LIGA NATIUNILOR
IDEALUL, VICIILE SI PRIMEJDIA EI

DOAMNELOR si DOMNILOR,

Cu riscul de a parea exagerat, voi începe facând clar si categoric o afirmatiune, mai bine zis repetând o afirmatiune facuta înaintea mea de altii mai competenti, ca de pilda Vasile Conta – si anume: natiunea noastra merge spre pieire daca nu ne vom opri de pe calea pe care o batem azi. Am spus ca e foarte probabil ca asemenea cuvinte sa va para exagerate, cu toata realitatea ce ne sta zilnic în fata ochilor. Caci ma gândesc la un adevar psihologic asupra caruia ni-a atras atentiunea, noua crestinilor europeni, miraculosul predicator crestin indian Sadhu Sundar Singh când ne-a caracterizat spunând ca-i facem impresia unor leprosi. Într-adevar, spune acesta, e îndeobste stiut ca leprosul, desi e napastuit de cea mai cumplita nenorocire si-si vede corpul hidos acoperit de bube si putrezindu-i lent, an de an, totusi el nu-si da seama de grozavia realitatii, iar hâzenia lui, prin banalizare, i se pare ceva aproape normal si în orice caz suportabil. Iar noi crestinii, spune neofitul misionar indian, tot astfel, facem impresia ca nu suntem prea emotionati si deranjati de pierzania morala a materialismului, a dominatiei carnii suverane, în care am ajuns. Ni se pare ca asa e normal, asa trebuie sa fie omul si suntem foarte severi fata de exagerarile „maniacilor unei morale crestine perimate”. Aceeasi psihologie caracterizeaza pe om si în raporturile sale cu sentimentul national, cu realitatea vietii nationale. E drept ca în toate orasele noii Românii, suntem sistematic si progresiv înlocuiti de catre straini, îndeosebi jidani, care au ajuns sa stapâneasca aproape în întregime comertul, industria si bancile, sa domine presa si indirect politica, iar prin numarul lor mare din Universitati sa constituie un real pericol pentru cultura noastra.
E incontestabil ca acesti straini ne sunt dusmani si ca totul merge agravându-se. totusi, nu ne place sa ne zdruncine cineva micile noastre echilibruri personale, relativa noastra liniste si pace, spunându-ne lucruri atât de alarmante si concluzii atât de deprimante, cu evidentierea anumitor sacrificii ale acestui echilibru prezent pentru salvarea zilei de mâine. Nu ne plac asemenea vorbe, preferam sa fim lasati sa ne vedem de bubele noastre, care în definitiv poate n-or fi chiar atât de hidoase cum s-ar parea, si de aceea ne calmam usor, taxând drept exagerare afirmatiuni ca cea pe care am facut-o, chiar daca ea vine de la un cap ca a lui Conta.
Totusi, realitatea e aceasta: vom pieri. Vom pieri, evident, daca nu vom lua masurile necesare de salvare, pe care azi nu le vedem nicaieri. Si nici nu este exact a zice ca „vom pieri” ci: pierim înca de pe acum si tot mai mult. Caci un neam nu piere într-un moment, printr-o ultima suflare, ca un om, ci se descompune lent, printr-o moarte ce poate dura veacuri întregi. Astfel azi e aproape iremediabil pierit neamul românesc din nordul Bucovinei, din Maramures, din multe orase si din atâtea parti ale tarii. În aceste parti românismul trebuie înviat, replantat, caci e aproape disparut. Procesul extrem de grav, continua si daca-l lasam neîmpiedicat, ei bine, s-o stim cu toate ca n-am vrea sa ni-o spunem prea brutal si convingator: vom pieri complet, trecând în prealabil printr-o robie la straini mai mult sau mai putin lunga. Mai e nevoie de exemple, când exemplul e la usa, la fiecare pas al banalei vieti cotidiene? Cititi într-o lucrare a doctorului Paulescu, numele comerciantilor români din str. Lipscani, din Bucuresti, la 1880, când toate firmele, afara de 2-3, erau românesti, si vedeti ce e azi. Priviti ce e azi pâna si în încrezutele orase ale Olteniei dârze si veti primi, cred, de asta data fara a o taxa de exagerata, afirmatiunea primejdiei mortale în care ne aflam.
Si, cercetând mai atent aceasta ampla si multilaterala nenorocire în care am cazut, cercetând-o în mod sistematic, vom vedea ca viata neamului e atât de amenintata si compromisa, din cauza ca un imens, un apocaliptic complot s-a urzit contra întregii lumi, a tuturor natiunilor, mai ales crestine. El tinde a ataca cele doua temelii de existenta a unei natiuni: nationalitatea si spiritualitatea religioasa, crestina. Iar urzitorii sunt, evident, cei ce profita, cei ce se înstapânesc în locul nostru, deasupra noastra: Jidanii, ajutati de francmasonerie.
Înainte de a ma izola pentru a trata în amanunte subiectul meu: Societatea, sau „Liga” Natiunilor, trebuie sa integrez acest subiect în cadrul din care face parte, adica în complotul mai sus amintit. O voi face în putine cuvinte. Asadar, atacând nationalitatea si disciplina spirituala crestina a unei natiuni, o dezarmezi, o robesti si o distrugi.
Caci, Doamnelor si Domnilor, nationalitatea e un fenomen social tot atât de „natural”, de independent de viata omului, ca si toate fenomenele naturii. Aceasta nu însemneaza ca fenomenul ruperii omenirii în grupuri izolate, nationale, e o realitate naturala actuala, pe care n-o putem ignora si desfiinta, printr-un act de vointa. Aceste grupuri umane individualizate prin sângele rasei, prin limba, obiceiuri, aspiratii comune si pe deasupra tuturor, printr-o solidaritate egoista si exclusivista ce tinde sa întareasca o colectivitate etnica, netinând seama, ba manifestându-se uneori, cum e cazul Jidanilor, împotriva celorlalte, aceste grupuri – natiunile – sunt o realitate: ele exista. E un truism, un lucru ce pare a nu mai avea nevoie de o demonstratie: existenta natiunilor ca entitati izolate, individualizate, care cauta a se dezvolta pe sine în mod exclusiv si foarte adesea în paguba altora. E cazul Ungurilor, care totdeauna au tins, tind si probabil vor tinde a servi nationalitatea lor, nedreptatindu-ne pe noi Românii si pe alti vecini. E cazul Rusilor, al Bulgarilor, al altora, pe deasupra tuturor, al Jidanilor.
Nationalitatea apare astfel ca singura forta capabila a rezista acestor grupari nationale adverse: pastrarea nationalitatii ca centru de forta, de agregare, de solidaritate si rezistenta, e conditia fiintarii noastre ca natiune independenta. Fara forta nationalitatii ne descompunem, ne pulverizam, pentru a cadea apoi prada natiunilor viguroase si conservate.
Pe de alta parte, daca în domeniul vietii temporale nationalitatea e coloana vertebrala a vietii, aceasta viata a natiunii nu e posibila si asigurata fara o ordine spirituala sanatoasa, fara o moralizare si spiritualizare a indivizilor din natiune. Disciplina religioasa, în speta crestina, e un al doilea element indispensabil vietii. Nationalitatea si spiritualitatea morala, crestina, se complecteaza, se angreneaza, aducând echilibrul vietii omenesti si putinta ei de pastrare.
Ei bine, de o serie de decenii asistam, cum am spus, la desfasurarea unui imens complot, ce se întinde aproape asupra tuturor natiunilor si care tinde a slabi, a compromite, a altera pâna la desfiintare nationalitatea si crestinismul. Pentru a ne margini la ceeace se petrece în tara noastra, constatam o serie întreaga de initiative si societati, mai mult sau mai putin triunghiulare, puse sub patronaje, durere, adesea atât de auguste – diferite asociatii de educatie a tineretului, societati zise crestine – în care totusi intra si chiar conduc multi straini (cazurile Y.M.C.A., „triunghiul Albastru”, „Tineretul constient român”, etc. si pâna si Cercetasia si altele dintre care nu lipseste nici „Institutul Social Român”) – toate aceste înjghebari exercita o influenta educatoare puternica asupra românilor, educându-i în toate directiile: sport, filantropie, simtaminte nobile, din care însa lipseste în mod foarte suspect si sistematic orice educatie a sentimentului national si orice slavire a lui Isus. Se tinde sa se dovedeasca, posibilitatea existentei unei spiritualitati în afara de crestinism si a unei vieti în afara de nationalitate si chiar contra ei. Sa mai amintim de francmasonerie, de presa noastra scrisa de Jidani, care, ne hraneste zi de zi, ne formeaza sufletul? Apoi literatura anumita, arta si toate celelalte manifestari ale activitatii omenesti? E suficient sa facem o privire sincera înauntrul nostru a fiecaruia, sa constatam câta lumina crestina ne mai stapâneste, câta castitate si sa ne marturisim ca sufletul nostru e aproape gol de aceste simtaminte de care se rusineaza (cine îndrazneste azi, dintre noi, a mai afirma valoarea cuvântului lui Isus si, mai ales, a-l urma?) – e suficient acest lucru pentru a constata uriasele efecte, cumplitele victorii spirituale ale acestor atacuri anticriste. E suficient apoi sa constatam (ceeace am facut adineauri) cum se îndeplineste pieirea în ordinea temporala, materiala, a fiintei noastre ca neam – fara ca cei ce conduc Statul român, sa ia masurile necesare dictata de instinctul si constiinta conservarii nationale – pentru a ne da seama de descompunerea acestei forte, care e nationalitatea noastra, în urma atacurilor iudeo-masonice.
Liga Natiunilor e doar una din aceste multiple forme de conspiratie antinationala si anticrestina, care are tendinta de a fi mijlocul suprem de încoronare si definitivare a rezultatelor deja obtinute de iudeo-masonerie pâna acum în întreaga lume. Acest lucru, pe care stiu ca nu e suficient sa-l afirmam, ne vom stradui acum a-l dovedi.

