După 23
August 1944, cotropitorii din răsărit au intrat in tară ca
jefuitori. Au pus stăpânire treptat pe pământ, pe bunuri şi
pe sufletele noastre. Comunismul si-a arătat coltii. Suferintele
materiale şi morale au început. Cu ajutotul tancurilor sovietice, bolşevicii au preluat
puterea.
În această
situatie, Mişcarea Legionară n-a putut rămâne indiferentă.
Steagul ridicat împotriva comunismului, in 1919, a fost reînăltat
şi lupta a reînceput. Românii au strâns rândurile in jurul Mişcării, ca
să apere neamul, traditia şi pe Dumnezeu.
Studentimea legionară
s-a aruncat şi ea in luptă cu tot elanul tineretii. Au sosit in
tară camarazii din exil, pe calea aerului, unii paraşutati, iar
altii au străbătut pe jos cale lungă, ca să ajungă
acasă şi să ia parte la luptă. Dar, mai puternic decât noi,
el s-a revărsat asupra întregii tări. Noi însă n-am disperat.
Ne-am împotrivit, timp de decenii, prin jertfă şi luptă,
căci credeam in destinul creştin al neamului nostru.
În drumurile noastre din 1945, paşii
ne-au îndreptat spre dealurile împădurite de pe plaiurile Tâmavelor,
între Noul Săsesc şi Agnita spre pădurea Belghiroaia.
Acolo, pe un adevărat
plai, "pe o gură de rai", se afla un platou, o poiană mare
înconjurată de pădure, unde este aşezat cătunul Fetea.
Aici se găseau cam cinci gospodării cu turme de oi.
Pe aceste plaiuri hălăduia
şi Nenea Zaharia Ursu, cu turma lui. Un cioban, desprins din legendă,
cu toate atributele străbunilor lui: dragoste de glie, de neam,
credintă in Dumnezeu şi multă bunătate. Erau adunate in el
toată întelepciunea şi humorul poporului roman. 0 figură
reprezentativă a neamului.
Copil
fiind, a fost dat de părinti
la liceul din Dumbrăveni. Fuge de acolo şi se întoarce acasă, nu
fiindcă nu făcea fată la şcoală. Îi mărturiseşte
tatălui că vrea să rămână acasă şi să
ducă mai departe viata înaintaşilor. Aşa a devenit Nenea Zaharia,
căci aşa-i spuneam noi, cioban. Era îndrăgostit de oile lui
şi de pădure. Şi-a întemeiat o familie. Sotia lui Lelita
Cornelia, cum îi spuneam noi, era pe măsura sotului: harnică,
bună, cu multă dragoste de neam şi foarte credincioasă. S-ar
putea spune că era o familie binecuvântată de Dumnezeu. Cei trei
copii, Zaharia, Cornelia şi lancu, creşteau frumos şi
părintii se ocupau intens de ei. Aceşti oameni s-au devotat cu
întreaga lor fiinta luptei împotriva comunismului. Au fost pentru noi leagăn
şi scut. Casa lor ne-a fost deschisă totdeauna. Cu humorul lui innăscut, Nenea Zaharia întretinea o atmosferă optimistă şi
ne înveselea cu snoave despre toti vecinii, glumea chiar şi pe socoteala
noastră. Cu întelepciune, ne dădea sfaturi folosindu-se de snoave.
Era un sfetnic bun şi delicat.
Nu la fel era tatăl
lui, tot Nenea Zaharia, un unchiaş dârz, serios, pască cioplit in
piatră, care nu suporta neghiobia şi uneori, de ce să nu recunosc,
superficialitatea tineretii noastre in alegerea oamenilor. Atunci era categoric
şi ne certa ca pe copiii lui, spunându-ne că trebuie să ne
maturizăm, să nu greşim şi să nu ne jucăm cu focul.
Într-o asemenea horă trebuie să-ti asumi riscurile şi să
laşi copilăria la o parte.
Dumnezeu să-l
odihnească in pace pe acest dac, ce ne-a trezit de multe ori la realitate.
