MISCAREA LEGIONARÃ SI CREDINTA STRÃMOSEASCÃ
Pr. VICTOR MOISE
CRESTINISM SI NATIONALISM
Relatiile dintre Miscarea Legionarã si Bisericã sunt bine precizate si toatã suflarea româneascã a putut sã le cunoascã pe viu din scrierile conducãtorilor legionari, din viata si activitatea lor timp de mai bine de 12 ani în tarã si apoi timp de 50 de ani în toatã lumea pe unde au fost fugãriti.
Dar, pentru cã Miscãrii Legionare i s-a pus pumnul în gurã, lanturi la mâini si la picioare, pistol în tâmplã si în ceafã si streang la gât, dusmanii ei, ai Neamului si ai Bisericii au debitat minciuni grotesti sub care adevãrul a fost asfixiat.
Întru întâmpinarea acestei necesitãti, editura “Vremea” scrie pe coperta a IV-a a cãrtii Menirea Nationalismului a comandantului Horia Sima, urmãtoarele : “timp de jumãtate de veac poporului român i-a fost refuzat accesul în informatie. Adevãrul istoric a fost cenzurat, deformat si transformat într-o unealtã ideologicã” (1). Nu este suficient sã recunoastem cã am fost dezinformati, trebuie sã spunem adevãrul si sã facem ca el sã fie cunoscut, în primul rând de generatiile tinere, de intelectuali, ca sã-l aibã în vedere în structurarea idealului lor, în formularea crezului generatiei lor (2), si apoi pentru ca acest adevãr sã serveascã la “restructurarea completã a demnitãtii românesti” (3), demnitate grav afectatã de miseliile în care a fost ascunsã.
Pe minciunã nu se poate construi nimic trainic si Neamul nostru are nevoie de constructii trainice. Temeliile viitoarelor constructii românesti trebuie asezate pe stânca adevãrului, nu pe nisipul instabil al minciunilor.
Miscarea Legionarã lucreazã numai cu adevãrul, chiar dacã trebuie sã plãteascã acest lux cu pret de sânge. Legionarii stiu de la Domnul Iisus Hristos cã adevãrul îi va face liberi (In.8.32), si mai stiu de la Sf. Ap. Pavel cã cei care stau împotriva adevãrului “sunt oameni stricati la minte si netrebnici pentru credintã” iar “nebunia lor va fi vãditã tuturor” (2 Tim.3.8-9).
Iar subsemnatul, în anul 1994, în România zilelor noastre, împreunã cu psalmistul “din neam în neam voi vesti adevãrul tãu cu gura mea” (si cu scrisul) (Ps.99.2), chiar dacã, la noi, adevãrul umblã tot cu capul spart.
Miscarea Legionarã este o formatie politico-socialã nationalistã si nationalismul sãu a fost socotit, pe nedrept, ca incompatibil cu credinta crestinã. Acesta este aspectul pe care trebuie sã-l lãmurim pentru o cât mai bunã întelegere a celor ce au fost si a celor care vor urma.
Cuvântul “nationalism” s-a nãscut si a crescut din cuvintele “natie” si “neam”. Or, prin aceste cuvinte noi exprimãm o realitate si anume “o mare comuniune de dragoste si de destin” (4). Fiind o comunitate de dragoste si de destin, nationalismul nu este ceva artificial, ceva adãugat, ci “o realitate datã, o stare de spirit a unui popor” (5). Neamurile nu sunt o inventie, ceva artificial, ci realitãti.(6).
Comuniunea de dragoste se exprimã prin limba comunã, prin obiceiurile, prin portul, prin cultura specificã, iar destinul comun dã aceeasi directie neamului în functie de nãzuinte, de destinul trasat de Creator.
Pentru ca nationalismul sã nu esueze în egoism si în ura fatã de alte neamuri, ca sã nu devinã sovin, credinta crestinã este o necesitate.
Pentru ca nationalismul sã poatã rezolva problemele cele mai grele, care-i depãsesc posibilitãtile naturale, el are nevoie de credinta crestinã care asigurã ajutorul divin. Asa se explicã afirmatia teoreticienilor nationalismului cã “spiritualitatea nationalistã este inseparabilã de misterele ultime ale existentei noastre, asa cum au fost ele revelate lumii de Hristos” (7). Si astfel conducãtorii Miscãrii Legionare declarã cã “nu poate exista nationalism fãrã crestinism” (8). Dezmintind învinuirea de sovinism, nationalismul crestin “vede în existenta fiecãrui popor un miracol si considerã creatiile popoarelor un dar divin” (9). Nationalistii se aseamãnã cu acei gospodari tineri si harnici care fãcându-si o bunã stare materialã, o gospodãrie prosperã, nu afecteazã cu nimic pe ceilalti gospodari din sat.
Ceea ce este unic la Miscarea legionarã si o deosebeste de absolut toate miscãrile nationaliste din lume, este faptul cã ea este structuratã pe învãtãtura crestinã, ea valorificã mai ales traditia crestinã româneascã (10), cã ea valorificã prin ideologia si prin practica sa învãtãtura Domnului nostru Iisus Hristos ; cã-si propune realizarea crestinului autentic, cã descoperã sufletul natiunii si cã formuleazã drept scop al luptei sale mântuirea crestineascã a Neamului românesc, si cã are ca punct final învierea Neamului în Împãrãtia lui Dumnezeu.
Apreciind valoarea crestinismului în lupta de refacere a societãtii românesti, Petre Tutea ne cere sã fim crestini si pe urmã români. Si memorând calvarul sãu si al camarazilor sãi din închisorile comuniste ca si neocomunismul care a furat revolutia, el constatã cu durere cã “e foarte greu acum sã fii român” (11). Ca sã nu ne descurajeze, ne propune o formulã minimalã : “Dacã suntem crestini iesim din impas prin forta Bisericii Crestine si prin geniul politic al poporului român” (12).
Doctrina legionarã, în fundamentele ei, este o nouã conceptie asupra lumii si a vietii (13), ea oferind “o nouã orientare spiritualã în viata neamului nostru” (14).
Adevãratii legionari au trãit crestinismul la cote foarte înalte, ca niste cãlugãri care s-au supus la o viatã asprã.