*
* *

Sa vedem asadar ce este „Liga Natiunilor”? Ceva destul de simplu: ea este guvernul dictatorial al lumii, stapânul natiunilor. Cel putin juridiceste, ea este aceasta. În fapt nu îndrazneste sa-si exercite însa, pâna acum, toate aceste drepturi. Dar ceeace este esential, e ceeace este Liga Natiunilor juridiceste si poate deci deveni oricând în fapt (daca natiunile îsi vor respecta angajamentul luat fata de Liga). Asadar azi putem spune fara nici-o exagerare, ca exista un Stat mondial a carui conducere si forta publica este încredintata Ligii Natiunilor. Statele componente ale acestui Stat mondial si-au pierdut în buna parte suveranitatea, în folosul acestui supra-Stat.
Iata ce este „Liga Natiunilor” (careia i se potriveste mai bine numele francez de „Societate a Natiunilor” deoarece o societate e o individualitate, o unitate în care dispar elementele componente, în timp ce o liga e o simpla întrunire a unor unitati disparate, ceeace nu e cazul pentru „Liga Natiunilor”).
Care e scopul, idealul acestei „Ligi”? Acest scop e în strânsa legatura cu mentalitatea postbelica, fiind foarte explicabil ca pretutindeni sa se ridice, a doua zi dupa armistitiul din 1918, o ura contra razboiului, contra carnajului, contra salbaticiei omenesti. Acest substrat psihologic a fost utilizat de catre adevaratii creatori ai Ligii Natiunilor (si vom vedea la urma cine sunt) spre a lansa, a crea aceasta institutie, dându-i ca scop aparent (tot la urma vom vedea si scopul adevarat dar ascuns): înlaturarea arbitrarului, a bunului plac razboinic, a fortei brutale din viata natiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecât stârpirea razboiului, deoarece ea însasi admite ca sunt cazuri de razboaie drepte, necesare – ci scopul e ca razboiul nedrept, arbitrarul vietii internationale, sa dispara.
N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, daca-l consideram în sine, independent de posibilitatile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducator mai ales pentru spiritul superior al arianului, al crestinului iubitor de ideal, de distilare spirituala.
Dar de îndata ce examinam problemele teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat în fapt acest scop constatam o nesfârsita serie de vicii.
Aceste vicii ne dovedesc ca un scop nu e suficient sa fie nobil, când intra în domeniul realizarii, ci trebuie sa fie realizabil, deoarece în caz contrar sistemul de realizare se va întoarce exact contra scopului în loc de a-l servi. Si, vom dovedi ca exact acesta este cazul Societatii Natiunilor.
Într-adevar, trebuie sa constatam ca într-o societate omeneasca arbitrarul n-a putut fi niciodata înlaturat decât printr-un singur dizolvant al sau: prin regula de drept, prim juridicizarea vietii sociale, adica prin încadrarea activitatii membrilor componenti în limite juridice. Fara o sistematizare juridica a vietii, nu e cu putinta înlaturarea arbitrarului. Caci într-adevar, ce este regula de drept, norma juridica? Ea este o reglementare obiectiva, prealabila si unica a diferitelor raporturi si fenomene sociale. Se stabileste deci, pentru cazuri înca nenascute care va fi pozitiunea fortei publice în diferitele raporturi si conflicte dintre oameni. Prin însasi aceasta calitate de reglementare prealabila a situatiilor viitoare, regula juridica e impartiala, obiectiva, iar nu o solutie de circumstanta, subiectiva si personala. Iar prin calitatea ei de a-si exercita forta continutului sau în acelasi fel, în toate cazurile similare la care se refera, regula de drept exclude si mai radical arbitrarul bunului plac, al agentului fortei publice a Statului. Se prevede de exemplu prin regula de drept care creeaza si pedepseste delictul de furt, ca ori de câte ori, oricine ar fi, îsi însuseste, în anumite conditiuni, lucrul altuia, va fi pedepsit într-un fel anumit. E astfel exclus arbitrarul dintre oameni prin putinta ce li se da, de a apela la interventia fortei publice, în solutionarea conflictului. De asemenea e exclus arbitrarul judecatoresc deoarece cel care judeca, cel ce exercita forta publica, e limitat de regula juridica de lege, de cod. E suficient sa ne gândim ce ar fi un Stat, în care pe de o parte nu s-ar putea apela la interventia fortei publice pentru solutionarea unui conflict, iar pe de alta parte organele si autoritatile fortei Statului – magistratii si administratorii, agentii executivi, etc – nu ar fi încadrati si limitati, în executarea puterii lor, de catre legi, pentru a ne da seama ca numai regula juridica poate desfiinta arbitrarul.
Ajungem astfel la concluzia ca Societatea Natiunilor nu-si va putea realiza scopul ei de combatere a arbitrarului din viata internationala a natiunilor – decât daca este o institutie bazata pe un fond de principii si reguli juridice, limitatoare a puterii sale uriase de guvern stapân peste natiuni, de organ al fortei publice a omenirii. Asadar se pune chestiunea daca Liga Natiunilor este sau nu o institutie juridica, o institutie care îsi exercita functiunea de guvernatoare a lumii (dotata cu o uriasa forta publica) pe baza unor reguli de drept, care-i limiteaza si reglementeaza atributiunile, împiedicând intervenirea arbitrarului în hotarârile sale?
Ei bine, raspunsul este negativ: Societatea Natiunilor nu e si nu poate fi o institutie bazata pe un fond juridic, ci e o simpla institutie politica, deci arbitrara. Ceeace vom dovedi: întâi în principiu, apoi în fapt.
În principiu, zic, chiar si în principiu, Liga Natiunilor nu poate avea o structura juridica. De ce? Pentru foarte simplul motiv, ca în materie de reglementare a raporturilor dintre natiuni, regula juridica nu s-a putut înstapâni de loc. acea parte a Dreptului care se ocupa cu aceste raporturi dintre State, adica asa zisul Drept International Public, e o disciplina juridica abea nascânda si foarte incompleta, care se limiteaza exclusiv la reglementarea juridica a raporturilor de mica importanta din viata internationala, ca de ex. regulile juridice în materie diplomatica, consulara, sau la însirarea unor dispozitii ale unor tratate, aproape exclusiv reguli de procedura internationala. Nu veti gasi nici-o dispozitiune în Dreptul International Public, relativ la marile chestiuni ale raporturilor dintre State, ca de pilda dreptul unei natiuni asupra unui teritoriu, dreptul unei natiuni la independenta, cazurile razboiului drept si ale celui abuziv (norme juridice penale internationale) etc. Nimic din toate acestea nu exista în Dreptul pozitiv. Dar, mai grav, nu exista asemenea sistematizari juridice nici în doctrina, nici asadar în Dreptul natural. De ce oare? Evident nu din cauza lenei cugetatorilor juristi, ci din cauza ca azi cel putin, daca nu întotdeauna, raporturile dintre natiuni nu sun susceptibile în ceeace au ele mai important, unei încadrari juridice. Caci ceeace caracterizeaza regula de drept, ca si orice regula, lege stiintifica, este faptul de a fi expresiunea, dispozitiunea unei solutiuni constante, aplicabile unor serii de fenomene identice, care se repeta. Ori de câte ori un corp este lasat sa cada, în anumite conditii, stabileste legea stiintifica a gravitatii, el va cadea într-un anumit fel. Ori de câte ori un om ucide în anumite conditii, stabileste regula stiintei dreptului penal, el comite crima cutare, deci este însasi în esenta regulei stiintifice, raportarea ei la o serie de situatiuni identice, care sunt susceptibile a se repeta, aplicându-se în acest caz aceeasi lege, regula, prealabil stabilita pentru situatiuni viitoare, deci obiectiva, nearbitrara.
În raporturile de viata dintre natiuni nu s-au putut însa descoperi si forma regule juridice pentru motivul ca marile interese nationale (conflicte de teritoriu etc) nu sunt fenomene susceptibile de a se repeta în conditiuni identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem juridic. Sa luam de pilda dreptul unei natiuni asupra unui teritoriu (sursa aproape constanta a razboaielor). Unii vor invoca , cu dreptate, dreptul istoric, sau vointa majoritatii populatiei (cazul Ardealului pentru noi). Altii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populatii intruse, colonizate, (cazul nordului Bucovinei etc). tot atât de legitim se va putea invoca dreptul unei natiuni pasnice asupra unui teritoriu, pentru a-si asigura o granita strategica, spre a se apara contra unei natiuni razboinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranta a unei capitale (cazul Belgradului). Vedem asadar ca aici, în aceasta foarte importanta materie a raporturilor internationale, drepturile sunt atât de variate, bazate pe atât de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, încât crearea unor legi stiintifice de drept, e cel putin tot atât de dificila, ca si gasirea asa ziselor legi istorice. Nu exista situatiuni fixe, care sa se repete, compuse din aceleasi elemente carora sa li se poata deci aplica aceeasi solutiune dinainte stabilita. În zadar am crea un vast cod, caci noile fenomene, noile conflicte nu vor putea fi încadrate în nici-un text. – La aceeasi constatare ajungem, când e vorba de o alta sursa de conflicte internationale: dreptul la independenta al natiunilor. Când se naste acest drept, de vreme ce el nu este general, ca e incontestabil ca tinerea sub stapânirea Europenilor a unor popoare salbatice din Africa este admisibila, dreapta, folositoare? Unde e limita? De ce ar fi mai putin demn de independenta un popor eroic ca Rifanii lui Abd-el-Krim, sau ca Burii, decât un popor european? Care poate fi criteriul juridic al independentei? Nemtii nu sustineau oare (si Ungurii la fel) ca, în virtutea unei pretinse calitati a lor de Kulturvolk, au dreptul de a domina, spre a civiliza, multe natiuni europene, daca nu pe toate, între care si pe noi Românii? Si aici, chestiunea este tot atât de instabila si neprecizabila stiintificeste în reguli permanente, ca si în chestiunea teritoriului. Si asa mai departe. Viata natiunilor se confunda cu istoria, iar pâna acum încercarile de a stabili legi istorice (cazul istoristilor germani Knies, Hildebrand, Roscher) au dat gres. Cu atât mai mult sunt imposibile aici legile juridice, de amanunt.
Iata deci, de ce nu numai ca Dreptul International Public e aproape inexistent, dar nici în principiu constatam ca el nu poate lua nastere. Asadar chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii Natiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la baza un sistem de reguli juridice, care sa garanteze ca atributiile ei vor fi exercitate obiectiv si în mod impersonal, este fatal ca ea sa-si exerciteze aceste atributiuni în mod subiectiv, arbitrar, devenind o simpla unealta de conspiratie politica cu atât mai primejdioasa cu cât e mai puternica.
