"LIBERTATEA", New York

Director: Nicolae Nitã

Anul VI, Nr. 53-54, Ian.-Feb. 1987

 

  Mos-Radul Stirban, cu acest nume al lui curat românesc, era un român din dreapta Dunãrii. Nu aci pe marginea fluviului, cum s'ar întelege, ci hãt departe undeva mai afund în vasta regiune populatã acolo de români, în sus pe apa Timocului.

  Satul lui era mixt, juma' - juma', români si bulgari; nu români sârbi, desi satul e cuprins în granitele Serbiei. Dar, parcã i-a întrebat careva pe locuitori atunci când s'au stabilit acele granite! Asa s'a fãcut de cãtre vreunii "mai mari" pe acolo si "gata". Mos-Radu, când trebuia sã treacã prin partea bulgãreascã a satului, ceea ce lui i se întâmpla extrem de rar, zicea, ca si alti bãtrâni, ca trece "prin Bugãrie". Nu prin "bulgarie", cum se obisnuia a se zice în tarã pentru "gradinarie", ci prin curata bulgãrime ethnicã, din a cãrei limbã dacã deprinsese numai câteva cuvinte în lunga lui viatã de 100 de ani, un secol. Când trecea pe lângã vreun bulgar cu lucrul la holda lui, el îi zicea: "Mãi bun lucru", iar acela îi rãspundea: "Bog ti pomogal!" -Dumnezeu sã-ti ajute! Altfel, mereu gresea pe bulgãreste si sârbeste seara cu dimineata si ziua. Era scris el acolo prin actele primãriei ca "Stirbanovici", dar pentru toatã lumea el era Stirban si familia lui ramificatã erau: Stirbãnestii.

  Asa cã mi s'a nãzãrit mie, ascultând nu odatã povestea lui, sã si scriu despre el, despre petrecerea lui în aceastã viatã. Aceasta e în toate cele o viatã de român. Nu e suficient, considerãm, a declara pompos cã acolo în dreapta Dunãrii existã români, ci catã mai mult chiar a descrie viata lor zilnicã, simplã, apucatura lor, as zice, din care se vede cã stilul de viatã al acestor oameni este [sau era] unul românesc.

  Mos-Radul Stirban era unul dintre cei mai înstãriti, cei mai buni gospodari în sat. Ca atare se bucura de bunã vazã în ochii tuurora. Avea holde peste tot si la fiecare holdã, aceasta era caracteristic, avea câte un cires. Mai grupate îi erau pãmânturile colo în "Ciresac"; adicã partea din hotarul satului numitã astfel dupa multii sãi ciresi de odinioara. Tot pe acolo pe undeva era si un "Dealul viilor" [ca la Bucuresti!]. Casa lui era mare, cu tindã româneascã, odãi vaste, pivnitã spatioasã. O pãstrase si pe cea veche "bãtrâneascã", mult mai micã, deasemeni cu tindã, vatrã si casã a mare [camerã de zi, adicã]. In amintitul Ciresac" îsi avea sãlasul sau coliba, viile, un izor bogat în apã proaspãtã, turmã de oi de care niciodatã nu s'a lipsit.

  Avusese doi feciori, dar acestia au pierit în primul rãzboi mondial si Mos-Radu a rãmas cu nurorile, Chiva [Paraschiva] si Rada, si cu toatã gospodãria multã vreme pe umerii sãi. Nurorile nu s'au recãsãtorit, deoarece se considera, potrivit datinii de atunci, ca ele sunt legate pe viatã de sotii lor acum doar trecuti "Dincolo", la cealalta viatã, unde Antr'o zi vor merge si ele. Avea un nepot, Ranghel, nume asa de des la românii din dreapta Dunarii, care, cred, va fi vrând sã însemne "arhanghel".  A fost o istorie intreaga cu insuratoarea acestui nepot Ranghel. Pentru cã era bun gospodar si bogat, îi veneau lui Mos-Radu propuneri numeroase, aproape petiri, multe din partea bulgarilor, sã ia pe cutare drept "norã bunã". Pânã la urmã el s'a oprit asupra uneia care stia bine amândouã limbile. Nu-i vorbã, învãta ea si una-alta limba lui, a vlahului Radu Stirban si a nepotului sãu Ranghel ; mã, vezi tu, sã astepti pânã atunci si sã nu te poti între timp întelege cu o astfel de norã, când aci în gospodãrie este mult de lucru!