Mai mult decât crestinii obisnuiti, ei s-au adâncit în mistica crestinã, au trãit unele dintre voturile monahale, au ajuns la extaz si s-au învrednicit de a se jertfi pentru Hristos.
Asa dupã cum nu orice crestin poate îndeplini voturile monahale, nici orice român nu poate deveni un legionar. Asa cum cãlugãrii nu dispretuiesc pe cei ce trãiesc în viata de familie, în lume, nici legionarii nu-i jignesc pe ne-legionari, ci îi iubesc si îi ajutã si se jertfesc pentru binele lor.
Ca sã scoatem în evidentã seriozitatea cu care legionarii întâmpinã viata, vom prezenta jurãmântul depus de legionari pe trupurile martirilor Ion Mota si Vasile Marin.
“Noi însine jurãm :
-Sã trãim în sãrãcie, ucigând în noi poftele de îmbogãtire materialã.
-Sã trãim o viatã asprã si severã, cu alungarea luxului si a îmbuibãrii.
-Sã înlãturãm orice încercare de exploatare a omului de cãtre om.
-Sã jertfim permanent pentru tarã” (15).
Aceastã viatã jertfelnicã la care s-au angajat legionarii prin jurãmânt este cerutã si de Domnul nostru Iisus Hristos. “Dacã voiesti sã fii desãvârsit, du-te, vinde averea ta, dã-o sãracilor, si vei avea comoarã în cer, dupã aceea vino si urmeazã-Mã” (Mt.19.21).
Si totusi, în locul evidentei, Miscarea Legionarã este socotitã ca necrestinã, iar de altii ca o sectã religioasã.
Propaganda de defãimare a Miscãrii Legionare vine de la cei care fac rãu si pe care MiscareaLegionarã îi incomodeazã. Acestia sunt cei vizati si de Mântuitorul : “Lumina a venit în lume si oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina, cãci faptele lor erau rele. Cãci oricine face rele urãste Lumina si nu vine la Luminã pentru ca faptele lui sã nu se vãdeascã” (Îm.3.19-20).
Înfiorat de aceastã campanie de defãimare a Miscãrii Legionare, Mircea Eliade scria : "“Dacã ar fi trãit astãzi Eminescu, ar fi fost considerat hitlerist si fascist. Antisemitismul si nationalismul sãu feroce ar fi stârnit împotivã-i cohorte de critici si de moralisti, ar fi astãzi coplesit de injurii, de calomnii, de intrigi. Mihail Kogãlniceanu ar fi fost un barbar, Vasile Conta un hitlerist inconstient, Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel mai de pe urmã huligan” (16).
Acesti defãimãtori care “se tulburã” cã legionarii tineau într-o mânã crucea si în cealaltã pistolul, se vede cã n-au de unde sã stie cã si Stefan cel Mare a luptat împotriva invadatorilor si si-a apãrat tara tinând într-o mânã crucea si în cealaltã palosul, si totusi Biserica l-a trecut în rândul sfintilor.
Atasamentul legionarilor fatã de Bisericã nu trebuie apreciat dupã declaratiile celor care iubesc întunericul, ci el poate fi apreciat dupã ceea ce au fãcut, ceea ce fac si ceea ce au declarat întemeietorii Miscãrii Legionare. Si în privinta aceasta mãrturisirea Cãpitanului este clarã si mai presus de orice discutie, este sublimã : “Cred în superioritatea nepieritoare a principiului Bisericii Crestine”. “Biruinta vesnicã si adevãratã este biruinta nãscutã din martiriu” (17). Dar problema trebuie pusã în cadrul sãu larg. Preotii binecuvinteazã cu mâna lor armele celor care pleacã la rãzboi. Ei merg în fruntea armelor celor care pleacã la rãzboi. Ei merg în fruntea armatei si îndeamnã trupele “sã lupte, sã reziste, sã tragã” (18). Este vorba de rãzboiul drept, de apãrare. În cadrul acestui serviciu de sfintire a armelor se citeste psalmul 34 cu cuvintele : “Sã nu se bucure de mine cei ce mã dusmãnesc pe nedrept, cã mie de pace îmi grãiau si asupra mea viclesuguri gândeau” (19). “Sã fie rusinati si înfruntati deodatã cei ce se bucurã de necazurile mele” (20). Secere prin rugãciune ca armele binecuvântate sã-i înspãimânteze si sã-i înfricoseze pe vrãjmasi (21). În cea de a doua rugãciune se face amintire la lupta lui Avraam si a lui Ghedeon, de David. “Iar pe ostasii nostri fã-i puternici pretutindeni si împrãstie dusmanii” (22). La stropirea cu apã sfintitã se dã binecuvântarea pentru ca sã se pogoare si sã fie asupra armelor acestora, si asupra celor care le vor purta, spre pãzirea si apãrarea adevãrului lui Hristos (23). Ierarhul sau preotul care sfinteste armele se adreseazã ostasilor stropindu-i cu apã sfintitã : “Îmbãrbãtati-vã si sã se întãreascã inimile voastre ca sã biruiti pe vrãjmasii vostri, avãnd nãdejde în Domnul” (24).
Deci, dupã învãtãtura Bisericii se poate tine într-o mânã crucea si în cealaltã arma, iar ostasul care ucide pe inamic nu-i un criminal, ci un viteaz care primeste si o decoratie.
Nu ni se cere decât sã întelegem cã si legionarii sunt niste ostasi care-si apãrã Tara, Neamul si Credinta cu vitejie, cu eroism, folosindu-se de armele ce le au la îndemânã.
Sã nu uitãm cã în vara anului 1940 România fusese ciopârtitã si continua sã fie amenintatã de Rusia bolsevicã !
Ca si crestinismul în primele veacuri, Miscarea Legionarã a fost prigonitã.
În cadrul ei s-a adeverit cuvântul lui Hristos : “Dacã pe Mine M-au prigonit, si pe voi vã vor prigoni” (În.15.20). Prigoana n-a constituit o sperietoare pentru legionari ; ei se asteptau la o astfel de reactie. Sf. Ap. Pavel îi scrisese de mult ucenicului sãu Timotei, si legionarii stiau din sedintele lor în care studiau Noul Testament, avertismentul cã “toti care voiesc sã trãiascã cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniti” (2 Tim.3.12). Recunoasterea acestei realitãti dure n-a speriat pe nimeni. Îndemnul care a fãcut sã vibreze inima lui Timotei si a legionarilor este dat tot de Marele Apostol : “Luptã-te lupta cea bunã a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat” (1 Tim.6.12). În lupta cea bunã a credintei s-au mistuit ca torte vii legionarii.