Dar nu numai în principiu apare exclusa posibilitatea disparitiei arbitrarului international prin crearea Ligii Natiunilor – ci si în fapt.
Vom dovedi acum, cu câteva exemple ca, dupa cum era fatal si inevitabil, Liga Natiunilor este si în fapt singurul lucru ce putea sa fie: o institutie politica arbitrara. Vom cita patru exemple:
1) Examinam mai întâi felul cum s-a organizat în fapt Liga Natiunilor, spre a vedea cât e de îmbibata de arbitrar politic însasi structura, organizatia sa. Liga are doua organe capitale: Consiliul si Adunarea Generala. S-ar crede în primul moment, ca e vorba de doua organe, unul executiv – Consiliul, altul legislativ deliberant, adevaratul detinator al puterii – Adunarea Generala – adica doua organe asemanatoare guvernului si parlamentului dintr-un Stat. Caci asa ar trebui de fapt sa fie: Consiliul sa fie complectamente limitat si subordonat Adunarii, deoarece el e compus numai dintr-o pare a Statelor din Liga Natiunilor, în vreme ce Adunarea Generala le cuprinde pe toate. Ei bine, lucrurile stau tocmai invers: consiliul este factorul atotputernic în Liga Natiunilor, iar Adunarea Generala are un rol cu totul secundar si aproape pur formal. Nu exista nici un drept de control al Adunarii Generale, asupra activitatii Consiliului, iar atributiile consiliului sunt supuse numai bunului sau plac, fara cenzura Adunarii Generale. Atributiile acestor doua organe complectamente independente se împart în trei categorii: proprii si exclusive ale Consiliului (care sunt cele mai importante si numeroase), apoi atributiuni proprii si exclusive ale Adunarii Generale (aproape fara nici-o importanta) si câteva palide atributiuni comune ale Consiliului si Adunarii Generale. Spre a vedea aceasta atotputernicie a Consiliului enumeram aici aceste atributiuni:
1) Atributiuni proprii si exclusive ale Consiliului:
a) Relativ la admiterea unui nou membru permanent sau nepermanent în Consiliu.
b) Relativ la schimbare sediului Societatii Natiunilor.
c) Relativ la dezarmarea Statelor.
d) Relativ la prevenirea si autorizarea razboaielor.
e) relativ la sanctiunile de aplicat în materie de arbitraj.
f) Relativ la organizarea Curtii Permanente de Justitie Internationala.
g) Relativ la aplicarea sanctiunilor prin blocarea economica si interventie armata colectiva contra Statului recalcitrant.
h) Relativ la excluderea unui Stat din Societatea Natiunilor.
i) Relativ la executarea mandatelor asupra coloniilor.
j) Relativ la aplicarea tratatelor de protectiune a minoritatilor si la autorizarea Statelor respective, de a-si modifica Constitutia în ce priveste acest regim de protectiune.
l) Relativ la unele atributiuni speciale în legatura cu trecutul razboi mondial (ex. chestiunea protectiunii orasului Dantzig, a teritoriului Sarre, a „Anschluss”-ul austriac etc.)
2) Atributiuni proprii ale Adunarii Generale:
a) Relativ la admiterea unui nou Stat.
b) Relativ la revizuirea tratatelor de pace.
c) Relativ la votarea bugetului.
3) Atributiuni mixte ale Consiliului si Adunarii
a) Revizuirea pactului.
b) Conciliatiune.
c) Alegerea judecatorilor Curtii Permanente.
Asadar se vede clar cum cele mai capitale atributiuni (ca prevenire si autorizarea razboaielor, sanctiunile chiar armate contra Statului recalcitrant, dispozitiile de dezarmare, apoi stabilirea regimului minoritatilor etc) sunt de competenta exclusiva a Consiliului, Adunarea Generala neavând nici un drept de control, indicatiuni sau orice amestec. Si, ce se întâmpla? Dat fiind faptul ca acest Consiliu e compus numai din membri permanenti ai marilor puteri Anglia, Franta Italia, Japonia, Germania si din câtiva membri temporari, alesi tot de catre membrii permanenti pentru câtiva ani, înseamna ca toata puterea S.N., în folosul careia ne-am alienat noi suveranitatea nationala, este în mâna unui Consiliu din care noi nici nu facem parte. Soarta noastra si a celorlalte zeci de State mai mici, dreptul de a face un razboi, de a ne înarma, de a ne organiza în interior relativ la minoritati, toate acestea depind de bunul plac al d-lor Chamberlain, Briand, a nu stiu carui Japonez si Brazilian, membri ai Consiliului, fata de care noi ramânem cu mâinile legate, obligati a ne supune tutelei lor arbitrare si nejuridice, fara a ne spune macar cuvântul.
Daca nu ar fi arbitrara si politica organizarea Societatii Natiunilor, atunci se urmau cel putin normele de Drept Constitutional al Statelor si s-ar fi dat atotputernicia în mâinile Adunarii Generale, Consiliul fiind un simplu organ executiv al Adunarii-Parlament. Dar aici înceteaza si democratia si spiritul juridic al occidentului, pentru a face loc celei mai suspecte si arbitrare dictaturi: a unui Consiliu compus din 5-10 State puternice si atotstapâne peste soarta întregului glob, care si-a distrus suveranitatea nationala în beneficiul acestui admirabil areopag.
2) Trecem la al doilea exemplu de arbitrar ce stapâneste, în fapt, structura Societatii Natiunilor si anume la procedarea Societatii Natiunlor, procedare pur politica iar nu juridica, la ceeace priveste primirea sau refuzul primirii în Liga a unor State petitionare. Acest exemplu ne arata nu numai ca în Liga aceasta stapâneste arbitrariul, dar ca si atunci când exista reguli juridice pentru anumite situatiuni, ele sunt calcate de catre însasi Societatea Natiunilor, care si-a trasat aceste reguli. Si anume: pactul Societatii Natiunilor dispunând ca orice Stat poate fi primit în Societate la cerea sa (deci o regula de drept, impersonala, obiectiva), Societatea a refuzat totusi înscrierea Statelor: Georgia, Armenia, Ucraina, evident din motive pur politice, desi acestea întruneau toate conditiunile juridice necesare admiterii în Societate. În schimb au fost primite Irlanda si dominioanele engleze, desi fiinta de Stat independent a acestora e cu mult mai discutabila decât aceea a amintitelor State respinse. Asadar bunul plac, interesul politic, domina înca o data în Societatea Natiunilor, chiar si atunci când are deja determinate regulile de conduita, precise, clare, juridice. Ne putem întreba cât de obiective si de nearbitrare vor fi hotarârile acestui Consiliu, atunci când el nu e limitat de nici-o regula de drept (de ex. pentru autorizarea unui razboi, pentru clasarea unui razboi ca just sau injust).
3) Un al treilea exemplu de arbitrar în fapt, se gaseste în foarte importantul art. 12 din pact, relativ la autorizarea razboaielor si la sanctiunile de luat contra Statului ce nu se supune poruncilor Consiliului Ligii. Acest articol prevede ca orice asemenea hotarâre a Consiliului nu e obligatorie pentru Statul la care se refera decât daca hotarârea Consiliului e luata cu unanimitate de voturi. În cazul când hotarârea e luata cu simpla majoritate, ea nu mai e obligatorie, beligerantul e liber a face ce vrea, fara a se expune rigorilor represiunii armate sau economice din partea Ligii. Dispozitia aceasta, care nu se justifica cu nici un argument de drept, are ca scop simpla promovare a arbitrarului marilor puteri, membre permanente în Consiliu, care nu vor fi niciodata expuse a se vedea stânjenite de catre Liga în aceasta enorm de importanta chestiune a razboaielor, deoarece e suficient ca Statul mare putere interesat, membru în Consiliu, sa fie de alta parere, pentru ca unanimitatea si deci obligativitatea sa nu mai existe. Si când ne gândim ca aproape exclusivul scop al fondarii Ligii, a fost tocmai introducerea unei discipline, a unei supra-autoritati în materie de razboaie, vedem cum prin acest art. 12 Liga îsi pierde orice putere si posibilitate de disciplinare fata de marile puteri, pentru a ramâne doar tiranul dictatorial al micilor State, robite acestei Ligi. E aici oare o impartiala preocupare juridica la baza, sau o simpla si arbitrara manevra de dominatiune a marilor State asupra celor mici?
4)Un ultim exemplu credem ca va întregi suficient, lumina facuta în aceasta chestiune a arbitrarului stapân si în fapt asupra Ligii Natiunilor. Si anume asa zisul pact al minoritatilor. Acest „pact”, cuprinzând o serie de obligatiuni pe seama Statului care are în sânul sau minoritati etnice, trebuia impus tuturor Statelor având minoritati, daca ar fi ca în structura Ligii Natiunilor sa domine senina obiectivitate juridica. Toti cei care corespund prevederii respective: State cu minoritati numeroase, sa fie pusi sub puterea de control a acestui pact; iata ce ar fi fost drept, si o dovada de organizare obiectiva, juridica a acestei „Societati”. Dar nu! Regimul de protectiune a minoritatilor care, dupa cum am vazut, este supus cenzurii exclusive a Consiliului, nu a fost impus tuturor Statelor cu minoritati. El nu a fost impus Frantei, care are câteva milioane de minoritari italieni, jidani, spanioli, germani, fara a socoti pe cei din colonii. El nu a fost impus Angliei, cea care (ulterior instituirii acestui pact al minoritatilor) a proteguit atât de dulce minoritatea irlandeza; el nu a fost impus Germaniei, Italiei, toate State cu numeroase minoritati. Dar strasnicul „pact” a fost impus României, Poloniei si altor State mai mici, si înca în cea mai revoltatoare forma: cu obligatiunea ca prevederile „pactului minoritatilor” sa fie introduse în Constitutie, care Constitutie nu mai poate fi modificata, în ceeace priveste acest regim al minoritatilor, nici chiar de catre Adunarile Constituante, ci numai dupa prealabila autorizare primita din partea Consiliului Societatii Natiunilor. Nici vointa regala, nici vointa nationala prin Parlamentul sau constituant, nu mai are posibilitatea de a schimba acest regim al minoritatilor, daca e vorba sa respectam iscalitura noastra, de pe pactul Societatii Natiunilor. E un caz tipic de totala alienare a suveranitatii noastre nationale, în folosul Consiliului de la Geneva (care are drept secretar general, factotum, pe jidanul Sir Eric Drummond). Daca la baza Societatii Natiunilor ar sta o preocupare de îndepartare a arbitrarului din viata internationala, printr-o disciplinare juridica a acestei vieti, ni s-ar putea ca asemenea monstruoase abuzuri si favoritisme personale sa fie cu putinta.
Iata deci cum prin aceste patru exemple credem, Doamnelor si Domnilor, ca am demonstrat suficient ca si în fapt, în realitate, Societatea Natiunilor nu este decât un organism de servire a arbitrarului, asa cum ne-am straduit a demonstra, mai înainte, ca, în principiu, e condamnata a fi.

