banciu, Leontina,
ramasa acasa cu fetita Eufrosina de doi ani si baiatul Aurelian de opt luni,
avea sa îndure împreuna cu parintii si rudele toate suferintele conditiei
sale de nevasta a unui dusman de moarte al comunistilor. "În afara de
greutatile prin care am trecut, procesul si recursul, eram mereu îndemnata de
slugoii partidului sa intru în colectiv. Eu mi-am facut socoteala ca daca ma
bag în colectiv nu mai am timp sa-mi vad de casa si de copii. M-am gândit
asa: daca ma duc si fac zile de munca, bucatele mele cresc si poate ca-mi dau
ceva. Dar daca în vreo zi nu pot merge la lucru, bucatele mele nu cresc si nu-mi
dau nimic. Daca nu ma înscriu si-mi lucrez eu pamântul bucatele mele cresc
si când merg la câmp si când am treaba acasa. Comunistii ma amenintau
întruna: Vrei sa te ducem unde-i barbatul tau? Am avut noroc cu parintii
mei care erau înca în putere si cu fratele meu care m-a ajutat. Matusa mea,
Susana Budac mi-a dat bani de multe ori fara sa-i mai dau înapoi. Ea avea
grija de copii când eu eram la lucru pe câmp. La o vreme a venit alt necaz.
Vecinii au stricat sura acoperita cu paie si au gasit ascunsa o pusca pe care
au predat-o la militie. A urmat cercetari sub banuiala ca pusca ar fi fost a
sotului meu, lucru neadevarat. Seara de seara am fost chemata la sfat unde
m-au anchetat securisti de la Sibiu. În aceasta ancheta era cercetat si
socrul meu. Înainte de arestarea mea din 20 decembrie 1956 a fost ridicat si
condamnat pe motive politice si cumnatul meu Ion Orlanda, care a tinut
legatura cu luptatoarea anticomunista Lenuta Faina", îsi aminteste
Leontina Banciu. Date culese de Viorel Paltin
Capitolul XVII
Partenie Cosma,
luptator în rezistenta anticomunista
Motto:
Noi ne-am hranit din tot ce-am
risipit; Avutul nostru - tot ce-am daruit. Nu pregeta sa suferi si sa
sângerezi: Izbânda noastra creste din înfrângeri! Marsansk, 1947
Partenie
Cosma s-a nascut în septembrie 1918 în Sona, raionul Fagaras, ca fiu al lui
Ioan si Domnica. A absolvit liceul Radu Negru din Fagaras. Ultimul sau
domiciliu a fost în Fagaras, strada Câmpului nr.1 S-a casatorit în 1942 cu
Valerica Juncu din satul Râusor care avea 18 ani, a avut trei copii: Marcel
nascut în 1948, Elena nascuta în 1947 si Florica nascuta în 1944. Partenie
Cosma a participat la razboiul din Est, plutonier major fiind, cu o companie
anticar a Regimentului centrului de instructie Fagaras. El s-a întors acasa
din razboi nevatamat dar decis sa lupte împotriva pericolului sovietizarii
tarii care se instalase deja în România. Din primele momente ale
constituirii rezistentei armate anticomuniste din Fagaras si din munti,
Partenie Cosma s-a simtit chemat sa intre în actiune împotriva celor fara de
neam, fara tara si fara credinta. Era angajat la centrul de instructie al
infanteriei Fagaras cu gradul de plutonier major si functia de sef al magaziei
de armamanet si munitie. În grija sa se aflau importante cantitati de arme si
munitie, captura de razboi, parte neînregistrate în acte. Partenie Cosma,
ajutat de alti luptatori, le-a scos din unitate si le-a dirijat catre punctele
din munti ale rezistentei anticomuniste. Cei care l-au cunoscut îl
descriu pe Partenie ca pe un om care nu cunostea frica, gata în orice moment
sa mearga pâna la capat. Se potrivea la fire, idealuri si caracter cu socrul
sau, Iacob Juncu, fost comisar de politie în Fagaras. Un ajutor de încredere
i-a fost caporalul Gheorghe Taulea, finul lui. În noptile pe care le
considera potrivite, Cosma, ajutat de socrul si de finul lui scotea din
cazarma cu un car tras de cai cantitati mari de armament, grenade si munitie.