Doctorul în drept, Ion I. Mota, eroul de la Majadahonda, în deplin acord cu cuvintele Sf. Ap. Pavel, s-a angajat pe drumul jertfei, iar declaratia sa sfintitã cu sângele sãu. El scrie : “Vom urca Golgota, oricât de grozavã ar fi. Vom cãuta sã urcãm întregul Neam pe ea, siguri fiind cã vom învia, biruind dsãvârsit, chiar de-ar fi sã murim” (25). Nu vrem sã prezentãm ostentativ meritele, jertfele legionarilor, dar, în fata celor care blameazã Miscarea Legionarã, ne vedem siliti, noi care cunoastem direct Miscarea Legionarã, noi care am fãcut parte din aceastã organizatie, sã mãrturisim ceea ce am trãit, ceea ce ne-a învãtat aceastã organizatie. Este normal ca într-un conflict sã asculti pãrtile ( audiatur et altera pars) si sã tii seama de ceea ce declarã cel împricinat.
Cei de demult, ca sã limpezeascã niste lucruri, l-au întrebat pe Sfântul Ion Botezãtorul : “Ce spui tu de tine însuti ?” (În.1.22).
Deci, si eu, asemeni proorocului, voi mãrturisi adevãrul si voi face adevãrul si voi face face judecãti de valoare în numele Domnului nostru Iisus Hristos. “Judecata Mea este dreaptã pentru cã nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (În.5.30).
Relatiile Miscãrii Legionare cu Biserica se aseamãnã cu cele douã fire ale mãrtisorului care sunt rãsucite si care dau farmec unul celuilalt.
“Crestinismul nu poate fi ignorat de Miscarea Legionarã pentru cã el este un punct de convergentã al tuturor idealurilor omenesti” (26). Si Miscarea Legionarã si-a propus sã-l ridice, sã-l valorifice pe român în toatã complexitatea sa, sub toate aspectele vietii sale. Si totusi, crestinismul este o religie, iar Miscarea Legionarã este o organizatie politico-revolutionarã structuratã religios, dar nu o miscare religioasã, o sectã” (27), diferentiere peste care nu se poate trece.
Miscarea Legionarã nu practicã un crestinism în paralel cu Biserica Ortodoxã, nici nu-si orienteazã trãirea crestinã împotriva Bisericii, ci simplu, ea se foloseste de dumnezeiasca învãtãturã a Bisericii ca o fiicã supusã si smeritã a Bisericii. Aceastã structurare religioasã a Miscãrii Legionare se datoreazã convingerii cã “spiritul religios rãmâne una din marile constante ale omului” (28). Miscarea este o scoalã, ea face educatie, ea “îndeplineste o înaltã functie educativã în viata neamului nostru” (29). Tocmai în acest deziderat se aflã necesitatea educatiei, a scolii. Acest om nou plasat în mijlocul colectivitãtii românesti va constitui punctul de plecare al unei mari transformãri spirituale în viata neamului nostru (30).
Ca scoalã a caracterului, Miscarea legionarã este o aspiratie spre perfectiune, iar legionarul devine viu “numai în mãsura în care face progrese pe drumul desãvârsirii interioare” (31). Crearea acestui om nou se realizeazã potrivit antropologiei crestine.
Întemeietorul Miscãrii legionare, în Cãrticica sefului de cuib declarã fãrã echivoc rosturile educative ale Miscãrii Legionare : “Miscarea Legionarã înainte de a fi o miscare politicã, teoreticã, financiarã, economicã, etc., de formule, este o scoalã spiritualã, în care dacã va intra un om, la celãlalt capãt va trebui sã iasã un erou” (32). Si, pentru a sublinia acest caracter de scoalã, Cãpitanul repetã : “Miscarea Legionarã are mai mult caracterul unei mari scoli spirituale” (33). Completareaacestui tablou de scoalã spiritualã cu profil original o face prof. univ. dr. Vasile Cristescu, martirizat pentru credinta sa. “Legiunea vine astãzi ca o miscare de avânt si tinerete, de entuziasm si disciplinã ostãseascã. Sub scutul religiei noastre strãmosesti, ea cheamã la luptã pentru întronarea unei vieti noi de cinste si dreptate” (34).
Miscarea Legionarã nu face o educatie oarecare, nu se inspirã din cine stie ce filozofi, nu se conduce dupã cine stie ce pedagogi strãini, ci “face educatie sub scutul religiei noastre strãmosesti”. Prin aceasta Miscarea Legionarã valorificã tot trecutul nostru national si cautã omenia si istetimea si puterea de muncã a strãbunilor. Educatia care se fãcea în taberele de muncã organizate de legionari a fost atât de reusitã încât a entuziasmat si pe venerabilul profesor universitar Simion Mehedinti-Soveja, care sub vraja acestui miracol a scris cartea Crestinismul românesc.
În omul format de scoala legionarã îsi pune nãdejdile Cãpitanul. “Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptãtii -cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet- va duce neamul nostru pe cãile mãririi lui” (35).
Ca scoalã a caracterelor, Miscarea Legionarã a însemnat nasterea unei noi stãri de spirit (36), adicã “înãltarea omului pe treptele vietii si ale moralei crestine, ca mijloace de a redresa Neamul si Tara” (37). În contrast cu oamenii formati de aceastã scoalã, politicienii rãmân niste pigmei care umblã dupã afaceri necinstite si care cautã puterea politicã pentru a se înfrupta din avutul tãrii.
Acestor politicieni verosi, care n-au nimic sfânt, trebuie sã li se arate cã pentru legionari “politica înseamnã religie” (38).
Religia si politica au fost socotite douã activitãti care nu pot fi îndeplinite de aceeasi persoanã si s-a ajuns la decizia ca oamenii Bisericii sã nu facã politicã. În cursul istoriei bisericesti oamenii politici s-au amestecat în treburile Bisericii, iar oamenii Bisericii s-au amestecat în treburile politice. Cele douã formule au fost denumite ca “cezaropapism” si “papocezarism”.