  O trasatura caracteristica avea Mos-Radu, aceea de a fi bun povestitor. Numai sã fi dispus tu de timp sã-l poti asculta câte avea el de povestit. Despre ce povestea? Pãi, în primul rând si cel mai mult despre cãrãusie [el zicea când cãrãus, când  chirigiu] cu care s'a îndeletnicit în tineretile lui si a cutreierat multe localitãti, târguri, bâlciuri. Cunostea toate localitatile romanesti din Serbia si din Bulgaria, parte din Oltenia. A fost partial si prin Macedonia. La vremea aceea, carausia aceasta insemna totodata bunã instruire, acumulare de experientã. Cu putin se deosebeau aceste povestiri ale lui Mos-Radu de cele, bunãoarã, din "Hanul Ancutei" ale lui M. Sadoveanu. Atâta numai, ca Mos-Radu nu stia sã scrie, cã de ar fi stiut si asta, cine stie.

  Si asa a trecut vremea si Mos-Radul Sirban a ajuns la adânci bãtrâneti, singurul din generatia lui, când de acuma si alti bãtrâni erau mai tineri ca el. Pânã la un timp a obisnuit el sã iasã pânã colo la cafenea, ca sã stea "de vorbã" cu bãtrânii. De la un timp însã n'a mai fãcut-o. Bãtrânii aceia ceilalti deveniserã si ei "niste copii", pe lângã vârsta lui venerabilã.

  Se cam izolase acum la turma lui colo si în familie unde acum cresteau si niste strãnepoti. Cedase nepotului Ranghel, parte si nurorilor, din "prerogativele" sale, nu mai dãdea ordine, nu mai planifica el munca în gospodãrie. A retinut pentru sine în afarã de îndeletnicirea cu turma, treaba cositului în fiecare varã. Trãgea cu coasa, îi plãcea; si fãcea aceastã treabã tot asa de bine ca si în trecut. Era încã viguros.

  Cu o faptã a rãmas vestit Mosul Radu, cam în vremea aceasta: a scãpat el casa si butoaiele sale de rusii cei "eliberatori". Au sosit rusii "eliberatori", întrebând si pe acolo de Berlin, poate cã o fi fiind "colo dupã deal". ;precoupati deasemeni de "haziaica" si de vodca. Fireste, au pus ochii pe casa arãtoasã a "chiaburului", sa facã din ea "cvartir". Erau vreo 4 -5. Când au dat si de buoaiele în pivnitã pline cu tuica si cu vin, iar pe batran l-au vãzut pe aci singur [familia fugisese, adãpostindu-se], au hotãrît sã-l îmbete si apoi sã-si faca ei voia, dupa cum stim cu totii ca procedau, în cazul de fata vizând mai ales butoaiele acelea. Ii dãm vodca tare într'un stacan de al nostru si-l  aranjem pe bãtrân, si-au zis zis rusii. Deci, îl "invitã" la pahar mare de vodca si îi spun fraza aceea nouã binecunoscutã: "Starik, slava nasa, mi pabiedili". Bem! Au ciocnit si acum rusii gusta mai cu retinere, ca astfel sã-l pãcãleascã pe bãtrân. El rãstoarnã însã paharul în gâtlej pânã la fund, îsi sterge mustata si exclamã un usor: of! Rusii asteaptã sã si cadã acum ca "trãsnit" sau cel putin sã-l apuce toropeala, dar Mos-Radu nimic, nici mãcar ochii nu i s'au umezit. Era tare la bãuturã, dat cu ea. La el mergea asta cu mâncare potrivitã si cu munca. S'au privit rusii intre ei si au ramas cam nedumeriti. Mai punem una, si-au zis intre ei. "Starik, esceo raz!", au strigat. Pentru staricul nostru "raz" ãla rusesc [care însemna: încã odatã] sã fie "ras," bãut pânã la fund. Si el a fost bucuros cã rusii ar fi "rupând-o" pe româneasca lui. "Ras, frate, cum sã nu!" -le-a zis pe româneste. A rasturnat la fel si al doilea stacan si lui Mos-Radu tot nu i se umezeau ochii, nu-l atingea bautura. S'au privit rusii între ei mirati acum de-abinelea si si-au zis: nu facem cu ãsta nimic aici, sabiraite-s! Si-au luat catrafusele si s'au cãrat în satul vecin, cu speranta intr'un noroc mai bun decât cel ce l-au avut cu Mos-Radu. S'au amuzat atunci sãtenii copios.