De mare folos i-a fost si sotia lui, Valerica. Aceasta participa la fiecare
transport de armamanet, având grija de cai pâna se sustrageau armele din
depozit si se încarcau în car. Ei duceau armele în Râusor la socrul sau si
la familia Aron Comsulea. De aici, acestea erau transportate la locul numit
"Crepele Toderitii", un loc între Râusor si Toderita, de unde erau
preluate de luptatorii din munti. Partenie Cosma si Juncul, socrul sau, aveau
legaturi cu Ion Gavrila al Ogoranului, seful luptatorilor din munti si cu
ceilalti membri ai rezistentei: Arsu, Mogos, Mazilu, Chiujdea, Socol, Dumineca,
Marcel Cornea - fiul farmacistului din Sinca si cu învatatorul Pridon din
Parau. Partenie Cosma le ducea partizanilor nu numai material de lupta, ci îi
ajuta cu hrana, rufe curate, medicamente, etc. Ori de câte ori era solicitat
de luptatori, el urca la ascunzatorile din munti ale fugarilor cu motocicleta
sa cu atas. Folosea ca pretext de a pleca de acasa si de a urca muntele
vânatoarea. El îsi umplea atasul motocicletei cu hrana si arme pe care le
ducea luptatorilor. O parte din armamentul procurat de Partenie Cosma si
oamenii sai a ajuns prin Ionita Greavu din Noul Român si la alte grupuri, ca
de plida cel al lui Lenuta Faina si Dumitriu. Activitatea lui Cosma si a
oamenilor lui n-a fost suspectata si descoperita decât în 1950. Dar o data
banuiti sau tradati, cercul suspiciunilor începea sa se închida tot mai mult
în jurul casei din Râusor a socrului sau. În noatea de 14 octombrie a
acelui an, dupa o pânda de durata, securistii au încercuit gospodaria lui
Juncu si au incendiat sura. Au spart zidurile, cautând arme ascunse. La un
moment dat si-au facut aparitia pompierii, dar cu cisternele goale. Pompierii
au plecat asa cum venisera în urma ordinului dat de seful securistilor.
Se urmarea, evident, capturarea - vii sau morti - a luptatorilor care s-ar fi
aflat acolo pentru odihna, provizii, îmbracaminte sau completarea
armamentului. În Râusor a cazut partizanul Arsu. În aceeasi noapte a fost
prins de securisti în satul Toderita, Silviu Socol. Cosma îsi instruise
sotia pentru împrejurari deosebite, ca la nevoie sa poata sa devina o
adevarata luptatoare, sa traga cu tot felul de arme usoare, sa arunce grenada,
sa se adaposteasca. În zilele urmatoare o mâna criminala a otravit doi
bivoli apartinând familiei lui Juncu. Faptul a iesit la iveala la abator
când familia a încercat sa-i vânda pentru taiere. Laboratorul a stabilit ca
animalele au fost otravite si deci carnea nu putea fi data în consum. În
lipsa lui Partenie, plecat devreme la cazarma, în dimineata de 15 noiembrie
1950, un grup de ofiteri de securitate a patruns în locuinta lui din strada
Câmpului nr.1, unde a efectuat o minutioasa perchezitie. Sotia Valerica se
afla acasa, dar nu i s-a prezentat vreo autorizatie de perchezitie. Nu s-a
gasit nici un corp delict si nimic compromitator. Ea a stat foarte atenta
atunci ca nu cumva sa i se instaleze în casa vreun obiect care sa constituie
ulterior pretext pentru acuzatii. Nu a fost încheiat nici un proces verbal.
Valerica, alarmata de perchezitie, a plecat în graba spre cazarma sa-si
anunte sotul, dar era prea târziu. Securistii ajunsera înaintea ei. Ea l-a
rugat pe subofiterul Petrescu, prieten al sotului ei, sa-i cheme barbatul la
poarta unitatii. Acesta s-a întors cu stirea ca Partenie se afla sub arest
în biroul ofiterului politic, înconjurat de securisti. Epoletii i-au fost
rupti si aruncati iar parul îi era ravasit. Nu i s-a permis sa vina la poarta.
În aceeasi luna securistii continuau perchezitiile la diverse familii în
Râusor. Între sura familiei Juncu si a lui Valeriu Pica, Valerica, sotia lui
Partenie, a gasit 50 de sticle incendiare si un pistol depozitate în niste
lazi. De frica securistilor le-a îngropat în gradina. În casa din Râusor
familia mai detinea un pistol nemtesc pe care femeia l-a ascuns în WC.