Dacã oamenii Bisericii fac politicã necinstitã, pentru interese personale, e mai bine sã nu facã politicã. Dacã însã oamenii Bisericii îsi fac din politicã o religie, prin care sã înnobileze viata cetãtii, ei sunt datori sã o facã. Preotul este si cetãtean nu numai crestin. Binele cetãtii, realizat printr-o politicã cinstitã, face viata enoriasilor sãi mai bunã, mai usoarã, mai fericitã.
O conducere politicã votatã de credinciosi în necunostintã de cauzã poate aduce mari prejudicii Bisericii.
Fãrã sã candideze, fãrã sã militeze pãtimas într-un partid politic, preotul -ca intelectual- este în mãsurã sã le explice credinciosilor cu ce persoane sau partid sã voteze. Este profund dãunãtoare neutralitatea preotului fatã de viata socialã. Enoriasii lui vor plânge sau se vor bucura ; ei au dreptul nu numai la o asistentã spiritualã ci si la una socialã si materialã.
Dacã pentru legionari înseamnã religie, preotii sunt datori sã sustinã, sã apere aceastã religie, care cere competentã, dreptate, adevãr, care se jertfeste pentru binele concetãtenilor.
Acolo unde legionarii nu pot birui cu forte naturale, ei, prin rugãciune, cer ajutorul lui Dumnezeu, cer lucrarea harului, a puterii Duhului Sfânt. “Marile disponibilitãti lãuntrice nu devin active decât în stare de har. O existentã creatoare trebuie sã facã apel la ajutorul Duhului Sfânt. Harul trebuie asociat permanent lucrãrii noastre” (39). Legionarii recunosc cã “existã o fortã de sus în jos care descoperã indivizilor ce asteaptã neamul de la ei, ca sens de realizare a istoriei lui” (40).
În celebrul sãu articol La icoanã , Ion Mota gãseste urmãtoarea concluzie : “Deci la El, la Dumnezeu, la harul Sãu am alergat pentru a primi scânteia vietii pe care sã o dãm neamului nostru condamnat” (41).
Însãsi denumirea de “LEGIUNEA ARHANGHELUL MUHAIL” spune ce doreau întemeietorii Miscãrii Legionare si anume : credintã, încredere în ajutorul lui Dumnezeu care va pedepsi pe pãcãtosi prin sabia de foc a Arhanghelului Mihail.
Credinta, încrederea în ajutorul de sus au fãcut ca “toate steagurile legionare sã poarte pe ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Vãcãresti” (42). În curãtenia sufletului lor acesti tineri legionari fãceau de gardã zi si noapte la icoana Arhanghelului (43).
Este atât de mare credinta legionarilor, este atât de evidentã smerenia lor, este atât de luminoasã gândirea lor, cã nu poti decât sã-i admiri. Iatã o dovadã : “Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii Crestine este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfectiunea si sublimul. Nu putem coborî aceastã linie pentru a explica faptele noastre” (44). “Noi tindem cãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea atât cât ne permite greutatea pãcatelor. Rãmâne de vãzut cât am putut, prin eforturile noastre pãmântesti, a ne înãlta cãtre aceastã linie” (45).
Ca sã ne bucurãm de frumoasa împletire a firului de mãrtisor, sã comparãm declaratia lui Corneliu Zelea Codreanu cu mãrturisirea Sf. Apostol pavel. “Stiu cã legea e duhovniceascã” (Rom.7.14), cãci “nu fac binele pe care îl voiesc, ci rãul pe care nu-l voiesc” (Rom.7.19), cãci “dupã omul cel lãuntric mã bucur de legea lui Dumnezeu, dar vãd în mãdularele mele o altã lege, luptându-se împotriva legii mintii mele si fãcându-mã rob legii pãcatului. Om nenorocit ce sunt. Cine mã va izbãvi de trupul mortii acestuia ?” (Rom.7.22-24).
Cãpitanul nu amestecã planurile diferite pe care se situeazã Biserica si viata legionarilor. El respectã ordinea lucrurilor, si pe temelia învãtãturilor crestine el zideste tot edificiul scolii sale, cãci stie cã “crestinismul nu poate fi eliminat din domeniul politicului” (46).
Iatã pentru ce “crestinismul ne este specific nouã legionarilor”, va scrie printul Alecu Cantacuzino (47).
Biserica, în care se încadreazã smerit legionarul, este trupul lui Hristos (Ef.1.22-23)(Col.1.18) este un organism viu care pulseazã de 2000 de ani lucrarea Sfântului Duh, organism divino-uman care cheamã toti oamenii sã se înalte pe treptele desãvârsirii : “Eu am venit ca lumea viatã sã aibã si din belsug s-o aibã (În.10.10). Belsugul de viatã nu se poate realiza fãrã Hristos si în afara Bisericii Sale. Or, “viziunea legionarã a realitãtii este o formulã care cuprinde întreaga manifestare de viatã, asa cum se încadreazã ea în istorie” (48). Aceastã viziune n-ar cuprinde întreaga manifestare a vietii dacã n-ar lua în seamã crestinismul care “este o mentalitate realistã” (49). Acest realism al crestinismului cuprinde viata în totalitatea ei, în toatã extensiunea ei în timp si spatiu. În virtutea acestui realism vom lua în seamã si fruntariile-granitele neamului si istoria lui. În materie de istorie Miscarea Legionarã include si viitorul, nu numai trecutul si prezentul (50).
Pentru legionari Biserica reprezintã si viata de aici, dar si cea de dincolo de moarte. “Biserica reprezintã fata pãmânteascã a cerului, viata de dincolo, care se dezvãlui vietii de aici” (51).
Ca si Biserica, Miscarea Legionarã opereazã cu iubirea. Profesorul Nae Ionescu face o paralelã între Bisericã si Neam. “Biserica este comunitatea de iubire în care crestinul îsi desfãsoarã viata sa religioasã, asa cum neamul este comunitatea de destin în care românul îsi desfãsoarã activitatea sa politicã, socialã si chiar moralã” (52).
Legea dumnezeiascã a dragostei este postulatã de legionari ca reglementatoare si a raporturilor dintre natiuni (53), desi ei sunt acuzati de sovinism si de antisemitism. Dupã Sfânta Sa Înviere, Iisus le-a poruncit ucenicilor Sãi : “Mergând învãtati toate neamurile”, “învãtându-le sã pãzeascã toate câte am poruncit vouã” Mt.28.19-20).
