CARTEA INTÂIA

 

EVANGHELIA IUBIRII: COPILUL SI FEMEIA

 

Un popor care înjura si bate. Bataia-i din rai.

O generatie mai buna nu poate iesi decât din scoala iubirii. Numai iubirea pentru altii ne poate învata cum sa ne iubim pe noi însine.
    Dimpotriva, ura e un venin care slabeste si ucide mai întâi pe cel care uraste - fie ca e vorba de un om, fie ca patima s-ar întinde asupra unui neam întreg.

    1. Românii de azi înjura cumplit. Batrânii nu înjurau. Obiceiul e luat în mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc înjuraturile.
    2. Românii bat vitele si le îngrijesc rau. - Pilde din vremea razboiului. ,,Bataia-i din rai``. Scoala si cazarma au întarit aceasta idee. Popoarele civilizate nu bat vitele.

    La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de înjuraturile românesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit1). Se întelege, românii, care erau de fata, au plecat ochii în pamânt.
    Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batrânii din vremea când biserica era într-adevar ,,Casa Domnului``, iar omul îsi pregatea din vreme pâna si camasa cu care avea sa se îngroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Când vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar când venea vorba de colindul ori comândul cuiva, asta era lucru mare...
    Fireste, nici pe atunci nu erau toti stâlpi de biserica. Alaturi de cuvinte blajine, se auzeau si altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau ,,oameni acatarii``, ci ,,spurcati la vorba``, ,,modorani``, ,,laiesi``, ,,cioare pulpese``... iar gura lor era ,,curata ca un cuib de pupaza``... Erau, adica, niste blestemati, de care cucernicii nostri stramosi se mirau ca-i mai ,,rabda pamântul``.
    De la o vreme însa, pupezele s-au înmultit, iar astazi sunt multe de tot. Când ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elvetian francez, german, englez sau alte natii binecrescute, ce înteles au zecile si sutele de înjuraturi care se aud pe la noi pe toate cararile, ar ramâne trasnit. E destul sa le scrie cineva pe hârtie si se îngrozeste.
    Întrebarea e: cum de s-a ticalosit pâna într-atât poporul nostru?
    Daca tinem seama de cuprinsul înjuraturilor, se vede numaidecât ca pecinginea asta am luat-o din atingerea societatii turco-levantina - dovada e teatrul scârnav al karaghioz-ului. Iar cei care au latit îndeosebi molima au fost tiganii. Avem marturii sigure ca în epoca fanariota si chiar mai târziu, tiganii curtilor boieresti umblau la sarbatorile de iarna din casa în casa cu Paiata - un fel de teatru de papusi - si, ,,cu perdea`` sau ,,fara perdea``, împrastiau în auzul tuturor, spurcaciunile imaginatiei lor greco-turcesti si tiganesti, atât de bogata în perversitati si vorbe nerusinate. Când tiganii au fost dezrobiti si asezati prin sate, cu ocazia împroprietaririi lui Cuza, molipsirea s-a întins mai departe.
    Dar e treaba etnografiei sa arate cu de-amanuntul cum si când naravul înjuraturilor s-a raspândit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de capetenie e ca poporul românesc înjura azi cu o adevarata pornire. Pentru un lucru de nimic, înjuratura e gata. Ce auzi la munca câmpului, în piata, prin fabrici, la cazarmi si chiar în preajma scolilor si a bisericilor te înmarmureste. Pâna si în împrejurari grele când ai crede ca fiecare cuvânt trebuie sa fie cântarit, românul tot n-a ispravit cu înjuratura si cu vorbele rele.
    Câteva fapte din iarna anului 1916 - 1917 pot sluji ca dovada.
    Pâna în sarbatorile Craciunului, nu cazuse un fulg de zapada. Era soare si bine ca primavara. Din partea asta, nemtii si tovarasii lor, bulgarii si ungurii au putut înainta în bunavoie. Abia în ziua de Sf. Ion (7 ianuarie 1917) a început a fulgui, apoi s-a asternut de-a binelea pe ninsoare si a nins, si-a nins în sir, ziua si noaptea, de a troienit strazile si curtile, ca abia mai puteau iesi oamenii din casa.
    Ce-i de facut?
    Merinde avea fiecare cât putuse aduna în pripa si cât mai ramasese pe urma ostirii românesti si rusesti, pornita spre Moldova. Greul cel mare era sa capeti de undeva pâine. De pe la miezul noptii, lumea începea sa se adune în fata brutariilor, asteptând scoaterea celui dintâi cuptor. Ca la denii, oamenii de toata mâna: femei, barbati, copii, stapâni si slugi forfoteau pe întuneric, îngramadindu-se pe strazile unde erau brutarii. Dar unii peste altii, se calcau, plângeau, tipau - cei mai slabi lesinau - dar asteptau pâna dimineata, având doar o singura teama: ca nu cumva sa se ispraveasca pâinea, înainte de a le veni si lor rândul. Cine se nimerea mai spre coada, se întorcea acasa cu mâinile goale.
    Dupa ce s-a întetit frigul, s-a mai adaugat la foame si alta urgie: lipsa de foc. Lemne nu se pomeneau nicaieri. De aceea, lumea a tabarât pe garduri. Locurile virane au ramas îndata dezgradite, - parca se largise orasul. Iar dupa garduri, a venit rândul schelelor de la casele neispravite si al copacilor de prin gradini. În sfârsit, s-au pornit pe lemnele din pivnite, începând cu casele de unde stapânii fugisera. Slujbasii primariei se asezau cu cântarul la poarta si vindeau pe apucate, lasând fiecarui gospodar, cât se îndurau. Unde stapânul lipsea, vindeau tot. Navalitorii, se întelege, intrau unde vreau si luau tot fara nici o plata.
    Sa fi vazut acum sirul de femei si de copii, asteptând ceasuri întregi si îmbulzindu-se în fata caselor unde se auzea ca s-au gasit lemne! Necazul cel mare era însa altul: cum sa-si duca fiecare lemnele acasa? Carute nu se mai zareau pe nicaieri; birje - nici de leac. Doar unde si unde întâlneai câte o hodoroaga veche, cu vreo mârtoaga de cal, sa-i plângi de mila. De aceea, cumparatorii puneau lemnele în saci. Cine era voinic, umfla sarcina în spinare. Femeile - unele cu manson si ghete cu calcâie înalte - se întovaraseau câte doua - trei, legau sacul cu o funie si-l târau prin zapada... Noroc ca nevoia te învata mestesug. Ladite de lemn, rasturnate în chip de cioacla ca un curmei, erau sanii minunate. Baietii, care avusesera anul trecut sanioare de dat pe gheata, au prins a veni în ajutor. Ca sa-ti duca un brat de lemne dintr-o strada în alta, chirigiii cei de 10 - 12 ani luau nu mai putin de patru sau cinci lei! Abia atunci au vazut si bucurestenii ce munca blagoslovita fac în toate zilele vitele de ham si de jug.
    Dar, spre rusinea poporului nostru, unii n-au înteles nici atunci. Putinele carute, care mai duceau încoace si încolo carbuni, faina sau alte merinde, aveau niste cai ca vai de ei. Sarmanele dobitoace abia înotau prin zapada; roatele se înfundau pâna în butuc, iar când se întepeneau de tot, nadejdea era la bici: poc, poc, poc... si înjuraturile curgeau ca ploaia. Însa nimanui nu-i venea în minte sa puna umarul, sa salte putin greutatea...
    A trebuit porunca anume de la comenduirea germana, ca sa nu mai bata nimeni bietele animale... Nici porunca asta n-a folosit pâna pe-acolo, caci omului naravit nu-i vine minte cu una cu doua. Pe strada, carausii se mai înfrânau; pe din dos - bateau în toata voia. O pilda între altele: Într-o curte cunoscuta, aud doi copii tipând:
    - Vino, vino, ca-l omoara...
    Stapânul s-a grabit sa vada ce se întâmplase. Un baietan descarcase niste carbuni si batea un cal, care cazuse din ham, lunecând pe gheata. Balanul era si orb de un ochi. Carutasul se saturase pesemne de plesnit cu biciul si acuma lovea cu calcâiul cismei, ceea ce speriase pe copii.
    - De ce bati vita, tinere, nu te hranesti cu ea?
    - Eu îi dau de mâncare, eu trebuie sa-i dau si bataie, raspunse artagos flacaiandrul.
    - Ce fel, numai tu câstigi chiria? Nu te-ai ajutat si cu munca bietului dobitoc?
Carutasul tacu.
    - Nu te gândesti, mai baiete, ca simte si el saracul ? Uite, e slab de i se vad coastele, ba si-a taiat si piciorul în gheata. Ce-i de vina el ca gheata luneca?
    - Hei, domnule? asta nu-i cal, e zmeu. Acuma începe a sari ca la alergari... Hi, boala, ca te fac piftii... Si începu a-l plesni din nou.
    Nesimtirea asta l-a scârbit peste masura pe cel ce o privea. A întors si el foaia:
    - Nu fi câine, flacaule; spuneai ca ai frate la razboi. Apoi mai e si-o judecata pe lumea cealalta...
    - Din partea asta n-avea grija dumneata; pe mine nici iadul nu ma primeste... Hi, haram!
    Cu chiu, cu vai, balanul s-a ridicat pe picioare, clatinându-se ca un om beat. Cum cazuse, tot soldul dindarat era julit, iar sângele rosise gheata sub el.

 

*

    Am intrat în casa, sa nu mai vad.
    Salbaticia carutasului mi s-a parut în clipa aceea mai grozava decât razboiul. Atâta smintenie - si înca sub ochii bulgarilor, al turcilor si altor straini - nu ma asteptam... Socoteam ca macar în ceasul umilintei si al suferintei va birui dreapta judecata.

    Zadarnic. Realitatea era mai trista decât banuisem. Stiam eu de mult ca la noi vitele sunt un fel mucenici. Dar nu mi-as fi închipuit niciodata, ca în vreme de atâta lipsa si necaz, cel ce-si tinea casa cu niste mârtoage vlaguite de munca si lihnite de foame sa le mai si schingiuiasca hoteste, lovindu-le, fiindca gheata e lunecoasa, cum a fost si va fi în vecii vecilor orice gheata.

 

*

    Cum de a ajuns poporul nostru asa de buimac? Si ce mai poti astepta de la omul care, de dimineata pâna seara, nu mai conteneste cu blestemele ori cu sudalmile, si caruia nimic nu i-a ramas neînjurat de la ,,Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... pâna la cruce, arhanghel, nafura, icoana, botez, parastas, grijanie``... si tot ce poate avea fiinta, între cele vazute si nevazute? Nu cumva naravurile astea atât de gretoase sunt si ele de vina pentru urgia care a cazut asupra noastra.

    E vadit lucru ca astfel de apucaturi îsi au urmarile lor în viata unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bataia, de pilda, e privita la noi ca un fel de lege. Calul e întetit, la calarie cu biciul; juncanii sunt pusi la jug cu de-a sila, sub amenintarea prajinii, furcii, toporului ori stramuraritii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: câinele e toba batailor - nu zaboveste odata în calea stapânului, fara sa se aleaga cu o lovitura de picior ori cu o scurtatura de lemn, care îl face sa fuga în trei labe; pisica de asemenea: se tine numai cu zilele; gaina, rata, gâsca... sunt vesnic zburatacite. Asa ca între om si vietuitoarele dimprejurul gospodariei sta vesnic legea batului . Folos mult si cât mai putina îngrijire... asta pare a fi socoteala cea mai buna pentru multi dintre locuitorii satelor noastre. Iar când bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se învata si el naravas : boul sare gardurile în gradinile cu semanaturi; gaina scurma straturile; câinele colinda cuibarele; pisica manânca puii, iar vitele de ham rabda pâna cad sub greutatea poverilor ori se salbaticesc si capata obiceiuri rele: boul se lasa pe tânjeala, calul capata meleac, se sperie, zvârle ori musca...
    Ce urmeaza de aici?
    Mai întâi, o însemnata paguba materiala. Am auzit ca tabacarii straini platesc mai putin pieile vitelor noastre, fiindca au prea multe dungi si locuri slabe de pe urma vesnicei batai a bietelor dobitoace de munca! Nici ca se poate mai grea marturie în fata lumii întregi! Cât despre lipsa de chibzuinta a unei astfel de purtari, aceea întrece toate marginile; caci a bate calul ori boul, când greutatea e prea mare si n-o poate urni din loc, e tot atât de nerod lucru, ca si cum ai bate pietrele din drum. Atâta numai, ca la natângie, se mai adauga si cruzimea, - deci paguba morala.

    Totusi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, înjura si blestema: Hi, haram! Hâis, boala! Ho-chi, pastrama! mânca-te-ar lupu` sa te manânce! Da-r-ar galbeaza, taunii, splina, holera, ciuma, dalacul!... Toate plagile Eghipetului sunt chemate asupra vitelor, - basca de sudalmi si batai cu ghiotura.
    E atât de încredintat românul de binecuvâtarile bataii, încât are si o vorba: bataia-i din rai! De aceea, sistemul nu se margineste la vite, ci trece si la om.
    Mai întâi, trebuie batuta femeia: ,,muierea ne batuta - ca moara neferecata``. Apoi trebuie ,,scarpinati`` copiii si cine se mai întâmpla sub acelasi acoperis, caci ,,unde da tata, creste carnea...!``
    Asadar, bataia ridicata la înaltimea unui principiu! Un cântec de nunta spune miresei aceste ademenitoare cuvinte:

    Pe unde stau florile
   Cum or sa stea palmele!...

Iar de la o muncitoare vaduva, am auzit odata un cuvânt de un umor cu neputinta de uitat: Saracul barbatu - meu! Dumnezeu sa-l ierte... Când ma batea, nu da niciodata cu mâna goala...
   Ti-ar veni sa râzi, daca n-ar fi acelasi timp covârsitor de trista inconstienta acestui obicei salbatic. Si-ti sta mintea în loc, când afli ca lipsa bataii e privita uneori chiar drept semn ca lipseste dragostea dintre soti! De aici lauda femeii cu vânataile si fala barbatului ca-si pecetluieste nevasta, batând-o uneori în curte ori pe drum, ca sa-l vada si altii...
   Fireste, asa ceva se petrece, de obicei, când barbatul e ,,aghezmuit`` si numai pe treapta de jos, unde omenia se schimba în tiganie. Cât priveste pe modorani si laiesi, la unii ca aceia, bataia desteapta în suflet chiar un fel de sentiment estetic.  Buselile n-au haz decât cu larma si tipete, sa auda tot catunul: iar rafuiala în stil curat tiganesc e atunci, când cei încaierati zvârl unul în altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii...

 

*

   Fata de atâta cadere, s-ar fi cuvenit ca îndata ce am scapat de jugul turcesc si am început a ne dezmeteci din paragina în care cufundasera fanariotii si alti straini tara, sa fi alungat mai întâi bataia din obiceiurile noastre. Gârbaciul turcesc, knutul muscalesc, palciile, butucul si celelalte unelte de chin ar fi trebuit sa lase în sufletul românului o scârba vesnica fata de cei cu purtare mojiceasca.
   Dar molima sufletelor se lecuieste mai greu decât toate bolile trupului. Scoala, care ar fi trebuit sa ne lumineze, s-a sprijinit si ea la început tot pe bataie. La scoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastra domnului1) . Cele de salcie - calea valea. Erau însa unele de mesteacan, mladioase ca biciul si tari ca sârma. Însa cele mai cumplite erau cele de prun: nodoroase si grele ca fierul. Sarace mâini! sarace degete spintecate pentru greseli marunte, pe care un învatator cu inima de parinte le-ar fi îndreptat zâmbind! Sa pazeasca Dumnezeu si pe dusmani de scoala hinghereasca prin care au trecut multi din generatia mea, care visam si azi la ceasurile acelea de nesfârsita tristete.
   Cât despre ostire, acolo cel putin bataia era în reglemente. Soldatii trebuiau asezati în sir, ca un gard împrejurul vinovatului asternut la pamânt. Doi îl tineau de cap, doi de picioare, iar alti doi se asezau cu vergile de o parte si alta, lovind pe rând: pac-pac, pac-pac... pâna ce tâsnea sângele, iar carnea se facea piftie.
   - Valeo, domnule capitan! Iarta-ma, domnule capitan!...
   De la o vreme, glasul se înmuia: cel lesinat era ridicat si dus pe sus în dosul rândurilor.
   E drept ca salbaticia asta se întâmpla odinioara si în alte tari. Bastonada franceza, sagul prusian, knutul rusesc, stroiul si alte mijloace de chin, erau pâna nu demult metode recunoscute în educatia militara. Atâta numai ca altii s-au dezbarat mai devreme de astfel de obiceiuri.
   Stim apoi ca pentru ucigasi s-a pastrat în unele tari chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovati, îi închid pe viata, iar cei îndaratnici sunt pedepsiti cu bataia în fata lumii, ca sa-i copleseasca rusinea si sa se îndrepte. În scoala însa, în ostire si chiar în viata casnica, bataia e osândita peste tot. Si nu numai fata de oameni, dar si fata de dobitoace. Cine ar îndrazni în: Elvetia, Norvegia, Suedia, Olanda si alte tari luminate sa bata boul sau calul cu care se slujeste la munca? Unde se pomenesc pe acolo blesteme si vorbe de ocara, cum e: boala, haram si multe altele, care se aud la noi pe toate cararile? Dimpotriva, e o placere sa vezi aiurea ce nume de mângâiere (nume de flori si nume omenesti) se dau vitelor si ce purtare blânda au oamenii fata de ele.
   În acele tari, bataia nu-i din rai, ci e semn de salbaticie, si de aceea legea o pedepseste cu asprime. E pedepsit chiar si cel care încarca prea mult caruta ori înhama rau, asa ca streangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Când o vita e sperioasa, asta e o rusine si o dovada ca stapânul e prost ori natâng. Cine e destept si omenos, acela îndruma calul si boul numai cu vorba. Despre câini, nici nu mai vorbim. Cei ciobanesti aproape nu mai latra, ci se înteleg cu omul prin semne. Pastorul arata de pilda o linie de paza. Îndata ce turma ajunge pâna în dreptul ei, dulaul porneste ca sageata din arc, iar oile se abat pe loc, asa ca vezi în stânga imas pascut, iar în dreapta se întinde iarba de coasa, fara sa fie vreo urma de oaie prin ea.

Cum de s-a facut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare sa puna cuvântul în locul ciomagului? Nu cumva altii au izbutit sa ghiceasca graiul dobitoacelor si sa le talmaceasca gândurile lor?
   La întrebarea aceasta e mai bine sa raspundem cu câteva fapte, despre care se poate încredinta oricine.

CE SPUN FIARELE

   1. Animalele nu-s masini, ci au si ele priceperea lor si graiul lor. Fiecare specie are menirea ei. Aproape toate salbaticiunile sunt blânde, când nu le cauti pricina. Omul le-a speriat si le-a înrait pe multe.
   2. Hagenbeck - un fel de Pestalozzi al vietatilor salbatice. Noua metoda de îmblânzire. ,,Scoala`` pentru fiare. Raiul de la Stellingen. Parerea vânatorului de lei Gerard.

   Odinioara se credea ca animalele sunt un fel de masini (Descartes). Cum merge ceasornicul, daca e întors, asa merg si ele: manânca, dorm, traiesc si mor ca într-un fel de vis.
   Adevarul e altul. Fiecare vietuitoare are obiceiurile ei, nevoile, bucuriile si suferintele ei si se lupta cu traiul, când mai usor când mai greu, întocmai ca si omul. Batrânul Fabre, care o viata întreaga a pândit mereu, sa vada cum traiesc gânganiile marunte: furnici, paianjeni, greieri si altele la fel cu acestea, a ramas înmarmurit câte mestesuguri si câta îndemânare se poate gasi în lumea fapturilor celor mai nebagate în seama. Astfel, de unde pâna acum ne deprinsesem a privi pe om ca un fel de cununa a creatiei, azi începem a vedea cu alti ochi. Nu mai zicem, bunaoara, ca acum o suta de ani, ca omul este oglinda universului si ca celelalte vietuitoare sunt un fel de imitatie dupa trupul omenesc. (Viermii se credea pe atunci ca închipuiesc matele; scoicile ar fi întocmite dupa chipul ficatului; meduzele ar fi un fel de inimi, etc.). Închipuirea asta nu s-a dovedit cu totul desarta. Dimpotriva, stim ca fiecare soi îsi are tiparul lui deosebit. Iar progresul speciilor nu ne mai pare ca o scara cu multe trepte, deasupra carora ar sta fiinta omeneasca. Din contra, fiecare specie, dupa cum are un trup deosebit, are si un drum deosebit în viata, adica suie pe o scara deosebita si poate ajunge în felul sau la o înaltime, unde nici un alt soi de animale nu se mai poate ridica. De pilda, paianjenul. Cum simte el prada, cum îsi tese pânza si cum pluteste prin vazduh, ca un arhitect nazdravan, care îsi scoate materialul cladirii chiar din trupul lui; asta e o maiestrie pe care nici o alta faptura n-o mai poate imita. Ti-ar trebui ochi, ureche, picioare si minte de paianjen, ca sa te poti lua la întrecere cu el. Despre pânza lui, poporul nostru spune ca gângania cea iscusita s-ar fi luat la ramasag chiar cu Maica Domnului! Si cât este Ea de puternica între Puternici, biruinta tot de partea paianjenului a ramas...
   Gândul acesta cuprinde simbolic un adevar de mare pret. Si anume, ca fiecare soi de vietate are apucaturile sale si mintea sa, pe care n-o da pe a nimanui. Iar pentru om, adevarata dibacie ar fi sa caute a pricepe graiul celorlalte vietuitoare si sa le apropie cu binisorul pe toate câte-i pot fi de folos.
   Cu atât mai mult, cu cât sunt gata de tovarasie, iar unele îl poftesc chiar ele. Livingstone, un suflet drept ca Fabre, povesteste despre cucul african ceva minunat: ,,Ce pasare ciudata si cucul-calauza! Cine i-a spus lui si tuturor soiurilor din neamul lui, ca oamenilor - fie albi, fie negri - le place mierea? Îndata ce te zareste, dragutul de el, alearga si te cheama din toata inima, sa vii la stup. Zboara într-acolo, se opreste apoi pe un copac si priveste îndarat, sa vada daca-l urmezi; si când s-a încredintat ca vii, porneste iarasi. Astfel, zburând din creanga în creanga, te duce pâna la locul unde este stiubeiul. Iar daca cumva nu vrei sa te iei dupa el, staruie si pune atâta râvna sa te ademeneasca spre lacasul albinelor, pe cât de grabite sunt alte pasari sa te alunge pe lânga cuibul lor``. (Explorations du Zambeze). Caprioarele din padurile Canadei cu ce încredere se apropie de vânator? Dar castorii? Dar pasarile din Galapagos, despre care Darwin spune ca veneau sa se aseze pe teava pustii.
   Si totusi, ca un natâng, omul n-a priceput câti tovarasi prielnici si-ar fi putut aduna pe lânga el. Pe unele animale, e drept, le-a îmblânzit; dar pe altele le-a speriat si chiar le-a stins samânta cu totul. Ca un copil artagos, a cautat sa le mustruluiasca dupa toanele lui. Dovada cea mai buna sunt menajeriile, unde de frica pistolului, a fierului rosu si altor unelte de tortura, bietele salbaticiuni sar prin cerc, se culca, se scoala si joaca dupa cum nu le e voia.
   Abia în timpurile din urma, un întelept în felul lui Fabre si altor observatori ai naturii, a bagat de seama ca omul a apucat o cale gresita în socotelile sale cu celelalte vietati. Acest barbat minunat a fost Hagenbeck. Numele lui poate fi alaturi de al lui Rousseau, Pestalozzi si altor pedagogi vestiti, iar viata lui e vrednica sa fie povestita de un nou Plutarh si pomenita cu cinste chiar în istoria pedagogiei.

