"BALADE", Gorjan, 1943

 

R O M Â N I E

 

Pe unde calcã pasul, se ridicã

un cântec lin, ca fosnetul de brazi. 

Suspinã'n glod o tâmplã de vlãdicã, 

sau, lung, sopteste mâna unui cneaz.

 

Din or'ce sfânt rãsare o troita

si-un lan de grâu din pieptul unui dac. 

E, poate, frunte grea de jupânitã 

urciorul pus la cinã în cerdac.

 

Când plugul se înfige dârz în brazde 

un Strâmbã-Lemne spintecã în lut. 

Dorm Feti-Frumosii'n crini si din obraz de 

Sânzene albe zarzãri au crescut.

 

Ce ochi surâd în floarea de rãsurã ? 

Ce trup de fatã tremurã 'n rogoz? 

Pe unde treci, rãdvanele trecurã

la nunti si la botez de voevozi.

 

Porneste vânt prin trestii dunãrene 

sã ducã duhul printului-mrejer,

si 'n seri adânci nu luna sue-alene 

ci cusma basarabului, pe cer.

 

La denii, sub icoane bizantine 

cu Preciste în zâmbet daurit, 

îngenunchind alãturea de tine 

se roagã Stefan-Vodã, prea smerit...

 

Vino si-ascultã veacurile Tãrii 

cum trec pe drumuri, seara, dupã oi. 

Ascultã, nu bat clopotele zãrii, 

inima Tãrii cântã peste noi.

 

Ascultã, cu mioarcele si cânii 

baciul Mioritii sue colbãit. 

Ascultã, - plânsã, ciutura fântânii

din fund de basme scoate veac topit.

 

Ascultã, ruga spusã la culcare 

de pruncul tãu, cu glas tremurãtor, 

e-aceiasi rugã limpede pe care

au spus-o cnejii în iatacul lor.

 

Priveste, drumul ãsta scris in vreme 

vine din morti, din cântec pare tras, - 

si carul greu ce 'n praful serii geme 

e frate c'un bãtrân iconostas.

 

Si-acest plãivas, cu jocuri azurate, 

cu care tu, poete, umbre tesi,

cu pragul mânãstirilor e frate 

Si cu baltagul aspru de plães.

 

B A S A R A B I E   R O B I T Ã

 

Din Bugeac pânã'n Hotin, 

bubã neagrã si venin.

Din Orhei pânã'n liman, 

junghi si teapã de catran. 

Cerul supt, cu solduri slabe, 

stã'ntr'o rânã pe cocioabe. 

Zarea zace 'nvinetitã

ca o piele tãbãcitã. 

Mlastinile, în pustie, 

fumegã otravã vie. 

Putrezi, racii si rãspãrii 

pe sub secetele tãrii.

 

Luna pare streang si cange, - 

soarele, pe picioroange...

Iese Foamea'n drum oloagã, 

rãschiratã pe mârtoagã,

si cum horcãe, beteagã, 

la oblânc, într'o dãsagã, 

sunã numai cãpãtâni

si ciolane de rumâni.

 

Iese Foamea'n drum jegoasã, 

luna-i stã pe umeri coasã. 

Când rânjeste,

pârjoleste,

si când geme, 

ca'n blesteme, 

vine molima - strigoiul - 

ca sã joace tontoroiul.

 

In amurg, 'naintea portii, 

vãduvele-si chiamã mortii. 

La rãspântii, ca besmeteci, 

plâng orfanii, trente, peteci, 

umbre de sperietori

pentru corbi si pentru ciori. 

La rãscruci,

bãtrâni nãuci

scuipã scrum, ofteazã tuci, 

îsi fac cruci

si trec nãluci...

 

Gem cãrute spre Tighina 

cu oftica si neghina.

 

Foame... pielea stã pe oase 

ca o scoartã viermãnoasã. 

Foame... pântecul se suge, 

prins de sirã cu belciuge. 

Foame... cleiul mâinilor 

lins de limba câinilor.

 

Apele die Cogâlnic 

înghit stârvuri de calic, 

dar la praznic venetic 

joacã luna din buric...

 

Ghiare lacome, de ciumã, 

prind oftatul si-l sugrumã, 

si pe drumuri lungi de brumã 

smulg troitele din humã.

Sub harapnice cu sfârcuri 

cad bisericile'n smârcuri. 

Strâmb, prin santuri cu nãmoale, 

numai cântecul de jale

mai cuteazã sã rãmâie 

împãiat ca o momâie... 

Peste viatã, peste tarã, 

bolesnita ca o fiarã,

iar de-alungul si de-alatul 

veneticii ca bubatul...

 

Uite, ghiara hrãpãreatã 

cum ne'nfulecã din viatã, 

si ne furã soarele, 

sângele, hambarele, 

ziua, diminetile,

cerul si fânetile, - 

si ne lasã,

si ne lasã

numai foame si pucioasã 

si luna rânjind, cleioasã, 

lângã geam proptitã'n coasã...

  1940

 

B A L A D à  P E N T R U   E M I N E S C U

 

Te-au slãvit în cãrti si în poeme 

si te-au înãltat iconostas,

ca sã fulgeri tânãr peste vreme, 

cu vecii de cremene sub pas.

 

Te-au vãzut: voevodând voroave, 

ciobãnind genune si zãpezi, 

potcovar de fum bãtând potcoave 

negurilor str mse in cirezi.

 

Te-au crezut: gigantic Sfarmã-Piatrã 

care sparge piscul viforos,

si fierar înfierbântând, pe vatrã, 

mãrile cãlite sub baros.

 

Impãrat, ti-au scris pe tâmple steme. 

Fãt-Frumos, ti-au pus în mâini hanger. 

Si-au cules, din pana ta, blesteme, 

viscole si rãzvrãtiri în cer...

 

Ci, netrebnic, eu adulmec zãrii 

pasii tãi pe unde te-au fost dus 

si'nsetat pe drumurile Tãrii 

dibui urma ta de blând Iisus.

 

Caut picurii de sânge, nestersi încã, 

ai crucificãrii pe furtuni

si sãrut lumina lor adâncã

si-i ating cu mâini de rugãciuni.

 

Trist Iisus cu umbra de tãmâie 

dãruind azur din mâini subtiri, 

sfânt, bãtut, pe veacul tãu, în cuie, 

scânteind, înalt, din rãstigniri.

 

Frânt de-o stea si'ngenunchiat de-o floare, 

biruit de ramuri de arin,

îndulcit cu dor de moarte-alinãtoare, 

ars ca Nesus în cãmasã de venin...

 

Nu, tu nu esti mesterul, nici cneazul, 

nu esti înstelatul împãrat.

Sfâsiat ti-i pieptul si obrazul. 

Tu esti marele însângerat !

 

Te'ncrustãm, zadarnic, în agatã 

si'n icoane noi pe flori de crin. 

Crinii nu vor stinge, niciodatã, 

umbrele cuilunilor de spin.

 

Eu nu-ti pipãi steme si nici lauri... 

Numai rãnile mã plec si ti-le strâng 

si le fac medalii mari de aur, -

în genunchi, le'nchid în inimã si plâng.

        Radu Gyr

 

(Poem apãrut in revista „Convorbiri literare", numãrul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihail Eminescu, la aniversarea a 50 de ani de la moarte).