Cei mai multi eram tineri
studenti, mai cu seamă clujeni. Ne perindam pe acolo cu diverse treburi. Puteai asista acolo la
adevărate dezbateri pe diferite teme. Nenea era totdeauna cu noi si lua parte la
discutii. Din gura lui
ieşeau numai vorbe întelepte. Era un adevărat ghid spiritual. Când
vedea o greşeală la noi nu se lăsa până nu o îndrepta prin
ironii pline de dragoste şi grijă.
Acesta era climatul de pe Tâmave in care ne desfăşuram
activitatea. De abia aşteptam să avem ocazia să mergem la Fetea,
unde ne simteam la noi acasă.
Cu timpul am numit casa lui Nenea Zaharia "Facultatea de la Fetea".
Nenea a devenit decanul facultătii.
Într-adevăr am învătat multe din
întelepciunea decanului nostru şi
din experienta oamenilor mai vârstnici.
Consider că Facultatea de
la Fetea a fost o adevărată şcoală care a cizelat caractere
si a contribuit la formarea noastră.
Au existat împrejurări când
accesul la facultate a fost interzis şi noi am stat in pădure in mai
multe rânduri. Erau zile senine şi însorite. Ne consideram in vacantă.
Discutam, glumeam, citeam, toată lumea era a noastră. Era însă
şi un inconvenient: trebuia să vorbim încet şi să ne
păzim să nu ne vadă cineva.
Noaptea ieşeam din
pădure într-un luminiş şi stăteam cu urechile ciulite. O aşteptam pe Ana. Ana era sora lui Nenea Zaharia şi locuia la Noul
Săsesc. Era mai mare decăt noi şi de o bunătate rară.
Venea la noi să ne aducă de mâncare. La Noul Săsesc era
obiceiul să ducă boii la păscut spre ziuă. Ana venea cu
căruta cu boii, sub pretext că-i duce la păscut. La un moment dat
o auzeam pe Ana îndemnând boii: "Hăis boulean!, hăis boulean!".
Atunci, ca nişte copii, alergam la cărută să vedem ce ne-a
adus. Descărca mâncarea, deshăma boii să pască şi ne
aşezam cu totii la masă. Totdeauna ne aducea şi mâncare caldă,
uneori şi plăcinte calde.
Stătea apoi cu noi până
mâncam, lua vasele şi apoi pleca să-şi pască boii in
altă parte. Noi ne luam mâncare, ne retrăgeam in pădure, cu gândul
la Ana pe care o iubeam foarte mult pentru căldura ei sufletească, pe
care o revărsa asupra noastră. Astăzi Ana nu mai este, a plecat
pe tărâmul celălalt. Amintirea ei va trăi veşnic in
sufletele noastre.
În tot acest
timp, pe Nenea Zaharia îl frământa ceva. În cele din urmă a deschis el
discutia. Era vorba despre copii. In
toamnă ar fi trebuit sa-i trimită din nou la şcoală la Noul
Săsesc. Îşi dădea seama că aceştia vor povesti la
şcoală ce-au văzut acasă, şi s-a hotărât să-i
tină la Fetea. Dacă le spunea să nu vorbească, era mai
rău. Ne-am gândit să-i şcolarizăm undeva mai departe. Nenea
a zis că nu e bine. Copilaşii au rămas acasă la Fetea,
căci aşa a hotărât tatăl lor. Ei erau răsfătati
de toti si se simteau într-al nouălea cer. Noi i-am meditat şi ei au
promovat anul la fără frecventă.
Viata din Fetea
şi-a urmat cursul, ducând lupta mai departe. Nicolae, fratele lui
Nenea, urma şi
el cursurile Facultătii de la Fetea. Ultima dată l-am văzut într-o
împeejurare foarte tristă. In vara lui 1948, mă dusesem la Agnita,
într-o zi de târg, să vorbesc cu Nenea Zaharia, care venea de obicei cu
caş la piată. L-am căutat peste tot şi nu l-am găsit.
Trebuia să mă duc la Fetea şi nu ştiam ce mai e acolo. Când
ies din piată, apare in fata mea Nicolae, cu părul
răvăşit, cu fata tumefiată şi umflată de
bătaie, abia târându-se între doi agenti care îl
tineau de brat. Probabil îl căutau
şi ei pe Nenea Zaharia. Dumnezeu ne-a dat puterea să nu schităm
nici un gest şi să ne rămână expresia fetei
neschimbată. Am trecut unul pe lângă altul ca nişte straini.