*

   Hagenbeck s-a nascut la 1844, în Hamburg. Taica-sau era negustor de peste. Însa curtea lui era plina de pasari: nu numai de gaini, gâste, rate si porumbei, ci de pauni, papagali si multe raritati precum si de capre, vaci si alte dobitoace. De carte, nu facea mare haz. ,,Popa n-o sa ajungeti, dar a scrie, a citi si a socoti... tot trebuie sa învatati``, zicea el catre cei sapte copii ai sai, punându-le înainte ca tel munca si rânduiala. De altfel, copiii lucrau de-a valma cu dânsul si primeau plata regulata, ca orice lucrator.
   Într-o buna zi, pescarii tocmiti sa aduca la pravalia lui Hagenbeck ,,tot`` ce prind, au vânat sase foci. Ce sa faca negustorul cu ele? Sa le hraneasca cu peste de cumparat? Asta nu era o socoteala. Încaltea, sa-si fi scos singure hrana lor...  Si atunci îi veni o idee: sa le arate la lume - pe plata. Le-a asezat deci în niste ciubere cu apa si a pus 10 bani intrarea, pentru cine ar vrea sa le priveasca.
   Afacerea cu focile a iesit bine. Iar unul dintre copiii lui Hagenbeck, având mare dragoste pentru animale, începu a cumpara si alte soiuri de salbaticiuni, aduse de marinari, cine stie pe unde. Astfel, încetul cu încetul, negustoria de peste s-a schimbat în negustorie de fiare pentru menajerii.

   Nu putem însira aici cu de-amanuntul ispravile lui Hagenbeck. Destul ca azi, menajeria lui este cea mai mare din lume. Salbaticiunile cuprind, lânga Hamburg, cu gradinile, iazurile, lacurile si coliviile lor, o întindere de peste 140 de pogoane. Trenuri lungi si corabii întregi duc si aduc aici tot felul de vietati, din toate tinuturile globului. Întâia data de când e pamântul pamânt, vietuitoarele împrastiate din corabia lui Noe... s-au întâlnit iarasi la un loc. Cine n-a auzit de Hagenbeck si cine trece prin Hamburg, fara sa se abata pe la marele negustor de fiare!
   Catre batrânete, i-a venit în minte sa-si povesteasca singur pataniile vietii lui si a scris o carte vrednica de citit si de meditat de orice om doritor de învatatura si, mai ales, de cei ce au în sarcina lor cresterea tineretului. Abia când citesti povestirea unui om care a trait zeci de ani cu fiarele, bagi de seama ce minciuni prostanace ni se spun în copilarie, cu chip de învatatura. Dupa ce ai aflat din cartea de lectura ca elefantul doarme în picioare, iar vânatorii ferestruiesc copacii, pentru ca elefantii sa cada seara (întocmai ca si cum ar fi de lemn...), asculta ce spune Hagenbeck despre greutatea vânarii elefantilor si vei pricepe ca astfel de ispravi se fac cu fierastraul... numai în cartea de citire.
   Si câte alte lucruri minunate nu afli din gura omului, care a vazut si a patit atâtea! Dar lucrul cel mai de seama din cartea mai sus pomenita nu-i povestirea primejdiilor de vânatoare si a întâmplarilor din menajerie, ci o mare idee pedagogica: chipul nou de a îmblânzi animalele, fara nici un pericol. Gândul acesta i-a venit lui Hagenbeck astfel :
   La 1892,când cu marea expozitie din Chicago (pentru a sarbatori patru sute de ani de la descoperirea Americii), Hagenbeck facuse o învoiala cu doi americani sa întocmeasca acolo o gradina zoologica, iar cumnatul sau, ca îmblânzitor, sa dea reprezentatie cu fiarele. S-a întâmplat însa ca îmblânzitorul s-a îmbolnavit de tifos.
   Ce era de facut? - mai ales ca contractul era foarte aspru...
   Nu- i ramânea decât sa tina el locul cumnatului. A intrat deci în cusca fiarelor si a început chiar el figurile anuntate publicului, mustruluind, dupa cum arata programul : lei, tigri, ursi, leoparzi si alte fiare primejdioase. Izbânda a întrecut toate asteptarile. Menajeria ajunsese minunatia întregii expozitii.
   Aici însa, trebuie lamurit îndata un lucru. Daca Hagenbeck ar fi intrat netam - nesam în cusca leilor, ca un speculant care nu vrea sa piarda câstigul unei afaceri, ai zice doar atât : ia, un îndraznet !... ahtiat dupa bani pâna într-atâta, ca si-a pus chiar viata în primejdie. Adevarul era însa altul : fiarele îl cunosteau mai dinainte pe stapânul lor .
   Cum?
   Pâna la Hagenbeck, cei care intrau în cusca leilor si a tigrilor nu lasau pistolul si biciul din mâna; erau niste meseriasi îndrazneti, care se jucau în adevar cu viata lor. Fiarele erau stapânite cu bataia, cu tepusi de fier, cu cangi înrosite în foc si de alde astea. Când animalul era îngrozit destul, batausul se încumeta sa intre în colivie, iar salbaticiunile, de teama, sareau peste obstacole împinse prin gratii de sluga care sta afara, ori prin cercul tinut de mâna îmblânzitorului.
   Dar, ce mai sforaieli! Ce pocnete de bici! Ce priviri fioroase din partea tigrului, a leului ori a hienei! S sfârsitul era mai totdeauna la fel: într-o buna zi, cel cu pistolul era sfâsiat de ghearele fiarelor care, într-o clipa de nebagare de seama, se repezeau asupra dusmanului lor, razbunându-si toate ranile fierului înrosit în foc.
   Socoteala asta i s-a parut lui Hagenbeck cu totul neroada. S-a gândit asa: daca omul e ucis, dânsul e de vina, nu fiara. Batuta si schingiuita mereu, biata salbaticiune e în ,,legitima aparare``.
   Multi s-or fi mirând, zice el, ca din miile de fiare cu care am avut de-a face, nu m-a rapus nici una. De buna seama a fost si paza si dibacia mea, ca nu m-a sfâsiat vreun tigru, nu m-a stropsit vreun elefant sub piciorul lui, nu m-a strapuns cu cornul nici un rinocer si nu m-a sugrumat nici un sarpe cu încolaciturile lui... Dar iarasi li se face o nedreptate salbaticiunilor, când se zice ca au ,,caracter rau``.
   Dimpotriva: ele sunt asa, dupa cum e si stapânul care umbla cu ele.
   ,,Puteti sa ma credeti: între lei, tigri si pantere, am avut multi prieteni buni, cu care umblam tot asa de fara grija, ca si cu un câine de casa. Iar dragostea era nu numai din partea mea, ci m-am bucurat din partea fiarelor de o prietenie îndelungata. Legaturi credincioase au ramas între mine si ele multa vreme, chiar dupa ce ajunsesera unele în tari departate``.
   Caci tinerea de minte a fiarelor e într-adevar uimitoare. ,,Acum vreo patruzeci de ani, cumparasem niste pui de tigri. Unul se îmbolnaveste însa de raceala si capata albeata la amândoi ochii. Luni de zile a trebuit sa-l îngrijesc si cautam sa-i usurez viata, pe cât puteam. Ma târam în fiecare zi în cusca bolnavului, fiindca altfel nu puteam ajunge pâna la el... Asa s-a înfiripat o legatura de încredere între noi, iar la urma urmei am fost rasplatit pentru osteneala mea, deoarece tigrul s-a facut sanatos... Mai târziu, l-am vândut la Berlin împreuna cu perechea lui, dar mie mi-a pastrat pâna la moarte cea mai credincioasa prietenie...``
   ,,Trecuse multa vreme, fara sa-l mai vad. Când am calatorit pe acolo, a fost de ajuns sa auda din departare glasul meu si l-a cuprins îndata o neliniste si o mare bucurie. Cum m-am apropiat, a început a mieuna si a toarce în felul pisicilor, ca sa ma cheme spre dânsul Si nu s-a potolit, pâna ce nu m-am alaturat sa-l mângâi.
   Lumea sta împrejur cu gura cascata si nu-si putea da socoteala ce sa însemneze aceasta întâlnire``.
Dar leii l-au cunoscut pe Hagenbeck pâna în adânci batrâneti! Dar ramasagurile pe care le-a câstigat vechiul lor stapân, bizuindu-se ca, chiar dupa lunga despartire, ei tot îl vor recunoaste!...
   Care e taina unor astfel de prietenii?
   Raspunsul e simplu de tot: Hagenbeck se purtase bine cu toate fiarele sale. Îsi daduse seama ca salbaticiunile sunt rele numai când omul e rau fata de ele. Altfel, chiar cele prinse de curând, din codru, pot fi puse pe calea cea dreapta. Iata o dovada care nu mai lasa nici o îndoiala:
   ,,Cel mai fioros tigru, dintre câti am vazut, îmi venise din India pe la începutul anului 1890. Era un tigru din Bengal, cel mai mare si mai greu din câti am cunoscut. Fusese prins abia de câteva luni... În ziua întâi, când m-am apropiat de colivie, s-a repezit spre gratii si si-a întins ghearele, cât a putut, sa ma înhate... Dar salbaticia lui nu ma speria si-am voit sa i-o dovedesc: în fiecare zi ma apropiam sa-l privesc si începeam sa mârâi ca tigrii, cum s-ar prinde: sa vorbesc în limba lui. Zi cu zi se arata si el tot mai potolit; sarea însa spre gratii, dar nu mai întindea labele dupa mine. Peste opt zile, am început sa-i arunc câte o bucata de carne, caci ,,drumul spre inima trece prin stomac``, chiar si la fiare. Peste patru saptamâni, ajunsesem sa-l ating cu mâna, dar cu cea mai mare paza, caci aceasta miscare îl facea uneori sa întinda ghearele spre mine. În sfârsit, dupa trei luni a înteles ca nu-i vreau nici un rau; venea singur lânga zabrele, se tolanea si se lasa sa fie scarpinat``.
   Si Hagenbeck adauga: aici era vorba de o fiara prinsa dupa ce cunoscuse apucaturile vietii de codru. Când începi însa cu pui mici, salbaticia lor e doar o închipuire a omului. Dimpotriva: ,,Toate fiarele de prada, fara exceptie, când le iei de tinere, si când te porti cu ele cum se cade, pot fi crescute întocmai ca vietatile dimprejurul casei``. Se întelege, poti da uneori si peste câte o fire salbatica, deoarece în fiecare vietuitoare, ca si în om, e si bine si rau, iar binele poate fi înmultit, dupa cum si raul îi poate fi împutinat. De aceea, gândul cel dintâi al îmblânzitorului trebuie sa fie acesta: sa cerceteze caracterul, adica apucaturile fiarelor cu care umbla, cu alte vorbe, sa faca scoala cu ele.
   Cum?
   Întâi si întâi, trebuie sa dai ocazia animalelor cu care vrei sa lucrezi înaintea publicului, sa lege cunostinta unele cu altele. În acest scop, coliviile lor vor fi puse alaturi, sa se poata vedea. Caci daca le-ai da drumul la un loc, chiar în ziua întâi, s-ar încinge între ele o batalie strasnica... Din contra, dupa ce au stat câtva timp aproape, fiarele se deprind împreuna, îsi spun în limba lor necazurile si bucuriile, pe cât le îngaduie gratia de fier, iar în vremea asta nici îmblânzitorul nu sta degeaba, ci, privindu-le mereu, începe sa cunoasca pe încetul apucaturile fiecareia.
     Dupa ce s-au deprins a trai alaturi, ca buni vecini, vine ziua întâi de scoala: le da adica voie sa intre toate într-o singura cusca, - fireste, în fata învatatorului.
   Ce sa faca? Întocmai ca la scoala, în ziua întâia nu se face nici o lectie. Scolarii au mare pofta sa se joace împreuna ori cu învatatorul, cu care de altfel s-au jucat înca de mici în custile lor. Îmblânzitorul trebuie sa fie însa cu ochii în patru: sa opreasca certurile si încaierarile, deoarece la fiare, ca si la copii, de la joc si pâna la bataie e un singur pas. De pilda, un urs alb se apropie tapalagos de un leu si ar vrea sa-i mângâie putin coama; dar leul pricepe rau gândul tovarasului si-i arde îndata o lipa peste bot... Învatatorul trebuie sa fie numaidecât între ei si, printr-un ghiont prietenesc, îi da a întelege leului, ca aici trebuie sa fie cu bune purtari... Sau se întâmpla altceva: unui tigru cam artagos îi vine în minte sa-i dea o laba leopardului, care tocmai trece de-a fuga pe lânga el. Leopardul îndata se zbârleste, se face ghem - gata sa sara în capul tigrului... Dascalul trebuie sa fie iarasi la îndemâna spre a-i desparti. Si astfel, de la lectia întâia, el poate ghici multe din apucaturile fiecarui scolar.
   Vine apoi lectia a doua. Se aduc în cusca toate uneltele: scaune, scari, cercuri, frânghii si tot ce mai e nevoie pentru figurile de învatat. (Cum s-ar zice se aduc bancile în clasa si trebuie deprins fiecare elev sa stea la locul sau). Grea treaba sa îndupleci pe un tigru sa stea pe scaun ori sa se suie pe un poloboc! Dar tocmai aici se vede priceperea si rabdarea îmblânzitorului. Cu bicisorul într-o mâna, în alta cu traista de bucati de carne, el cheama pe fiecare ucenic la locul lui, îl aseaza pe scaun, pe scara sau unde îi va fi slujba, aratându-i bucatica de carne. Însa nu i-o da, pâna nu se suie singur, de buna voie... Se întelege ca o astfel de lectie, le place si scolarilor. Unii sunt mai grei la cap; altii sunt mai zburdalnici... abia s-au asezat pe scaun si, cum trece învatatorul la alta banca, ei sar iarasi de la locul hotarât. De aceea îi trebuie dascalului o rabdare îngereasca, pâna ce-l deprinde pe fiecare sa stea frumos în banca si sa vina la loc, îndata ce aude numele lui strigat ca la catalog...
   În sfârsit, încep lectiile cele grele. Dar pâna atunci cei îndaratnici si cei grei de cap au fost dati afara din clasa. Îmblânzitorul e grabit de negustoria lui si alege numai pe cei destepti si cu bune purtari. Apoi, înadins nici nu vrea sa fie aspru cu cei neînzestrati, ca sa nu deprinda rau pe cei ce asculta de buna voie. Mai bine lasa repetenti pe toti cei netrebnici si trece clasa a doua numai pe cei priceputi si cu apucaturi de lauda.
   Acuma e acuma. Cum sa faci pe tigrul sa se urce pe un butoi care se pravaleste, iar tigrul sa nu sara jos, ci sa schimbe mereu labele, asa ca el însusi sa învârteasca butoiul, împingându-l de colo pâna colo prin colivie? Sau cum sa faci pe un elefant matahalos, sa se suie pe fundul unui vas?
   Dar, cu rabdare, cu blândete si bagare de seama, toate greutatile sunt biruite. Orice fiara poate fi astfel îmblânzita, iar dovada e ca nici un îmblânzitor nu mai e sfâsiat. S-a adeverit deplin dreptatea metodei lui Hagenbeck, care se cuprinde în doua cuvinte: Sa biruiesti salbaticia prin blândete.

 

*

 

Însa reforma lui Hegenbeck nu s-a marginit numai la atâta. Pentru ca scolarul sa învete, cuvântul bun nu-i de ajuns. Mai trebuie si hrana potrivita si aer cât se poate de bun. Nu-i adevarata cruzime sa tii gogeamite leu închis într-o colivie de câtiva pasi? Si cum sa nu fie artagos tigrul, care casca de plictiseala si stranuta mereu de mirosul cel greu al coliviei?
Asadar, ca si Rousseau, Hagenbeck a zis: îndarat spre natura! sa dam si fiarelor libertatea care li se cuvine. Din fire, ele sunt bune. Ia sa le vedem în aer liber, vara, ca si iarna, sa vedem ce vor face...
   Zis si facut. Îmblânzitorul, care începuse odinioara cu cele sase foci, cumpara o mosie lânga Hamburg si se apuca de munca: sapa iazuri pentru pasarile de balta; ridica coline si gramezi de stânci pentru salbaticiunile care pasc; alcatuieste pesteri pentru lei, crânguri pentru tigri... si scobeste niste santuri adânci, pentru ca fiarele sa nu poata sari de la unele la altele. Astfel, cine intra acuma în ,,raiul de la Stellingen``, da cu ochii de elefanti, lei, tigri..., si tot soiul de salbaticiuni care crezi ca în doua sarituri te si înhata. Adevarul e ca nici nu se gândesc la asa ceva, deoarece stiu bine hotarul peste care nu pot trece. Cât despre sanatatea lor, e minunata. Strutii din pustiurile calde ale Africii se tavalesc iarna prin zapada; girafele, care în tara lor nu stiu ce-i ninsoarea, s-au deprins sa petreaca aproape toata iarna fara foc, în schimb, parul lor s-a mai lungit putin; caprioarele se catara pe stânci; renii, potrivit obiceiului, se suie pe culmea colinelor sa stea în bataia vântului, spre a se apara de tântari. Asa ca fiecare vietate îsi alege locul care-i place; iar când e vremea rea, intra în adaposturile ce le stau la îndemâna.
   Urmarea a fost ca, de unde la început Hagenbeck vindea pe an abia o pereche-doua din fiecare soi de animal, azi vinde cu sutele si chiar cu miile. Odata a primit o comanda de 2000 de dromaderi! Munca sa, ca orice activitate pornita din judecata dreapta, i-a fost rasplatita nu numai de dragostea animalelor, care se îmblânzeau repede si se bucurau sa-l vada aproape de ele, ci i-a adus si un mare spor de avere, precum si un renume împaratesc. Hagenbeck este si va ramâne cel mai mare pedagog al fapturilor necuvântatoare, - e un fel de Pestalozzi al animalelor.
   Urmând pilda de la Stellingen, mai în toate tarile civilizate, s-au facut gradini zoologice la fel si, în acelasi timp, s-au luat masuri sa se opreasca vânatul soiurilor amenintate cu stingerea. Atât în Europa, cât si în celelalte parti ale lumii, sunt azi paduri si sesuri întinse, crutate de cruzimea si de lacomia omului.
   De abia acum începem sa ne dam seama ca o tara nu poate produce locuitorilor ei tot folosul cuvenit, pâna ce omul nu încearca sa creasca plantele si animalele cele mai potrivite cu clima ei. (Hagenbeck a dovedit-o cu fapta. Fazanii de pe mosiile proprietarilor englezi sunt azi mult mai grei, de pe urma încrucisarii cu fazanii adusi de el tocmai din mijlocul Asiei). Urmând aceasta cale, se vor îmbunatati cine stie câte soiuri de animale domestice, precum si cele de padure, care sunt bune de vânat. De aceea, odata si odata, numele lui Hagenbeck va fi de buna seama pomenit printre marii binefacatori ai omenirii.
În orice caz, el este si ramâne un mare pedagog. Prin fapta si învatatura lui, ne-a deschis ochii asupra unui adevar pe care multi nu-l întelegeau deplin cu privire la om. Si anume:
   Scoala adevarata porneste de la blândete si de la iubire.
   Mai mult decât oricare, el a dat de minciuna proverbul românesc ca ,,bataia-i din rai``. Dimpotriva, fiarele îmblânzite de Hagenbeck dovedesc fara putinta de îndoiala, ,,ca bataia nu-i din rai, ci din prostie si din naravire``.