"Mama a povestit despre aceste lucruri doar vecinei ei din Râusor, sotia
lui Pica. Sora lui Arsu a prevenit-o pe mama ca va fi pârâta de acea vecina
la securisti. Asa s-a si întâmplat. Primavara când am lucrat gradina nu
am mai gasit sticlele incendiare si pistolul îngropate aici. În plus,
securistii au venit la Râusor si au pus-o pe mama sa scoata tot WC-ul pentru
a gasi celalalt pistol, care nu a fost gasit. Totusi au batut-o foarte rau pe
mama", povesteste fiul lui Partenie Cosma, Marcel. Tot în 15 noiembrie
1950 securistii au descins la casa din Râusor a familiei Juncu, socrul lui
Partenie. Au fost arestati Iacob Juncu si sotia lui. Copiii care se aflau la
Râusor în grija bunicilor au fost încuiati de securisti în casa, dar de
frica au sarit pe geam si au fugit spre Fagaras. Ei s-au întîlnit în drum
cu mama lor si i-au povestit cele întâmplate. Elena Juncu, soacra lui
Partenie, a stat doua saptamâni închisa la Securitatea din Fagaras, fiind
anchetata si batuta. Ea a fost judecata într-un proces care a avut loc la
Sibiu si condamnata la 1 an de închisoare. A fost eliberata în 1951. Iacob
Juncu, socrul lui Partenie a fost dus la Securitatea din Fagaras, la Casa
Giurca. De aici a fost transferat la Brasov, unde a fost judecat într-un
proces desfasurat în lunile iulie-august 1951. Tribunalul Militar din Brasov
l-a condamnat la 6 ani de închisoare. Cu doua saptamâni înainte de a se
elibera a decedat (12 octombrie 1955) în închisoarea din Caransebes.
Procesul lui Cosma a început tot în iulie 1951 la Brasov. În sarcina lui
Cosma s-a retinut si episodul atacarii si jefuirii depozitului de munitii de
la Mândra în complicitate cu Pridon, Arsu, Chiujdea si altii. Familia lui nu
a fost înstiintata de momentul începerii procesului. Tribunalul l-a
condamnat pe Partenie Cosma la moarte prin împuscare. Recursul la Tribunalul
Suprem în fruntea caruia se afla pe atunci generalul Petrescu a fost respins.
O data cu Cosma au fost judecati si condamnati la moarte prin împuscare alti
18 luptatori ai rezistentei. Locul executiei a ramas pâna azi necunoscut.
Potrivit certificatului de moarte, eliberat de Sfatul Popular Brasov, executia
ar fi avut loc în Brasov, dar alte surse spun ca la Jilava. Partenie Cosma
avea atunci 35 de ani. Nu se stie unde îi este mormântul. Sotia lui Partenie
Cosma a fost arestata, anchetata si batuta de mai multe ori ani în sir. La
sfîrsitul anului 1950, Valerica a stat timp de doua luni la Securitate în
Fagaras. Aici si-a vazut pentru ultima data sotul când era dus la
interogatoriu. Partenie avea sânge pe degete pentru ca si-a ros unghiile
pentru ca securistii sa nu poata sa-l tortureze. Metoda de tortura folosita
pentru Valerica era magnetoul electric si bataia în cap pâna ce femeia
lesina si era trezita cu câte o galeata de apa rece. Semnele loviturilor
primite în cap se mai vedeau si dupa zeci de ani. Teroarea securitatii a
continuat si dupa ce Cosma a fost executat.
"Veneau noaptea, controlau
podul casei cautând arme. Ne scoteau afara desculti, fara sa tina seama ca
suntem copii si e frig. Când aveam 11 ani am gasit o pusca atârnata în
gradina. Am luat-o si am aruncat-o în râul de la capatul gradinii. Dupa nici
o ora arma nu mai era acolo. Ne pândeau tot timpul, zi si noapte si ne
întindeau tot felul de curse. Pentru a nu-i auzi când veneau prin gradina ne-au
otravit câinele. Îmi mai aduc aminte cum i-au luat armele de vânatoare (doua),
ceasul de aur, trasura, câinele, motocicletele, ceea cu atas si ceea simpla
pe care tata le-a cumparat din Bucuresti dupa ce a vândut doi cai si doua
bivolite. Nu dupa mult timp ne-au confiscat toate lucrurile si bunurile din
casa. În 1950 în noaptea de 15 noiembrie ne-au dat foc la casa. Bunica
dormea în bucatarie, iar eu cu surorile si mama nu eram adormiti. Focul a
fost pus pe grajd si s-a întins foarte repede cuprinzând si casa. Pompierii
au venit fara apa asa încât totul a ars. Securitatea a venit la putin timp
dupa izbucnirea focului si a asistat la toata tragedia fara a face nimic. Ceea
ce a mai ramas în picioare a fost rascolit de securisti care cautau în
continuare arme. Au gasit în pod doar un aparat de radio. Au stat o
saptamâna întreaga sa caute în ruinele casei. Am ramas în strada. Bunica
si sora mea si-au improviza o locuinta în sura, iar ceilalti am fost gazduiti
temporar la familiile Munteanu si Dragos", povesteste Marcel Cosma, fiul
lui Partenie. Ramasa singura cu trei copii, Valerica Cosma s-a angajat
muncitoare la Întreprinderea Economica din Fagaras. În 1956 a fost data
afara din serviciu pentru ca era sotia lui Partenie Cosma. A fost nevoita sa
divorteze, fapt ce s-a întâmplat în 1957 desi sotul a fost executat în
1951. Nemainumindu-se Cosma, a fost reangajata la Economica de unde s-a si
pensionat. S-a recasatorit cu Nicolae Voicu, 104 din Alunis Prahova, cu care a
locuit în Fagaras. Copii lui Partenie Cosma nu au avut acces la scoli.