Agentii m-au privit îndelung dar nu m-au oprit. De-atunci nu l-am mai văzut
pe Nicolae.
De fiecare dată
când îmi amintesc de el, îmi apare in minte această imagine a unui om sfârşit.
Cu durere in
suflet, am pornit cât am putut de repede să
ajung înaintea lor la Fetea. M-a întâmpinat Iancu. Când m-a văzut, m-a
privit înspăimântat, cu ochii lui mari, şi a strigat:
-
Haideti, că
a venit Domnişoara; şi părintii au venit.
Le-am spus că
l-am văzut pe Nicolae şi cred că îl căutau in piată pe
Nenea. Am vorbit ce aveam de discutat şi am aflat că le-a făcut
perchezitie. Am plecat la Noul Săsesc, la Ana.
Acolo m-am întâlnit cu Marian, alt frate al lui
Nenea, care
era şi el printre noi. M-a
condus până la Danes şi m-a urcat in tren. Marian era un tip
expeditiv şi vesel. Se folosea de multe ori de metode mai putin serioase.
Totdeauna reuşea să ducă la îndeglinire ce avea de făcut.
Avea un cusur însă. Nu era punctual şi ne făcea emotii. Avea
pretutindeni multi prieteni. După ce rezolva problema, se abătea la
unul dintre ei, petrecea şi se intorcea abia a doua zi. Era bun şi
sincer. A trecut şi el in lumea dreptilor.
Voi vorbi acum despre cel mai tânăr
student de la Facultatea de la Fetea. Se numea Ghită Broscătean. Noi
îi ziceam Pruncu. Era scund, cu părul de aur şi ochii albaştri
ca seninul cerului. Era cel mai mic dintre noi. A făcut parte din
Frătiile de Ciuce de la Blaj. Făcuse puşcărie, pot spune de
mic copil. Era devotat Legiunii şi era fericit că poate să o
slujească.
Îmi aminteşte
de-o noapte întunecată. Eram amândoi într-o cărută in care
transportam arme şi munitii. Făcându-se controale de către
jandarmi, a trebuit să ne abatem de pe drumul mare şi să o
luăm pe un drumeag, ce ducea pe lângă o apă cu sălcii. La
un moment dat a început o ploaie straşnică. Am pus tot ce am avut pe
cărută, să nu udăm încărcătura, iar noi ne-am
aşezat deasupra. Au izbucnit fulgere şi tunete; luminau câteodată
ca ziua. Caii s-au speriat şi Pruncu abia i-a putut tine in frâu. În
fata noastră s-a desfăşurat un spectacol feeric. La câtiva metri
de noi, trăznetul a căzut pe o salcie care s-a aprins, apoi s-a
carbonizat. Abia atunci ne-am dat seama ce pericol ne păştea
aşezati pe metal in preajma sălciilor şi a apei.
Încet,
încet, furtuna s-a potolit şi
noi ne-am urmat drumul până la destinatie, veseli şi bine
dispuşi.
Se vede că
încercările nu l-au ocolit.
Într-o noapte când făcea
de planton in pădure, Pruncu a auzit nişte strigăte de ajutor.
Era tot o noapte întunecoasă, fără lună şi stele. El
avea un suflet de aur şi nu putea sta indiferent. L-a trezit pe camaradul
care urma să facă de planton. I-a spus despre ce este vorba
şi a plecat. Degeaba l-au rugat să mai aştepte, să nu se
ducă singur şi să caute o lanternă. A zis că nu e
momentul să mai stea, ca şi aşa a întârziat destul. A plecat cu
arma încărcată. În pădure era întuneric beznă. Auzea din
când in când strigătul de ajutor. Emotionat, s-a îndreptat spre directia de
unde venea strigătul, părăsind poteca. Arma s-a prins
într-o creangă şi s-a descărcat in bratul lui. El a reuşit
să o desprindă din copac şi a căzut. Băietii, auzind
împuşcătura, au luat lanterne şi au plecat in căutarea lui.