 

*

   P.S. Pentru a fi drepti fata de cei care au avut initiative bune, se cade sa pomenim aici si parerea vestitului vânator de lei, Gerard. Tot colindând muntii Algeriei, gasise odata un pui de leu, pe care l-a adus la cazarma si l-a crescut. Hubert, asa-l chema pe leu, se facuse mare si se juca cu Gerard si alti soldati, fara sa se slujeasca de gheare ori de dinti... În octombrie 1874, a fost pornit spre gradina zoologica din Paris.
   ,,Ajungând la Toulon, a trebuit sa ne despartim... Cu toata bucuria mea de a-mi vedea parintii, simteam ca-mi lipseste ceva... Peste câteva saptamâni, când m-am întors la Marsilia, sa-mi vad ucenicul, nu l-am mai gasit cum îl lasasem. Dupa cea dintâi scânteiere de bucurie, care a însufletit o clipa capul lui cel frumos, mi s-a parut trist, bolnav si abatut. Privirea lui parca-mi zicea: De ce m-ai parasit? Unde sunt? Unde ma duce? Iaca, ai venit acum, dar ramâi cu mine...
   Îmi parea atât de rau sa-l vad nenorocit, ca n-am avut puterea sa lungesc sederea mea, ci repede am plecat.
   Pe când ma departam , odata îl aud sarind în cusca si urlând cu furie.
   M-am grabit sa ma întorc. Zarindu-ma iarasi, s-a linistit, s-a culcat în lung lânga gratii, ca sa-l pot mângâia cu mâna.
Peste câteva minute adormise, si-am plecat, mergând în vârful degetelor, de teama sa nu-l destept...
..........................................................................................................
   Peste trei luni, am ajuns si eu la Paris... A doua zi, m-am dus la ,,Jardin des Plantes`` întovarasit de Bertrand, directorul gazetei Journal des Chasseurs si de fata lui, care vrea sa fie de fata la întâlnirea mea cu Hubert. Intrând în galeria ,,fiarelor salbatice``, am ramas mirat de îngustimea carcerelor, unde bietele fapturi sunt osândite a trai într-o trândavie ucigatoare. Mai ales m-a izbit putoarea înciumata care iese din colivii si duhoarea pe care hienele (fapturi murdare si spurcate) de buna seama ca o pot suferi dar care - fara nici o îndoiala - trebuie sa omoare pe lei si pantere, vietati cu blanuri linse, care sunt curatenia încarnata.
..........................................................................................................
   Smintenia asta m-a îndemnat sa spun marelui învatat Geoffroy Saint-Hillaire câteva observari si chibzuiri, pe care el le-a ascultat cu mare bunavointa. Si ma grabesc sa adaug ca, daca n-ar fi venit revolutia din 1848, Hubert si cei de o seama cu el ar fi dobândit ceea ce cerusem pentru dânsii.
   Pe când ma îndreptam astfel amarât, catre cusca leului meu, el sta culcat si pe jumatate adormit, privind cu nepasare pe cei ce treceau înaintea lui.
   Deodata ridica capul; ochii se deschid mari; o miscare nervoasa îi încreteste muschii fetei; vârful cozii începu sa se zbata: zarise uniforma de Spahiu, dar nu recunoscuse înca pe vechiul sau stapân.
Totusi, cu privirea nelinistita, începu a ma masura de la cap pâna la picioare, ca si cum ar fi cautat sa-si aduca aminte ceva.
Atunci, ma apropiai si, nemaiputând sa ma stapânesc, întind mâna printre gratii.
   Doamne, a fost o clipa... în adevar zguduitoare si pentru mine, si pentru cei ce erau de fata.
   Sorbindu-ma mereu din ochi, Hubert si-a lipit botul de mâna mea si a început sa ma miroase cu sete. La fiecare rasuflare, privirea lui se limpezea si se facea mai prietenoasa. Sub uniforma pe care o recunoscuse de la început, începea acum sa-si cunoasca prietenul.
   Întelesei ca ar fi de ajuns un singur cuvânt, ca sa pun capat tuturor îndoielilor.
   - Hubert, i-am zis, netezindu-l, dragul meu tovaras!
   Nici n-a mai asteptat sa mai adaug ceva. Cu o saritura furioasa s-a izbit de gratiile care trosneau de zguduitura lui puternica.
   Tovarasii mei, speriati s-au ferit grabnic înlaturi, îndemnându-ma sa fug... Dar Hubert se ridicase în doua labe si lipit de zabrele, cauta sa sparga grilajul care ne despartea, urlând de bucurie si de furie în acelasi timp. Era vrednic de vazut.
Limba lui aspra lingea cu nesat mâna, pe care i-o lasasem în voie, si labele lui uriase cautau sa ma traga încetisor spre dânsul. Dar îndata ce se facea vreunul ca se apropie, pe Hubert îl apuca o furie groaznica; iar când se departa, sa ne lase singuri, se potolea iarasi si ma mângâia.
..........................................................................................................
   N-as putea sa spun, ca grea mi-a fost despartirea de el în ziua aceea. De douazeci de ori m-am întors, sa-l fac sa priceapa ca o sa ne vedem iarasi, si de fiecare data, când ma departam, zguduia toata colivia cu salturi si zbierete îngrozitoare.
Câtva timp, ma duceam des sa vad pe bietul prizonier si adeseori petreceam ceasuri întregi numai amândoi. Dar, de la o vreme, bagai de seama ca e trist si slabeste. Paznicii ziceau ca-i face rau întâlnirea cu mine. Cu greu, însa, m-am hotarât sa nu mai vin asa de des.
   Într-o zi, în luna lui mai, m-am înfiintat ca de obicei.
   - Domnule, ma întâmpina paznicul întristat: nu mai veni, Hubert a murit``

 

*

   Întâmplarea asta dovedeste ca gândul lui Hagenbeck l-a avut si altul înainte de el. Statul francez s-a aratat însa zabavnic. Asa ca, abia dupa jumatate de veac, prin silintele negustorului din Hamburg, a ajuns la împlinire ideea de a se înlocui metoda asprimii printr-o purtare blânda si a da fiecarui animal un mediu potrivit cu acela în care s-a nascut.

   Nici o întâmplare însa n-a minunat mai mult pe pedagogi decât cea cu caii lui Rolf din Elberfeld (care stiau sa faca socoteli) si mai ales cea cu câinele din Mannheim.
   Un avocat avea un câine, Rolf. Pe când sotia lui facea lectie cu copiii, catelul privea, ca si cum ar pricepe. Într-o zi, mama copiilor, voind sa glumeasca, zice câinelui: ,,Dar tu, Rolf, stii cât fac 2 si cu 2?``
   Care n-a fost mirarea femeii, când a vazut ca Rolf da de 4 ori cu laba peste mâna stapânei sale!.
   Îndata, sotia avocatului a facut alte încercari si a aflat ca martorul cel mut al lectiilor urmarea în capul lui socoteli destul de grele: adunari, înmultiri, scaderi...
   Atâta i-a trebuit si, fara zabava, munca profesoarei s-a îndreptat catre acest nou scolar. Dar, cum sa se înteleaga cu el? A fost nevoie sa-l învete a citi, facându-i un alfabet anume, ca la telegraf. Asa de pilda, pentru a, da cu laba odata; pentru b, de 2 ori, si asa pâna la 25 de litere... În sfârsit, Rolf a ajuns sa priceapa din bataia mâinii orice întrebare si sa raspunda si el, batând din laba, întocmai ca un telegrafist care spune ceva altuia, la alta statie. A ajuns sa scrie si scrisori... Caci, dupa ce s-a aflat minunea asta, au venit multi învatati sa-l vada (între altii profesorul Claparede din Geneva si Makensie din Genua).
Când a sosit Makensie, Rolf l-a întrebat: wr d? adica wer du? ? cine esti tu? (Ca sa nu mai piarda vreme, câinele însira numai consonantele, ca stenografii!) Iar dupa ce Makensie i-a spus numele si a început sa-i povesteasca, cum ca si lui îi plac câinii; ca dorea mult sa vada pe Rolf... câinele a raspuns: lib ht Lol dich (lieb hat Lol dich), adica si Lol (asa se alinta Rolf) te iubeste pe tine.
   Dar astea erau mici banalitati de conversatie. Oaspetii au putut constata ca acel catel nazdravan poate face unele socoteli (cu radacina patrata si cubica!) mai repede decât scolarii si mânuieste numerele cu o îndemânare mai mare decât un om obisnuit.

   Avem, asadar, dovada pipaita ca sunt animale geniale - mai destepte uneori si decât oamenii! Împrejurarea asta trebuie sa cufunde în cea mai grea rusine pe natângii care chinuiesc alte vietuitoare si îndeosebi vitele de munca, tovarasii care se ostenesc pentru noi si sufera, fara sa aiba cui spune mâhnirile lor.

 

*

În anii din urma, au iesit la iveala fapte tot mai numeroase, care arata ca omul, salbatacit prin ,,vânatoare``, a ajuns sa se împace acum iarasi cu vietatile padurii. Peste tot, în tarile cu adevarat civilizate si culte, se lasa pe seama animalelor nedomesticite tinuturi întregi, unde ele pot trai în voie, urmând obiceiurile stravechi ale speciei lor.
   Povestea Americanului Grey Owl este una dintre cele mai interesante, fiindca nu e o poveste, ci fapt pipait. Nascut dintr-un englez si o indiana (dintre putinele piei-rosii care au mai ramas în Canada), vânatorul acesta traia din negotul cu piei de castori si de alte salbaticiuni. Împreuna cu sotia sa, deprinsa, ca toate pieile-rosii, cu viata aspra a vânatorilor, ratacea de colo pâna colo prin nesfârsitele paduri ale Canadei, punând capcane, cum e obiceiul, spre a nu strica blana, împuscând vânatul. Dar Anahareo (asa o chema pe nevasta lui) simtea o mare mila, când gasea bietele animale zbatându-se între coltii de fier ai capcanelor, tavalite în sângele lor...
   Într-o seara, Grey Owl vâslea împreuna cu sotia sa pe un lac, sa caute o capcana pusa în ajun. Când s-o scoata din apa, nimic. Castorul rupsese laba si fugise, dar din apropiere se auzea scâncetul puisorilor ramasi flamânzi... I-au luat si i-au dus la coliba.. Iarna era grozav de grea; cât pe-aci sa moara de foame, caci vânatul era rar. Dar nu s-au îndurat sa lase în parasire bietii pui, iar ei s-au deprins cu stapânii, întocmai ca niste pisoi alintati... Urmarea însa a fost neasteptata: Grey Owl n-a mai avut curajul sa puna capcane... Asezându-se cu cei doi castori blânzi în apropierea unui lac, unde mai gasise câtiva salbatici, de la un timp s-au împrietenit si cu aceia. N-a mai lasat apoi pe altii sa puna capcane în acel loc si numarul castorilor a sporit, iar guvernul canadian i-a venit în ajutor, sprijinindu-l sa întinda pacea mai departe. Astfel, colonia castorilor a crescut si partea cea mai neasteptata e blândetea lor. Când fostul vânator cu capcane, pleaca cu luntrea peste lac, castorii, nu numai ca nu se sperie, dar unii se apropie de luntre, ba se lasa sa fie suiti alaturi de cel care vâsleste si chiar sa manânce din mâna lui. ,,Când înoata în lac, castorii se joaca pe lânga el, ca si cum Grey Owl ar fi si el din neamul castorilor. Fericirea lor nu mai e tulburata acuma de nici o frica``.
   Dar nu numai castorii, ci si alte salbaticiuni se împartasesc din aceasta pace. Veveritele si pasarile au aflat ca Owl e ruda cu ei toti. Gaitele i se aseaza pe umar si ciugulesc seminte din palma lui. Puii de veverita se coboara din copaci si se aduna pe lânga el. Caprioarele sunt blânde ca mieii, iar ursuletii se tin de ghidusii pe lânga coliba. Dar cel mai mare dintre toti prietenii lui Grey Owl este un elan care cântareste vreo jumatate de tona, daca nu si mai mult. Uriasul acesta doarme ceasuri întregi aproape de salasul vânatorilor de odinioara, ba se apropie de coliba si flutura din coarnele lui falnice, când vânatorul nu-l ia în seama, sa-i întinda o creanga cu frunze... De câteva ori pe an, când inima cerbilor simte dor de viata noua, oaspetele cel puternic îsi pierde urma în departarile codrului, apoi, dupa un cârd de vreme, iar si-aduce aminte si se apropie de lacurile si poienile unde salasluieste Grey Owl si Anahareo, ca Adam si Eva în raiul de odinioara. ,,Dintre toate rezervele (adica tinuturile unde vânatoarea este pentru totdeauna oprita), aceasta e cea mai minunata. Owl si nevasta lui sunt un fel de rege si regina a salbaticiunilor; uneori ei sunt cercetati de naturalistii învatati sau de prieteni care vin anume sa-i vada cum traiesc... E aici un fel de al doilea ,,Rai pe pamânt``, dupa risipirea si paragina celui dat odinioara lui Adam.

 

*

   Daca povestea nu s-ar lungi prea mult, ar trebui sa însiram si întâmplarile din viata lui Bellchambers, nascut la 1858 în Londra si statornicit apoi în Australia, la Humbug Scrub (un fel de Padurea lui Pacala). Vânatorii orasului vecin cu Adelaida stârpisera aproape toate vietatile dimprejur. Cumparând un petec de pamânt, unde bietele fapturi nu mai erau prigonite de nimeni, mosioara lui Bellchambers ajunsese un fel de adapost. Pasarile veneau pâna în casa si se asezau pe umerii stapânului. Într-un timp de seceta mare, o codobatura istovita de sete, cu aripile lasate jos de oboseala, s-a orit în palma lui si a baut din lingurita lui ceai... Ce n-a aflat el, stând de vorba cu neamul zburatoarelor si luând seama la felul lor de trai! Isprava cea mai mare a fost descoperirea clocitului artificial. Leipoa, numita si curca padurilor, este o pasare foarte sfioasa; traieste în tufisurile cele mai dese si rar cine o vede. Totusi, în Hambug Scrub a venit si o leipoa, asa ca stapânul padurii a putut-o privi pe îndelete. Astfel a putut afla ca pasarea cea sfioasa lucreaza aproape sase luni pâna îsi pregateste cuibul, sapând în pamânt un cotlon de 1,80 înaltime si 2,70 m latime. aici aduna apoi frunze si ierburi uscate, facând un cuibar moale, în care aseaza ouale, acoperindu-le cu nisip. În acest chip, localnicii au deprins sa faca si ei clocitori, fara ajutorul pasarilor.
Ce-a mai învatat stapânul cel blând de la alte pasari si de la salbataciunile adunate împrejurul lui, nu e locul sa povestim aici. Destul ca ,,padurea lui Pacala`` a ajuns vestita în toata lumea, iar calatorii vin tocmai din Europa s-o vada.

 

*

   Cam la fel s-a petrecut lucru cu marele parc de la Yelowstone, pe care Statele Unite l-au pastrat numai în stapânirea animalelor salbatice. E aproape cât Bucovina de mare. Calatorul poate trece fara teama printre salbataciuni. Cerbii, ursii, renii, muflonii, bizonii... traiesc în pace. Cireada bizonilor numara peste o mie de capete. Lebedele, pelicanii si gâstele salbatice acopera lacuri întinse... iar hotelurile unde poposesc turisti, peste noapte vin cete de ursi, care rascolesc în cutiile de gunoaie, sa manânce resturile de mâncare, cum fac câinii în orase... E destul sa spunem ca peste 5 milioane de calatori vin în fiecare an numai din Statele Unite, sa vada mai de aproape tinuturile unde vânatul e oprit, asa ca fiarele padurii s-au deprins cu omul si-l întâlnesc, fara sa-i faca rau.
   Însa minunatia cea mai mare este parcul lui Kruger în Africa de Sud, unde vânatoarea e oprita pe o întindere de doua ori mai mare decât Bucovina. În 1931, traiau aici în pace cam 100 de elefanti, 10 rinoceri negri, 200 de girafe, 200 de hipopotami, 800 de bivoli, vreo 50 de lei si peste 120.000 de gazele, gnu, zebre etc., etc. Pe la sfârsitul lui august, când începe primavara australiana, asa ca frunzisul si ierburile nu împiedica vederea, poti privi la 50 metri departare fel de fel de salbaticiuni, adapându-se laolalta, fara sa-si faca vreun rau una alteia, afara de prada cuvenita carnivorelor. Maimutele umplu padurea cu sfada lor vesnica, sarind dintr-un copac într-altul, iar leii dorm satui în mijlocul drumului, asa ca automobilul trebuie sa dea semnal de departe, ca sa-i destepte. Seara însa, dupa apusul soarelui nu mai calatoreste nimeni...
Faptele acestea arata în destul orisicui ca fiara cea mai fioroasa este cea cu doua picioare. Unde omul a început a se purta mai blând, urmând pilda lui Hagenbeck, chiar salbaticiunile se îmblânzesc.

 

CE MÃRTURISESC COPIII SI SALBATICII

   1. Copiii iubesc toate animalele si îndeosebi puii. Copilul e cel mai bun îmblânzitor.
   2. Salbaticii, de asemenea, leaga repede prietesug cu tot felul de vietati. Colibele lor sunt adevarate menajerii!