  Si a mai trecut putinã vreme si a ajuns Mos-Radul Stirban la ai sãi 100 de ani împliniti si a tras si atunci otcosul. Terminat sezonul cositului din acel an, numai ce se trezeste nora aceea a lui de nepot, când erau aci singuri acasã, cã Mos-Radu cere sã-i scoatã din ladã "toalele ale de sus", adicã cele demult pregãtite pentru moarte.  "A venit vacul, a zis el nurorii. Unul s'a trãit si se isprãveste astãzi, celãlalt începe. Asa cã tu sã pregãtesti si o lumânare".

  "Nu se poate, taicã, una ca asta! Nu esti beteag, nu nimica!" -îi zicea nora, contrariatã. "Ce a fost a fost, cu ziua de astãzi se încheie vacul, rãspunde Mos-Radul  impertubabil. Numai tu, scoti toalele colea, pregãtesti lumânarea si te duci repede dupa Ilie bãrbierul sã vinã sã mã radã". 

  S'a dus nora, l-a chemat pe bãrbier. " Ce-i, Mos-Radule, asa te lauzi", zice bãrbierul obisnuit sã glumeascã dupa natura meseriei sale.

  "Iete, Ilie, tu numai sã mã bãrbieresti acus a din urmã oarã. Stii, nu se cade sã mã întâlnesc cu ficiorii mei Dincolo asa nerostuit", îsi mãrturisea Mos-Radu Stirban cât se poate de simplu credinta sa în viata de apoi. "Si mâne te poftesc sa-mi vini la îngropãciune".

  Odatã termiat bãrbieritul, urmezã acum pregãtirea cu îmbrãcatul. Mos-Rada a purtat toatã viata sa, acum în ultima zi la fel, straie romanesti: pantaloni de abà albã cu gãitane, croialã veche; cãmase cu sân, chiopturã si mâneci largi; opinci cu obiele si pe cap cãciula veche de lânã. Cam la fel îi erau si straiele demult pregãtite, dupã datinã, pentru înmormântare. Numai cã erau noi, neîmbrãcate, cu mai multe caracteristici românesti. Era printre piesele costumului si un fel de zãbun,  numit "cortel". Priveste Mos-Radu acest "cortel" si decide sã nu-l îmbrace. E varã acum. Nora îi demonstrã, zice, cã si acesta e parte componentã a portului traditional. Atunci o sã i-l punã alãturi. 

  Toate fiind acum pregatite, Mos-Radu cere lumânarea, aprinsã. Isi  face atunci, cruce, îi priveste flacãra. Transmite salutãri si sãnãtate tuturor din familie, cu scuze cã nu i-a putut astepta, sã  se salute cu ei pentru ultima datã. Strãnepotii vor trebui cu orice pret sã meargã la scoalã. Cãci, vede el, ocupatiilor de altãdatã, cãrãusia bunãoarã, pãstoritul, le-a trecut si acestora vacul.

  Si se culcã Mos-Radul pe patul aranjat aci sub castanul din fata casei, îsi aranjeazã bine perina sub cap, tinând dreaptã lumânarea, inhaleazã aer de doua ori si cu aceasta îsi dã sfârsitul. "Se stinse".

Nora îsi fãcuse datoria îndatinatã: prin bocet, care se cheamã "cântatul" vesti satului moartea lui Mos-Radu Stirban, cel mai bãtrân din sat.

  Cu el un vestigiu al generatiei vechi de români sadea cobora în mormânt. Cu generatiile mai noi nu se stie cum va fi.

  Sava GÂRLEANU