Florica a facut 5 clase si a ramas apoi la munca pamântului în Râusor.
Elena a fost data la Casa de Copii în Fagaras, iar când a dat examen de
admitere la liceu a fost respinsa pe motiv ca era fiica lui Partenie Cosma. A
facut un curs de dactilografie si s-a stabilit apoi la Brasov. Baiatul, a
facut clasele I-VIII dupa care a urmat o scoala profesionala de 3 ani în
Fagaras. "În martie 1964 am fost chemati sa ridicam certificatul de
deces al tatalui meu de la Penitenciarul Codlea. M-am dus eu cu sora mea,
Elena. Un anume sergent Vintila s-a purtat foarte dur cu noi. Când l-am
întrebat de bunurile pe care i le-au confiscat tatalui meu, ne-a batut si ne-a
dat afara", povesteste fiul Marcel.
Capitolul XVIII
Marturiile eroului
Ionita Greavu din Noul Român
Motto:
Ne desparteam .... O! cine mai întreaba
de cei ce nu-s! de cei ce-au fost pre vremuri! Multimea vinde îngeri la
taraba Si arlechinii mor în Bethleemuri. Ori bat în van ... Auzul tau ma
lasa, drumeti-s reci, mansardele desarte o! cel putin de-ar fi ramas frumoasa
prapastia de dor ce ne desparte ... Mireasma vie-n teapa vremii boanta,
acopera-mi-l, lacrima de Parce si-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o planta, cainta ta de-a nu te mai întoarce ...
Ion Caraion
O datorie a omului si a
omeniei din el nu este altceva decât a face din propria viata o permanenta
bucurie în pofida tuturor mizeriilor, pacatelor si deznadejdilor. Biruinta va
apartine întotdeauna adevarului si dreptatii. Daca unii au sperat si au iubit
îndestularea fara sacrificii n-au avut decât de pierdut. Un proverb
românesc spune:"Nu te închina pâna nu sti cine este sfântul".
Mircea Eliade elogia bucuria ca o virtute militanta, creatoare de valori.
"A face din viata ta o victorie continua contra mortii, contra raului,
contra întunericului - aceasta este o datorie peste care nici o morala din
lume si nici o societate nu pot sa treaca. Bucuria de a fi viu, oricât de
deznadajduite ar fi baltile din sufletul tau si din jurul tau, nu e totuna cu
optimismul vulgar al simplei existente biologice. Bucuria vietii depaseste cu
mult confortul si sanatatea. Ea nu include suferinta, agonia, disperarea, ci
dimpotriva, le implica. Pentru ca nu înseamna nimic a te bucura de viata
atunci când ea nu îti întâmpina obstacole si crucificari". Rezistenta
anticomunista din Tara Fagarasului chiar daca a fost înfrânta prin teroare
si cruzime, o înfrângere fizica, spiritual s-a dovedit însa a fi o victorie,
pentru ca mortii poruncesc celor vii care le vor continua lupta. Prin urmare
un Stoica, un Zagan, un Gheorghe Craciun si câti naiba n-au mai fost, nu au
fost biruitori, ci si-au folosit doar masina creatoare de moarte si teama
pentru a se impune si a domina totul. Aceasta a fost doar o dovada ca pionii
comunisti considerau terenul pe care si-l doreau foarte alunecos. Am poposit
în satul Noul Român aflat pe malul drept al Oltului si care apartinea odata
regiunii Fagaras. Într-o frumoasa gospodarie, aranjata cu gustul si
rafinamentul omului meticulos si priceput, îsi duce batrânetile domnul
Ionita Greavu. L-am gasit bolnav, dar, cu amabilitatea si politetea care l-au
caracterizat toata viata (însa si cu mari sacrificii) a reusit sa ne relateze
activitatea pe care a desfasurat-o în sprijinul rezistentei anticomuniste
din zona Fagaras. "O gripa netratata în toamna anului trecut mi-a
afectat bunul mers al organismului. Acum este greu. Inima, prostata, tromboza
la ochiul stâng, s-au adunat, dar sufletul îmi este tânar", au fost
cuvintele cu care m-a întâmpinat Ionita Greavu. "Chiar daca satul meu
este în judetul Sibiu ma simt fagarasan pentru ca am petrecut mult timp
printre fagaraseni. Liceul, armata si lupta împotriva comunistilor în care
m-am alaturat fagarasenilor au accentuat acest sentiment. Dupa armata, am
luptat în rayboi, înrolat fiind la centrul de instructie infanterie Fagaras.