   Ceea ce spune înteleptul îmblânzitor de la Hamburg marturisesc si copiii tuturor neamurilor pamântului. Nu-i copil care sa nu se bucure, când vede un miel, un pui de gaina, de rata sau de alta pasare si sa nu doreasca a pune mâna pe el. Când gasesc în tufe sau în mijlocul araturii un cuib cu trei-patru ousoare sau cu niste pui golasi, le tremura inima de bucurie, mai mult decât zgârcitul care ar gasi o comoara.
   De aceea, copiii afla calea spre sufletul animalelor mult mai repede decât omul matur. Iata câteva fapte observate de aproape.
   Cea dintâi vietate, cu care au facut tovarasie niste copii cunoscuti scriitorului acestor rânduri, a fost o broasca testoasa. O gasisera pe drum, cu teasta pe jumatate strivita; - de buna seama, fusese calcata de vreo caruta. Cu toata înfatisarea ei neplacuta, copiii au primit-o în gradina, ca s-o scape de alte primejdii. S-a pierdut apoi în tufis si s-a vindecat singura, cum se vindeca toate salbaticiunile. Îndata însa ce s-a facut sanatoasa, ne-am pomenit cu ea pe carare. În fiecare zi, o întâlneam aci pe o poteca, aci pe alta. De la o vreme, ne privea fara nici o sfiala, se oprea locului, apoi începea sa ciuguleasca firele de iarba. Si asa ratacea de colo pâna colo prin gradina si prin curte, pâna toamna, când pierea ca sa iasa iarasi primavara. Aratarea ei sub o tufa de liliac ori de lemn câinesc era atunci vestita tuturor celor din casa, ca o noutate de seama si era primita cu aceeasi bucurie, ca si sosirea rândunelelor. Astfel, a ramas ani de-a rândul pe lânga noi, fara sa treaca în alte gradini; pâna ce într-o buna zi, am aflat ca pribeaga si-a dat obstescul sfârsit.
   Dar, în amintirea ei, copiii au adus de la Techirghiol o broscuta de acelasi soi. Cu asta, jocul a ajuns un fel de scoala. Kara-Kara (asa o chema pe scolarita cea noua) venea sa manânce iarba chiar din mâna stapânei care o îngrijea. Fiind însa mutata la vie, în locuri cu totul necunoscute si, poate neprielnice neamului brostesc, într-o zi s-a ratacit prin iarba prea mare si astfel n-am putut urmari pâna unde ar fi mers prietenia cu piticul cel hazliu, care asculta cu mare luare aminte tot ce auzea, si privea îndelung cu ochisorii ei negri tot ce-i iesea înainte, chibzuind daca trebuie sa se apropie ori nu.
   La ispravi si mai mari ajunsese Tuti. Tuti era un pui de canar cumparat de ziua fetitei, în locul altuia care parea obosit de batrânete. Mestesugul batrânului fusese sa deschida singur usa coliviei. Facea ce facea, si-l gaseam zburând prin camera. Tuti fiind numai de 6 luni, era la început sfios. Când se apropia cineva de colivie, fâlfâia din aripi si zbura din colt în colt. Primind însa mereu bucatele de smochine, sfiala a pierit. Dupa vreo câteva saptamâni, când mica lui îngrijitoare îi întindea degetul, Tuti venea acum s-o ciupeasca, ceea ce însemna în limba lui un fel de ,,buna ziua``. Ca nu era vreun gând de aparare, s-a dovedit deplin mai târziu, când usa coliviei a fost lasata deschisa, iar pufuletul cel galben venea sa se aseze pe degetul fetitei, ciugulindu-i unghia cu mult ciripit si larma.
   Îndrazneala a crescut apoi repede. Dimineata, când copiii se spalau, Tuti facea un taraboi cât zece. Zbura de colo pâna colo prin odaie; se aseza pe marginea oglinzii, unde vedea alta pasarica galbena; se certa putin cu aceea, sarea pe cuier, pe soba si unde-i venea la socoteala. Într-o zi, a avut ideea nazdravana sa se aseze chiar pe capul stapânei lui, sa vada ce are sa fie! Si, fiindca semetia asta i-a dat prilej sa-si încalzeasca picioarele într-un par neted si moale, Tuti a întins prietenia lui si asupra altora cu par mai putin ademenitor. Se aseza pe spatele si umerii goi ai celor ce se spalau si facea toate ghidusiile: îi ciupea, îi gâdila si-apoi zbura, ciripind cât îl ajuta glasul, ca unul ce-a facut cine stie ce isprava. Astfel, Tuti era stapânul acelei odai si, drept sa spun, era geniul bun al ceasurilor de dimineata pentru toti cei ce veneau sa se spele spre a începe obisnuita munca zilnica. (Moartea lui a fost o parere de rau nu numai pentru copii). De buna seama, în capsorul lui cât o aluna, se desteptasera gânduri si sentimente mai vrednice decât ale multor fapturi care se cred lucru mare pe lumea asta.
Al patrulea la rând a fost Tuca - un pisoi care venise cine stie de unde si mieuna jalnic, ca unul ce fusese osândit la moarte prin foame. Dupa oarecare dosire într-un cos (caci regulile casei nu îngaduisera pâna atunci nici o pisica) de ziua fetitei a venit rugaciunea neasteptata : sa primim ,,un pisoi care miorlaie de foame``...
   O astfel de cerere ar fi fost orisicând respinsa fara multa vorba. Întelepciunea celor mai batrâni din casa aratase copiilor din vreme, ca pisica e un dobitoc murdar, fara credinta si stricator : perii cad în mâncare, stofele sunt zgâriate, chiar si oftica poate da omului. Toate faptele rele ale neamului pisicesc fusesera încondeiate cu de-amanuntul.
   Când a auzit atâtea grozavii pe seama pisoiului ascuns, un nor de mâhnire s-a coborât pe ochii celei ce se rugase si, cât pe ce sa înceapa ploaia. O lacrima se si aratase în coltul ochiului. Poftim bucurie de ziua nasterii!
   Pribeagul a fost deci îngaduit în casa, dar cu chezasie : la cea dintâi zgârietura pe mâini ori, Doamne fereste, la ochi ; la cea dintâi dovada de rele purtari avea sa fie zvârlit, fara nici o mila. Iar deocamdata vagabondul trebuia sa doarma jos, la bucatarie, într-un colt hotarât.
   Atâta strasnicie ar fi trebuit sa zadarniceasca orice încercare de apropiere. Iubirea însa e mesterul mesterilor. Peste câteva saptamâni, ne-a fost dat sa vedem minunea, ca pisoiul cel jigarit, ciufulit si salbatec se facuse o ,,Tuca`` cu par lins, vioaie, gata de joc si cu obiceiuri de o punctualitate exemplara,- începând cu ceasul, când venea dimineata la usa copiilor, strigându-i în limba ei. Iar dupa ce i se deschidea usa, itinerariul era stiut : întâi la patul din stânga, unde se oprea o clipa, musuluind putin cu botul pe cel ce dormea ; apoi la dreapta, în alt pat, unde încerca toate mângâierile pisicesti, spre a destepta pe adevarata ei proteguitoare. Si când o mâna somnoroasa o departa, Tuca se ducea tocmai la picioare, unde se aseza în coltul patului, asteptând linistita ceasul de primire...
   Cât despre jocurile ei de peste zi, acelea erau fara sfârsit. Pe lânga multe sarituri facute dupa îndemn, ca la circ, Tuca avea si meritul de a nu tulbura cu nimic pe ceilalti locuitori ai casei, dându-si parca seama ca fusese numai îngaduita si ca orice greseala ar putea- o arunca iarasi pe drumuri. Cât priveste necredinta pisicilor, necuratenia si alte ponosuri, însirate de cei mari, cu buna credinta, dupa cum le auzisera ei de la altii, toate au ramas de rusine, clevetiri curate. Vedeau acum si cei ce se împotrivisera la primirea pribeagului, ca acele învinuiri se potrivesc numai cu ,,pisicile rau crescute``, în casele unde oamenii nu stiu decât sa le zburatuiasca cu matura si cu vatraiul ori sa le întareasca cu un cât, care le face sa intre în pamânt de spaima.
   Aceasta a fost cea dintâi lectie, pe care niste copii fara stirea lor, o dadusera unor oameni trecuti de jumatatea vietii si totusi stapâniti de o prejudecata vrednica de râs.
   E de prisos sa mai însiram alte întâmplari, cu alte dobitoace dimprejurul casei. Raposatul Haret a povestit cu privire la câini unele lucruri pline de interes. Despre batrânul Ursu, câinele care pazea o casa la tara, pot da marturie, ca era mai întelept - în orice caz mai credincios - decât toti chelarii platiti neasemanat mai mult, pe când bietul dobitoc avea parte numai de o cusca cu trei pereti si o bucata de mamaliga.
   Privirea lui Ursu era plina de bunatate si desteptaciune. Cred ca avea notiuni de o finete morala deosebita. Când chelarul venea beat, Ursu îl latra ca pe un strain si nici mâncarea nu-l potolea. Numai odata s-a înselat în socotelile lui. Într-o toamna, vazând pe ai casei ca pleaca de la vie, s-a furisat sub pat - cu gândul, pesemne, sa pazeasca el gospodaria pâna la întoarcerea stapânilor! Sentimentul datoriei si al iubirii a fost mai puternic decât simtul de prevedere. Astfel, a ramas închis patru zile si a fost mântuit ca printr-o minune de servitorul care, nimerindu-se pe acolo, a auzit un scheunat înabusit, si, spargând usa, l-a gasit aproape mort de foame. Daca o fi adevarat ce cred budistii, ca sufletele oamenilor intra în trupuri de animale, îmi vine sa cred ca în capul lui Ursu se ratacise sufletul vreunui întelept care, din nebagare de seama, va fi gresit si el cine stie ce. Dar, într-o viata viitoare, sunt încredintat ca drept-credinciosul paznic va fi iarasi în rând cu cele mai bune si mai desavârsite fapturi dintre câte a purtat pâna acum pamântul. Ca un adevarat bodisatva, el va fi atunci iertator fata de bipezii prostanaci, care l-au legat de atâtea ori în ploaie si-l vor fi lasat flamând, cât a trait în locasurile acestea de ispasire.
Dupa Ursu, s-ar cuveni sa încheiem. Vom pomeni totusi înca o întâmplare din vremea razboiului, fiindca a fost prilejul acestor pagini.
   Dupa ce a început ninsoarea cea mare, gainile abia se mai dau jos din cotet. Apa îngheta îndata în strachina, iar ouale crapau de ger. Pasarile din curte, fiind proprietate personala a celei ce ia apararea tuturor fapturilor, stapâna lor a adus pe Pufulone (o gaina motata) sa oua în casa, la caldura. Peste câteva zile, nu numai Pufulone, dar si Alba, Crestuta si Pitulicea se deprinsesera a veni la fereastra bucatariei, dând stire la geam despre gândul lor. Iar când gaseau cumva usa deschisa, se suiau pe scara si se asezau la coltul hotarât, unde primisera la început si oarecare tain de graunte. Pentru fiecare ou care se adauga în cuibar, cotcodacind înstiinta pe toti cei din casa la ce tocmeala se învoisera niste proaste de gaini. Si, spre a dovedi si mai mult marginirea lor, nici una nu voia sa iasa din casa, pâna nu li se da, în chip de graunte sau firimituri de pâine, plata fagaduita atunci... când cu învoiala de la început! În capul cel ciufulit, Pufulone, Pufu ori Pufuloanca (unde e dragoste multa, e si multa alintare) îsi facuse pesemne din ziua întâia socotelile sale, îndata ce a vazut ca e mai bine sa se oua la caldura, ba înca sa mai primeasca si plata. De mirare însa, cum a înduplecat si pe celelalte tovarase, sa caute, când le vine rândul, acelasi cuibar.
   Dupa lectia auzita de la Hagenbeck, pilda aceasta, data pe negândite de niste copii, marturiseste lamurit ca dobitoacele nu-s proaste, ci au fiecare mintea lor si apucaturile lor, pe care trebuie sa te silesti a le pricepe, daca vrei sa te întelegi cu ele.
Legea batului e cea mai neroada dintre toate legile. Ea dovedeste ca nu lighioanele sunt proaste, ci omul e natâng, când se bizuie pe bat.
   Si ce spun copiii, marturisesc la fel si salbaticii (tot un fel de copii si ei). Încredintati ca toate vietatile au suflet, ei încearca sa talmaceasca gândurile tuturor vietatilor. Cu vorba buna si dezmierdare, dobitoacele s-au adunat împrejurul lor, ca împrejurul lui Adam. Colibele negrilor de pe la Izvoarele Nilului sunt adevarate menajerii. Pieile-rosii, tot asa, au nu numai gaini, capre, câini, dar si papagali, maimute, ba si serpi, care tin loc pisicilor, adica prind soareci... Uneori gasesti în cortul indianului tot atâtea maimute, câti si oameni. Pe cele mici, femeile le tin în brate, cum obisnuiesc cucoanele din Europa sa tina catei. Noaptea, când e frig, maimutele se lipesc de stapânele lor, torcând ca si pisicile... Tucanii, aranii si multe neamuri de papagali stau pe prajini, sau se catara unde pot... Fiecare madular al familiei are între maimute ori pasari favoritul sau cu care se joaca... Copilul indianului, tacut de felul lui, se bucura, privind miscarile menajeriei: mama, mai vorbareata, si baietii mai mari se silesc ceasuri întregi sa învete pe papagali a vorbi, iar copilasii se hârjonesc cu toate vietatile care le stau în cale. (Martius) .
   Asta dovedeste mai presus de orice îndoiala dreptatea lui Hagenbeck, ca toate vietatile, daca sunt luate cu binisorul, se apropie de om. Atârna de el ca sa fie în adevar domnul sau macar tovarasul lor, al tuturor.
   Pentru ce n-a izbutit? Nu cumva fiindca omul a pus mâna pe ciomag?
   La întrebarea asta, vom raspunde lamurit, numai daca privim deosebit purtarea femeii si purtarea barbatului.

FEMEIA - EDUCATOAREA GENULUI OMENESC

   1. Copiii si femeile au îmblânzit cele dintâi animale.
   2. Începutul îmblânzirii nu-i folosul, ci jocul. Femeia aduna seminte, le seamana si începe agricultura. Tot ea are paza focului si pune temeiul industriei: olarit, tesut etc. Buna purtare cu vitele la cei dintâi plugari.

   Pentru a lamuri procesul dintre om si celelalte vietati, ar trebui sa urmarim pas cu pas toate dibuirile omului din starea lui de salbaticie si pâna acum. Dar asa ceva e aproape cu neputinta. Carturarii, pâna mai ieri-alaltaieri, aveau obiceiul sa înfatiseze viata omului ca trecând prin trei stadii: întâi ar fi fost vânator; dupa aceea, a îmblânzit animalele si s-a facut pastor; apoi, cultivând pomi, legume si alte ierburi, a ajuns lucrator de pamânt. Azi, închipuirile acestea ni se par adevarate copilarii. Privind traiul salbaticilor de la un pol la celalalt, etnografia ne arata ca cele trei faze sunt departe de fiinta adevarului. Astfel, în mijlocul Africii, gasim negri care lucreaza minunat pamântul, fara sa fi visat macar de pastorie. De alta parte, în America, nefiind pâna acum 400 de ani nici vaci, nici oi, nici cai, nici capre, unele neamuri (mexicanii de pilda) ajunsesera la agricultura cu irigatie, fara sa cunoasca pastoria, - necum nomadismul.
   Adevarul e ca, în fiecare tinut, omul si-a croit viata cum a putut. De felul sau, nefiind prea alegator la hrana, a încercat sa manânce din tot ce gasea: a cules radacini, a adunat poame, a scotocit scorburile, sa gaseasca cuibarul pasarilor: a rascolit musuroaiele furnicilor, s-a balacit prin lacuri si balti, dupa scoici sau pesti. Într-un cuvânt, omul a fost la început un culegator: strângea hrana unde-o gasea si cum o gasea, întocmai cum fac lupii, cerbii, iepurii si celelalte salbaticiuni. Abia mai târziu, a început a produce si el ceva, întovarasindu-se cu unele plante si animale care, în schimbul ostenelii, i-au dat hrana. Atunci a ajuns cultivator, adica a trecut din rândul animalelor la starea de civilizatie.
   Însa, trecerea asta nu s-a facut la fel în toate locurile. Unii au ajuns de la culegere direct la agricultura; altii la pastorie; altii numai la vânatoare. (Laponii au îmblânzit renul, pe când eschimosii îl vâneaza si azi.) Asa ca nu e popor care sa nu fi amestecat în gospodaria lui mai multe îndeletniciri în acelasi timp.
   Dar, macar ca nu putem deslusi azi pas cu pas cararile pe care a mers omul în fiecare tinut, totusi din ce vedem acum la cei mai salbatici dintre salbatici, ghicim o buna parte din viata omenirii de odinioara. La început, barbatul, femeia si copiii culegeau, cum culeg puii unei closti: fiecare pentru sine. Piticii din padurile tinutului Congo n-au nici acum asezari statornice. Nu seamana nimic, ci merg din loc în loc, dupa cum îi ademeneste vânatul. Daca poposesc undeva câteva saptamâni sau luni, asta e mult... Când nu vâneaza nimic, culeg bureti, radacini si poame salbatice. Traiesc în adevar ca pasarile cerului. Tot asa si bosimanii din pustiile lui Kalahari. Dar, pentru acestia viata e neasemanat de grea: trebuie sa alerge nu numai dupa vânat, ci sa caute si apa, si ceva verdeturi. De aceea, ,,fiul pustiei`` nu mai alege, ci într-adevar culege: manânca tot ce-i iese înainte si bea tot ce curge - afara de veninul serpilor. Dar nici pe acesta nu-l leapada, ci-l pastreaza spre a muia în el vârful sagetilor. Semnul cel mai vadit al vietii lor de culegatori e punga, care nu lipseste niciodata din mâna femeii bosimanului.
Împrejurarea asta ne pune pe cale sa dibuim îndata o mare cauza de progres: împartirea muncii. Într-adevar, dupa ce omul a nascocit marea minunatie care se cheama unealta, si s-a ridicat astfel mai sus decât toate animalele, barbatul si femeia au apucat de la o vreme carari deosebite. Barbatul, fiind mai puternic, a început a culege cu de-a-sila, adica a vâna. Femeia, ca una care e mai plapânda si mai avea si grija pruncului neajutorat, a trebuit sa se multumeasca cu poame, cu radacini sau vietati marunte: soareci, lacuste, melci, oua de furnici etc., care se lasa a fi culese fara împotrivire. Pe când barbatul nascocea arme, femeia se gândea la unelte propriu zise. Femeia australianului, pe lânga un cos (care aminteste punga sotiei bosimanului) poarta vesnic un bat lung (cam de 2m.) si ascutit. Cu el se ajuta sa scoata radacini, cu el scotoceste pietrele în râu, scoicile în balta, musuroaiele de furnici etc. Batul acela e semnul vredniciei unei femei maritate; de aceea, gospodina nu-l slabeste din mâna, nici chiar la ospete sau la dans. Batul e puterea femeii si datatorul de hrana al copiilor; caci barbatul, desi e vânator strasnic, dar adesea manânca pe loc tot ce vâneaza; carnea e pentru dânsul , iar femeia trebuie sa se multumeasca cu poame si verdeturi, ba sa-si hraneasca si copiii.
   Si asa e mai la toti salbaticii.

 

*

 

Întrebarea care se ridica acum, în chip firesc, e urmatoarea: Cine vrea sa fie mai mare în gospodarie: barbatul, ca vânator, ori femeia, ca adunatoare de hrana marunta?
   Lucrul ar fi ramas, poate, îndoielnic, daca n-ar fi venit în sprijinul femeii un tovaras puternic - focul. De unde l-a luat, nu e locul sa aratam aici. Destul ca peste tot (afara de câteva ostroave calde), omul se slujeste de foc, iar grija pentru pastrarea jarului a capatat-o femeia. Împrejurarea asta a dat sexului slab o mare însemnatate în casnicie. Într-adevar, femeia culege radacinile, femeia le coace, femeia frige vânatul; tot ea încalzeste pestera, îngrijeste de copii..., ea e stapânul gospodariei; barbatul e mai mult un musafir. Unde mai pui ca, sprijinindu-se pe hrana vegetala, femeia era mai la adapost de foame, decât barbatul care se întorcea uneori de la vânat cu mâinile goale.
   Si nu numai atât. Vazând ca unele radacini smulse din pamânt se pastreaza si se prind din nou, daca le înfigi în pamânt umed, iar sâmburii poamelor mâncate, rasar si fac pomi la fel, femeia a ajuns la gândul fericit de a semana unele plante înadins.(De buna seama, cele dintâi curaturi vor fi puse în locuri mai dosite, sa le scape de ochii barbatului si al copiilor, cum se face si pâna azi în Africa.) Iar deprinderea asta i-a dat femeii un mare pas înainte fata de barbat. Femeia e nascocitoarea agriculturii, deci a uneltelor de lucrat pamântul si a chipului de a pastra si gati legumele si poamele. Dintr-o singura nevoie, iesira deci doua arte deosebite: bucataria si agricultura.
   Ca pregatitoare de bucate, ea se bizuie nu numai pe foc, ci a trebuit sa nascoceasca mijloace anume pentru a alunga veninul din unele seminte vatamatoare (manioc); iar ca pastratoare a merindelor, tot ea a nascocit si industria.
   De la punga si cosul în care culegea hrana, ajutata si de copiii mai marisori, ea a trecut la împletituri mai mestesugite, apoi la tesut si cusut. În acelasi timp, focul a ajutat-o sa inventeze olaria. Pentru a aduce apa, s-a slujit mai întâi de cojile unor legume cum sunt dovlecii; ori de nuci de palmier si de tivde... apoi cosul de nuiele în care aduna provizia. Dar, ca sa nu se scurga apa, a trebuit, fireste, sa-l lipeasca cu lut. Nevoia însa a facut ca astfel de cosuri ori tivde lipite cu lut sa fie puse lânga foc spre a încalzi apa. Atunci, lutul s-a întarit, s-a rascopt, si asta i-a dat femeii gândul de a face oale. Ceramica a fost o arta feminina, ca si tesutul si împletitul. Iar originea ei o dibuim si mai bine, daca observam ca cele dintâi linii de împodobire ale oalelor sunt si azi la salbatici, o imitatie a împletiturilor stravechi, pe care se lipea lutul, spre a pazi nuielele cosului de para focului.
   Astfel stând lucrul, întelegem si mai usor de ce femeia a apucat înaintea barbatului în gospodarie. Umblând dupa vânat, el venea doar când si când la coliba, aducând putina carne pentru a primi ceva din mâncarea pregatita de femeie. Barbatul era mai mult un oaspete. În Madagaskar, chiar si azi, averea femeii este despartita de a barbatului. ,,Tot ce are o femeie: vite, robi sau alta bogatie, ramâne pe seama ei si dupa casatorie... Sotul are datoria sa poarte grija nevestei, ba sa mai încaseze si ceva ocari`` (von Steinen).

 

*

 