Normele etice de viatã legionarã nu sunt decât precepte crestine. Întemeietorul Miscãrii Legionare consemneazã : “Cele dintâi norme etice în viata legionarã, pe care noi le respectãm cu severitate sunt : curãtenia sufleteasc, dezinteres în luptã, avânt, credintã, muncã, ordine, ierarhie, disciplinã” (54). Elementulmoral crestin, spiritualitatea interioarã eroicã si asceticã, sunt “pietrele fundamentale ale operei legionare” (55).
Mistica crestinã pe care o trãieste Miscarea Legionarã este rãsãritã din tãrâna româneascã (56), este un produs divino-autohton.
Îndemnul la credintã a venit din strãfundul veacurilor. Acest îndemn a fost pus în valoare si de profesorul Nae Ionescu prin sfaturile adresate fiecãrui tânãr ascultãtor al conferintelor si al cursurilor sale. “Cautã-te pe tine însuti cu sinceritate, cu îndrãznealã, si vei vedea cã tu esti în altã parte decât în tine ; te vei gãsi sub umbra lui Dumnezeu” (57).
Cãpitanul sublinia cã “legionarul începe oeice muncã cu gândul la Dumnezeu si-i multumeste la ajungerea scopului urmãrit” (58).
Un alt legionar de frunte sublinia importanta credintei în viata tineretului. “Noi, tineretul român, exaltãm mai cu seamã credinta crestinã si nationalã, virtutile de dreptate si omenie si de noblete ale sufletului românesc” (59).
Credinta, ca “încredintare a celor nãdãjduite si ca dezvelire a lucrurilor celor nevãzute” (Evr.11.1), este prezentã în toate sedintele legionare, împletindu-se cu rugãciunea si cultul mortilor.
Credinta a dat puteri supranaturale legionarilor din temnite, iar cei care au fost ucisi de gloantele dusmane,
Prin credintã, legionarii “au suferit batjocori si bici, ba chiar lanturi si închisoare, au fost tãiati cu fierãstrãul, au murit ucisi de sabie, au pribegit în piei de oaie si în piei de caprã, lipsiti, strâmtorati, rãu primiti. Ei, de care lumea nu era vrednicã, au rãtãcit în pustie si în munti si în pesteri si în crãpãturile pãmântului. Si toti acestia care prin credinta lor au fost de pomenire, n-au primit ce le fusese fãgãduit, pentru cã Dumnezeu rânduise pentru ei ceva mai bun” (Evr.11.36-40). Acest text al Noului Testament poate fi comparat cu memoriile scrise de supravietuitorii închisorilor comuniste.
Dintre miile de martiri legionari sã amintim numai pe Valeriu Gafencu, denumit chiar de cei împreunã cu el întemnitati “sfântul închisorilor” (60).
Legionarii au fost niste viteji care au înfruntat moartea ; ei s-au socotit ostasi angajati în slujba apãrãrii Neamului si a credintei crestine, bine stiind din educatia legionarã cã “Dumnezeu nu poartã cu carul biruintei decât pe viteji, pe cei care se stiu pierde pe ei pentru a-si rãscumpãra Neamul si sufletul” (61).
Legionarul stie cã neamurile au fost create de Dumnezeu si cã ele au un suflet national (61).
Credinta în Dumnezeu a fost si a rãmas tãria legionarilor.
Toate lipsurile, toate necazurile, toate umilintele au fost depãsite cu ajutorul credintei. “Dacã nu avem nici bani, nici programe, avem în schimb pe Dumnezeu în suflete. El ne insuflã puterea nebiruitã a credintei” (63). Dacã, la început legionarii erau putini la numãr, “ei erau puternici prin credintã nelimitatã în Dumnezeu si în sprijinul Sãu” (64). “Cu cât eram mai încercati si mai singuri, cu atât preocupãrile noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu si spre contactul cu mortii nostri si ai Neamului. Aceasta ne dãdea o tãrie invincibilã si o seninãtate luminoasã în fata tuturor loviturilor” (65). Prin lucrarea Sfântului Duh, crestinismul este “o depãsire a umanului si o ancorare în religios” (66) ca într-un port linistit. Pentru puterea supranaturalã prin care biruieste tot ce poate da viata pãmânteascã împotriva omului si pentru puterea sa de a ancora sufletul zbuciumat în golful linistit al factorului religios, el, crestinismul, a însemnat, în istoria omenirii, atât de însângeratã, mai mult decât toate rãzboaiele si revolutiile la un loc (67).
Datoritã credintei, a iubirii, a rugãciunilor si a posturilor, legionarii au intuit cã “ceva din Duhul lui Dumnezeu a pãtruns în om si prin acest dar, noi, oamenii participãm la natura divinã” (68), cã “de la Dumnezeu ne vin toate darurile si toatã puterea” (69).
În legarea destinului national de crestinism, legionarul face urmãtorul rationament : “Dacã Mântuitorul S-a despuiat pe Sine de Dumnezeire, si a primit sã fie lovit de toate cruzimile si nedreptãtile din partea oamenilor, pentru a-l recupera vietii vesnice, nimeni nu-mi poate fi prieten mai bun, mai devotat decât Iisus Hristos” (70). Sã privim acest rationament prin lumina lui Hristos. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viata lui sã si-o punã pentru prietenii sãi. Voi sunteti prietenii Mei dacã faceti ceea ce vã poruncesc” (În.15.13-14).
Credinta legionarilor are sute de mãrturisitori, unii dintre ei, prin spiritul lor de jertfã, au urcat foarte aproape de Crucea pe care S-a rãstignit Domnul nostru Iisus Hristos.
Cei opt legionari care au luptat pe frontul din Spania au fost un rug aprins în care s-au mistuit Ion I. Mota si Vasile Marin, doctori în drept, oameni dãruiti de Dumnezeu cu credintã, cu întelepciune, cu spirit de jertfã. Înainte de plecarea în Spania, Ion Mota scrisese cartea Cranii de lemn, iar Vasile Marin Crez de generatie.