L-au găsit, l-au pansat cum au putut, l-au scos la şosea. Nenea l-a
urcat in cărută şi l-a dus la cel mai apropiat spital, spunând
că l-a găsit leşinat pe marginea drumului. Având acte in regulă,
a fost primit in spital. I-au scos glontul, dar acesta atinsese un nerv. N-a
mai putut folosi bratul, cu toate tratamentele aplicate in spitalele de
specialitate. A rămas aşa toată viata. Nu şi-a pierdut însă
nici veselia, nici speranta in viitor. A continuat lupta împăcându-se cu
soarta, rămânând acelaşi camarad blând si bun. In 1948 a fost
arestat.
Mi-aduc aminte cu drag de
Cornel Pop
(Puiu), student
şi
el la Facultatea de la Fetea. Fiu de preot, a primit in familie o educatie
aleasă. Şi-a desăvârşit educatia in Frătiile de Cruce
de la Blaj şi in temnitele Aiudului, ca elev. Nu era înalt, era slab, cu o
fată maturizată, serios, râdea rar, vorbea mai putin ca noi, avea un
suflet mare şi bun. Si-a închinat viata Legiunii şi s-a contopit cu
ea. Toti îl iubeam şi îl respectam. Cred că era cel mai aproape de
Dumnezeu dintre noi. Eu as zice că făcea parte din elita
legionară. Era prezent totdeauna acolo unde se cerea. Uneori era foarte
obosit. Într-o noapte din 1945, pe Târnave, şedeam amândoi pe o margine
de drum şi aşteptam o cărută. El dormea mereu. Eu eram
nevoită să-l trezesc, căci nu-l cunoşteam pe cel care
trebuia să vină cu căruta. Am mai fost impresionată
odată de oboseala lui. Era tot in prejma Facultătii de la Fetea. Era
noapte şi ne aflam mai multi pe acelaşi drum. Puiu mergea dormind. Nu
mi-as fi închipuit că aşa ceva este posibil. Se dăruia până
la epuizare şi nu se cruta deloc. În 1945, şi-a desfăşurat
activitatea pe Tâmave. Student medicinist la Cluj, a lucrat acolo până
în 1948, când a intrat in ilegalitate. După 1948, 15 Mai, l-am reîntâlnit
la Cluj, Turda, Bucureşti, Aiud. Era acelaşi camarad deosebit, devotat
cauzei legionare. A ocupat functii de conducere şi şi-a făcut pe
deplin datoria, dăruindu-şi întreaga lui fiintă. Avea o
vointă de fier, o credintă nemărginită in Dumnezeu şi o
dragoste profundă pentru Legiune şi pentru camarazii
săi.
După
arestare, a fost dus
la Piteşti. Călăii au pus ochii pe el. Trebuiau întâi anihilati
cei mai dârji şi chinuirile lui au încpeut. I-au mutilat trupul, i-au
zdrobit sufletul, i-au anulat conştiinta, i-au spălat creierul şi au făcut din el un
robot. Au reuşit să-l nimicească pe unul dintre cei mai buni
dintre noi şi apoi l-au condamnat la moarte, ca să-l execute ca pe un
criminal, nu ca pe un luptător. Nu el trebuia omorât, ci cei care au reuşit
să-l doboare prin metodele criminale neîntalnite în istoria omenirii.
Fenomenul Piteşti este poate unic in lume.
Cred că toti
camarazii lui păstrăm in suflet imaginea luptătorului drag, care
a mers in rând cu noi, depăşindu-ne uneori. Pentru mine Puiu rămâne
acelasi.
Sper că
Dumnezeu i-a hărăzit odihna de dincolo de mormânt, după
zbuciumul şi suferinta de la Piteşti.
Alt participant la activitatea de la Fetea a fost Popescu Ion
(Pufi),
din Jidvei. Format in Frătiile
de Cruce de la Blaj, a făcut şi el puşcărie ca elev. Era de
statură mijlocie, blond cu ochii verzi.
