LIBERTATEA, New York

Director: Nicolae Nitã

Anul 7, Nr. 63, Noembrie, 1987

In luna Octombrie 1987, pe meleaguri strãine -dar cu tara în profundã trãire lãuntricã- s'a stins Ioan MIREA.

O personalitate cu totul aparte în lumea culturalã si artisticã a exilului românesc. Un om de-o sensibiitate rarã atât în sentimentele sale nationale cât si în arta pe care a redat-o cu gingãsie si profundã interpretare tematicã.

A fost un artist înãscut, în care clocotea semnificatia ascunsã a culorilor subtile, alãturi de întelegerea depãsirilor umane.

Indrãgostit de infinit si impecabil, a trecut prin mai multe faze creatoare cu usurintã de vizionar si realizator. Pentru asta, multe din operele sale au fost încununate de premii, atât în tarã cât si în strãinatate.

Coplesit de mãretia acelei arte pure din "Coloana infinitului" de Brâncusi - care întruchipeazã tot sensul spiritual al cugetului carpatic- artistul Ioan Mirea a reusit sã-si trãiascã depãsirea netãrmuritã si inefabilã a sufletlui sãu de român, în acele "turnuri" scobite sau crestate în lemn. Mici, mari sau uriase (cum le visa el adesea), ele interpretau flacãra interioara a omului-român ce-si cãuta vesnic înãltarea spre piscuri nevãzute, pierdute în azurul cerului.

Dar Ioan Mirea nu s'a manifestat numai ca pictor de valoare si ca sculptor de mare orginalitate. El a fost un polivalent de mareatã cuprindere metafizica si calitati alese. Avea în el ceva din emotivitea artisticã si din receptivitatea intelectualã a renasterii. In el se zbãtea continuu umanul, finetea relizãrilor si supletea gândirii. S'a arãtat însã întotdeauna un modest, dusman al manifestãrilor emfatice si al lãudãroseniilor efemere. In el, din contra, totul se îndrepta spre o optiune a simtirii si a realizãrilor de elitã. Realizãri care sã urce fiinta spre frumos, pe cãile care grãiesc prin ele însile.

Ioan Mirea a fost si pictor, si sculptor, înãltând arta -prin culoare si formã- spre un zenit al întelegerii de dincolo de prezent. Dar a fost si poet, fãuritor sensibil de versuri profunde, uneori, ermetice pânã la mister. Alteori, reduse pânã la exprimarea triadicã a ritmului niponic. Dar, mai totdeauna, învãlãtucite in jurul ideii de "piatrã".

Menirea si misterul pietrei au fost pentru Mirea aproape o obsesie. Piatra a întruchipat pentru el imaginea staruitoare a eternitãtii..., a tãriei de caracter…, a tãcerei ce cântã, rosteste, vibreazã. Titlul dat volumului sau de versuri "Calea Pietrelor", n'a fost o întâmplare, ci impulsul unei simtiri interioare, venita din adâncul fiintei. Dar ciclul sãu de creatie s'a rãsfrânt si în gândire, printr'o întelepciune încãrcatã de miresme si aforisme clasice. Astfel Mirea si-a trãit existenta în simtiri si idealuri ce depãseau viata curentã. In ele a îmbinat armonic -în ciuda amãrãciunilor morale de exilat si a suferintelor fizice din ultimii ani- arta si poezia, alãturi de simtirile adânci ale dragostei de neam si ale prezentei in eveniment. Caci Ioan Mirea, înfrângând firavu-i trup de artist si gânditor, a fost si luptãtor.

Intrat de tânãr in Miscarea Legionarã, si-a dãruit sufletul trãirei în neam, alaturi de legionarii lui Codreanu. Si a ramas fidel legamantului depus acum cinci decenii, neclinitit în înfruntarea epocei, purtãtor de cuvânt si de credintã pentru Legiune. Si a rãmas pânã la sfarsitul vietii un mare exemplu de integritate spiritualã pentru cei tineri.

In calitate de comandant legionar si purtãtor al distinctiei supreme "Crucea Albã", pictorul Mirea si-a împlinit cu demnitate si curaj misiunea sa de luptãtor. Fãrã nici o abatere dela legile fundamentale ale Miscarii Legionare -ce i-au fost temelie în rãscrucea vietii- Ioan Mirea a trãit profund fenomenul si existenta sa de legionar. Nu s'a sfiit niciodatã sã se afirme ca atare. Iar atunci când, în acest exil, rãul a izbit cu furie în ceeace constituia profunda sa convingere, s'a ridicat ca un arhanghel -el, omul blând si împãciuitor- sã rãstoarne cu vehementã sofismele si minciunile acuzatoare.

A fost totdeauna o prezentã vie în creatie si'n lupta românismului. Si a crezut fãrã limite, în ceeace a fãcut si simtit. Deaceea, plecarea lui dintre noi nu va însemna uitare. In sufletele camarazilor sãi, precum si ale celor care l-au iubit si apreciat, MIREA va rãmâne ca o licãrire de trãinicie a neamului romanesc si ca o convingere neclintitã a unei victorii ce va veni, asa cum credea el. Il vom preamãri mereu, cu cinste, alaturi de toti cei care au dãltuit cãile viitorului cu pietrele nestemate ale dragostei în Neam.

Ca o lacrimã de sânge,

A cãzut o stea,

Drum de foc si biruintã

Pentru Garda ta!

Faust BRÃDESCU