Idealurile lor, visurile lor de a face din România o tarã frumoasã si puternicã si cu fricã de Dumnezeu i-au cãlãuzit spre cele mai grele lupte, spre cele mai mari scrificii. “Ceea ce cãutãm si dorim noi din toatã fiinta noastrã e lumina, o înstãpânire din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu. Aceastã luminã nu poate fi gãsitã si captatã decât la izvorul ei, la picioarele Mântuitorului sub oblãduitoarea iubire a lui Dumnezeu” (71). “Deci la El, la Dumnezeu, la harul Sãu am alergat pentru a primi scânteia vietii pe care sã o redãm neamului nostru condamnat” (72). “Vrem sã fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cãutãm decât la Dumnezeu” (73).
Când au îmbrãtisat crestinismul total, legionarii au stiut cã el este “religia eroilor umili si anonimi, a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu” asa cum îi învãtase profesorul lor Nae Ionescu (74).
Cea mai elocventã dovadã cã Miscarea Legionarã este profund crestinã o constituie virtutea iubirii. În iubire a condensat Mântuitorul întreaga Sa învãtãturã, “Poruncã nouã vã dau vouã : Sã vã iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sã vã iubiti. Întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii fatã de altii” (În.13,34-35) si Domnul nostru Iisus Hristos si-a pus viata pentru noi socotindu-ne prietenii Sãi (În.15,14).
Iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, a Neamului românesc este fermentul care I-a ridicat pe legionari la cotele martiriului. Dragostea “toate le suferã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã, dragostea nu cade niciodatã” (1 Cor.,13,7-8).
Vom alãtura acestor texte ale Sfintei Scripturi preceptele legionare, ca sã vedem valorificarea legii crestine a dragostei.
Cãpitanul, valorificând dumnezeiasca fortã a dragostei pentru organizatia sa, precizeazã :”Miscarea Legionarã nu se întemeiazã exclusiv nici pe principiul autoritãtii si nici pe acela al libertãtii. Ea îsi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el (în acest principiu al dragostei) îsi au rãdãcina atât autoritatea, cât si libertatea. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici rãzvrãtire sângeroasã, nici rãzboire socialã. Ea nu poate însemna niciodatã conflict. Dragostea înseamnã pace în suflete, în societate si în lume” (75).
Pe frontul din Spania, Ion I. Mota, prevãzându-si moartea, le scrie pãrintilor sãi, mãrturisindu-si iubirea jertfelnicã pentru Hristos si pentru Bisericã. Fiecare propozitiune din aceastã mãrturisire are valoare istoricã. Dramatismul mãrturisirii nu întunecã logica expunerii. Premizele si concluzia pun în valoare întelepciunea, simtul datoriei, toatã bogãtia sufletului sãu. “Se trãgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clãtina asezarea crestinã a lumii. Putem noi sã stãm nepãsãtori ?” (76). O, aceastã nepãsare fatã de suferintele si nedreptãtile din jurul nostru ! O, aceastã nepãsare fatã de credinta strãmoseascã, fatã de glia strãbunã !
Câtã distantã între firul de nisip pe care-l spulberã vântul si blocul de beton care a împrumutat de la stâncã tãria ei. Si, credinta crestinã dobânditã de la pãrinti rãstoarnã tiparele utilitarismului materialist si se afirmã impetuos sub forma unei întrebãri : “Nu e o binefacere sufleteascã pentru viata viitoare, sã fi cãzut în apãrarea lui Hristos ?” (77). Si, ca si cum aceastã cutremurãtoare declaratie n-ar fi de ajuns, si pentru ca sã nu jigneascã pe cei ce nu pot face ceea ce face el, parcã scuzându-se cã el nu gândeste ca cei nepãsãtori, adaugã : “Eu asa am înteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El” (78).
Dacã ne-ar fi rãmas de la Ion Mota numai aceastã frazã, am fi putut desprinde din ea reflectarea vesniciei în acest suflet, am fi înteles dragostea mistuitoare din pieptul sãu, am fi avut toate motivele sã-l admirãm, sã-l luãm de exemplu pentru îndatoririle noastre crestinesti. Reflectând la continutul acestei fraze, sã-l vedem pe Hristos rãstignit, sângerând sub coroana de spini, sã vedem o cruce de marmorã albã pe care sângereazã chipul senin si frumos al lui Mota. Cã pentru Mota zice Hristos :”Dacã n-as fi venit si n-ar fi vãzut, pãcat n-ar avea, dar acum n-au dezvinovãtire pentru pãcatul lor” (În.15,22).
Si în scrisoarea pe care o adreseazã Cãpitanului repetã aceastã chemare miraculoasã spre jertfa totalã : “Mor, Corneliu, cu tot elanul si toatã fericirea pentru Hristos si pentru Legiune” (79).
Iatã culmea care depãseste veacurile, iatã lumina pe care n-o mai poate stinge nimeni, care se împleteste cu strãlucirea martiriului primilor crestini. Ion Mota si Vasile Marin pãsesc pe drumul vesniciei în rând cu Sfântul Ioan Botezãtorul, cu Sfântul Stefan, cu apostolii Iacov, Pavel si Petru, cu Iustin Martirul, cu Sfântul Gheorghe, cu Sfântul Marele Mucenic Dimitrie. Aceasta este culmea de pe care ne vin razele luminii divine. Asa cum luna reflectã lumina soarelui si culmea pe care se aflã martirii credintei ne lumineazã, reflectând asupra noastrã lumina de pe Golgota.
Ca toti legionarii care s-au sfintit prin martiriu, Ion Mota împleteste iubirea lui Hristos cu iubirea Neamului. Pentru salvarea Neamului el cheamã pe Români la luptã. “Sã nu lãsãm o tarã fãrã biserici, fãrã icoane, fãrã ocrotirea mâinii lui Dumnezeu. Sã nu lãsãm copiilor nostri o viatã în care vor fi pierdut pe Hristos” (80). Cuvintele de mai sus citate au valoare de profetie. Anii care au urmat, anii comunismului adus de tancurile sovietice, au distrus bisericile, au jefuit icoanele si l-au îndepãrtat pe Hristos de sufletul copiilor nostri.