N-avea
alt tel in viată
decât sa-şi slujească neamul şi Legiunea. Era curajos, neînfricat
şi cu o mare putere de dăruire, dragoste de tară si de camarazii
săi. Stările lui de veselie alternau cu cele meditative. lubea mult
copiii. Era învătător prin vocatie. Îl caracteriza modestia. Mai
târziu s-a înscris la Drept, pentru a-şi completa cunoştintele, nevrând să renunte niciodată la catedră. A
cutreierat si el cu noi drumul de pe Târnave. Am stat cu totii şi in
pădure şi în preajma decanului noşnu. A dat dovadă de
initiativă şi s-a plasat in primele rânduri. A plecat apoi la Bucureşti,
unde şi-a desfăşurat activitatea cu multă
stăruintă şi zel. A fost arestat, condamnat şi trimis la Aiud.
Dârz, a protestat prin greve de mai multe ori. Şi-a sfârşit viata in
temnita Aiudului.
A fost un exemplu de curaj
şi fermitate.
A mai trecut pe la Facultatea de la Fetea Cristea
Ion (Pătrut). Legionar din exil, paraşutat in 1945 pe teritoriul patriei. El a condus, înainte de a
pleca din tară, Frătifle de Cruce de la Blaj. Băietii
pregătiti de el au ajuns luptători de frunte şi caractere integre.
Era putin mai mare decât noi. Prin maturitatea lui de gândire şi simtire
avea calităti de bun organizator, cu mult tact, bun psiholog şi cu o
mare dragoste fată de neam; curajul său era deosebit. Vorba lui era
bine cumpătată şi plină de întelpciune.
Făcea parte
din elita legionară, ne pusesem mare nădejde in el. Dar Dumnezeu ni
I-a luat când aveam mai mare nevoie. A făcut o tuberculoză
galopantă şi a murit in vara lui 1945, la vârsta de 28 de ani. A fost
înmormântat la cimitirul din Mediaş. Pe crucea lui se găseşte
inscriptia: "Inginer Tudor". L-am plâns cu totii. Blăjenii au
pierdut pe cel care le-a dăltntit caracterul.
Alt student de la Facultatea de la Fetea a fost Ion
Golea. El
şi-a
petrecut o mare parte din anul 1945 la Fetea. Era mereu alăruri de decanul
nostru şi-i sorbea snoavele. În lipsa lui le reproducea, aşa că
in jurul lui Nelu străluceau întotdeauna inima şi cântecul. Îti era
mai mare dragul sa-l auzi cântând. Suferea uneori de pripeală. Venea
câteodată in conflict cu tatăl lui Nenea Zaharia, care îl iubea mult,
dar îl şi mustra. Deoarece avea mult humor, decanul nostru îl socotea mâna lui dreaptă
şi era o mare bucurie pentru el când apărea.
Am stat
şi cu
el in pădure. Trecea vremea foarte repede. Ne întretinea cu poveştile
lui şi cu snoavele lui Nenea Zaharia.
De data aceasta aşteptam
aterizarea unui avion. Găsisem un platou potrivit. Ziua stăteam in
pădure, mai departe de această poiană. După ce se întuneca,
porneam la drum şi stăteam toată noaptea in aşteptare. Se
făcea de planton, iar ceilalti dormeau in afara plantonului ca să nu
tăvălească iarba. Am păzit micul nostru aeroport cam
două săptămâni. Sosirea avionului a fost contramandată. Am
părăsit acest loc şi ne-am întors in poiana noastră la
Fetea.
Nelu
şi-a
continuat activitatea in cadrul Centrului studentesc legionar din Cluj. Avea
multi prieteni şi colegii îl iubeau. Era un om de actiune, un om al
datoriei. Din când in când, mai făcea câte o escapadă la Fetea,
să-l întâlnească pe decan. Atunci era o mare bucurie pentru amândoi.
La Cluj îi plăcea să se implice in toate cu mult zel şi să
depună eforturi ca lucrurile să iasă bine.