*

*    *

E timpul de atrage concluziile, aratând, daca mai e nevoie, primejdiile ce ne ameninta tara din partea viciilor aratate în organizarea acestei autoritati supranationale.
Concluzia asta s-a degajat, socotim, singura în firul expunerii noastre, si nu avem decât s-o repetam, precizând-o: creata pentru a evita omenirii consecintele grozave, recent vazute si simtite în 1914-1918, ale stapânirii nedreptatii, a poftelor nestavilite ale natiunilor lacome si tari, consecinte ce nu puteau fi evitate decât prin distrugerea arbitrarului vietii internationale, în urma disciplinarii ei juridice, a încadrarii acestei vieti în limite obiective, impersonale, de drept – Societatea Natiunilor, imposibil de realizat chiar si în principiu, nu este decât un organ de noua promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai primejdioasa, cu cât în fata comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, dezarmate. S-a înlocuit autocratia Kaizerilor si a Tarilor cu acea a unui Consiliu compus din alti Kaizeri si Tari. S-au schimbat doar uneltitorii, dar arbitrarul a ramas atotstapânitor în viata natiunilor.
Astfel Societatea Natiunilor apare pe de o parte, ca o forma de atac contra natiunilor, iar în pretentiile sale de activitate intelectuala, culturala ea se vadeste a fi o forta de atac, contra spiritului si a culturii crestine, prin dizolvarea culturilor nationale, spre a le înlocui cu un spirit de internationalism „umanitar” liber-cugetator, individualist. prin dizolvarea culturilor nationale, spre a le înlocui cu un spirit de internationalism „umanitar” liber-cugetator, individualist.
Dar ar fi sa fim incomplecti daca nu am arata aici ca în dosul acestei fatade se ascunde aceeasi mâna neagra , acelasi complot contra natiunilor si crestinismului despre care am amintit la începutul expunerii noastre, si anume: francmasoneria jidoveasca.
Cu scopul de a desfiinta suveranitatea Statelor, spre a o înlocui cu un superguvernamânt care de fapt sa fie în mâna iudaismului mondial, s-a început si creat aceasta Societate a Natiunilor, ca o punte de trecere spre acele State Unite ale Europei capitalismului jidovesc, State Unite atât de mult predicate de toti francmasonii. Si, vom dovedi afirmatiunea noastra despre originile francmasonice si jidovesti ale Societatii Natiunilor cu câteva documente de înalta valoare. În admirabila revista a Monseniorului Jouin, „Revue Internationale des Sociétés Secrétes”, care apare la Paris cu scop precis de combatere a francmasoneriei, se arata într-un studiu documentat (nr 47 din 24. 11. 1929) cum Societatea Natiunilor a fost conceputa în lojile masonice, cum acestea au lansat ideea ei. Citam câteva pasaje:
„La 14 si 15 ianuarie 1917 are loc la Paris o conferinta a francmasoneriei din tarile aliate , care decide sa convoace un Congres al masoneriei natiunilor aliate si neutre, pentru a cauta mijloacele de a ajunge la constituirea Societatii Natiunilor, spre a vedea omenirea liberându-se în viitor de dezastrele care paralizeaza mersul civilizatiei. La acest Congres fratii Corneau si Peigné au preconizat scopurile Congresului în acesti termeni: „Sa se prepare Statele Unite ale Europei, sa se creeze o autoritate supranationala, care va avea ca scop sa rezolve diferendele dintre natiuni; Francmasoneria va fi agentul propagandei acestei conceptiuni”. Apoi la sedinta de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani înaintea întemeierii Ligii si în timp ce razboiul era înca în curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Frantei, alcatuieste un proiect de Statut pentru aceasta „Societate a Natiunilor”, proiect care seamana perfect cu pactul Societatii Natiunilor. Revista francmasona franceza „Convent de la G-de Loge de France” în numarul sau din 1922, pag. 235-236, spune între altele: „Scopul principal al Ligii Natiunilor, trebuie sa fie crearea unui patriotism pentru Liga Natiunilor, pe scut, formarea Statelor Unite ale Europei si mai ales Federalizarea întregii lumi. Sa fie dezarmate Statele izolate si sa fie în schimb înarmata Federatia Statelor Asociate. Acestea sunt cele doua faze ale aceluiasi progres.”
De altfel aceasta conceptie francmasona a unui guvern supranational, stapân asupra lumii întregi (si condus fireste de francmasoneria jidoveasca), nu a aparut numai în 1917. Ea e veche. E destula a cita din studiul d-lui dr. Paulescu relativ la aceasta chestiune (Buletinul anti-iudeo-masonic de la 1. 01. 1930 pag. 22) urmatorul pasaj dintr-un articol publicat înca în 1864 de Jidanul Lewy Bing în „Les archives israélites”: „Nu e oare natural si necesar de a vedea în curând un Tribunal Suprem, însarcinat sa descurce plângerile dintre Natii si Natii, judecând în ultima instanta, si al carui cuvânt sa impue lumii întregi?”
Apoi „Protocoalele Înteleptilor Sionului” spun înca în 1901: „Noi vom obosi într-atât pe crestini, încât, îi vom forta sa ne ofere o Putere Internationala…în care vom îngloba toate Statele din lume, si va forma un Super-Guvernamânt. În locul guvernelor actuale vom pune o sperietoare, ce se va numi Societatea Natiunilor.”
Iata deci pâna si cuvântul de „Societate a Natiunilor” regasit în aceste documente francmasonice jidovesti, de acu-s 30 si 50 ani.
Daca ne gândim cât de stupid si neînteles este ca desi se stie bine ce poate fi o astfel de „Societate a Natiunilor”, Statele sa-si stirbeasca grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui sa constatam ca aceasta orbire stupida si neînteleasa a lumii politice, nu poate fi o simpla greseala ci rodul vointei oculte a francmasoneriei care a creat stârpitura de Societate de la Geneva, în latul careia ne-am vârât noi capul de buna voie.
Crearea Societatii acesteia a Natiunilor, atât de ridicula în principiu si irealizabila cu toata afisarea idealului ei nobil si creerea acestei stapâniri arbitrare pe care noi ni-am pus-o în cap, deci comiterea unei atari greseli imense si colective a tuturor Statelor lumii, nu poate fi decât rezultatul unui complot. Caci daca ar fi putut fi orbit un om de Stat oarecare la un moment dat, nu puteau fi însa orbiti toti oamenii de Stat ai lumii fara a se sesiza de gresala lor si a o repara la timp. Si daca totusi Societatea Natiunilor a luat fiinta, în dauna suveranitatilor nationale, aceasta este din cauza ca uneltele francmasone din toate Statele au fost complice, constient sau inconstient, la subminarea viitorului patriilor lor. Singure Statele Unite ale Americii de Nord fac exceptie si au refuzat tutela de la Geneva (desi Wilson a avut un rol formal atât de important la întemeierea S. N.).
Ce este de facut? E foarte simplu. Aceasta „Societate” trebuie nesocotita si desfiintata, iar suveranitatea nationala reintegrata în deplinatatea drepturilor ei. Uriasul complot mondial despre care am vorbit, va primi prin aceasta o capitala lovitura, distrugându-i-se una din cele mai pretioase arme.
Si, drept încheiere, sa-mi îngaduiti a-mi exprima o convingere: socot ca neamul românesc va avea ocazia în aceasta uriasa lupta, sa faca dovada calitatilor sale de bun simt, întelepciune si vitejeasca hotarâre, luând un loc de frunte în initiativa si ducerea la capat a luptei.
Întreaga civilizatie crestina este amenintata de complotul mondial francmasonic-jidovesc. Stam în pragul acestei dominatii mondiale (se vorbeste doar atât de mult despre Statele Unite ale Europei). Ei bine, Occidentul îmbatrânit care a dat pâna acum destul civilizatiei si este azi în declin, acest Occident fruntas se va muta în Orient! Centrul ideilor salvatoare, al fortelor vitale biruitoare, va trebui sau va putea fi acest Orient latin al Europei. Putem spune ca la noi mai mult decât în orice tara s-a mentinut sanatatea de simtire si cugetare în fata valului masonic cotropitor. Si, în aceasta tara, izvoare de energie si de mântuitoare jertfa, care stiu si cred fara clintire ca se vor revarsa mâine, inaugurând aceasta mare epoca de ascensiune a neamului românesc spre culmea îndrumarii si stralucirii mondiale. Demonul masonic va primi prima crunta înclestare si izbitura pe acest pamânt al Daciei, iar dupa aceasta sfârsitul sau nu va mai fi departe.
Simt aceasta în pulsatia tineretului românesc în inimile majoritatii Românilor, în sângele nostru cald care vrea viata si stralucire, onoare si libertate. Si stiu ca asa va fi, deoarece cunosc hotarârea, spiritul de jertfa si transcedentalul idealism al taberei predestinate, care mâine, calcând cu bucurie, în toi de lupta, pragul eternitatii spre a ne parasi pe noi cei din lumea aceasta, va deschide portile suvoaielor de vitalitate ancestrala, care stau gata de navala pentru salvarea unei lumi condamnate.

STÃPÂNIREA FURTUNII?

Fiecare zi aduce în sufletul românului de azi surparea câte unui mal, dezarmarea unei rezistente, lichidarea unei nadejdi. Odata cu desfrunzirea pomilor, se raresc tot mai mult si adaposturile noastre sufletesti, ne simtim tot mai despuiati de încrezatoarea pavaza de scut, prada dezgolita în fata duhului de pierzanie si de ura care ne strânge tot mai de aproape.
Nici pe vremea razboiului când, refugiati în Moldova sau în Chisnaul atâtor frumoase amintiri, stateam sub apasarea pacii de la Buftea si a amenintarii bolsevice – nu era atâta îndoiala si demoralizare câta a cuprins sufletele românesti de astazi.
Stam singuri si neputinciosi în fata desertului de la rasarit care-si strânge norii si vânturile. Iar lumea chinuita, renuntând la toate, se pregateste sa-si lepede toata armatura sufleteasca de credinte si nadejdi sfarâmate, dorind parca o cât mai apropiata si mai desavârsita prabusire, ceva care sa schimbe în orice fel viata insuportabila în care se zbate.
Spulberarea rânduielii actuale, iata ce doreste tot mai mult multimea, noi toti. Asa cum traim acum, nu vrem sa mai continuam. Nu mai vrem joaca cu politicianii care ne despoaie si ne vând strainilor, nu mai vrem nadejdi trandafirii dezmintite cu nerusinare, nu mai vrem sa fim neghiobii care sa asistam la flamânzirea si batjocorirea noastra de catre o ceata de stapâni nevrednici ai Statului de astazi. Iata ce e în sufletul multimii, în vreme ce asaltul stângii, furtuna bolsevismului, ne înconjoara tot mai întunecata.
Situatia e clara:
Ori se da acestei tari o noua nadejde, întemeiata pe garantii care sa-i asigure temeinicia, nadejdea unei rasturnari pe cât de viguroase pe atât de ordonate si întelepte a rânduielii tâlharesti de astazi – ori România se va prabusi în comunism.
O schimbare radicala, pe ruinele nedreptatilor de azi, aceasta e vointa invincibila a marilor mase complet descurajate si lipsite de încredere fata de actuala ordine pe care a cunoscut-o în sfârsit în adevarata ei esenta de nedreptate si jaf.
Daca nu i se va da tarii calea de înviere a nationalismului integral, ea îsi va alege cealalta cale, a reformei comuniste.
Ziua de mâine va aduce si la noi, ca si în Germania actuala sau în Italia de ieri, alternativa victoriei comuniste sau a celei nationaliste. Capitalismul de specula, jaful în averea publica, expoatarea muncitorului nu mai pot fi tolerate.
Suferinta cât si dezgustul de actuala ordine, pustieste tara de la un capat la altul ca un zaduf de pierzare si va dezlantui cea mai salbatica furtuna.
Depinde de curajul unor oameni patrioti, sa stapâneasca aceasta furtuna si s-o limiteze la distrugerea raului iar nu la darâmarea comunista a rânduielilor de temelie, azi viciate si înabusite, ale viatii unui neam.
Legiunea a iesit pe pozitie. Ridicându-si umerii sai lati si pieptul gata de moarte în pragul desertului rosu si totodata în inima stapânirii vitelului de aur al finantei internationale care, cu politicianii partidelor vechi, sugruma pe muncitorul si carturarul român – aceasta Legiune va tintui si stapâni, cu fierul sau, atât furtuna rosie cât si poftele nesatule ale politicianilor si ale bancherilor jidani, aducând o viata noua, zori noi de lumina pe întinsul deznadejdii de astazi.
Prin: Dreptatea, pedeapsa si avântul care ai stau la temelie.
Garantia acestor împliniri sta pe deoparte în trecutul, în vointa si neînduplecarea sefului nostru, iar pe de alta parte în groaza pe care o au de noi acei care sunt vinovatii rânduielilor de astazi, groaza care-i mâna la cele mai nevrednice persecutii de care se împartasesc, fara odihna, de zece ani de zile.
"Pãmântul Strãmosesc", 1 NOEMBRIE 1932

1933

Un mare an legionar

EXCESUL DE ABSTRACTIUNE?