Chemarea la luptã pentru Neam si Credintã este motivatã cu argumentele spirituale cu care se hrãneste sufletul sãu. “Nu poate fi pentru om o cinste mai mare, o chemare mai plinã de rod sufletesc, decât aceea de a fi apãrãtor al lui Hristos, si prin Hristos, al neamului tãu crestin” (81). Si prin aceastã chemare, Ion Mota se alãturã voievodului Stefan cel Mare si Sfânt, “Atletul lui Hristos” care a zidit în Moldova 47 de biserici si mânãstiri, ca si voievodului mucenic Constantin Brâncoveanu. “Neamul nostru nu poate trãi fãrã credinta noastrã crestinã” (82), si tocmai din acest motiv comunismul a luptat atât de mult sã ne distrugã credinta, cãci distrugând credinta, distrugea Neamul românesc.
Sf. Ap. Pavel, în imnul sãu, prezintã roadele dragostei din punct de vedere religios, iar Cãpitanul aplicã la viata noastrã româneascã roadele dragostei crestine : “Dragostea este cheia pãcii, pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume”, “toate celelalte îsi au rãdãcina în dragoste : si credinta, si munca, si ordinea, si disciplina” (83). Peste ani, Horia Sima, reflectând la spectacolul iubirii trãitã de Miscarea Legionarã va conclude cã “dragostea spiritualã se poate numi tot atât de bine dragoste crestinã” (84).
Un alt teoretician al Miscãrii ajungea la aceeasi concluzie cã “spiritul legionar, are ca temelie si îndemn permanent dragostea, care este piatra de crestet a Bisericii, cãci prin ea se apropie de Dumnezeu” (85).
Dumnezeu fiind iubire, El a creat pe om dupã chipul si asemãnarea Sa, deci iubirea lui Dumnezeu a trecut în om chiar de la creatie, si chiar dacã prin neascultare aceastã iubire s-a rãcit si si-a pierdut din curãtia primordialã, ea a rãmas “resortul intim al persoanei umane, imaginea din sufletul nostru ce distinge pe om de celelalte fiinte” (86).
În cartea sa Pentru legionari, Cãpitanul citeazã întreg imnul iubirii scris de Sf. Ap. Pavel în 1 Cornteni, cap. 13, 1-13, si ne aratã cã iubirea este ideea de bazã a organizatiei sale. “De aici, (de la dragoste) porneste miscarea noastrã. Nu stiu cum sã vã îndemn mai mult ca sã cultivati dragostea, si cei ce comandati si cei ce sunteti sub comandã. Ea vã va da posibilitãti nebãnuite si nesfârsite de rezolvare a tuturor problemelor grave care vi se vor ivi. Acolo unde nu este dragoste nu este viatã legionarã” (87). Ca sã subliniem identitatea de vedere dintre doctrina legionarã si Bisericã, sã prezentãm declaratia Sf. Ap. si Evanghelist Ioan : “Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, cãci Dumnezeu este iubire” (1.În.4,8). Corneliu Zelea Codreanu, în îndrumãrile trecute în Cãrticica sefului de cuib prevede cã “cea mai micã formatie legionarã este o micã familie care are la bazã dragostea” (88).
Legea dragostei nu lasã loc sovinismului de care a fost si mai este învinuitã Miscarea Legionarã. Toate neamurile sunt lãsate de Dumnezeu si fiecare are destinul sãu istoric. Formulând cu simt de rãspundere doctrina legionarã Horia Sima precizeazã : “Un popor care a pãsit pe calea cunoasterii de sine nu poate simti decât un respect nemãrginit pentru fiinta altor popoare” (89).
Virtutea teologicã a nãdejdii este trãitã de Miscarea Legionarã la cote dintre cele mai înalte. Încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, rugãciunile pe care le practicã pentru obtinerea acestui ajutor, credinta în învierea mortilor si a vietii vesnice, fac parte integrantã din trãirea legionarã si pe aceste pietre de temelie este ziditã nãdejdea legionarilor.
Si virtutile morale : întelepciunea, dreptatea, cumpãtarea si bãrbãtia sunt trãite si valorificate de Miscarea Legionarã, care afirmã cã aceste virtuti sunt pentru o natiune un avut mai de pret decât bogãtia sa (90).
Întemeietorul Miscãrii Legionare, îngrijorat de greutãtile întâmpinate, scrie :”singura fortã moralã, în începuturile noastre nu am gãsit-o decât în credinta nestrãmutatã cã plasându-ne în armonia originalã a vietii -subordonarea materiei spiritului- vom putea înfrânge adversitãtile si vom putea birui în contra puterilor satanice coalizate în scopul de a ne nimici” (91).
Miscarea Legionarã a pornit rãzboi contra tuturor nedreptãtilor din tarã, pentru apãrarea drepturilor celor nevoiasi, pentru combaterea coruptiei si a imoralitãtii, fãrã sã se uite la fata omului, adicã fãrã sã crute pe cineva din cauza rangului sau a pozitiei sale în societate, dar în aceastã luptã ea a mers numai pe drumul onoarei, stiind cã omul va da seamã pentru tot ce face în viatã si cã ceea ce este construit pe nedreptate, pe lacrimile, pe sudoarea si sângele celor oropsiti, nu are trãinicie : “Morala ispãsirii este cumplita noastrã certitudine, cã pe acest pãmânt ceea ce nu este clãdit cinstit si drept, pe probitate si pe onoare, este neapãrat sortit sã se nãruie” (92). Datoritã acestorprincipii, “nationalismul nostru e crestin si e strâns îmbinat cu crestinismul nostru ortodox” (93).
Îmbinarea nationalismului cu ortodoxia îsi are bazele prezentate si analizate de profesorul si poetul Nichifor Crainic în cartea sa intitulatã Ortodoxie si etnocratie.
Printul Alecu Cantacuzino, într-o conferintã rostitã în fata studentilor face un bilant al întreitei împletiri dintre crestinism, nationalism si caracterul eroic-revolutionar al Miscãrii Legionare : “Spiritul crestin ne-a dãruit demnitatea de om, spiritul nationalist ne-a dãruit demnitatea de român, spiritul eroic-revolutionar ne-a dãruit demnitatea de legionar” (94).
NOTE
Sfânta Scripturã tipãritã cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1968.
1. Horia Sima, MENIREA NATIONALISMULUI, Bucuresti, 1993, coperta a IV-a.
2. Mircea Eliade, PROFETISM ROMÂNESC, vol.II, Bucuresti, 1990, pag.197.
Fiecare generatie are un ideal. A se vedea cartea CREZ DE GENERATIE, scrisã de doctor în drept Vasile Marin.