Acolo era un anume Cosma Partenie cu care am ramas prieten si cu care ma
vizitam. Ma gândeam atunci: Se face pace, rusii se retrag la granite în tara
lor. Nu-mi puteam imagina niste lupte politice. Partenie îmi spunea: Esti
naiv, rusii vor sa puna mâna pe noi si va trebui sa luptam cu arma sa-i
scoatem din tara. Sa vii pe la mine sa-ti dau armament ca am captura de razboi
neînregistrata. Daca nu sunt eu la magazie, este caporalul Gheorghe Taulea
care te va servi. Nu puteam întelege ca pentru ceea ce va urma vom avea
nevoie de armament si de multi oameni. Dar sfatul lui Partenie mi-a prins bine.
Nu dupa mult timp, analizând situatia si discutând cu camarazii mei, am fost
nevoit sa apelez la prietenul meu Cosma. Am mers cu caruta la Fagaras si în
doua rânduri mi-am adus acasa armament: 5-6 mitraliere, 5-6 grenade, o
carabina, pistoale de buzunar de calibru 9 si multe cartuse. L-am folosit pe
carutasul satului, un batrân, Anghel, cu care am transportat armamentul la
Noul Român. Pentru a nu fi descoperit de securitate am ascuns totul dupa sura,
unde aveam un buncar de caramida. Am acoperit armele cu caramizi, încât
nimeni nu putea banui ca le-as avea acolo. Pe atunci securitatea nu prea avea
oameni infiltrati în sat. Abia dupa aceea a racolat consateni de-ai mei si
chiar de pe strada mea trei, încât eram spionat la orice ora. Era o familie
vis-á-vis de casa mea, una la stânga si alta în dreapta ei. Cu toate
acestea am reusit sa ma strecor printre privirile lor si sa-mi ajut camarazii.
Eram casatorit si aveam copii mici. Ghinionul a facut ca într-una din zile,
fiul meu Ionita care avea 5 ani (acum locuieste în Germania), sa se joace
cu chibriturile în spatele casei, când o sira de paie aflata în apropierea
buncarului de caramizi a luat foc. Flacarile au mistuit totul inclusiv
caramida. În acea zi eu eram plecat cu treburi la Sibiu. Un vecin al meu
Gabor, a sarit în ajutorul familiei. În actiunea lui a descoperit carabina
pe care a aruncat-o în curte. Fiind un om cumsecade n-a spus la nimeni despre
arma si i-a rugat pe ai mei sa o ascunda. Dar n-au trecut decât câteva zile
de la acel incident si au început raziile securitatii prin sat. Nu am intrat
în panica si, mai mult, seara când aveam timp curatam pe rând armele pe
care le aveam. Chiar aranjam si curatam un pistol când am fost strigat de
cineva la poarta. Am pus pistolul sub perna si am iesit. Baietelul care îmi
urmarea fiecare gest m-a însotit afara. Era o razie a militiei cu 15
plutonieri care îmi cereau armele. Bineînteles ca i-am refuzat. Vazând
discutia aprinsa dintre mine si militieni copilul probabil sa ma ajute, s-a
dus în casa si a venit cu pistolul. Am ramas fara replica. Am fost invitat la
primarie. Acolo mai erau alti 30 de oameni care au fost descoperiti cu arme
acasa. Ne-au fost întocmite procese verbale pe care ne-au obligat sa le
semnam si apoi ne-au dat drumul acasa. Armele au fost transportate la Fagaras.
Gândindu-ma ca acel proces verbal îmi poate aduce necazuri mi-am folosit
cunostintele pe care le aveam la Legiunea de Jandarmi Fagaras pentru a
distruge acel act. Dupa o saptamâna am plecat la Fagaras unde l-am întâlnit
pe capitanul Marcu (cumnat cu Lucretiu Patrascanu) si prieten cu maiorul
Roman, fostul meu sef. Capitanul, stiind de incidentul de la Noul Român mi-a
zis: De ce ai fost tâmpit? De ce nu ti-ai luat masuri de precautie? Atunci am
smuls procesul verbal cu pricina si l-am aruncat în soba ce se afla în
biroul lui Marcu. Acesta furios si ramas fara document mi-a zis: Te împusc,
m-ai nenorocit. Stie atâta lume despre cazul celor din Noul Român. Am plecat
acasa, dar n-am spus nimanui nimic. Dupa câteva saptamâni am aflat de
arestarea lui Lucretiu Patrascanu si despre destituirea lui Marcu din functie.