Tot femeii îi datoram în buna parte si îmblânzirea animalelor. Dar aici i-a ajutat mult si copiii.
   În adevar, când privesti vietatile dimprejurul casei, gândul cel dintâi e ca omul le-ar fi chemat pe lânga sine pentru folosul ce-l putea scoate din ele. Ce e mai aproape de cugetul europeanului, când vede oaia, vaca ori capra, decât sa gândeasca la lâna, lapte si carne...
   În fapta, lucrul nu sta asa. Multi salbatici nici nu se ating de lapte; altii nu manânca nici carnea vitelor. De pilda, dinka, un neam de negri din valea superioara a Nilului, au cirezi mari de vaci, dar nici nu gusta laptele si carnea. ,,Niciodata nu taie o vita: pe cele bolnave, le îngrijeste cu mare luare aminte, punându-le în grajduri mari, facute înadins pentru asta; numai cele care cad sau se spetesc... sunt mâncate. Mâhnirea unui dinka pentru pierderea unei vite nu se poate spune; de asemenea nici parerea de rau pentru moartea ei ori furarea ei de niscavai tâlhari. Când se întâmpla asa ceva, un dinka e gata sa faca jertfele cele mai mari, numai sa-si dobândeasca ce pierduse; vaca îi este mai scumpa decât femeia si copiii... Când însa o vita se betejeste si moare, ea nu e îngropata, ci este mâncata... Vecinii privesc o astfel de întâmplare ca un noroc pentru ei, caci fac atunci un ospat de se duce pomina. Dar numai oaspetii. Stapânul vitei, din contra, e prea mâhnit ca sa întinda si el mâna la scumpele ramasite ale raposatei... Si nu rareori vezi pe un astfel de stapân, stând în tacere si clocind zile întregi jalea lui (Schweinfurth)``.
   Si dupa cum dinka nu gusta laptele, de asemenea unele piei-rosii si alti salbatici nu s-ar atinge, Doamne fereste, de oua, de carnea gainilor, a gâstelor sau a altor pasari. Ceea ce dovedeste ca nu folosul l-a împins pe om sa îmblânzeasca vietatile dimprejurul lui, ci alte gânduri. De buna seama, cei dintâi oaspeti ai gospodariei au fost puii salbaticiunilor. Când mama lor a fost vânata, ramasi fara ajutor, au fost prinsi de vii si adusi la coliba, iar puii mai tuturor vietatilor sunt dragalasi si gata de joc. Femeia si copiii, ca cei ce stau mai mult împrejurul vetrei, erau, fireste, mai în masura sa se bucure de ghidusiile puiului de maimuta, de îngânarea papagalului, de zburdatul mieilor, viteilor, magarusilor si, mai ales, al dracosului de ied, care se suie peste tot si are mereu chef si voie buna. Astfel, pe nesimtite, coliba a ajuns o mica menajerie. Jocul si simpatia catre alte fapturi au fost cei dintâi pasi catre îmblânzirea salbaticiunilor. Copiii au ajutat mai mult cu jocul, iar femeia - cu însusirea ei fireasca de duiosie. Dovada e ca australiencele îngaduiesc cateilor sa suga la pieptul lor, împreuna cu copiii, iar femeile din neamul Aino (Sahalin si Iezo) alapteaza chiar si pui de urs!
   Ce-a iesit din aceste fapte ale femeii si ale copiilor, vedem azi, când privim sumedenia de animale supuse vointei omului. Cel dintâi tovaras a fost câinele. Din puiul de lup sau de sacal, a ajuns azi prietenul cel mai credincios al gospodarului: spre poli, e animal de povara (fara câine, viata eschimosilor ar fi cu neputinta); în paduri, el ajuta la vânat, adulmecând urma fiarelor; în stepe, e cioban - pazeste turmele; în tinuturile cu plugarie, el e straja de zi si de noapte a casei, a averii si vietii stapânului; în munti, cauta pe cei rataciti ori înfundati în zapada; în orase, face slujba de politist... Putem zice ca, în slujba omului, câinele si-a schimbat si trupul si obiceiurile, ajungând o faptura cu totul noua, departe de lup si de sacal, ca cerul de pamânt. Unii sunt mici ca un ghemulet; altii mari ca mânzatul; unii sui la trup si iuti ca vântul - ogarii; altii au un miros fin de tot - copoii... Si câte, si câte rase si varietati n-a creat omul prin împerecheri si anume îngrijiri. Dar isprava cea mai mare a câinelui e alta: de dragul omului si de nevoia de a se întelege cu stapânul, câinele a capatat un fel de grai: latratul lui este o vorbire. Câinii salbatici nu latra, iar cei domestici, daca sunt lasati în padure uita repede latratul. Din contra, lânga gospodarie, latratul, ca grai al câinelui, se manifesta dupa împrejurari. Unul e latratul de bucurie; altul e chiaunatul de foame, de plictiseala etc. Iar despre câinii dresati, se stie câte lucruri grele înteleg si cum le împlinesc spre folosul omului.
E de prisos sa mai însiram si pe celelalte animale. Toate au venit sa se joace; apoi, sub privegherea omului, unele s-au înmultit si au capatat anumite însusiri care i-au fost lui prielnice. Cum? Pe de o parte - prin încrucisare, pe de alta - prin fireasca schimbare a tuturor animalelor îmblânzite. Caci, îndata ce scapa de grija hranei si a adapostului, trupul vietuitoarelor domestice se schimba cu o iuteala neasteptata. Asa, pe când lupul nu si-a schimbat parul, câinii au capatat o blana foarte variata: alba, rosie, neagra, vânata, galbena sau împiestritata în chipul cel mai felurit. Unii au par cret si lung, ca lâna oilor; altii aspru ca al caprelor; altii aduc cu blana lupului; altii sunt cu desavârsire golasi. Tot asa porumbeii. Stramosul lor din paduri (Columba livia) are pene vinete, iar din acel porumbel salbatic au iesit azi sute de soiuri cu fel de fel de fulgi. Si acelasi e cazul cu caii. Din mânzocul murg, care paste si azi în pustiile ierboase din mijlocul Asiei, omul a scos o sumedenie de rase: unele pitice (ca poney din Islanda); altele uriase, ca soiul normand, a carui copita e cât un dovleac; unii sprinteni ca ogarii, buni de fuga; altii greoi, potriviti numai sa târasca greutati... Îti vine sa zici ca natura se joaca, iar omul priveste si repeta tipurile care-i plac mai mult. Îndata ce se naste un mânz, un vitel, un câine sau un alt dobitoc cu o însusire deosebita, el îl cruta, îl hraneste bine si îl împerecheaza cu altii la fel, pâna ce o noua rasa se statorniceste. Astfel s-au nascut si se nasc sub ochii nostri soiuri cu însusiri tot mai variate, dupa nevoia si gândul stapânului. Jocul si folosul au mers mâna în mâna. Dar a trebuit sa treaca vreme îndelungata, pâna ce omul s-a dumerit destul de bine, la ce-i poate sluji fiecare soi de animale. Din scoala blânda a femeii si a copiilor, unele varietati au trecut în scoala mai aspra a barbatului. Pe când cele mai multe pasari au ramas în curte, sub ochiul gospodinei, una din ele, soimul, a plecat la vânat cu stapânul; alta, cormoranul, ajuta la pescuit; calul, elefantul si boul au luat parte la razboaie; taurul a iesit în arena etc. (La început însa, barbatul s-a purtat si el blând cu toate, urmând pilda femeii si a copiilor, mai ales ca omul nu prea facea multa deosebire între sine si celelalte fapturi1).
În felul acesta, nu e de mirare daca, pâna mai ieri alaltaieri, popoare de înalta cultura cinsteau si îngrijeau cu mare bagare de seama vitele dimprejurul casei si, îndeosebi, pe cele care ajuta la munca ogoarelor. La romani, era pedepsit cu moartea cel care ar fi taiat boul de jug. Egiptenii mergeau mai departe: se închinau la boul Apis. Regii babilonieni si asirieni tineau menajerii mari si plateau doctori deosebiti pentru animale. De altfel, nu-i nevoie sa mergem asa de departe. Chiar acum, în Birma, cine ar înjunghia un bou, e pedepsit cu moartea. Vechii arieni, ca si dinka de azi, aveau adevarata evlavie fata de neamul blând al vitelor cornute si, îndeosebi, fata de vaci. Mongolii au atâta rabdare cu vitele, încât camila cea mai încapatânata devine în mâinile lor blânda; iar calul cel mai salbatic a ajuns un tovaras ascultator.
   Daca s-ar fi urmat calea asta, de buna seama, omul ar fi îmblânzit mai toate fiarele padurilor. Romanii aveau îmblânzitori anume (mansuetarii) si ajunsesera sa puna la ham lei si tigri. Marcu Antoniu, prietenul lui August, se plimba prin Roma într-o caruta trasa de pantere. Caci cine nu se îndupleca la pace, daca vede la cei dimprejur numai gânduri pasnice! Se zice, de pilda: mut ca un peste. Si totusi, unde pestii sunt hraniti cu rânduiala, raspund si ei la chemarea omului venind spre mal la ceasuri hotarâte, îndata ce aud clopotul de masa, întocmai ca si porumbeii, gainile, caii si alte animale cu creier mai înzestrat. Chinezii, care sunt foarte rabdatori, au facut din peste un animal domesticit; iar asta se dovedeste si din usurinta cu care se prasesc în China soiuri noi de pesti, deosebite ca forma si culoare. De altfel, în batrâna Asie, vietatile apelor au avut parte si în alte tari de îngrijirea omului. Xenofon povesteste ca în râul Chalos (Siria) a vazut niste pesti mari si foarte blânzi, fiindca localnicii îi socoteau sfinti si nu îngaduiau sa li se faca vreun rau.
   E deci vadit, ca fiecare faptura are mintea si graiul ei si, daca stii cum sa te porti cu ea, osteneala nu e zadarnica. Pâna si pestele - mutul mutilor, vine si el, sa se înteleaga cu omul. Ar fi fost destul ca barbatul sa fi urmat calea blajina a femeii si a copiilor, pentru ca mai toate vietatile codrului sa vina împrejurul omului si sa capatam din fiecare, prin variatiile pe care le aduce domesticirea, fel de fel de specii folositoare vietii omenesti. Daca din sacal am facut atâtia câini (dintre care unii trag poveri), cine stie ce soiuri am fi scos din puternicul urs care, de felul lui e vegetarian. S-ar fi împlinit vorba din povesti, când Fat-Frumos pune chiar ursii la jug...
   Cine e de vina ca s-a întâmplat altfel, vom spune în paginile ce urmeaza.

ISPRAVA BÃRBATULUI

 

Din culegator, barbatul ajunge vânator. Descoperind uneltele, barbatul începe un ,,razboi înasprit``. Fala lui sunt armele. Unele specii de animale pier, altele ajung sperioase. Vânatoarea ajunge ,,arta de a ucide pentru a ucide``.

   Când a început împartirea muncii, barbatul a luat partea blestemata.
   La început, era si el destul de neajutorat. Culegea ce gasea, ca sa-si astâmpere foamea: radacini, poame, seminte, oua de pasari, de furnici si de broaste, lacuste si alte vietati maruntele. Mai ales pe marginea lacurilor si a marii, unde scoicile stau pe stânci, ca buretii de ciuturugi, hrana era destul de înlesnita. Astfel, încetul cu încetul, a ajuns pescar. Dar prinderea pestelui, a lacustelor si a altor gânganii ca acestea nu putea sa destepte în sufletul lui boldul cruzimii. Iar a lupta cu animalele mai mari nu se încumeta înca. Ghearele tigrului, coltii mistretului ori coarnele atâtor patrupede uriase erau arme grozave, fata de unghiile moi si dintii marunti ai omului. Un pui de urs l-ar fi pus pe goana.
   A venit însa vremea, ca omul a nascocit câteva unelte. Descoperirea asta a fost norocul si începutul puterii lui. Bolovanul1) luat în mâna a facut din pumnul omului o maciuca, mai tare decât laba si unghiile leului; lancea a întrecut în tarie chiar coltii cei mai tari ai fiarelor setoase de sânge, iar sageata, care zboara si loveste mai departe decât lancea, a ajuns înmiit mai primejdioasa decât ghearele tigrului. Muncind astfel sa-si tina viata, cel slab la virtute, dar iscoditor si neastâmparat la minte, a gasit chipul sa ajunga mai puternic decât puternicii si mai mester decât vietatile cele mai îndemânatice.
   Atunci, bizuindu-se pe arme, barbatul rupse pacea cu toate fapturile care îi ieseau în cale, adica se facu vânator.
Aceasta a fost raspântia de la care a început ratacirea omului.
   Pentru dezvinovatirea lui, trebuie sa marturisim ca vânatoarea, adica razboiul, e legea cea mai veche a pamântului si cea mai greu de înfrânt. Întocmirea naturii e ciudata. La o singura masa, ea cheama totdeauna înmiit mai multi oaspeti decât locurile pe care le are. Semintele unui singur mesteacan ar putea sa umple numai într-un singur an o împaratie întreaga, daca nu s-ar împotrivi semintele altor copaci sau ierburi. Iar împotrivirea înseamna lupta: care mai de care cauta un locusor pentru radacina si cât mai multa caldura si lumina la soare. Unele plante sunt adevarati asasini, adica strâng pâna înabusa chiar copacul cel mai falnic, cazând pe urma cu el cu tot la pamânt. Dar-mi-te lupta dintre animale, care nu-s priponite locului ca ierburile si copacii. Din înaltul vazduhului pâna în mijlocul codrilor, în fundul pesterilor si sub genunea întunecata a oceanului, se savârsesc în fiecare clipa cele mai grozave asasinate. Lupta si iar lupta, ucidere si iarasi ucidere...
   Cine va aduce pacea?
   Trebuia o minte cu adevarat întelegatoare si o inima plina de mila. Opera cea mare a pacii au început-o femeia si copiii; dar barbatul, dimpotriva, îndata ce s-a bizuit pe armele sale, a început a se împodobi cu dinti de fiare, cu piei si pene de la animalele ucise si a se mânji cu sângele lor în chip de podoaba! A pornit apoi un razboi neadormit împotriva tuturor vietatilor care-l stinghereau si chiar împotriva celor nevinovate. Urmarea a fost o cumplita pustiire a planetei, mai ales în veacurile din urma. Elefantul, cel mai puternic si mai cuminte dintre toti tovarasii omului (atât de întelept, ca poarta de grija ca o dadaca de pruncii stapânului), uriasul acesta atât de folositor la aratul ogoarelor, la caratul butucilor, al pietrelor si altor sarcini grele, pentru care e nevoie nu numai de virtute, ci si de pricepere, e pe cale de a pieri. Odinioara, traia pâna în padurile din nordul Africii; azi, abia se mai gaseste în padurile din mijlocul acestui continent, unde e ucis cu zecile de mii în fiecare an. Tot asa e pe cale de a pieri si uriasul marilor - balena.
   Când Laperouse a trecut pe lânga Tara-Focului (în ianuarie 1787), oceanul era plin de balene. ,,Corabia nu le speria deloc: la o bataie de pistol, ele înotau falnice...``. Iar lânga tarmul chilian, ,,toata noaptea am fost înconjurat de balene; înotau atât de aproape, încât, la fiecare rasuflare, azvârleau apa pe puntea corabiei``, nici un localnic nu încercase sa le vâneze. Vestitul navigator adauga însa proorocia, ca stapânirea balenei în acele mari va dainui pâna la ivirea pescarilor dinspre Spitzberg si Groenland, unde neamul blând al balenei era înca de pe atunci foarte strâmtorat.
   Si vorba lui s-a împlinit. Azi, speciile cele mai mari de balena sunt aproape stinse. Unul din cele mai bogate izvoare de hrana a fost neghiobeste risipit. (Gânditi-va: de la o singura balena, puteai lua pâna la 150.000 kilograme de untura, adica atâta cât s-ar lua de la o cireada de boi!) Dar cerbii cu armatura falnica a coarnelor lor! Dar zimbrii, dar castorii si zecile de alte soiuri binecuvântate, care fara mila au fost nimicite! De când omul alb a napadit în sesurile ierboase dinspre Mississippi, cirezi întregi de bizoni au fost stârpite, fara ca macar carnea ori pielea lor sa fi folosit cuiva. Von Steinen spune ca pe malurile lui Paranatinga (Brazilia), caprioarele erau asa de blânde, încât asteptau sa te apropii de ele pâna la 30 de pasi, iar cele împuscate porneau întâi la fuga, apoi se opreau sa-si linga ranile si priveau mirate la omul care venise sa le tulbure traiul.
Rezultatul: din blânde, cum erau la început, multe vietati ale stepei si ale codrului s-au salbatacit, au ajuns sperioase si, îndata ce vad chipul omului, fug de-si iau lumea în cap. Însa, nici fuga nu le poate ocroti, caci mestesugul si viclenia vânatorului sunt nemarginite. Bosimanul, cât e de slut si de pipernicit, se ascunde, ca un diavol, sub pielea unui strut jupuit, îi sprijina gâtul si capul pe un bot, plecându-l si ridicându-l mereu (cum fac pasarile, când ciugulesc), iar cu mâna cealalta, împielitatul îsi gateste arcul si sagetile. Apoi, când s-a apropiat îndestul, zvrr... o sageata si biata pasare cade gramada la pamânt. De aceea, strutul a ajuns grozav de sfios: se teme pâna si de chipul lui, stiind siretlicul omului. Dar nici sfiala nu-l apara îndestul. În curând, s-ar putea ca strutul sa fie stins de pe fata pamântului, ramânând doar ca o închipuire de povesti, cum ni se par azi uriasele testoase din Galapagos, Moa din Madagascar, Dronta si alte pasari gigantice, despre care ai crede ca au trait pe vremea zmeilor. Si totusi, nu de mult, strutii erau la o palma de loc, lânga Europa. Xenofon i-a vazut în Siria si în sesul Eufratului. ,,Pe lânga magari salbatici, se vedeau si multi struti. Apoi întâlneai si dropii, si gazele, iar calaretii porneau uneori sa le prinda. Magarii, când îi goneai, se departau, apoi se apropiau iarasi caci fug mai iute decât caii. Dar, îndata ce vânatorul pornea spre ei, începeau iarasi acelasi joc, asa ca nu era chip sa-i ajunga, decât asezându-se mai multi calareti în locuri deosebite si dându-le goana fara ragaz... Dar struti nimeni n-a putut prinde. Calaretii care îi goneau s-au oprit îndata, caci, strutii fugeau, alergând nu numai cu picioarele, ci ajutându-se la zbor cu aripile întinse de care se slujeau ca niste pânze``(Anabasis). Azi, pe locurile acelea nici urma de strut ori de magari salbatici.
   Tot asa s-au rarit aiurea cerbii, fiind vânati fara crutare. Dupa cum bosimanul se ascunde sub pene de strut, de asemenea pieile-rosii amagesc cerbii, furisându-se pâna aproape de ei, îmbracati în piele de cerb! Milosul Laperouse povesteste astfel o vânatoare: ,,Vazusem un indian, cu un cap de cerb legat peste al sau, mergând în patru labe si facându-se ca paste. Cu atâta îndemânare a urmat jocul acesta, încât vânatorii ar fi fost în stare sa traga în el chiar la o departare de 30 pasi, daca n-ar fi stiut mai dinainte cine este. Cu acest mestesug, ei se apropiau de ceata cerbilor si-i ucideau cu sageti``.
   Dar pilda cea mai potrivita pentru a arata cum vietatile padurii au ajuns sperioase si prostite de pe urma omului, e castorul! Ce minunate zagazuri facea el în râurile Americii! Copaci întregi erau scurtati numai cu dintii si târâti uneori pâna la marginea apei, pe uluce sapate înadins. Ramâneai crucit sa vezi cu câta chibzuinta legau iazul, burdusindu-l în susul albiei, ca sa domoleasca puterea sivoiului. Adevarati ingineri! Cât priveste colibele lor, cu unele încaperi deasupra apei, iar altele sub apa, si cu cotlonul care sa le îngaduiasca fuga la vreme de primejdie, îti sta mintea în loc câta prevedere si câta desteptaciune dovedea viata unor fapturi atât de marunte.
   Acum însa, de când vânatorii au napadit în padurile Canadei, castorii s-au rarit mult, iar cei care au ramas, s-au prostit. Mesterul inginer si arhitect de altadata va ajunge, de buna seama, soarta castorului european, care era foarte numeros odinioara si traia în cete, ca si cel american; dar, fiind mereu prigonit, s-a împutinat si a ajuns sa traiasca singuratic, ca un pusnic. Ca orice gospodoar necajit, nu mai are îndemn la lucru. Putini castori, care se mai gasesc prin Rhon si Elba, fac gauri în pamânt, ca sobolanii. Din palate, cu mari încaperi, au ajuns la bordeie! Se zice ca unii castori au lacrimi în ochi -plâng ca orfanii si toti obijduitii vietii...
   Asadar, pustiire si salbatacie, iata isprava barbatului. În loc de a fi frate mai mare si un bun tovaras macar pentru vietatile pasnice, el a ajuns prigonitorul si spaima lor. Când lupul ucide, chiar dupa ce e satul, poate fi banuiala ca s-o fi gândind la vreme de foamete. De aceea, e si vorba: unde a mâncat odata, lupul vine si a doua oara. Singur omul ucide, fara sa se gândeasca la foame, ci numai pentru placerea de a omorî - mai rau decât lupul si decât tigrul. El a ajuns un fel de artist al cruzimii.
   Asadar, pe când femeia si copiii cladeau cu dreapta, barbatul risipea si risipeste înca cu stânga.
   În loc de legea iubirii, el a adus legea batului - vânatoarea, adica arta de a ucide pentru a ucide...

BÃTUL ARE DOUÃ CAPETE

Speriind si stârpind unele animale, omul si-a îngreuiat singur viata. Cruzimile vânatorii l-au facut pe barbat crud fata de femeie si de copii, apoi fata de propriul sau sex. Omul devine capcaun, manânca pe semenii sai.
   Raspândirea canibalismului. Trecerea de la canibalism la robie usureaza soarta femeii. Robia aduce ideea de casta, care scufunda pe om în pacate tot asa de mari, ca si canibalismul. Dispretul pentru paria. Pacatul mânjeste. Înjosirea robilor tigani a trecut asupra taranului român.

   Sângele îndeamna la varsare de sânge; pacatul naste totdeauna alt pacat. Caci e o vorba: batul are doua capete.
Într-adevar, stârpind unele soiuri de animale si speriind pe altele, vânatorul si-a taiat singur creanga de sub picioare. Astfel, în unele tinuturi neprielnice, viata e grozav de grea numai din vina omului. Pe când laponii, îmblânzind renul, si-au înlesnit mult traiul, eschimosii ratacesc ca vai de ei din loc în loc, vânând reni salbatici, când se întâmpla sa le iasa în cale, si flamânzind cumplit, când renul sau alt vânat le lipseste. Atunci traiesc saptamâni si luni numai cu zilele. Amundsen, strabatând cu o corabie prin gheturile din nordul Americii, a cunoscut foarte de aproape pe locuitorii acelor regiuni aspre. El povesteste ca a vazut pe un eschimos, furisându-se în dosul unei colibe si alegând ce se mai putea alege din excrementele câinilor! Cât despre bosimani, e stiut: când foamea îi razbeste de tot, ei strâng pântecele cu o curea spre a potoli sfârseala pe care o simt în stomac...
   Dar urmarea cea mai rea a salbaticiei omului n-a fost înfometarea lui, ci alta si mai grozava: schingiuirea femeii. De buna seama, la început, barbatul si femeia trebuie sa fi trait destul de apropiati, dupa cum se vede mai la toate soiurile de vietati. Leul, de pilda apara leoaica; taurul se bate cu taurii, nu cu vacile; cocosul pazeste puii si gainile... Deoarece, mai la toate vietuitoarele, femeia e mai slaba si apoi are si o mare greutate asupra-i: luni de zile trebuie sa poarte pruncul, iar dupa nastere sa-l si hraneasca, ferindu-l de primejdii. De aceea, la toate animalele superioare, barbatul împartaseste si el aceste griji. Un colibri, cât e de mic, dar se face farâme când te apropii de cuibul lui. Ca sa-si scape puii, unele salbaticiuni, chiar dintre cele care n-au putere, se reped în lancea vânatorului si se tânguiesc în limba lor. Cât despre animalele puternice: lei, ursi etc., nici nu mai pomenim. Rapirea puilor le întarâta în asa chip, ca nu stau o clipa la îndoiala de a-i apara chiar cu jertfa vietii lor.
   Numai la om s-a întâmplat un lucru în adevar blestemat: cu cât barbatul s-a înarmat mai bine, cu atât a ajuns mai aspru si mai crud cu cei dimprejurul gospodariei lui. Australienii, de pilda, bat si ranesc asa de cumplit pe femeile lor, încât mai toate sunt pline de semne. În multe parti, ele n-au voie sa manânce cu barbatii si nu-s primite nici în adunarile tribului. Iar în Noua-Guinee, despartirea merge atât de departe, ca nici n-au voie sa intre pe aceeasi usa cu barbatul: casa are doua usi, una pentru femeie, alta pentru barbat. În sfârsit, la Niam-Niam (canibali dinspre izvoarele Nilului) chiar dupa moarte se pastreaza semnul desavârsitei înjosiri a femeii: trupul ei este înmormântat cu capul spre apus; numai al barbatilor e pus cu capul spre rasarit.
   Cât priveste greutatile gospodariei, acelea cad mai toate în socoteala sotiei. De unde odinioara (pe vremea matriahatului) femeia traia în voie, fiind sprijinita de copii (care o cunosteau numai pe ea) si de fratii ei, rezemându-se pe agricultura, bucatarie, tesut si alte industrii, (iar barbatul era ca cioara în par), dupa ce s-a înarmat ca vânator si a prins încrederea în puterea lui de a ucide, el a ajuns ciocan în capul femeii si, astfel, sotia a cazut tot mai jos. Australianul paseste înainte cu lancea, bumerangul si alte arme, iar biata nevasta vine din urma, încarcata cu toate lucrurile gospodariei, ba si cu copii în brate sau în spinare. Ea are grija focului, ea aduna lemne si culege radacini, ea aduce apa... e un fel de dobitoc pentru toate poverile si muncile.
    Dar atât nu-i deajuns. De ar fi vorba numai de o pereche, ai crede ca, pe lânga un barbat mai salbatic, poate fi altul mai blând. Vânatoarea însa a adus înjosirea sistematica a femeii. Pentru lupta cu unele fiare mai puternice sau mai iuti la fuga, barbatii au trebuit sa se întovaraseasca mai multi. Tovarasia asta s-a pastrat apoi si dupa vânatoare, când se întorceau în colibele lor. Si astfel, gasim mai la toti salbaticii, în fiecare sat, o ,,casa a barbatilor``, un fel de sura, unde intra numai ei, iar tuturor femeilor le este oprita intrarea sub pedeapsa de moarte. În clubul acela, barbatii îsi pun niste masti care închipuiesc fiarele vânate...; fac jocuri, imitând vânatoarea, cânta, se ospateaza si dantuiesc dupa anumite reguli.
   Si astfel, într-o suta si o mie de chipuri, femeia a fost aproape peste tot data la o parte si obijduita. Din sotie a ajuns roaba.