3. Ibidem.
4. Horia Sima, op. Cit. Pag.78.
5. Ibidem
6. Idem, DOCTRINA LEGIONARÃ, Madrid, 1980, pag.217.
7. Idem, MENIREA NATIONALISMULUI, pag.31.
8. Ibidem, pag.79.
9. Ibidem, pag.101.
10. Michele Rallo, ROMÂNIA ÎN PERIOADA REVOLUTIILOR NATIONALE DIN EUROPA, (1919-1945), Bucuresti, 1993, pag.22.
11. Petre Tutea, ÎNTRE DUMNEZEU SI NEAMUL MEU, Bucuresti, 1992, pag.93.
12. Ibidem, pag. 95.
13. Horia sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag. 5.
14. Ibidem, pag. 6.
15. XXX, DIN LUPTELE TINERETULUI, Bucuresti, 1992, pag. 82.
16. Mircea Eliade, op.cit. pag. 162.
17. Corneliu Zelea Codreanu, SCRISOARE DE RÃSPUNS UNUI PREOT-PROFESOR, din 25 noiembrie 1936, “Almanahul Gazetei de Vest pe anul 1994”, Ed. Gordian, Timisoara, pag.187.
18. Idem, pag.187.
19. XXX, MOLITFELNIC, Bucuresti, 1984, pag.477.
20. Idem, pag.478.
21. Idem, pag.478.
22. Idem, pag.480
23. Idem, pag.480.
24. Idem pag.481.
25. Ion I. Mota, CRANII DE LEMN, München, 1970, pag.80.
26. Horia Sima, MENIREA NATIONALISMULUI, pag.88.
27. Faust Brãdescu, MISCAREA LEGIONARÃ SI SPIRITUL RELIGIOS, Madrid, sine anno, pag.16.
28. Ibidem, pag.13.
29. Horia Sima, OMUL NOU, s.l., 1950, pag.9.
30. Ibidem, pag.8.
31. Ibidem, pag.14.
32. Corneliu Zelea Codreanu, CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, s.l. 1990, PAG.65.
33. Ibidem, pag.111.
34. Ibidem, pag.118.
35. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, Sibiu, 1936, pag.307.
36. Ibidem, pag.332.
37. Horia Sima în Menirea Nationalismului scrie : “Rãul se afirmã cu atâta violentã în lume încât numai aparitia stindardelor lui Hristos poate sã împiedice puterile întunericului da la cuprinderea întregului pãmânt”, pag.89.
38. Corneliu Zelea Codreanu, CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, pag.75.
39. Horia Sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag.97.
40. Ibidem, pag.123.
41. Ion I. Mota, op.cit.pag.20.
42. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.189.
43. Ibidem, pag.298.
44. Ibidem, pag.420.
45. Ibidem, pag.421.
46. Horia sima, CRESTINISM, NATIONALISM SI DEMOCRATIE, Madrid, 1992, apud “Almanahul G.de V. pe 1994”, pag.86 (în continuare).
47. Printul Alexandru Cantacuzino, ROMÂNUL DE MÂINE, conferintã prezentatã studentilor în martie 1936, apud “Almanahul G.de V.”, pag.113.
48. Faust Brãdescu, FENOMENUL LEGIONAR, Bucuresti, 1992, pag.32.
49.
50. Horia Sima în Menirea Nationalismului, la pag.80, scrie : “Istoria nu este numai ceea ce a fost ci si ceea ce va fi”.
51. Horia Sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag.142.
52. George Popescu, NAE IONESCU SI GÂNDIREA ORTODOXÃ, apud “Almanahul”, pag.120.
53. Printul A. Cantacuzino, op.cit. apud “Almanahul”, pag.115.
54. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.319.
55. Printul A. Cantacuzino, op.cit., apud “Almanahul”, pag.114.
56. Ibid.pag.113.
57. Mircea Eliade, op.cit. 189.
58. Corneliu Zelea Codreanu, CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, pag.77.
59. Printul A. Cantacuzino, op.cit., apud “Almanahul”, pag.114.
60. Naidim Marin, VALERIU GAFENCU, apud “Almanahul”, pag.162.
61. Ion I. Mota, TESTAMENTUL, colectia “Documente istorice sechestrate”, Timisoara, 1993.
62. Horia Sima, CRESTINISM, NATIONALISM SI DEMOCRATIE, apud “Almanah”, pag.83.
63. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.299.
64. Ibidem, pag.341.
65. Ibidem,pag.308.
66. Horia sima, MENIREA NATIONALISMULUI, pag.88.
67. Mircea Eliade, op.cit., pag.69.
68. Horia Sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag.85.
69. Ibidem, pag.100.
70. Ibidem, pag.101.
71. Ion I. Mota, CRANII DE LEMN, pag.20.
72. Ibidem,
73. Ibidem, pag.21.
74. Nae Ionescu, ROZA VÂNTURILOR, Bucuresti, 1990, pag.42.
75. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.321 ; vezi si CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, pag.111.
76. Ion I. Mota, TESTAMENT, pag.21. în poezia pentru care a fost condamnat la moarte, poetul Radu Gyr cere ridicarea poporului la luptã în numele martirilor : “Pentru sângele tãu curs în santuri, / pentru cântecul tãu tintuit în piroane, / pentru lacrima soarelui tãu pus în lanturi, / ridicã-te Gheorghe, ridicã-te Ioane”.
77. Ion I. Mota, TESTAMENT, pag.9.
78. Ibidem, pag.10.
79. Ibidem, pag.14.
80. Ibidem, pag.26.
81. Ibidem, pag.27.
82. Ibidem, pag.37.
83. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.322.
84. Horia Sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag.68.
85. Faust Brãdescu, op.cit., pag.22.
86. Horia Sima, CE ESTE COMUNISMUL ? Madrid, 1972, pag.45.
87. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag320-324.
88. Ibidem, pag.338.
89. Horia Sima, MENIREA NATIONALISMULUI, pag.30.
90. Printul A. Cantacuzino, op.cit., apud “Almanah”, pag.114.
91. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.298.
92. Printul A. Cantacuzino, op.cit. apud “Almanah”, pag.113.
93. Ibidem, pag.114.
94. Ibidem.