Ulterior l-am întâlnit pe Marcu la Bucuresti, lucra la o fabrica de conserve
din Râureni, contabil sef. Nu pot sa spun decât ca am fost foarte norocos si
ocrotit de Dumnezeu", povesteste Ionita Greavu. La numai 18 ani,
Ionita Greavu a urmat doctrina Miscarii Legionare. "L-am cunoscut pe
Virgil Mateias cu ocazia sfintirii troitei din Arpas. M-a impresioat foarte
mult. Modul sau de abordare a problemelor m-a determinat sa-l caut pentru a-l
cunoaste mai bine, dar nu numai prin prisma meseriei sale de avocat. La
început mi-a dat o carte de cântece si mi-a spus: Sa sti ca ar fi bine sa te
mai gândesti fiindca intrând în miscare nu vei avea beneficii, ci suferinta.
Va fi greu. Vei întâlni situatii când trebuie sa te împotrivesti chiar si
parintilor. Mi-a dat apoi o alta carte, "Seful de cuib", si mi-a zis:
Vezi cu ce te alegi. Am continuat sa-l caut ori de câte ori megeam la Fagaras.
În functie de timpul de care dispunea stam la discutii. În acea perioada
consatenii mei erau sau liberali sau taranisti. Tatal meu, liberal, nu s-a
împotrivit optiunilor mele politice, chiar daca mama îl dojenea pentru ca
îmi da voie sa intru în Miscare când nimeni din sat nu e legionar. Virgil
Mateias este greu de caracterizat în cuvinte, este un unicat, avea cuvinte
proprii pe care un altul nu le avea. Era punctual, integru, un caracter
deosebit, nu umbla cu doua bai în trei pungi, pentru el alb era alb, iar
negru negru. Întotdeauna încuraja: trebuie sa stim ca avem un Dumnezeu care
ne ocroteste. Când a fost la rebeliune ne insufla liniste si calm celor din
teritoriu, impunându-ne ca aceeasi stare sa o transmitem oamenilor. Au
functionat în Noul Român trei cuiburi de legionari care au sustinut apoi si
activitatea rezistentei anticomuniste din zona. Într-una din zile mergeam la
gradina pe care o aveam peste vale sa supraveghez fructele. Când am trecut
podul, un prieten însotit de alte doua persoane necunoscute veneau dinspre
Cârtisoara. Tinta lor era Alexandru Bratu, un national taranist din sat.
Întâlnindu-ma pe mine si cunoscându-mi activitatea, m-au abordat deschis
renuntând la ideea lor initiala. Erau Lenuta Faina din Sebes si Ioan Dumitriu,
un camarad al ei. Se ascundeau de securitate pentru ca la Brasov au împuscat
doi reprezentanti ai acesteia fiind în legitima aparare. Ei erau cautati de
securitate în toata zona si m-au rugat sa-i ascund. Era o misiune foarte grea
mai ales ca vecinii mei erau informatori ai securitatii. I-am preluat
asumându-mi tot riscul. Timp de doua zile i-am ascuns în sopul casei,
fara sa stie parintii mei, dupa care i-am dus în casa profesorului Goia de
unde aveam cheile. Era un loc retras la marginea satului. Acolo le-am pregatit
o camera. În acea perioada si eu dormeam ascuns pentru ca ma asteptam
oricând sa fiu arestat. I-am protejat pe Lenuta si Dumitriu în casa
profesorului Goia (profesor la Facultatea de Medicina din Cluj) pâna la prima
ninsoare, luna decembrie. Întrucât urmele de pe zapada ne-ar fi tradat i-am
condus imediat la o noua adresa pentru a nu cadea în ghearele comunistilor.
Lenuta si Dumitriu reuseau sa tina legatura cu alti camarazi precum: Oancea
din Avrig, Stanila din Sebes, învatatorul Vasile Lupu, Aurel Moisin din
Glâmboaca, Tavala, Rodeanu din Poiana Sibiului. Mai erau ajutati de un alt
prieten din Arpas, iar din satul meu de Patru Apost si de Aurel Filip. Cei doi
doreau sa se alature grupului din munti condus de Ogoranu. Eu nu stiam nimic
despre luptatorii din grupul lui Ogoranu si prin urmare am plecat sa-i caut.