Statul, ca sa întrebuintam o comparatie desigur exagerata dar sugestiva, este un fel de camasa de forta, indispensabila, impusa membrilor unei societati omenesti. Statul e un cadru, construit de oameni, si impus realitatii naturale si vii a natiunii sub imboldul necesitatii de a asigura o ordine unitara si buna în societatea framântata de fortele bune în lupta cu cele rele.
Pentru ca Statul sa fie în serviciul acestei ordini a Binelui, în serviciul marilor finalitati specifice unei epoci istorice, el trebuie sa porneasca de la urmatorul lucru: sa cunoasca aceste rosturi ale vietii, aceste finalitati. Sa nu se izoleze de ele, voit sau fara voie, prin exces de abstractiune si prin sofisme impenetrabile. Apoi, cunoscându-le sa-si construiasca armatura de reguli juridice conform scopurilor care sunt de atins.
Este evident ca ratiune omeneasca nu poate cunoaste raporturile, fenomenele vietii decât prin abstractiuni oglindite din realitatile observate. Orice „camasa de forta”, orice regula juridica, e o dispozitie abstracta sprijinita pe concret si vizând acest concret.
Dar aceasta regula abstracta care e caramida constitutiva în constructia Statului trebuie sa fie cât mai apropiata de realitati, pastrând o legatura directa si cât mai strânsa cu realitatile pe care sa le deformeze cât mai putin. Statul democratic porneste însa de la un exces de abstractiune în sensul ca imaginile si regulile abstracte pe care le prezinta ca fiind expresia marilor finalitati si a realitatilor cardinale ale vietii, aceste imagini sunt atât de deformate, atât de departate de realitatea pe care pretind a o înfatisa si servi – încât sunt pur si simplu ceva cu totul strain, inventat, ceva care nu poate servi de îndreptar al vietii reale, ci ramâne doar o constrângere stearpa, inutila, chiar daunatoare, înabusind fortele vitale.
Sa luam un singur exemplu al acestui exces de abstractiune si a consecintelor sale: conceptul de cetatean pe care e întemeiata structura Statului democratic. Ce este acest concept altceva decât o imagine foarte îndepartata de realitate, un cadru în care realitatea nu-si mai afla locul, din care ea nu poate primi o buna îndrumare, o folositoare coercitiune. Înlocuind conceptul de Român, conceptul de Ungur sau cel de Jidan, concepte apropiate de realitate si izvorâte din contactul imediat cu ea – conceptul de cetatean ignoreaza suprema realitate a nationalitatii si în consecinta falsifica întreaga structura a Statului democratic.
Si iata, de pilda, unde duce acest exces: tinându-ne strict dupa litera legii si a conceptului de cetatean, este imposibil sa se admita o politica de românizare a oraselor României, fara a cadea în contrazicere si ilegalitate. Toti locuitorii fiind cetateni si nationalitatea etnica neavând azi nici-o situatie de drept si deci nici-o forta de în constructia legala a Statului – nu e de conceput, în Statul democratic, o politica de românizare a oraselor noastre înstrainate. Vorba politicianilor: nu exista o problema jidoveasca deoarece la 1923 Constitutia i-a facut Români pe toti Jidanii. Nu e admisibila în Ardealul României democratice o politica de Stat pentru o treptata dar temeinica restitutio in integrum a Românilor în pozitiile ce le-au fost luate prin nedreptatea ungureasca de veacuri – deoarece si Ungurii sunt Români. Români în singura acceptie legala actuala a realitatii românesti: cetateni.
„Camasa de forta” a Statului democratic, forta sa juridica, o vedem astfel întorcându-se pentru a lovi în cei pe care trebuie sa-i serveasca si pentru a apara pe cei ce compromit cultura si viitorul neamului nostru. Excesul de abstractiune din structura de azi a Statului, a devenit astfel un paravan juridic pentru dusmanii si profitorii neamului românesc. Structura noului Stat românesc care va trebui sa înlocuiasca mâine actualul Stat democratic, va trebui sa porneasca de la o desfiintare a acestui exces de abstractiune, de la o generala înapoiere la realitati. Noile abstractiuni si reguli fundamentale, imagini fidele ale realitatilor, trebuie sa fie în Statul de mâine: natiunea româneasca dominanta; natiunile minoritare libere în dezvoltarea lor cu conditia de a nu prejudicia si a nu exploata pe Români; apoi: familia si finalitatile crestine ale vietii.
"Axa" din 19 Februarie 1933