   Un pacat însa întotdeauna aduce altul. Cel care scoate sabia împotriva altora, de multe ori se raneste si pe sine. Punându-si fala lor în arme, barbatii au trebuit sa intre în scoala schingiuirilor: le-a venit în minte, ca ceva firesc, sa aseze si pe tineri si chiar pe copii, dupa sirul etatii, sa traiasca împreuna cu ei, pregatindu-i prin anume deprinderi, pâna ce se vor ridica la vrednicia de a fi si ei primiti în ,,casa barbatilor``. Si asa, de unde copiii crescusera multa vreme pe lânga mama, în scoala blândetii, de la un timp au trebuit sa se îndrume spre scoala aspra a barbatilor. La unele neamuri, despartirea asta începe de pe la 6 ani, iar baietii sunt pregatiti dupa anume reguli sa calce pe urmele luptatorilor. (De obicei, alaturi de mânuirea armelor, se pune mare pret pe deprinderea de a suferi dureri mari, fara sa plânga. Li se ia, de pilda, fâsii de piele de la umar pâna la cot si n-au voie sa crâcneasca, necum sa tipe; sau îi pun la o încercare ca aceasta: le strapunge muschiul de la picior cu o tepusa, apoi baga prin gaura o ata tare, îi înnoada capetele si atârna de ea o piatra, pentru ca ata sa frece mereu rana si sa împiedice vindecarea... Astfel, ramâne pâna ce putrezeste ori sfoara, ori carnea, iar piatra cade de la sine).
   Hotarât: nici o faptura de pe fata pamântului, fie mare, fie mica, n-a ajuns sa se chinuiasca pe sine în chip asa de smintit, cum face omul, de pe urma obisnuintei sale cu varsarea de sânge si cu alte cruzimi ale vânatorii.
   Fata de astfel de chinuri dracesti, tatuarea e floare la ureche. Totusi, numai cel ce-si scrie pielea cu întepaturi, o scrijeleste si o puncteaza cu ghimpi si alte unelte, ar putea sa spuna suferintele tatuarii. Pentru a urma acest obicei, eschimosii îsi trec un fir pe sub piele, întocmai ca si cum ai coase o pânza sau o rufa...
   Si nici atât n-a fost de ajuns. De la chinuirea altora, apoi a propriului sau trup, omul a trecut la ceva si mai grav: uciderea si mâncarea semenilor sai. A devenit capcaun sau canibal si, cu aceasta, a întrecut si pe fiarele cele mai însetate de sânge. Tigrul nu manânca tigri, uliul nu manânca ulii, maimuta nu manânca maimute. Singur omul s-a lacomit la carnea celui de un chip si o faptura cu dânsul, cazând astfel pe treapta serpilor si altor bestii crude care se înghit unele pe altele. Si, daca s-ar fi întâmplat asta numai într-un loc si pentru scurta vreme, ai zice ca e, poate, o alunecare. Dar obiceiul acesta gretos a fost raspândit odinioara peste tot. De la o vreme, neamurile mai înaintate n-au mâncat carne de om, ci rezervau jertfa omeneasca numai în cinstea zeilor! Se povesteste ca grecii, neputând sa plece la razboi împotriva Troiei, fiindca vântul era neprielnic corabiilor, preotul cel mare al lor a trebuit sa înjunghie o fata pe altar, spre a îndupleca pe zeul vânturilor... Dar nu e nevoie de pilde asa de vechi. Caci chiar acuma vreo doua mii de ani, cei ce locuiau prin Anglia, Germania si Franta de azi aduceau înca jertfe omenesti. Germanii de pilda, traiau pe vremea lui Traian, cam cum traiesc azi pieile-rosii. Femeile lor se îmbracau la fel cu barbatii (ca la eschimosi), se adaposteau peste iarna în bordeie de pamânt, acoperite cu baligar, iar vara colindau de colo pâna colo la vânatoare si la razboi. Pace aveau rareori, când zeita Ertha (adica Pamântul) iesea din padurea unui ostrov de la marginea tarii, sa se plimbe de la un neam la altul. Iar atunci, germanii îi aduceau, ca prinos la începutul serbarii, sângele si carnea unui om.
   Atât de înradacinat a fost obiceiul antropofagiei, încât si azi, unele neamuri negre manânca carne de om, beau sânge de om, se împodobesc cu dinti de om, pe care îi însira în chip de margele, si beau din tivde omenesti, în loc de pahare; iar pielea smulsa, cu par cu tot dupa capatâna, o poarta la brâu, ca un fel de basma, spre a se sterge la gura. Niam-Niam manânca pe orice dusman prins în razboi si pe orice strain care le cade în mâna. Uneori, manânca si pe cei morti. Când cineva moare fara rude, e mâncat de ceilalti (Schweinfurth). Adevarati capcauni!
   Astfel, blestemul sângelui l-a urmarit pe om pâna în zilele noastre. Si a fost un mare noroc si o adevarata usurare, când unele neamuri au parasit obiceiul cumplit de a ucide pe dusmanul prins în razboi si l-au pastrat ca rob, punându-l sa munceasca.
Se întelege, câstigul era mult mai mare, deoarece carne puteau dobândi de la vitele dimprejurul gospodariei, pe când munca unui rob câte foloase nu aduce timp de o viata întreaga! Câte vite, câte pasari nu poate prasi un sclav si câte legume nu poate semana pentru stapânii sai!
   De aceea, robia, oricât de amara ar fi, e socotita totusi ca un mare progres fata de canibalism. Îndeosebi, ea a usurat soarta femeii. În loc de a mai fi un dobitoc împovarat cu toate muncile, sarcina lucrului a cazut de aici înainte si pe umerii robilor. E drept ca razboiul nu s-a împutinat, ci a dainuit mereu. Când Niam-Niam pleaca la razboi, ei striga si azi carne-carne... Cei, care se lepadasera de obiceiul antropofagiei, porneau acum razboaie pentru a câstiga robi si cruzimea era aproape tot asa de mare. Robul, chiar la romani si la greci, putea fi batut, slutit, ba si ucis. Unii aruncau carne de robi în iaz, ca sa îngrase pestii... Dar ce sa mai pomenim de greci si de romani, când chiar acum câteva zeci de ani, francezi, spanioli, portughezi, englezi si alte natii bisericoase faceau negot cu sclavi! În Africa, se întocmea vânatoare în toata regula. Sute de mii de negri erau haituiti ca fiarele, prinsi, legati si târâti spre malul marii de unde corabii anume îi treceau oceanul spre America. Pâna sa ajunga acolo, piereau sarmanii ca mustele, mai ales femeile si copiii. Câti scapau, erau vânduti ca vite de munca. Vai de viata lor! Atât de grele erau chinurile acestei munci silnice, încât bietii robi îsi luau uneori lumea în cap si fugeau în paduri, sa traiasca cu jaguarii, serpii si alte jivine, mai blânde decât stapânii lor. Dar bunii crestini cu pielea alba si cu evanghelia în mâna deprinsera câini anume pentru a gasi urma fugarilor, hranindu-i cu carne de negru, spre a-i deprinde cu mirosul robilor...
   La atâta ticalosie s-a coborât neamul omenesc, dupa ce ascultase 18 veacuri cuvântul lui Christos! Iar rusinea e cu atât mai mare, cu cât negustorii de robi au pustiit cu razboi tinuturi întregi, chiar acolo unde negrii erau pasnici, lucrau pamântul si nici nu-si mai aminteau de canibalism.
   Blândul Livingstone povesteste urmatoarele:
   ,,S-a întâmplat sa trecem într-o zi prin mai multe sate din Kaful si Zungul. Localnicii (negri) ne trimiteau soli încarcati cu bucate, în chip de dar. Ziceau ca nu pot îngadui sa treaca straini pe la casa lor, fara sa primeasca nimic. Si nu rareori auzeam pe cineva din câte-o coliba, strigându-ne sa zabovim putin, sa ne aduca de baut. Calatoria noastra parea o sarbatoare. Intram si ieseam din sate însotiti de chiotele de bucurie ale localnicilor. Barbatii bateau din palme, iar femeile se ploconeau si cântau: pace, pace!``
   Asadar, omul alb, ca un frate mai mare, ar fi putut spori binele, ajutând pe acesti negri: cu seminte, cu vite, unelte si alte mestesuguri europene. Dimpotriva, ca o fiara salbatica, tabarî asupra bietilor negri, spre a-i târî în robie. Pâna sa prinda zece, omorau sute. Asa ca robia a fost un blestem tot atât de greu, ca si antropofagia, - doar numai ca lipsea mâncarea carnii de om.
   Însa, ce sa mai vorbim de robia din Africa, din America si din alte tinuturi, când, pâna mai ieri-alaltaieri, am avut si noi pe pamântul tarii noastre robi cu pielea neagra, pe tiganii sositi acum cinci sau sase sute de ani dinspre Egipt si Grecia. Obârsia lor era India, iadul bietilor paria. Iata ce povesteste un martor al vremurilor robiei: ,,Orice tigan trebuia sa fie rob al vreunui boier, iar daca cumva se iveau tigani fara stapân, pribegiti din alta tara, aceia erau socotiti îndata robi ai Domnului si supusi la dari si munci atât de grele, ca nu puteau duce o viata mai usoara decât ceilalti``.
   Boierul avea asupra robului o putere nemarginita; putea sa-l puna la orice munca si la orice pedeapsa: sa-l bata, sa-l închida, sa-i puna coarne, sa-l chinuiasca, sa-l sluteasca, sa-l lege, sa-i ia tot ce are, chiar sotia si copiii, putea sa-l vânda, sa-l schimbe, sa-l daruiasca, sa-l trimita si la ocna...
   Averea boierului se socotea dupa numarul tiganilor: cu cât stapânea robi mai multi, cu atât se zicea ca e mai bogat si mai puternic... Din tigani se alegeau argatii, vacarii, herghelegiii, bivolarii, porcarii, salahorii, prasitorii, seceratorii, apoi bucatarii, pitarii, vizitiii, surugiii, gradinarii, croitorii, cizmarii, fierarii, brutarii etc. (G.Sion)
   Cât despre tratament, era vai de capul lor! Numai pielea lor stia numarul vânatailor. Zile si saptamâni întregi umblau cu coarne de fier pe cap, având un clopotel atârnat în coarne: saptamâni întregi stau legati cu lanturi la poarta, în gerul iernii, mai rau decât câinii. Iar când îi punea la falanga, spune Sion, ca-i batea cu nuiele, pâna ce ,,cadea carnea de pe talpi... pâna ce lesinau``.
   Si înca acestia aveau macar un adapost stiut, fiind tigani de vatra.
   Tiganii de laie erau însa ca niste câini ai nimanui; iar mai rau decât acestia erau netotii. ,,Oamenii fara casa si fara satra, nomazii umblând în cârduri, cu capul gol, netunsi, despletiti, nepieptanati, înveliti cu câte o otreapa de rogojina sau un tol vechi, rupt si soios... ducând copii în cârca sau în glugi: furau ce puteau si mâncau ce gaseau, hoituri împutite, câini, pisici si mortaciuni...``. Evident, acestia erau paria indieni.
   Cu adevarat fapturi dezmostenite, îndurând toate umilintele si suferind toate bataile si obijduirile. Un paria n-are mai întâi voie sa intre în nici un sat, ci trebuie sa poposeasca afara, într-un loc deosebit; n-are voie sa calce pragul oamenilor de o treapta mai înalta decât a lui; n-are voie sa priveasca în fata pe altii, caci si privirile lui sunt spurcate. De aceea, toti paria poarta clopot la gât, ca sa auda de departe cei curati, când se apropie un necurat; dar nu ca sa se fereasca drumetul, ci tot bietul dezmostenit, îndata ce prinde veste ca vine cineva, trebuie sa fuga în laturi, sa se ascunda în tufe sau sa se piteasca în vreun sant. Altfel, este ucis pe loc, deoarece suflarea lui ar spurca aerul pe care îl respira omul de o clasa mai înalta!
   Pâna si umbra unui paria este privita ca ceva murdar.
..........................................................................................................

   Daca lupii, tigrii, hienele si alte fiare ar putea afla toate grozaviile pe care omul le-a putut nascoci si savârsi împotriva celor de un chip cu el, de buna seama toate salbaticiunile codrului s-ar rusina sa se asemene cu o faptura asa de cruda ca omul!

Astfel s-ar dovedi ca batul are doua capete. Sageata, pe care o îndrepti cu rautate catre pieptul altuia, se întoarce sa te loveasca în inima. Si chiar în inima a fost lovita biata omenire, daca stai sa socotesti toata înjosirea femeii, toata asprimea catre copii, toate chinurile robilor si ale obijduitilor pamântului. Poate fi o rusine mai mare, decât sa vezi ca dobitoacele asculta de cuvânt si se îmblânzesc cu binisorul, iar pentru om se folosesc unii de bat si de schingiuiri?
   E vadit lucru ca bataia si înjuratura, care e tot un fel de bataie, e o urma a pacatului vechi si, deci, un semn de salbaticie. Un popor care bate vitele si înjura vesnic, trebuie sa ispaseasca vreun pacat stramosesc. La noi, lucrul se poate urmari destul de usor. Din firea lui, românul nu-i nici crud, nici spurcat la gura. Scoala cruzimii si a neomeniei a început din curtile boieresti. Dupa venirea tiganilor, boierimea româna a adaugat lânga vite ori alte dobitoace din curte si o prasila de robi, fara alta lege decât voia stapânului. Urmarea a fost ca boierii s-au naravit si, încetul cu încetul, s-au deprins a fi neomenosi. Pentru un lucru de nimica, robii erau batuti cumplit, li se puneau coarne de fier, lanturi de picioare si erau chinuiti în fel si chip. Un boier, care mai traieste înca, marturiseste ,,ca a vazut cu ochii, în al treilea sfert al veacului trecut (adica pe vremea lui Cuza), savârsindu-se de catre cei puternici, fapte mai crude decât cele povestite în Pacatele Sulgerului si nu pe ici pe colea, în chip izolat, ci în toata tara. ,,Bataia, voi zice chiar schingiuirea tiganilor, erau obiceiuri obstesti...`` (Radu Rosetti). Iar cine s-a deprins a chinui o faptura omeneasca, acela e gata a silnici pe oricine îi iese înainte. De pe spinarea tiganului, biciul a alunecat repede pe spinarea românului. La Curte, vechilul facea biciul în patru pentru tigani; acasa îl încerca apoi pe spinarea femeii si a copiilor.
   Astfel, ca un blestem, bataia si cruzimea s-au întins asupra tuturor, înflorind, se întelege, mai ales între cei lipsiti de frâul rusinii, între tigani. Dintre ei ies tâlharii si ucigasii (Hauterive) Raicevici, un bun observator, spune lamurit: ,,Am bagat de seama ca uciderile sunt rare, iar criminalii sunt aproape totdeauna tigani. Dimpotriva, spre munte, unde nu erau mosii boieresti si lipseau tiganii, obiceiurile sunt ceva mai blânde. Ciobanul, de pilda, bate vitele mai putin decât plugarul de la ses. Numele date oilor sunt mai dezmierdate decât cele date vitelor de plug si chiar câinii ciobanesti sunt mai bine tinuti decât cei din sat.
   E drept ca aici se adauga si alta împrejurare: munca ciobanului e mult mai în voie, decât a plugarului. El are vreme sa mai vorbeasca si de ,,miorite``, pe când munca nelegiuita, la care era supus taranul de pe mosiile boieresti, unde cazuse aproape în rândul tiganilor, nu-l putea duce decât la înraire, înjuraturi si blesteme. (Ascultati, de pilda, argatii boieresti sau plugarul care ara în sila, sa vedeti cum înjura si cum îsi descarca necazul pe spinarea bietelor dobitoace!) Evident, robia - robie aduce, pacatul aduce pacate. Blestemul faptei rele e ca se întinde mai departe, ca o pecingina.
   Fireste, nimeni n-a stat sa numere loviturile de bici ori înjuraturile dintr-un sat, spre a le compara cu cele din satele vecine. Dar nu poate fi nici o îndoiala ca, acolo unde munca e mai rau întocmita si mai nedreapta, si obiceiul sudalmilor si al batailor e mai înradacinat. Tiganul de azi, urmas al vechilor robi, e mai spurcat la vorba decât clacasul vechilor boieri, iar acesta rareori se ridica în vrednicie alaturi de mosnean si razes, care n-au cunoscut o înjosire atât de mare. (Razesul moldovean tine, ca o lauda, sa nu intre în cârciuma alaturi de clacasi si sa nu suduie ca ei; iar unde înjura si bate vitele, e semn ca s-a pacatosit si el prin atingerea cu altii).
   In orice caz: dupa cum dragostea - dragoste aduce, chiar când e vorba de fiarele padurii; de asemenea, salbaticia - salbaticie naste, chiar când e vorba de femeie si de copil. Deoarece, de când e lumea lume, batul are si va avea totdeauna doua capete.

LECUIREA DE PÃCAT

1. Speciile stinse nu le mai putem învia. Natiunile nimicite nu le mai putem scula din mormânt. Putem cruta si pastra pe cele care au mai ramas. Masuri de ocrotire. Omul se simte vinovat.
   2. Vita e asa cum e omul. Îngrijirea de pomi si de vite este semn de buna crestere. Scoala cea mai temeinica este cea pornita din gospodaria parinteasca.