Am strabatut Valea Sâmbetei, Urlea, Vistea Mare, Vistisoara, Valea Doamnei,
pâna la Greblesti, peste munte. Nu i-am întâlnit nicaieri. La Vistisoara
l-am întâlnit pe Olimpiu Borzea care mi-a spus ca s-au retras spre Ardeal
pentru ca nu i-a vazut de mult. La Valea Doamnei, un cioban, Budac, m-a
prevenit sa nu cer informatii despre luptatori pentru ca bacita de la stâna
este informatoare si spune totul lui Gherghel, seful Securitatii Sibiu, care
îi era amant. Am umblat câteva saptamâni timp în care am vazut bordeiele
luptatorilor dintre care unele pareau parasite, dar n-am dat de urma lor.
Lenuta îsi dorea sa mearga acasa la Sebes, la familia ei, sa vada ce le-a
facut securitatea în urma faptelor ei. Nu am lasat-o. Am plecat eu la Sebes
într-o duminica si am gasit-o doar pe sora Lenutei, Maria si pe sotul ei,
Victor. Când a aflat cine sunt si de ce am venit Victor s-a repezit la mine
ca o fiara sa ma duca la securitate. Maria plângea. Probabil erau speriati de
comunisti si de cruzimile pe care acestia le-au facut întregii familii. Era
prin 1951. Atunci satul Noul Român era patrulat de militieni si de armata,
iar un jeep galben al securitatii înfricosa satenii. Într-o seara de toamna,
pe la ora 10, au intrat în casa militieni si securisti. Au înconjurat curtea
si cautau arme, documente si statii de emisie-receptie. Furia lor mi-a
speriat copiii, care s-au retras lânga mine si ma tineau de picioare. Au
smuls cu brutalitate copiii, m-au scos din casa si m-au bagat în masina. M-au
depus la Arpas unde m-a supravegheat plutonierul major Voinicu. Securistii au
plecat în viteza si s-au întors dupa o ora când l-au adus pe Ion Orlandea
din Cârtisoara care i-a sprijinit pe Lenuta si pe Ion Dumitriu. Ne-au
transportat pe amândoi la Fagaras în beciul securitatii, casa Cosgarea. Timp
de 10 zile am fost tinut în anchete si torturat. Ma bateau în asa hal
încât îmi faceam nevoile pe mine. Îmi aruncau galeata cu apa sa ma spal.
Vroiau sa afle tot ce stiu si sa ma determine sa-mi divulg camarazii. De aici
m-au mutat la Brasov, unde am fost supus aceluiasi regim. Dupa o vreme a urmat
procesul în care Tribunalul Militar Brasov m-a judecat pentru favorizarea
infractorilor Faina si Dumitriu. Au fost atunci patru condamnari: a mea, Ion
Orlandea din Cârtisoara, Ioan Stanila din Sebes si învatatorul Vasile Lupu
din Sebes. Maiorul Cojocaru a citit sentinta: 20 de ani munca silnica si
confiscarea averii. El a întrebat: Greavu este multumit de condamnare? I-am
raspuns: Foarte. Ati fost generos si va multumesc. Sa stiti ca roata este
rotunda si prin faptul ca-mi dati ani grei de pedeapsa n-o sa va stea stelele
prea mult pe epoleti. Mi-a zis: Esti îndraznet! A urmat ispasirea pedepsei
data în acea parodie de proces. Jilava. Viata s-a limitat de atunci la patru
pereti, un prici si o tineta. Îmi amintesc de unul Maromet, un turc, ce ne
scotea cu tineta sa o deversam. Ne lovea cu bete ca pe niste vite. Pe mine m-a
lovit o data pentru ca i-am spus ca am fost sergent, iar în ordinele lor
aveau dreptul sa goleasca tineta doar cei care au avut grade de general si
colonel pentru a fi umiliti. Am ramas la Jilava un an dupa care am fost mutat
la Poarta Alba. Era o zi torida de iulie. Am fost încarcati într-un vagon
duba 50 de insi, unde spatiul fiind foarte mic, am fost obligati sa stam
lipiti unii de altii pe niste bancute de 10 cm latime, din metal. Din cauza
caldurii fiarele s-au încins, apa pe care ne-au dat-o era calda, încât
drumul de la Jilava la Poarta Alba, care a durat doua zile, a fost un infern.
Am coborât în gara Dorobanti, undeva în Dobrogea, de unde am fost preluati
de un sublocotenent, Borcea, care ne-a spus ca ne aflam acolo pentru
exterminare. Am fost condusi în lagar. Aici l-am înâlnit pe Ion Caraion si
pe doctorul Gheorghe Brescan. La Jilava am avut un vis în care mi s-a aratat
acest lagar, mai exact grupul de baraci H unde am fost bagat alaturi de
scriitori, poeti, avocati. Abia la Poarta Alba mi-am putut rastalmaci visul.