A venit însă
15 Mai 1948. Au început arestările. Am intrat in ilegalitate. Eu am luat-o
spre Alba iar el a luat-o in altă directie. A trecut frontiera şi s-a
tot dus. S-a întors apol în tară paraşutat. Simtea că datoria
lui este să lupte pe pământul străbun. Lupta era grea. Multi
fuseseră arestati şi reteaua de legături era ruptă, să
nu zic inexistentă. A împărtit manifeste la festivalul international
ce s-a desfăşurat la Bucureşti 1953 şi a arătat
străinilor veniti la festival care este adevărul. Mai târziu a fost
arestat, judecat, condamnat la moarte şi executat. Vom păstra
veşnic in amintire imaginea lui Nelu. Ne vom aminti mereu de curajul lui,
de puterea lui de dăruire şi de dragostea lui de patrie. El care avea
o sete de a trăi şi un dor de viată, s-a jertfit pentru salvarea
patriei.
A mai trecut pe la Facultatea noastră
din Fetea şi Ion Samoilă, zis Mircea, mai mare decât noi. Cea mai
mare parte din viată şi-a petrecut-o in lagăre şi închisori.
A evadat in 1946 de la Colonia de muncă Galda de Jos. El era din Igriş.
Era înalt, brunet, cu ochi expresivi, dârz, integru, neînfricat, violent,
uneori nu-şi stăpânea mania. Viata lui se confunda cu viata Legiunii.
Trăia pentru a o servi. Avea o minte ageră şi se descurca foarte
bine in momente grave. Îşi iubea camarazii si îi ocrotea. Era destul de
sensibil. Avea un suflet mare si bun.
S-a stabilit până
la urmă la Răstolita, unde s-a angajat într-o fabrică de tanin,
cu acte false. Era acolo un nucleu de oameni, care se pregătea să
opună rezistentă puterii comuniste. În 1948, trei securişti
îi surprind acolo. Oamenii reuşesc să-i dezarmeze. Se retrag împreună
cu cei trei in pădure şi apoi părăsesc regiunea.
Mai târziu, trece frontiera
şi
pleacă in Apes. Se întoarce in tară paraşutat odată cu
Golea. Activează in părtile Braşovului. Este şi el arestat,
condamnat la moarte şi executat.
Mi-a rămas in suflet
imaginea acestui muşchetar român, care şi-a jertfit întreaga lui
viată Legiunii şi neamului. El şi-a dus existenta in afara normalului: in lagăre, închisori şi ilegalitate. Doar copilăria trăită pe
dealurile Târnavei i-a oferit libertate. Prin jertfa lui a mai pus o cărămidă
la înălţarea Legiunii şi înflorirea României. De obicei, oferi
patriei ce ti-a fost mai scump. Lui i-a fost dragă viata şi
niciodată nu s-a bucurat de ea.
Alt candidat la admiterea la Facultatea noastră
a fost studentul Gheorghiu (Puştiu). A evadat odată cu Samoilă de
la Colonia de muncă din Galda de Jos şi a poposit la Fetea. Era din
Constanta.
Student in anul I la Politehnică,
a fost arestat in anul 1941. Era de staturâ potrivită, cu păr
şaten deschis şi ochi căprui, vesel şi cu dor de viată.
Se acomodase greu cu noua situatie. Nu se putea obişnui să mănânce
cu furculita şi cutitul. Îi erau dragi copiii. Avea gesturi bruşte
şi copiii fugeau de el. Era un băiat bun, cu mult suflet, dar cam
repezit.
Era devotat cauzei noastre
şi
îşi iubea neamul. S-a instalat si el la Răstolita, unde făcea pe
cărutaşul. În 1948, a plecat la Tg. Mureş cu o misiune, a fost
arestat şi apoi împuşcat fără judecată. Tristă a
fost soarta acestui băiat cumsecade, care s-a avântat cu tot sufletul si
tot elanul in lupta anticomunistă.
A mai trecut prin Fetea Ion Maruşca,
venit din Germania. Era înalt, brunet, cu fata rotundă şi ochi
pătrunzători, cu o vointă de fier, curajos, cu prezentă de
spirit şi mult tupeu. Telegrafistul nostru.
Intr-o
noapte, mergeam mai multi într-o cărută.
Spre surpriza noastră, vedem la o distantă considerabilă
jandarmii. Maruşca avea aparatul T.F.F. la el. Nici cu actele nu
stăteam prea bine. Cu prezenta lui de spirit, a găsit solutia: doi ne-am culcat in cărută, iar restul au început să cânte.