   Poate omul sa mai vindece raul pe care l-a facut prin salbaticia sa?
   Unele pagube sunt cu neputinta de împlinit. De pilda, neamurile stinse prin cruzimea razboaielor, stinse ramân pentru vecie. E drept ca unii se mângâie de pierderea lor: ,,Daca cutare sau cutare popor s-a prapadit, asta înseamna ca era pacatos si deci trebuia sa piara... Bine ca a lasat locul altora mai vrednice...!``
   Întelepciunea aceasta, care pune puterea bruta drept masura a pretului unui neam, ni se pare însa cu totul desarta. În adevar, s-ar putea ca biruitorul sa fie un ticalos, iar biruitul sa fi avut în sufletul sau cine stie ce comori de bunatate si de putere, pe care moartea le-a risipit pentru totdeauna, fara nici un folos pentru nimeni. Iata o pilda mai de curând.
   La miazazi de Australia, e o insula minunata - Tasmania unde omul se poate bucura de toate înlesnirile unei clime foarte blânde. E un mic rai pe pamânt. Locuitorii ei erau niste oameni cu pielea neagra si nu urâti, ba pruncii lor chiar destul de frumusei. Traiau ca niste adevarati fii ai naturii. Se aflau abia în zorile civilizatiei, neavând nici unelte, nici arme multe, ca unii care nu trebuiau sa se lupte în acel ostrov cu niscaiva animale de prada. Privirea le era buna si deschisa... Marele naturalist Wallace spune: ,,Aci era un popor cu pornire spre progres, care a gasit ocazia sa se dezvolte tocmai când era prea târziu``.
Pentru ce târziu?
   La 1803, englezii, stapânii Australiei, gasesc de cuviinta sa fericeasca acea insula, aducând în ea o parte din puscariasii Londrei. Era adica tot una, ca si cum ai da drumul unor lupi în mijlocul unui tarc de oi. Abia pe la 1821, au început a se aseza în Tismania si emigranti mai de treaba, spre a lucra pamântul. Dar acestia au fost pentru bietii tasmanieni o pacoste si mai grea. Bastinasii au trebuit sa fuga din calea lor, cum fuge vânatul dinaintea vânatorului. Veneticii sosisera cu pusti, iar localnicii n-aveau nici macar bumerangul (batul strâmb ca o cociorva) cu care se ajutau vecinii din Australia; n-aveau nici arc, nici sageti... ci abia niste bricege cu leafa de piatra, toporase tot de piatra si bete ascutite la un capat!
   Urmarea a fost ca bietele oi s-au lasat sa fie sfâsiate de lupii englezi, fara nici o împotrivire. Abia pe la 1826, ura împotriva dusmanului cu piele alba i-a împins la razboi. Si ce razboi? Zvârleau sarmanii de ei taciunii (wing-wings) cu gândul sa dea foc adapostului veneticilor ori presarau ghimpi pe potecile si drumurile umblate de albi! Fireste, asta a întarâtat si mai rau pe vagabonzii cei lacomi de pamânt, iar guvernatorul a hotarât sa faca o haituiala în toata regula, ca la vânatoare de fiare salbatice. A strâns deci 3000 de puscasi si a rânduit ca sa îngramadeasca tot vânatul omenesc la o margine. Vânatoarea a costat cam 2 milioane de lei... Cu rânduiala asta, de vreo 8000 de suflete, ramasesera pe la 1835 numai 111, iar la 1876 a murit si Trucanini, cea din urma faptura din neamul tasmanian. De acum, cât va fi pamântul pamânt, în insula binecuvântata de lânga Australia, va putea avea orisice, numai neamul tasmanianului, nascut si crescut acolo de mii si rasmii de ani, nu va mai putea învia din mormânt.
   Si tocmai aici e întrebarea cea grozava: nu cumva acesti copii ai genului omenesc, care se aflu înca la abecedar si n-avusesera timp sa-si arate toate darurile firii lor, nu cumva ar fi fost cu vremea mai buni decât venticii care i-au stârpit? Nu cumva, macar într-o privire tasmanienii ar fi ajuns la îndemânari pe care englezii nu le vor putea ajunge niciodata? Îndoiala aceasta va fi totdeauna cu putinta, deoarece nici un om cinstit nu poate afirma ca pruncul din fasa este inferior cutarui om matur, cât timp nu-i dai si pruncului putinta sa creasca si sa-si arate puterile. Un gusat, ajuns în vârsta barbatiei, poate sugruma foarte usor o mie de genii, care stau în leagan.
   Se poate deci, prea bine, ca omenirea sa se fi ciuntit pe sine însasi, ucigând sub ochii nostri atâtea neamuri arhaice, dar cu posibilitati de progres, pe care le marturisesc chiar unii din neamul ucigasilor. Blândul Darwin si Wallace sunt cei dintâi care au osândit cruzimea omului fata de sine însusi.
   Dar pacatul trebuia platit: cine s-a deprins a varsa sânge, a se mânji cu sânge si a se lauda cu omorul trebuia, de la o vreme, sa ispaseasca crima chinuindu-se pe sine însusi... Atât doar ca a învatat si ceva smerenie. Azi, Nansen nu se sfieste a marturisi ca eskimosii sunt mai de treaba decât multi crestini si a cerut sa fie crutati de atingerea cu roadele civilizatiei noastre.
   De aceea, se iau acum masuri pentru îndreptarea raului si în ce priveste prigonirea speciilor prea strâmtorate de om. În toate tinuturile, unde pot fi luate hotarâri internationale, vânatoarea începe a fi îngradita cu reguli. Poate ca unele soiuri de balene pot fi mântuite; elefantul, de asemenea, poate va scapa... Peste tot unde omul a deschis ochii si s-a pocait, raul începe a fi vindecat. Castorul, bunaoara, pare a-si veni în fire, unde nu mai e prigonit. La Pilawin (în Polonia), un mare mosier a oprit 3600 de hectare numai pe seama vietatilor padurii. Poienile ramân necosite, huceagurile nerarite, apele netulburate, zavoaiele neînfrunzite, iar cerbii, zimbrii, elefantii si alte soiuri, stinse ori strâmtorate aiurea, traiesc aici în voie. Între acestea sunt si castorii, care au început a se întovarasi în colonii, ca cei din Canada si a cladi colibe în acelasi fel. E o adevarata minune, cum bietul dobitoc, prostit în Europa de atâta hartuiala, si-a adus acum aminte de obiceiurile stravechi ale speciei sale! E vadit pentru orisicine, ca pacea si blândetea au readus dupa ele iarasi desteptaciunea si îndemânarea din timpurile când Europa, plina de paduri, îngaduia castorilor o viata ticnita.
   Dar pilda aceasta cuprinde si o mare învatatura pentru om. Purtarea castorului ne spune lamurit:
   Dobitoacele sunt proaste, rele si salbatice, numai acolo unde omul este el însusi prost, rau si salbatic. Dimpotriva, unde stapânul pamântului se apropie de ele cu blândete si chibzuinta, acolo se gaseste repede vreun chip de buna întelegere.
   Ce urmeaza de aici?
   De aici, putem scoate unele reguli sigure în judecarea tarilor si a neamurilor:
   I. Cum sunt vitele, asa sunt si oamenii din acea tara. Daca vietatile casei sunt bine hranite, curate si blânde, poti fi încredintat ca gospodarul acela e harnic, destept si cu buna rânduiala în toate. De asemenea si întregul popor al tinutului sau al tarii cu vite frumoase. Din contra, unde vitele sunt slabe, pline de noroi, de paduchi si alte necuratenii, sa fii încredintat ca si stapânii acelor dobitoace sunt murdari, fara judecata si fara spor în gospodarie. Caci ce câstig poti astepta de la o vita, al carui sânge e supt de paduchi, a carei piele e batuta de ciomag si a carei carne e mistuita de ger? Ba mai mult: unde vita e obijduita si ciomagita, poti fi încredintat ca batul de pe spinarea boului aluneca si pe spinarea femeii si a copiilor. Bataia si sudalma zilnica a dobitoacelor, duc - fara doar si poate - la bataia si înjurarea celor din casa.
   Dovada acestui adevar o poate gasi orisicine. Luati numai seama la viata celor dimprejur ori comparati viata popoarelor între ele. În mijlocul orasului Graz e o colina. De jur împrejur sunt munti cu paduri. Dar asa de blânde sunt pasarile, ca mierlele vin si-si fac cuib în oras: umbla ca vrabiile pe strada si prin curti, ba vin sa ia mâncare (pinoli) din mâna oamenilor. Tot asa în Elvetia, Franta, Germania, Anglia, Olanda... si alte tari cu buna crestere: nu numai pasarile din curte, ci si cele din padure stiu ca omul si-a pierdut cruzimea si nu se mai sfiesc de el. Ba chiar si salbaticiunile cele mari s-au îmblânzit.
În Thuringerwald si în câte alte tinuturi, caprioarele îti ies înainte, te privesc cu ochii lor rourati, aratând mai multa mirare decât frica. Pâna si codrul da marturie ca omul s-a îmblânzit.
   2. A doua regula e si mai însemnata: Daca vrei sa mântuiesti un popor de pacate, mai ales într-o tara de plugarie, cel dintâi pas e sa-l deprinzi a creste cumsecade vitele si orataniile dimprejurul casei, precum si tot ce are în gradina: legume, flori si pomi. Cine s-a desprins a plivi un strat, acela învata rabdarea si luarea aminte: cine va uda la timp un copacel, acela se va deprinde cu grija si rânduiala; cine va stârpi din timp culcusurile de omizi de pe crengi, acela se va obisnui cu curatenia; cine va pazi ca ochii din cap mugurasul prins la altoire si apoi mladita din primavara viitoare, din care iese mai târziu un pom întreg, acela niciodata nu va fi asa de câinos la inima, sa rupa ultoana vecinului, deoarece stie ce înseamna grijile asteptarii. Din contra, va fi cu aceeasi luare aminte si la pruncul omenesc, al carui suflet înmugureste, se dezveleste, înfloreste si rodeste întocmai ca al pomusorului din gradina. Apoi, de la sine se întelege, ca cine s-a obisnuit a mângâia vitelul, mielul, mânzul si boul de jug, adapându-i la vreme, pazindu-i de paduchi si de capuse, de râie ori de alte necuratenii, crutându-i când sunt osteniti, aparându-i de frig, de foame, de rani si alte neajunsuri, acela nu mai poate fi salbatic în purtari cu sotia ori cu vecinii. Înca o data; cum e stapânul, asa e si gospodaria lui, începând de la femeie si copii, pâna la vietatile dimprejurul casei, pomii gradinii si chiar lucrurile neînsufletite: uneltele si alte maruntisuri. La spovedanie, singur taranul stie ce spune preotului; e însa o marturisire, pe care o aude toata lumea: e casa, curtea, gradina, ogorul, vitele, copiii si femeia sa. Pomii cu omizi striga în gura mare ca stapânul lor e murdar si mâncat de paduchi. Stratul neplivit, ogorul rau arat, rau grapat, rau semanat striga oricui trece pe acolo, ca plugarul acela e prost si lenes. Boul ros de jug, calul batut de sa sau ranit de ham, spune oricui îl întâlneste, ca femeia si copiii cutaruia sunt batuti si înjurati, întocmai ca si dobitoacele. Altfel nu se poate sa fie, caci omul n-are doua suflete, ci numai unul.
   Iata de ce, daca vrei sa ridici pe muncitor, trebuie sa începi cu capul, nu cu stomacul. În nici un caz cu cartea! caci nu cerneala si hârtia sunt începutul scolii, ci viata cea de toate zilele din casa parinteasca. Abecedarul adevarat si catehismul cel dintâi al fiecarui copil e vatra, ograda, casa si gradina parinteasca împreuna cu toate vietatile dimprejurul ei. Cea dintâi intuitie nu e cea din clasa, ,,la domnul``, ci acea din marea scoala, care se numeste gospodaria parinteasca. Cea dintâi lectie de aritmetica si de geometrie nu se învata la tabla, cu creta în mâna, ci în gradina, numarând rasadurile si masurând straturile, ca sa-ti ajunga samânta. Cea dintâi lectie de istorie nu e cea din cartea de lectura, ci povestirea tatalui, bunicului si a bunicii, despre vremurile apucate din batrâni; cea dintâi lectie de geografie e pasul dintâi, pe care îl face afara din sat ori din oras, când copilul e numai ochi si urechi, întrebând mereu: da, ce sat, e acela? da, colo ce oras e? da, cum se cheama apa asta, muntele acela, dealul celalalt?... În sfârsit, cea dintâi îndrumare spre morala nu e rugaciunea bucherita în abecedar si gângavita pe de rost de frica vergii, ci e purtarea blânda cu pasarile curtii, cu cuibul rândunelelor de sub streasina si al zburatoarelor din gradina si din padure, cu vitele de munca si cu celelalte fapturi apropiate de om. Zadarnic merge la scoala, zadarnic scrie si citeste, zadarnic învata aritmetica, istorie, geografie, gramatica, rugaciuni si multe de toate, copilul unui parinte care înjura lucrurile sfinte, bate vitele, suduie sotia si palmuieste copiii.
   Alfabetul poate schimba sufletul. Copilul deprins de mic a fi hingher si bataus, murdar la trup si spurcat la gura, cu greu mai poate fi îndreptat; iar daca cumva nimereste la scoala cu vorbe rele, batai si alte apucaturi mojicesti, atunci raul nu numai ca nu scade, ci sporeste: blestematul, care acasa bate pisicile, iese din scoala hingher adevarat, gata sa sparga si capetele oamenilor.
   Asadar, trebuie sa începem scoala de la capatul ei cel adevarat: vatra parinteasca, iar mântuirea poporului trebuie s-o începem nu de la stomac, ci de la inima si minte, caci numai capul poate îngriji bine si de stomac. Daca voim sa ne lecuim de pacat, trebuie sa începem a cere iertare mai întâi de la aceia fata de care am pacatuit: de la pomi si de la vietatile dimprejurul casei. Povatuitorii satelor sa aiba nu numai vorbe frumoase, ci si gradini frumoase, curti curate, gospodarii întemeiate si apoi sa îndemne copilaretul si tineretul satelor a se întovarasi cu gând de îndreptare.
   De pilda: ,,Eu (cutare) fiu de plugar fagaduiesc sa nu mai las niciodata pomii cu omizi, gradina fara straturi si straturile fara plivire. Fagaduiesc sa nu mai bat si nici macar sa mai ocarasc vitele dimprejurul casei ori sa-mi spurc gura cu înjuraturile, caci vorba rea e un îndemn la fapta rea, atât pentru mine cât si pentru altii care ma aud. Legea vietii mele vreau sa fie: ridicarea, nu caderea si voi sa ridic cu mine toate fapturile dimprejurul meu. Voi sadi pomi, cum faceau batrânii spre a le fi de pomenire si cum fac parintele N... din sat, domnul I... învatator si alti fruntasi; voi îngriji de vite si le voi face sa asculte de cuvânt, nu de ciomag, stiind ca ciomagul e o ispita spre cruzime; voi spori împrejurul meu binele, sanatatea, curatenia si averea``.
   Si tot asa:
   - ,,Eu, fiu de orasean, voi cauta sa sporesc binele si frumusetea macar sub acoperisul meu si în petecul meu de gradina si de curte. O pasare se poate tine orisiunde. Pentru un copacel sau macar pentru o floare, se gaseste totdeauna un colt de pamânt ori macar un pumn de tarâna, ca sa o asez într-o oala la fereastra. Voi pazi apoi gura mea de vorbe spurcate; voi pazi ochii mei de vederea petrecerilor murdare si nesanatoase. Voi pasi peste gunoiul omenesc, fara sa ma aseman si sa ma amestec cu el. Caci oricine poate face un pas-doi în viata; iar daca nu voi ridica o scara la cer, cel putin nu vreau sa am pe suflet, ca mi-am facut singur scara de coborât la iad, prin vorbe scârnave, care sunt totdeauna tovarasele faptelor scârnave...``
   Dar, pentru ca astfel de ,,tovarasii de tineri`` (cum sunt în toate tarile înaintate) sa poata lua fiinta, mai trebuie ceva: fapta - nu numai vorba - celor maturi si, mai întâi de toate, a celor pusi în capul poporului: preoti, învatatori, profesori si cârmuitori ai vietii de toate zilele. Cum sa astepti îndreptarea copiilor si a tinerilor, când cei pusi ca pilda înaintea lor bat sau înjura ca niste laieti?
   Odata pentru totdeauna, trebuie sa întelegem ca pacatele nu se iarta, ci numai se ispasesc. Alt chip de a scapa de ele n-a fost si nu va fi în vecii vecilor. Pentru lecuire, trebuie ispasire. Numai atunci omul îsi va spala sufletul de pacatul pe care l-a savârsit, ucigând si speriind vietuitoarele dimprejurul sau, când, prin bune purtari, le va aduce din nou împrejurul casei, îmblânzindu-le si îngrijindu-le cu omenie. Grija de altii va destepta bucuria de roadele acestei îngrijiri, apoi si grija de sine însusi. Din mintea astfel înnoita, va începe o viata noua; cu ajutorul pomilor, al rasadurilor si al florilor, cu spijinul pasarilor de curte, al vitelor de munca si al tuturor dobitoacelor îmblânzite si bine îngrijite. Omul va fi atunci nu numai stapân pe foamea pântecului, ci va avea si vreme destula spre a îngriji si de ale sufletului.

UN NOU MATRIARHAT

 

Pentru a ne lecui de pacat, femeia poate arata calea mai usor decât barbatul. Ea nu înjura, nu bate, nu bea si nu fuge din biserica. Între femei, cea mai buna educatoare e taranca, iar la oras - sotia meseriasului si a muncitorului.
   Încheiere: femeia trebuie sa dea tonul educatiei. Oamenii mari au avut totdeauna mame cu însusiri alese, iar valoarea unui neam se judeca mai mult dupa femei, decât dupa barbati. Spre un nou matriarhat.

    Daca blândetea e singura cale spre a îndrepta relele nascute din salbaticia barbatilor, urmeaza de la sine ca educatorul cel mai puternic va fi acela care are în sufletul sau un izvor mai bogat de iubire, adica femeia. Carti despre crestere au scris, ce-i drept, mai ales barbatii; dar crestere buna au dat pâna azi îndeosebi femeile, începând chiar din pruncia omenirii. E destul sa privim neamurile negre din centrul Africii. Între toate s-au ridicat mai mult acelea care au intrat în scoala feminina a gradinaritului, nu în scoala masculina a vânatoarei. Un calator marturiseste ca nicaieri n-a gasit mai multa dragoste pentru familie si pentru copiii, ca la negrii diur. Dar e caracteristic ca tocmai femeile acestui neam lucreaza pamântul cu mai mare harnicie si tin o multime de lighioi împrejurul colibelor, de care îngrijesc nu numai ele, ci si barbatii lor. De aceea, pe când niam-niam sunt canibali, diur nu numai ca îngrijesc cu iubire de copii, dar si pe batrâni îi cinstesc (Schweinfurth). De asemenea, la popoarele civilizate, acelea s-au ridicat la virtuti mai înalte, unde femeia a avut însusiri superioare. Matroana romana a ramas pâna azi simbolul gospodinei serioase, gata de a înfrunta toate greutatile. Si e stiut, din vechime pâna în vremurile de fata, ca mai toti oamenii de seama au avut mame cu însusiri alese. Despre maica-sa, Carlyle zice: ,,hotarârea de a fi vrednic de o mama ca a mea e la mine simtirea cea mai obisnuita si cuprinde în ea ceva sfânt... Sunt mândru de mama mea, cu toate ca nu-i nici bogata, nici învatata... Dar daca e ceva bun în cele ce am spus, spre a fi auzite de lume, e glasul tau, mama, care a vorbit prin gura mea``.

    Asadar, pentru a îndrepta educatia unui popor, cuvântul cel dintâi trebuie sa-l spuna mamele. Fiindca femeia a fost cel dintâi muncitor si ea este cea care a unit pentru întâiasi data în fiinta ei cei doi mari factori educativi: munca si iubirea; ea are si azi pasul întâi în educatie. E asa de neînlaturabil rolul femeilor, încât putem afirma ca orice ar face biserica, scoala si toate organele statului, daca mamele nu vor fi bune, zadarnice vor fi toate silintele.
   Din fericire, în neamul nostru, în multe priviri, femeia este superioara barbatului: nu înjura, nu bate, nu bea si n-a parasit înca biserica. Asadar, de la femei asteptam sa porneasca îndreptarea. Trebuie sa acordam femeii un fel de matriarhat moral, ca o urmare a matriarhatului de odinioara, pe când barbatul nu se salbaticise înca prin cruda îndeletnicire a vânatorii si prin alte pacate care i-au urmat. Dupa cum odinioara, îmblânzind animalele si cultivând unele plante, ea a fost educatorul genului omenesc, tot astfel si acum, ea se cuvine sa povatuiasca pasii cei dintâi ai copilului. În ce fel?
   Natura însasi arata drumul. Dupa cum pruncul strabate de la zamislire si pâna la completa dezvoltare a trupului toate fazele de odinioara ale speciei sale, de asemenea si în educatie, omul trebuie sa suie toate treptele, pe care s-a suit omenirea de la început pâna azi. Sub ochii mamei, el trebuie sa înceapa a îngriji si a iubi plantele. Plivind cu dragoste un strat de legume si aratând copiilor ei cum firul de ceapa, cartoful, mararul, patrunjelul sau alte verdeturi de folos sufera si mor, daca nu le stropesti la timp, mama da baietelului sau fetitei de lânga ea o mare lectie despre viata. O singura fapta le va spune mai mult decât o suta de vorbe cu privire la grija, mila, prevedere si alte însusiri. De asemenea, curatirea unui pom de omizi sau aratarea unei crengi ramasa fara frunza ori fara roade le va spune mai mult decât toate învataturile din gura despre curatenie si harnicie. Astfel, înainte de a sti ce e cartea si de a fi vazut macar un abecedar, mama poate sadi în inima copilului ei simtiri care îi vor cârmui toata viata si poate împartasi cunostinte, pe care nici o carte din lume nu le-ar putea înlocui. Când, între straturile de legume, micul gradinar va pune si el într-un colt câteva rasaduri si va vedea cum dintr-o iarba cu doua frunzulite se ridica saptamâna dupa saptamâna niste frunze late si crete, apoi un mac rosu ca focul ori dincolo o vinetica, o micsunea, o creita sau alte podoabe care minuneaza ochiul si îmbata mirosul, copilul va pricepe o sumedenie de lucruri, care ramân taina închisa cu sapte peceti pentru cei ce cunosc florile numai din pahar, iar legumele numai din farfurie.
   Dupa marea lectie din gradina, va urma alta tot atât de mare, în curte: îngrijirea si îmblânzirea vietuitoarelor de pe lânga casa. Mama înteleapta (fie ea o muncitoare cu palmele, fie bogatasa bogataselor) va face mult pentru viitorul copiilor ei daca îi va deprinde macar cu îngrijirea cuibului unei closti. Un ou are coaja prea tare; puiul nu poate sa rupa gaoacea si trebuie ajutat sa nu moara înabusit; pe altul, de abia iesit, îl apasa prea tare closca; altul, caci sunt si între lighioile marunte destui nenorociti, s-a nascut cu picioarele strâmbe... Grija si iar grija. Întâi, trebuie pus fiecare puisor la caldura, pâna se usuca; apoi trebuie scosi toti la soare, paziti de uliu, de pisici naravase, de ploi reci... Câte boli, câte primejdii si câti mor! Numai cel ce i-a îngrijit stie ce înseamna o pasare la casa gospodarului. De aceea, copilul, care se îndeamna alaturi de mama lui la astfel de trebusoare potrivite cu puterile acestei vârste, afla o multime de lucruri noi. Puiul cela... care cadea în brânci, iar acum si-a îndreptat picioarele si alearga ca un titirez, e pentru el o lectie de nadejde si de staruinta: vitelul oblojit si vindecat de el, de asemenea; mielul, iedul, catelul ori alt dobitoc îmblânzit de el, venind în graba la chemarea lui... sunt tot atâtea ocazii de a simti lumea dimprejur si a o cunoaste. Munca aceasta în tovarasia mamei îi da copilului cea dintâi dovada pipaita ca stie si el ceva, ca poate ceva, ca are si el socotelile lui cu viata. Fata de aceste fapte traite, nascociri ca cele din cartea de lectura cu ,,Tudorel si Marioara`` sunt lucruri serbede, o mâncare fara gust, fara miros si fara putere de hrana. O mie de cetanii din carte nu-i pot destepta în suflet atâta mila, cât piscuitul unui puisor pe care i l-a furat pisica vecinului! Când baiatul alearga cu lacrimile pe obraz, sa spuna mamei ca Gulerata i-a luat puisorul, se pare ca însusi cerul se va întuneca de atâta nenorocire! Asadar, viata reala, nu cartea îi da ,,lectii de lucruri``, iar viata copilului e mai mult de 99 la suta împrejurul mamei lui. Si, fiindca vrând-nevrând, ea este cel dintâi dascal al copilului, de ea atârna ca mintea lui sa fie îmbogatita si simtirea lui îndrumata. Dimpotriva, a amâna educatia copilului pâna la vremea scolii, închipuindu-ti ca sufletul lui asteapta ca o camera goala, pâna ce învatatorul va sosi cu mobila, e cea mai pagubitoare greseala dintre câte se pot închipui pentru aceasta etate.
   Mamele deci, sa ia seama: ele nasc nu numai trupul, ci si sufletul copilului. Ele sunt cel dintâi si cel mai mare învatator al copiilor. Ceea ce se adauga mai târziu la scoala e foarte putin lucru, fata de ceea ce fapta si vorba din casa parinteasca dau fiecaruia pe drumul vietii, în ,,cei sapte ani de acasa``.
   Iar din acest punct de vedere, e un noroc ca aproape 80 la suta dintre români sunt plugari. Prin felul vietii lor, femeile de la sate au prilej sa dea copiilor o minunata pregatire pentru viata. Ele sunt simbolul muncii. De mica, fetita poarta în brate pe fratii mai maruntei, tinându-le loc de mama. Na-ni, na-ni... taci cu mama!... (Mama e de 6 ori de 7 ani.) Ca fata, ajuta la gospodarie, pazeste vitele, lucreaza la câmp si face toate muncile casei. Ca sotie, e adevarat topor de oase; ea cu copiii... ea la treburi peste zi; ea pregateste hrana seara când se întoarce de la câmp; ea adoarme copiii si vegheaza., când ceilalti ai casei se odihnesc; ea se desteapta cea dintâi dimineata. Munca ei în gradina, în curte, în padure si la câmp e o vesnica învatatura. Cu oarecare bagare de seama, putem da plugarului nostru multe din însusirile care au facut odinioara puterea poporului roman fata de negustorii cartaginezi si greci. Caci, cu toate pacatele si caderile aduse în mare parte de straini, s-a pastrat înca în el destul fond sanatos, mai ales în depinderile femeilor. Un roman cu multa dragoste de plugarie (Varo) spune ca a vazut în Iliria femei, purtând o sarcina de lemne în spate, iar în brate având unul sau doi copii. Strabuna aceea n-a pierit fara urmasi. Pe potecile muntilor nostri, poti întâlni si astazi femei cu furca în brâu, cu copilul în spinare si cu traista sprijinita de umar, întocmai ca la stramosii veniti din Iliria. Atârna numai de noi sa întocmim o crestere cât mai chibzuita si mai vrednica, în mijlocul vietii noastre de plugari. Iar prin lipsa înjuraturii, a brutalitatii si altor scaderi, românca de la tara poate fi un mare sprijin pentru ridicarea unui tineret, care sa ne izbaveasca de urgia în care am cazut.