3 – 22 – 250
- Rãspuns cifrat D-lui Titeanu –

Politicianii partidelor – acesti adversari constienti sau inconstienti, voluntari sau involuntari ai idealului nostru: România româneasca, dreapta si puternica – sunt în deruta în fata miscarii noastre „de dreapta”. Caci în vreme ce guvernul decide sa transforme pe nationalisti într-un fel de categorie indiana de „intusabili”, de leprosi politici carora le este interzis accesul la tara, crezând ca prin aceasta poate evita scadenta care se apropie, un reprezentant de seama al partidului liberal, D-l Eugen Titeanu, într-o recenta conferinta, preconizeaza mijloace cu totul altele pentru a transforma în fum si scântei pe noul Satana aparut ca o napasta în tihnita viata a partidelor. D-l Titeanu recomanda, în locul patului de pusca, o actiune de convingere a noastra, de readucere blajina pe calea cea buna. Si, spre a da exemplu, d-sa deschide chiar în acea conferinta cruciada aceasta a partidelor, pentru alungarea duhurilor rele din noua generatie. Nu ne vom pierde vremea protestând contra infamiei (spusa cu scop de a ne convinge) pe care o comite atunci când acuza cea mai pura, mai chinuita, mai saraca si nepatata organizatie politica, afirmând ca ea traieste din subventiile lui Hitler. Acuzatiunea aceasta, ca si altele, trece pur si simplu la un anumit dosar care va fi deschis cândva. Dar vom starui asupra câtorva argumente menite a deveni magice formule de dizolvare a ratacirii acestei generatii a noastre.
Spune D-l Titeanu ca va trebui sa ne convingem odata despre „monstruozitatea conceptiilor de asuprire” si despre „utopia doctrinelor de revolta”.
Monstruozitatea conceptiilor noastre de asuprire a strainilor, în deosebi a Jidanilor? Dar trebuie sa fie cineva pietrificat de rationalismul sofistic al democratiei ucigatoare de suflet, pentru a nu-si da seama ca un popor care se vede distrus, înlocuit si dominat în propria lui tara de catre un alt popor, strain si dusmanos, nu comite un act de monstruoasa asuprire atunci când îsi striga dreptul la viata si-si pretinde într-o lupta de generos eroism, asigurarea viitorului! Când la Iasi erau 3 avocati jidani în 1910, iar în 1920 sporisera la 22 spre a fi astazi 250 dintr-un total de 400 – si la fel se întâmpla în toata tara si pe toate tarâmurile – atunci sa nu vina D-l Titeanu sa ne vorbeasca (spre a ne convinge) despre „utopia conceptiilor de revolta” si despre spiritul nostru decazut în setea de „monstruoase asupriri”.
3 – 22 – 250
Iata o ecuatie fara nici-o necunoscuta pentru sufletul generatiei noastre, dar care nu va putea fi niciodata dezlegata de catre nenorocitele spirite crescute într-o filozofie rigida, stearpa si departata de realitatea vie si dureroasa, spirite în care imaginea unui neam care piere nu-si mai poate afla oglindirea ideologica, suflete crescute în otrava pariziana a unui individualism anarhic care schimonoseste si sterilizeaza simtirea, dragostea si durerea pentru neamul tau.
250 – 22 – 3: e deviza noastra!
În aceasta deviza e raspunsul pe care-l dam noi celeilalte acuzatiuni, ridicole, care ne pune în sarcina sustinerea „înjghebarilor straine” (hitlerismul!) care „comploteaza contra granitelor noastre si contra României independente”. Cum e cu putinta sa se admita ca granitele României ar putea fi primejduite de catre noi care vedem în expansiunea româneasca supremul nostru ideal de viata? Expansiunea româneasca pentru recucerirea pozitiilor pierdute si spre a inversa cifrele de mai sus în folosul Românilor, acesta e idealul nostru! Dar bineînteles acest ideal presupune si o expansiune româneasca pentru mentinerea pozitiilor nepierdute, pentru zdrobirea în fasa a tuturor viitoarelor atacuri dusmane. Daca într-adevar hitlerismul german ar fi o primejdie pentru România, ei bine nimic nu va putea înlatura mai eficient aceasta primejdie a pangermanismului decât ridicarea, în fata lui, a panromânismului „extremei drepte”. Nu burghezia judeo-masonica, de-mocrata si dezorganizatoare de Stat, va putea opune dusmanilor de la hotare o românie capabila de aparare. Pândeste o primejdie hitlerista la granitele noastre? Nimeni n-o va putea întâmpina cu mai multa îndârjire, cu mai mult elan si cu o mai mare zdrobitoare forta decât o Românie legionara, fortificata în constitutia sa etnica, echilibrata si ordonata prin eliminarea elementelor de dezagregare si de dezordine ale democratiei actuale cârdasite cu Jidanii si otravite de toate compromisurile. Dv. care nu îndrazniti sa recunoasteti existenta unei probleme jidovesti, aveti pretentia de a fi mai curajosi si mai capabili de a apara românismul la hotare, decât acei care cu jertfa tineretii, a carierii, a familiei si chiar a vietii lor, dovedesc de pe acum, zi cu zi, ca nu înteleg sa dea un pas înapoi nici chiar în fata celui mai temut dusman pe care l-a cunoscut vreodata un popor: judeo-masoneria.
Da, noi aplaudam cu franchete pe Cancelarul Hitler, pentru darâmarea marxismului si a filozofiei liberale a revolutiei franceze. În noul veac în care intram, lepadând ideia unei unitati politice mondiale cât si falsele idei de libertate si egalitate democratica, pentru a le înlocui cu ideea Statelor cu adevarat nationale si independente traind între ele printr-un echilibru de forte – în acest veac nou noi stim ca sunt excluse utopiile mondiale de înfratiri universale totalitare (deci si o totala înfratire si suprapunere de interese româno-germane). Niciodata „spiritul de la Geneva” nu va fi înlocuit cu un „spirit de la Berlin” sau de la Roma. Obisnuiti cu ideologia cosmopolita masonica a Societatii Natiunilor, politicianii D-lui Titeanu ne-au judecat dupa masura lor, crezându-ne capabili de a sacrifica realitatile românesti de dragul nu stiu carei internationale hitleriste, asa cum au sacrificat dânsii independenta României si viitorul tarii date pe mâna strainilor interni si externi, de dragul lui Sir Eric Drummond si a visurilor briandiste ale Pan-Europei. Am aratat pentru ce aplaudam franc si pe fata pe Cancelarul revolutiei germane. Aceasta nu însemneaza nicidecum o capitulare în fata eventualelor adversitati ale sale pe care le vom sti înfrânge cu aceeasi impetuozitate patriotica cu care lupta si el pentru neamul sau.