Am fost opriti. Le-am spus jandarmilor că venim de la petrecere şi am
glumit cu ei. Nu ne-au legitimat şi nici nu ne-au controlat căruta.
Ne-au rugat să
tinem cont că e noapte şi lumea doarme.
Altă dată,
era căutat de armată, care înconjurase două sate. Şi-a luat
aparatul şi a ieşit în şosea. A oprit un camion cu militari
(care îl căutau pe el) şi le-a cerut pe ton de comandă să-l
ducă îndată în satul vecin la Sfatul popular. Militarii I-au
primit in camion, scuzându-se ca nu-I pot duce chiar până la destinatie,
căci au o misiune urgentă, pe aIt drum. El a făcut
pe activistul care merge in control.
Militarii
i-au povestit pe cine caută,
ce rost au şi ce portiune e înconjurată. La despărtire,
Maruşca le-a multumit şi le-a urat succes, amintindu-le că "reactiunea
trebuie distrusă".
Astfel a scăpat
din încercuire.
Eu
l-am văzut
ultima dată in 1946, când m-a vizitat in clinică, unde eram internată.
Mare a fost surpriza pentru mine când in fata
mea a apărut teologul
Maruşca. Se înscrisese la teologie. Se îmbinau în el extremele. Apoi a fost ridicat de ruşi şi
o vreme nu s-a mai ştiut nimic despre el. S-a întors acasă, dar a
fost arestat din nou.
Axente Păcuraru
era de pe Târnave şi drumul lui trecea de multe ori prin Fetea.
Era student la
Cluj, coleg cu mine la Litere. Paralel, urma
şi medicina, pentru care a optat in cele din urmă. Era liniştit, blând,
tăcut şi cu multă putere de dăruire. Gata oricând să-şi
servească patria. În 1948, a fost surprins împreună
cu altii de securitate, la Sibiu. S-au tras focuri şi el a reuşit
să scape. A fost prins ulterior şi împuşcat la Blaj,
fără judecată.
Şerban Secu
(Sămut) a fost paraşutat odată
cu Ion Cristea. El a condus in 1944-1945 activitatea pe Târnave. Era şi el
un reprezentant al Facultătii de la Fetea. A exercitat o influentă
asupra naostră, dar a tras şi el din seva pădurii de la "Belghiroaie".
Era un luptător curajos, dârz, cu o mare putere de dăruire, nu prea
vorbăret, diplomat. In relatiile cu camarazii, nu era direct. Viata lui
şi-a închinat-o Mişcării Legionare.
Mai târziu a plecat la Bucureşti,
unde şi-a desfâşurat activitatea. A fost arestat la sfârşitul
anului 1948 sau începutul lui 1949, condamnat la moarte şi executat.
Ne-a rămas
şi el în amitire, un ostaş care şi-a jertfit viaţa pentru
salvarea neamului.
Multi altii
şi-au
făcut studiile pe la Fetea, pe dealurile însorite ale Târnavei, şi
au acumulat in sufletele lor speranta că până la urmă Binele va
învinge.
La mai multi ani după
eliberare, m-am dus sa-I văd pe decan. Locuia la fiul său la
Braşov. Intâlnirea a fost emotionantă. Se simtea brad smuls din
pădure şi sădit in grădină. Ne-am depănat
amintirile şi am trăit
intens trecutul, cu toate
bucuriile şi tristetile lui. Nu peşte mult timp, am auzit că a
murit şi Nenea şi Lelita.
Am evocat aici pe cei
ce-i ştiu că nu mai sunt.
Să nu uităm să le pretuim jertfa supremă, adusă prinos
patriei.
Să
le urmăm pilda in drumul nostru spre mai bine.
Am pomenit aici pe cei
executati, pe cei ce s-au
stins in închisori şi pe cei
morti in credinta legionară.
Ei dorm sub glie fară
cruci. Să ne facem datoria fată de eroii noştri. Ei rămân mărturie
vie, tara noastră nu va pieri sub călcâi străin şi neamul
nostru românesc va renaşte in dreapta credintă.
Alexandrina
TEGLARIU VOINEA