Acolo, o zi de lagar consta în: desteptare la ora 5, terciul ca mic dejun,
sapat pe vai si dealuri dobrogene zi lumina cu o scurta pauza de prânz de 20
de minute când se mânca o ciorba lunga cu subproduse de animale si un sfert
de pâine. Era impusa o norma de munca pe care daca nu o îndeplineai erai
pedepsit. Nu lipseau perchezitiile în baraci, când detinutii erau obligati
sa iasa afara dezbracati si cu saltelele în spate, indiferent de vreme si
când erau cautati si în anus de supraveghetori. Mureau zilnic foarte multi
detinuti datorita conditiilor si epuizarii fizice. Doi gardieni transportau
cadavre din lagar în groapa comuna aflata undeva în apropiere. La iesirea
carului cu cadavre din lagar acestea erau taiate cu baioneta pentru a se
asigura ca nu evadeaza nimeni. Daca ne faceam norma, aveam dreptul la colet
sau la vizita. Am beneficiat de acest privilegiu o singura data, când m-au
vizitat sotia si fratele meu", povesteste Ionita Greavu. La Poarta Alba
au fost folositi peste 12.000 de detinuti, dintre care nu se stie câti au
fost aruncati în groapa comuna. Morti fara cruce si fara înmormântare
crestineasca. Familiile celor disparuti astfel probabil îi asteapta si astazi
sa deschida usa casei, daca nu cumva au primit certificate de deces datate la
întâmplare si eliberate de primariile unor comune de aiurea. Specific
tortionarilor comunisti. Sotia lui Ionita Greavu a fost si ea chinuita si
fortata sa divorteze. Zilnic era amenintata, atât ea, cât si cei trei copii.
Ea le spunea securistilor: Pe mine nu ma desparte de Ionita decât moartea. La
arestarea lui, copiii aveau: Ionita 10 ani, Viorel 9 ani si Lucia 6 ani. Elevi
fiind, au fost lasati repetenti sau nu au mai fost primiti la scoala. Copilul
cel mare a reusit sa termine anul scolar la Arpasul de Jos prin bunavointa
învatatoarei Cucu, pentru ca în Noul Român învatatorul Victor Negrut s-a
conformat ordinelor comunistilor, refuzând prezenta copilului în scoala.
Dupa eliberarea din detentie, Ionita Greavu a reusit cu greu sa se angajeze. A
ajuns la topitoria Cârta unde sef contabil era fratele lui Remus Budac de
unde s-a si pensionat în 1980. Si dupa eliberare a fost urmarit permanent de
securitate. "A fost o libertate relativa. Între ceea ce a fost si ceea
ce a urmat a fost o relaxare. România era de fapt o închisoare mai mare. În
repetate rânduri au încercat sa ma faca informator, dar le-am respins oferta
de fiecare data. Ultima vizita a securistilor la domiciliul meu a fost la
revolutie. Eram tot timpul în atentia securitatii. Atunci, în decembrie, am
fost vizitat de colonelul Rotaru, de la Securitatea din Sibiu care raspundea
de legionarii din judet. M-a interogat si dupa Revolutie în urma
informatiilor primite de la un var de-al meu padurar, cum ca as fi fost în
Piata Universitatii. N-a avut motive sa-mi faca ceva, dar m-a prevenit sa stau
cuminte si sa nu ma amestec în ceea ce se întâmpla în tara. Am sperat sa
se îmbunatateasca situatia dupa fiecare an. Sperante desarte. Actuala putere
m-a dezamagit total. Ion Diaconescu, atunci când era în opozitie, sustinea
ideea cunoasterii dosarelor personale existente în arhivele fostei Securitati.
Ulterior l-am auzit spunând: daca va vedeti dosarele veti trai mai bine, veti
fi mai fericiti? Gavril Dejeu a afirmat o data: se va vedea dosarul, dar va fi
acoperit numele informatorului. În privinta reparatiilor morale despre care
s-a vorbit atâta dupa 1989 nu pot spune decât ca sunt departe de
prejudiciile aduse noua celor care am suferit. Stim cu totii ca regimul
comunist a desfiintat sentimentul credintei, a supus biserici si pe slujitorii
acestora, tot el a creat ura si dispret între biserici care înainte se
întelegeau perfect. La noi în Noul Român Biserica greco-catolica a fost
desfiintata si data ortodocsilor. Preotii greco-catolici au fost tunsi, rasi
si întemnitati sau le-a fost stabilit domiciliul la manastiri. Dupa 1989 ce
s-a facut în acest sens?".
I.
G. Ogoranu, Lucia Baki