 

*

   Aici ma astept la o întâmpinare: oare numai sotia plugarului poate fi o mama buna? Numai cea care se pleaca pe un strat de legume si îngrijeste de gaini, de rate, vitei si alte dobitoace, muncind de-a valma cu barbatul, numai ea poate îndruma pe copii catre harnicie, blândete, rânduiala, cinste si celelalte însusiri ale adevaratului om?
   Raspund fara pic de îndoiala, ca nici cea mai buna crestere oraseneasca nu poate înlocui sanatoasa si bogata disciplina pe care o da copiilor activitatea vesnic creatoare a muncitorului de pamânt. Creeaza, se întelege, si croitorul, cizmarul, stolerul si toti mestesugarii din oras; dar creatiile lor sunt mai totdeauna mute: haine si iar haine, ghete si iar ghete, mese si iar mese... de dimineata si pâna seara, de vara pâna iarna. Ce sa mai zici de munca functionarului care sade mereu cu ochii în registre, din care copilul nu câstiga nici un îndemn si nici o înviorare?
   Cu toata larma si miscarea lui, orasul este un cimitir, fata de viata satului, unde natura îmbie mereu pe om la lupta si la observare.
  Dar nici oraseanca nu e atât de lipsita de mijloace educative, daca iei bine seama. Oare cine nu are, chiar în oras, un petic de gradinita spre a semana un strat de legume ori de flori, sau n-are un cotet spre a creste câteva pasari? La nevoie, chiar o colivie poate da mamei prilej sa destepte în sufletul copiilor dragostea pentru vietile dimprejurul casei. Sta deci în mâna oricarei mame adevarate, sa ajute pregatirea unei lumi noi, iar metoda e tot cea veche de la începutul omenirii: munca directa, îngrijirea plantelor si îmblânzirea animalelor, nu vorbele de cicaleala sau citirea cartilor pâna la toceala.
De aceea, fie bogata, fie saraca, femeia din orase care se gândeste la cresterea copiilor sai trebuie din când în când sa ia drumul spre marea ,,Academie de educatie``, care se cheama Satul si Gospodaria sateasca. Mai ales cele care au bucata lor de pamânt si s-au mutat în oras, poarta o mare vina si o mare raspundere. Viciul feminin al luxului, care împinge pe femei catre orase, îndeosebi catre orasele mari, e o cumplita meteahna, care face din femeie o adevarata dusmanca a neamului. Risipa materiala si caderea morala, provocata de lux, e uneori mai pagubitoare chiar decât înjuraturile, betia, brutalitatea si alte pacate barbatesti.
   Iata dovada: mai întâi, ademenita de moda, femeia osândeste portul vechi al parintilor si al stramosilor. Oraseanca porneste înainte, iar pecinginea se întinde apoi si asupra tarancelor. Sunt sate unde barbatul poarta înca suman ori mintean, iar femeia se poceste, punându-si pe cap saluri si alte trente cumparate din târg. Si lucrul acesta are o mare însemnatate nu numai economica, ci si culturala. Caci arta unui popor, împreuna cu limba lui sunt cei doi stâlpi pe care se reazema viata sa nationala. Când un popor îsi pierde portul si limba, e pe vecie pierdut, haina e zidul cel dintâi care-l desparte de straini. Înainte de a auzi glasul strainului, te izbeste îmbracamintea lui, care îti spune ca acela e altfel si altcineva...; te izbeste ca ceva deosebit si mai totdeauna ciudat si chiar suparator, adica în afara de gustul tau. De aceea, cine paraseste haina parintilor îsi paraseste tara (chiar daca ramâne în hotarele ei). Luând portul altuia, te-ai facut robul lui; marturisesti ca gustul lui e mai bun decât al tau, ochiul lui mai ager decât al tau si judecata lui mai puternica decât a ta.
   Si daca ar fi într-adevar asa, n-ai avea nimic de zis, deoarece adevarul trebuie sa învinga totdeauna. Dar ce adevar poate fi în purtarea negrului care se îmbraca cu frac peste pielea goala, închipuindu-si ca-i sta mai bine decât înfasurat cu pânza lui larga, potrivit cu clima calda si cu frumusetea trupului negru? Ce adevar si ce frumusete poate fi în chipul tarancii noastre, care si-a pastrat fota, iar împrejurul capului îsi înfasoara o pocitura de sal cât o ciuturuga, în loc de stergarul alb, care întinereste pâna si fetele zbârcite de batrânete?
  Prin urmare, parasirea portului e o abdicare. Orasele românesti, afara de câteva din Oltenia, Transilvania, Maramures, Bihor si Banat, sunt centre de deznationalizare. Toate privesc catre Bucuresti, orasul cel mai fara caracter al tarii. Iar cele mai fermecate de îmbierile acestui oras sunt tocmai femeile.
   De aceea, nu numai în interesul cresterii copiilor, dar chiar pentru a se mântui pe sine de pacat, oraseanca si, mai întâi de toate, cea bogata trebuie sa se întoarca macar vremelnic cu fata catre sat. Numai viata de la tara o poate scapa din zapaceala si lipsa de caracter etnic în care a cazut. Si fiindca vorbele acestea pot parea aspre, e nevoie sa staruim putin asupra lor.

   Care e deosebirea cea mai hotarâta între taranca adevarata si taranca pe jumatate pocita cu haine orasenesti sau oraseanca înstrainata cu totul în port? Cea dintâi, prin gustul ei format de veacuri în potrivirea cusaturilor si a formelor, îsi poate arata talentul, creând ceva original. Fiecare fata coase cu drag iia cu care va iesi la hora, iar când vin Pastele, ochi sa ai, ca sa privesti... Dimpotriva, taranca neghioaba, care începe a se împopotona cu haine din târg, precum si oraseanca ajunsa roaba modistei, nu mai poate întrece pe altele decât prin punga si închinându-se prosteste jurnalului de moda. Iar urmarea se vede îndata: punga se desarta, gospodaria se îngreuiaza si se cufunda. Cine sa mai marite fetele al caror merit e doar întrecerea în ,,mode`` si deci în cheltuieli? Si cum sa mai reziste ispitelor rele niste secaturi care nu mai produc, ci consuma!
   Alaturi de ruina materiala, vine aproape sigur ruina morala. Prin urmare, putem zice ca femeia care si-a parasit portul, în loc de a fi reazemul unei bune educatii, e, dimpotriva, ucigasul neamului, atât din punct de vedere moral, cât si material.   Femeia mosierului care-si muta gospodaria la oras, e adevarata tradatoare de tara. În loc de a ramâne lânga sateni si a spori munca, adica productia, ea rapeste roadele câmpului spre a le risipi pe lux, nimicind avutia si destramând sufletul. Venirea la oras e, asadar, cel dintâi pas spre expatriere din port, din limba si din mijlocul neamului care te-a nascut.
   De aceea, daca cerem sa se dea femeii vrednicia sociala a matriarhatului de odinioara si, potrivit cu progresele vremii, însarcinarea educatiei, e bineînteles ca aceasta vrednicie nu poate fi acordata roabelor modei, adica înstrainatelor de neam, de limba si de obiceiuri, care formeaza patura cosmopolita. Acestea sunt niste biete frunze uscate, o pleava inutila din punct de vedere national. Si inutila e înca prea putin. Ca si robii tigani de odinioara, care au adus cu ei atâtea obiceiuri spurcate, roabele modistelor raspândesc si ele în masa poporului tot felul de apucaturi primejdioase. Nu. De influenta robilor si a roabelor suntem satui. Numai româncei întoarse cu toata inima spre sat, adica spre obiceiul pamântului, putem sa-i încredintam grija de a ridica o ,,noua generatie``

*

Se poate însa da educatie deplina în sat? Aici vine a doua întâmpinare: vrei sa ma îngropi la tara? Ce fac cu cresterea copiilor? (ipocrizia începe cu acest pseudo-argument). Ce fac cu nevoile mele de o viata intelectuala mai bogata?
Pentru copii, ne-am înteles. Temeiul cresterii lor, adica educatia pâna la 10-12 ani, e neasemanat mai solida la cel crescut în sat decât la copilul oraseanului, care e o biata pasare închisa în colivie. (De altfel, în toate tarile înaintate, scolile fug astazi de orase. Fetele, îndeosebi, ar putea sa nu vada orasul în veci si ar fi cu atât mai destoinice pentru marea lor menire, ca mame si gospodine.) Cât priveste obiectia cu viata intelectuala, fatarnicia e vadita: nu cultura, ci nevoia de lux si obiceiurile rafinate atrag în orase pe cei ce fug din sat ca dintr-un loc de pedeapsa. Iar aici, punem degetul pe rana: lipsa de ocupatii serioase si de ideal moral atât la femeie, cât si la barbat, iata buba cea mai primejdioasa a societatii noastre. De aici izvoraste veninul care otraveste din capul locului educatia tineretului.
   Iar dovada este hotarâtoare. E destul sa amintim ca cei cu avere fug numai de la mosie si din sate, ci fug si din orase însemnate, cum sunt Iasii, Craiova, Galatii, Clujul si altele... Ce lipseste Iasilor? Vechea capitala are un teatru luxos, cum nu se gasesc nici în strainatate, în multe tari; are universitate - lucru destul de rar în orice stat; are biblioteci, muzee, conservator de muzica, pinacoteca, societati de sport s.a., s.a. Si totusi, iesenii fug de Iasi, emigreaza spre Bucuresti pâna si profesorii universitari!
   Argumentul cu nevoia de viata intelectuala e deci o vorba de mântuiala. Altul e adevarul. Daca ar fi vorba de cultura, omul bogat la suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul muntilor sa traiasca o viata sufleteasca foarte bogata. Pentru câtiva lei, poate chema lânga el pe toti filosofii pamântului. Iar de când s-au înmultit mijloacele tehnice în popularizarea operelor de arta, poti avea la îndemâna vederi de tablouri si alte raritati, de care înainte vreme nu se învredniceau nici regii. Ce sa mai zicem de radio care îti da zilnic concerte si-ti spune ce se petrece pe toata fata pamântului!
   Dar, înca o data, nu de asta e vorba; nu de stiinta de arta si de filosofie, ci de lux si de ademenirile traiului rafinat, inevitabile pentru cel care are avere, fara sa aiba însa si o ocupatie serioasa în viata. Caci de-ar avea în adevar dragostea muncii si un ideal moral, si-ar da seama ca scena pe care se poate ridica cineva la cea mai mare distinctie e tocmai satul. Un mosier, care salta prin fapta si vorba lui un colt de tara, e un mare reformator, ca si învatatul apostol Paul sau alti oameni cu chemare divina pe pamânt. Iar femeia lui, în loc de a se chinui sa se ia la întrecere în moda cu heterele sau sa cheltuiasca nebuneste spre a trece drept ,,regina`` adunarilor deochiate, numite baluri, ar putea fi, fara nici o cheltuiala, suverana adevarata a femeilor unui sat întreg.
   Dar, pentru asta, trebuie ideal moral singura unitate de masura a valorii si a culturii cuiva. Iar fata de acest criteriu, pentru orice femeie, care a îngaduit sotului ei sa-si mute gospodaria de la sat la oras, chestiunea se pune astfel:
   Ori tine într-adevar la copii, si atunci nu-i decât un drum: sa se întoarca grabnic la viata de sat, lânga mosia ori petecul sau de pamânt; ori nu tine, si atunci însusirile ei negative: lipsa de înjuraturi, de betie si de brutalitate sunt de putin folos caci devine si ea, cu vremea, un element negativ si chiar primejdios în cresterea copiilor, înconjurati de toate ispitele orasului.
   Întrebarea e: mai poate românca îndrepta raul printr-o noua educatie data tinerei generatii? Si de unde anume ar trebui sa porneasca initiativa? Marturisim ca nu ne putem gândi aici la asa numitele asociatii feministe. N-avem nici o nadejde în femeia masculina, care îsi bate capul cu egalitatea sexelor, cu masinaria votului si de alde astea.
   Asemenea, nu nadajduim nici în creatura subfeminina care traieste numai pentru a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere, se desteapta, respira, se bucura si se întristeaza dupa evanghelia croitoreselor. Aceasta categorie e neasemanat mai rea chiar decât femeia cu apucaturi masculine. Astfel de femei sunt la fel cu salbaticii din padurile Africii si Americii. Ca sa te încredintezi, e destul sa citesti în descrierile de calatorie, cum acei salbatici se mânjesc cu unsori albe sau rosii, sau de alte culori; cum îsi vopsesc parul; cum îsi gauresc urechile, buzele si nasul; cum se piaptana, aci gramadind parul în crestet, aci ducându-l la ceafa, aci întorcându-l spre tâmple si sucindu-l în fel de fel de chipuri.
   De la ratacirile acestea ale modelor salbatice, femeia n-a putut trece nici azi la o viata cuminte. De altfel, pâna mai ieri, chiar si barbatii se împopotonau sa le plângi de mila. Ce peruci pe cap! Ce funte la genunchi! Ce de horbote la mâneci si la guler! Ce de marafeturi si de împiestritaturi!... Dar, de o suta si ceva de ani, smintelile astea s-au dus de la barbati. Singure femeile fara ocupatie le mai pastreaza. Ca si bakairii si zulusii sau alti salbatici, ele se mânjesc înrosindu-si buzele, înnegrindu-si sprâncenele, sulemenindu-si fata si pieptul, pe care-l dezgolesc, ca tiganii... De la barbaria murdara de odinioara, am trecut la barbaria pudrata de azi, care, în fond, e tot o murdarie.
   Prin urmare, de la unele ca acestea, nu se poate astepta vreo îndreptare. Sunt însa femei, carora li se poate încredinta iarasi rolul matriarhatului; sunt cele care muncesc si stiu a pretui munca. Astfel de femei au facut mai întâi un progres însemnat în îmbracaminte. În loc de a schimba de patru-cinci ori pe an, iar uneori de patru-cinci ori pe zi costumele, aci scurtându-le pâna la genunchi, aci lungindu-le ca pe o coada de sarpe si târându-le pe jos, femeile acelea îsi lucreaza singure o parte din haine si au ajuns sa se îmbrace într-un chip potrivit cu nevoile vietii. Mamele, bunicile si strabunicile lor le-au lasat modele de îmbracaminte, la care femeia harnica îsi arata desteptaciunea si talentul, îmbinând doar culorile si iscodind cusaturi si alesaturi mai frumoase. Si, cum nu se pocesc la port, dupa cheful strainilor, de asemenea nu-si slutesc nici fata cu sulimane si otravuri. Ele stiau ca obrazul cel mai frumos e cel spalat cu apa, nu spoit cu dresuri; piciorul cel mai frumos nu e cel bont, ca al chinezoaicelor, ori cocotat pe catalige, ci acela care a crescut slobod, deoarece adevarata frumusete e a sanatatii, nu a simulacrului si a minciunii.
   În femei ca acestea ne punem noi toata nadejdea unei cresteri mai bune a tinerelor odrasle. Fiind scapate da faza barbariei, ele vor putea duce si pe copii repede spre o viata de harnicie si vrednicie. Vatra, masa si casa lor va fi ca un altar, caruia si barbatul si copiii îi dau roata cu dragoste si respect. Numai unor astfel de femei, sfintite prin munca de toate zilele si înteleptite de încercarile vietii, li se poate acorda matriarhatul moral. Fiecare pas al lor e cugetat, deoarece ele îsi dau seama ca nu numai vorba si purtarea lor, ci si lucrurile dimprejur, pâna si cele neînsufletite, înrâuresc cugetul si simtirea celor din casa. Numai femei ca acestea vorputea ridica neamul românesc din greutatile în care se zbate acum.
   Raposata regina Elisabeta a zis cândva: viitorul tarii îl tese femeia. E atât de adevarat, încât nu ne sfiim a afirma ca adevaratul caracter al unui popor se vede mai mult în femeie, decât în barbati. Între matroana romana si femeia greaca, deosebirea era nu se poate mai simtita. Dar, ca sa nu gresim cumva, luând exemple din vremuri de mult trecute, e destul sa privim la popoarele de azi.
   Cum e francezul? Care sunt însusirile lui cele mai caracteristice? De vom raspunde ca este inteligent, econom, vioi... poate fi dupa disputa. Inteligenti sunt si englezii, vioi - italienii, economi - olandezii etc. Daca vom zice însa ca franceza e cocheta, nimeni nu va tagadui ca am nimerit o însusire, pe care nici o alta femeie din lume nu i-o poate disputa. De altfel, vorbele ar fi de prisos. Suveranitatea Parisului în chestie de mode feminine e un fapt. O Pompadour, o Dubary si atâtea altele care umplu cronica regalitatii franceze sunt tipuri istorice. Cu totul astfel ni se înfatiseaza femeile altor neamuri. Italianca e, întâi de toate, o fiinta cu pasiuni violente. (Julieta amesteca iubirea cu moartea). Englezoiaca e voluntara. Nu e o întâmplare ca din neamul englez a iesit o regina ca Elisabeta si o lady Macbeth. Cât despre Margareta din Faust e semnificativ ca Goethe ne-o înfatiseaza lipsita de orice urma de artificiu. Ingenuitatea si simplitatea erau, pâna mai ieri, însusirile tipice ale poporului german; aceasta explica si faptul ca pedagogia a fost pâna de curând o stiinta germana. Caci, fara duiosie si ingenuitate, nimeni nu se poate apropia de sufletul copiilor. Pestalozzi e o dovada. ,,Mama mea, zice el, se jertfea pentru educatia copiilor ei...``, iar alaturi de mama, marele pedagog pune îndata minunata figura a Barbarei Schmid, o servitoare cu suflet de apostol. ,,Iubirea acestei slujnice catre copiii fara tata ai stapânei sale, pe care o slujea cu adevarat din toata inima, o adusese la atâta lepadare de sine, încât s-a lipsit de un maritis bun``. Toata dragostea ei si-o revarsa asupra copiilor pe care îi îngrijea nu numai trupeste, ci cauta sa le destepte si sufletul, atragându-le luarea aminte asupra tuturor lucrurilor care puteau sa-i intereseze.
   Câta deosebire între Rousseau, care recomanda pentru cresterea copilului un guvernor, si Pestalozzi care, crescut de maica-sa si de biata Babely, cum îi zicea el servitoarei, îsi pune toata încrederea în femeia din popor, pentru a da o îndrumare într-adevar sanatoasa copilaretului unei tari!
   Gândul acesta al lui Pestalozzi ni se pare adevarat, chiar daca observarile de mai sus asupra caracterizarii unui neam prin femei ar fi neexacte. Deoarece, bune sau rele, femeile sunt temelia educatiei în fiecare generatie; asa ca, chiar daca ele n-ar fi încoronarea istorica a fiecarui popor, sunt cel mai putin începutul înaltarii, ca si al caderii lui. E un mare simbol faptul biblic ca însusi Iisus, în loc de a veni pe norii cerului, sa curete pamântul cu tunete si trasnete, a venit ca prunc omenesc, în casa unui muncitor si sprijinit pe bratele unei fecioare.
   Iubire si munca, copil si femeie, iata calea spre izbavirea din pacat. Dar, pentru aceasta mai trebuie înca un lucru: viziunea limpede a unui ideal, fara de care nu i se poate încredinta matriarhatul moral.
   Gasim acest ideal macar la femeia muncitoare? Sau, daca nu-l are nici ea destul de clar în minte, cine sa i-l dea?