Daca totusi D-l Titeanu si ai sai nu înteleg si nu vor izbuti sa descifreze nimic din acest raspuns, nu e vina noastra.
Cheia, atât de simpla, a acestui cifru o vor fi pierdut odata cu sufletul lor românesc.
"Axa" din 1 August 1933

LEGIUNEA SI L.A.N.C.?

Unificarea miscarii nationale – adica în primul rând a Legiunii si a L.A.N.C. – este o puternica dorinta a tuturor celor care îsi dau seama ca singura nadejde pentru asigurarea viitorului României este în aceasta miscare nationala. Caci o împartire a fortelor dezorienteaza, demoralizeaza si îngreuneaza biruinta. De aceea este evident ca aceasta dorinta de unificare e si a noastra a celor din Legiune. Dorim o singura miscare nationala.
Dar spre a se ajunge sa avem o unificare mai curând (prin fuziunea celor doua organizatii) – caci, mai târziu, tot vom ajunge la o singura miscare, chiar fara fuziune – trebuie sa pornim de la adevar, de la ceeace este o realitate indiscutabila. Daca vom putea ajunge la o unificare în înteles de sinteza a acestor realitati din care sa rezulte o amplificare a fortelor realmente vrednice de încrederea tarii, atunci unificarea trebuie facuta. Daca însa tolerându-se premize false (indiferent de natura lor calomnioasa) s-ar realiza o unificare prin care sa se ucida ceea ce e forta vitala a acestei miscari, atunci unificarea ar fi o crima contra neamului.
Noi cei din Legiune n-am otravit cu nimic, niciodata, terenul unei eventuale întelegeri cu L.A.N.C., n-am falsificat nici un jalon al pozitiei noastre fata de ea, n-am calomniat-o nici n-am mintit lumea prezentându-i L.A.N.C. într-o lumina falsa. Am recunoscut totdeauna, si o facem si acum, înalta competenta stiintifica a D-lui prof. A. C. Cuza în ceea ce priveste stiinta economico-politica, acceptându-i concluziile stiintifice privitoare la problema jidaneasca, aceasta parte esentiala a marii probleme nationale românesti. Dar în ceeace priveste realizarea politica a acestor imperative nationale, noi am adus un aport original, un ritm nou de lupta. Am adus o conceptie noua asupra metodei acestei lupte si asupra reorganizarii Satului national nu numai prin rezolvarea problemei jidanesti dar si prin crearea unui spirit nou, metoda si spirit care au fost concepute si sunt azi realitate de catre Corneliu Zelea-Codreanu, avându-si germenul si începutul încoltirii lor în miscarea nationala studenteasca de la 1922 – 1924 (vom reveni cu detalii mai jos).
În timp ce noi pastram aceasta probitate în pozitia si actiunea noastra fata de D-l A. C. Cuza si L.A.N.C., nu ne-am bucurat, nici pâna azi, din partea d-sale si a membrilor L.A.N.C. de un alt tratament decât acela al coplesirii noastre cu toate calomniile, a negarii ridicole a oricarei existente politice a noastra si în deosebi al defaimarii Capitanului nostru.
Nu vrem sa adâncim prapastia, sa sporim otrava. De ani de zile toleram aceasta neomenie, spre a nu desavârsi ireparabilul savârsit de catre cealalta parte. Dar ne dam seama ca rabdarea noastra nu are rost deoarece fara a lamuri lucrurile, fara a înlatura de pe teren aceste odioase obstacole, orice unificare e cu neputinta. Deci trebuie sa ne lamurim, iar lumea nepartinitoare sa stie de partea cui e dreptatea.
Vom porni de la analiza celor mai noi mostre ale atitudinii cu care raspund cuzistii la demna tinuta pastrata de legionari fata de D-l A. C. Cuza si L.A.N.C. nu le citam pentru a raspunde detaliului lor – ridicol când nu odios – ci pentru ca ele ne vor servi la reconstituirea întregii tragedii a conflictului dintre profesorul Cuza si noi, urmând apoi a trage concluziile privitoare la raporturile viitoare dintre Legiune si L.A.N.C. si la posibilitatile unei utile unificari a miscarii nationale.
Oficiosul cuzist „Apararea Nationala” din 17 Septembrie 1933 publica în pagina 1 urmatoarele despre Legiune si capitanul ei, sub semnatura D-lui Mucichescu-Tunari:
„Stapânul Legiunii este, capitanul, cel care a furat farâmiturile ce au cazut de la masa Profesorului A. C. Cuza, pentru ca apoi sa se transforme în „sef” si sa traiasca fara o profesiune practicata, deci în mod suspect”.
Vorbind apoi despre pretinsa teama a noastra de a fuziona cu L.A.N.C., oficiosul D-lui Cuza spune: „Aceasta teama a oficiosului gardist denota convingerea intima pe care „legionarii” de paie o au despre ei, adica îsi dau seama ca la primul contact pe care donchisotii goi pe dinauntru l-ar avea cu un organism viguros, ar disparea fara urma. De ce le este teama însa nu vor scapa”.
Luând apoi în bataie de joc înaltatoarea munca a ridicarii, la Bucurestii Noi, a Casei Legionarilor – munca în care se rezuma esenta noii lupte nationale propovaduite si împlinite de catre Legiune: jertfa pentru crearea României noi, jertfa impetuoasa, plina de credinta, de voie buna si de descatusare din egoismul omenesc – fruntasul cuzist spune: „D-l Nichifor Crainic, extaziat de isprava unor pierde-vara ce s-au adunat la marginea Bucurestiului pentru a „construi” demagogie, scrie printre altele ca ridicarea caminului de la Râpa Galbena-Iasi se datoreste D-lui Corneliu Codreanu”. Protestând contra acestei afirmatii d D-lui profesor Crainic, autorul cuzist declara ca acest camin de la Iasi se datoreste nu lui Corneliu Zelea Codreanu ci în rândul întâi inginerului Bejan care a donat terenul, apoi „studentilor si elevilor de liceu care au muncit cu bratele si printre care poate fi citat – ca oricare altul – si D-l Corneliu Codreanu.”
Ca orisicare altul…
D-le Mucichescu te rog – spre a-mi da putinta sa fac o experienta utila pentru mine – priveste în ochii mei, d-ta care ai fost, câtva timp, alaturi de mine pe santierul de la Iasi, si deci stim ambii a cui a fost conceptia si initiativa Caminului. D-ta de asemenea stii cine organizase din închisoare (unde era închis pentru ca spalase onoarea studentimii de rusinea Manciu) campania de constructie. Daca, din cauza închisorii de la 1925, el a lipsit câtva timp de la munca efectiva, D-ta mai stii totusi cine realizase, în vara anului 1924, la Ungheni, cea mai grea etapa; fabricarea sutelor de mii de caramizi. Stiindu-le asadar toate acestea, priveste-ma în ochi si mai repeta odata cinstitele-ti cuvinte: „ca si oricare altul”.
Îti aud raspunsul staruind:
„Ca ori si care altul”…

Asadar:
„Ca ori si care altul”…
„Traieste fara o profesiune practicata, deci în mod suspect (desi e deputat)…
„Pierde-vara ce s-au adunat la marginea Bucurestiului pentru a construi demagogie”…
„Legionari donchisoti, goi pe dinauntru”.
„Oameni fara morala”…
„OAMENI FARA MORALA”.
Aceste ofense ni le arunca ziarul oficios al D-lui Cuza noua celor din Legiune si Capitanului nostru care e întruchiparea jertfei si a vietii corecte.
Nici „Adevarul” sau „Lupta” nu scriu altfel despre noi.

 

* * *

Pe deasupra mizeriei acestor infamii care se repeta în orice vorba a lor despre noi si care nu merita sa fie luate în cercetare spre a li se raspunde, se pune problema: de ce a ajuns aici miscarea nationala? Descifrând cauzele, putem întrevedea ce iesire trebuie sa aduca viitorul în acest impas care desparte doua generatii.

 

* * *

De ce a ajuns miscarea nationala la aceasta despartire, coborâta pâna la atâta josnicie? Atâta jertfa dezinteresata din partea marilor masse nationaliste – jertfa de energie, de bani, de sbucium sufletesc, de viata chiar – nu merita sa fie mai bine chivernisita si mai rodnic cheltuita de capeteniile, adorate, ale acestei miscari nationale?
Întrebari pe deplin justificate.
Situatii – de justificat.
Deci sa ne deschidem sufletul.
Originea despartirii e veche si de ordin sufletesc.
Noi – vorbesc de studentimea de la 1923-1924 ale carei capetenii erau cei din actuala Legiune, în anii de grea lupta nationala din Universitati – noi am adus în lupta antisemita studenteasca un alt suflet decât cel pus de D-l Cuza în lupta de decenii a partidului sau nationalist de pâna atunci. Noi am adus DUHUL MARILOR RUPTURI DE LUMEA VECHE înfratita cu strainul dusman. Noi am adus pornirea eroica, ÎN SPIRIT DE TOTALA JERTFA PERSONALA, contra acestei lumi vechi si înstrainate, combatute de D-l Cuza pâna atunci numai cu manusa genialei sale dialectici stiintifice, numai cu biciusca democratiei parlamentare, fara crearea niciunui ciocan de foc care sa sfarme din crestet catapeteasma satanica a templului iudeo-masonic cladit pe pieptul zdrobit al acestui neam prea blând.
Bratele noastre au zvâcnit, au doborât atunci când nevoile luptei o cereau, când reactiunea violenta era ultima iesire dintr-o înfrângere definitiva si dezonoranta. Dar mai importanta si caracteristica a fost zvâcnirea noastra sufleteasca, sfarâmarea în noi a unei întregi vieti pregatite pentru normala tihna si rânduire personala, spre a o înlocui cu o viata destinata numai luptei pentru neam, gata oricând de moarte.
Acest duh al marii, definitive si neîmpacatei rupturi – ruptura de înstrainata generatie veche si rupta de o viata personala orientata, chiar si numai partial de interesul personal, îndoita ruptura indispensabila unei lupte eroice de totala primenire a unei vieti obstesti – a fost aportul nostru sufletesc original în aceasta miscare nationala, la începuturile ei de acum 10 ani. Niciunul dintre noi n-a mai pastrat, în întregime neatins, acest duh de la 1923 nemicsorat prin loviturile vietii (supremul eroism e eroismul de durata!), niciunul în afara de Corneliu Zelea Codreanu! Caci el l-a avut înaintea tuturor si el îl renaste astazi în întregul tineret legionar al României.
Acest duh nou de totala jertfa pentru neam si de lupta neiertatoare, nelimitata în mijloace si impetuozitate (observând însa, bineînteles, o gradatie în aceste mijloace, în sensul de a nu recurge la mijloacele extreme decât dupa completa epuizare a celorlalte), a fost prima noastra departare d profesorul Cuza. Nu am vrut noi sa ne departam, nu ne-am departat noi, nici d-sa nu s-a departat de noi, dar doua structuri sufletesti deosebite (gânditi-va chiar numai la vârsta) se gaseau departate cu toata identitatea obiectivelor luptei.
Dar aceasta departare de noi n-a avut-o numai D-l Cuza, au avut-o toti „batrânii” nostri nationalisti, au avut-o parintii nostri, familiile noastre, a avut-o toata lumea… afara de noi, mai îndraciti si mai dispretuitori ai vietii egoiste.
„Complotul studentesc” din toamna 1923, prima manifestare a „marii noastre rupturi” de lumea veche, înstrainata, ne-a asezat astfel la o mare departare de profesorii si parintii nostri nationalisti – atât de adânc si mult iubiti. În prima faza a evenimentelor au avut cu totii un recul în fata gestului nostru pe care… nu-l întelegeau: nu-l întelegeau pentru ca le lipsea ceva din sufletul nostru: le lipsea tocmai acest „duh al marilor rupturi” care era esenta sufleteasca a luptei noastre. Unul dintre acesti foarte vrednici profesori universitare si îndrumatori ai nationalismului nostru (altcineva decât D-l Cuza) a declarat chiar ca „pâna când judele instructor nu va gasi neîntemeiata acuzatia de complot, nu mai pot sta de vorba cu acesti tineri”. E departe de noi gândul de a pastra suparare acestui distins si bun Român, dar fraza aceasta caracterizeaza întreaga generatie a D-lui Cuza care nu pricepe volbura acestui „must care fierbe” în sufletul nostru. Caci doar, daca e vorba sa luptam contra Jidanilor, trebuia – ziceau dânsii – sa luptam „cu întelepciune”, sa luminam masele, iar când vor fi fost luminate si ne vor vota, urma sa avem majoritati parlamentare, rezolvând problema jidoveasca fara focuri de pistol si jertfe inutile, ci printr-un simplu joc de bile în urnele parlamentare (în asteptarea carui joc prefectul Manciu deocamdata ne sfarâma, din ordinul guvernului, în beciurile politiei, fara ac logica luptei cuziste sa fi avut vr-o putere de ane apara).
Nu cred ca va nega cineva aceasta situatie de acu-s 10 ani, care concretizeaza doua lumi deosebite, în germen: lumea reformei nationale de metoda caldicica, pe cale democratico-parlamentara, incapabila de a face fata volniciilor guvernamentale si incapabila de zgudui adâncurile sufletesti ale neamului spre a-l ridica la lupta decisiva, si lumea eroica a revolutiei spirituale si morale a natiunii luptatoare, pornite pe calea fara întoarcere care n-are decât doua iesiri: moartea sau victoria.
Marile procese studentesti urmatoare, „complotului” n-au facut decât sa accentueze aceasta distanta între spirite de formatiune deosebita. E adevarat ca D-l prof. Cuza si alti reprezentanti ai generatiei vechi – cu formula: „nu aprob, nu dezaprob, ci constat” – au venit, cu multa parinteasca solicitudine, sa ne apere în aceste procese la care, în adâncul sufletului nostru, noi nici nu mai doream, cu orice chip, achitarea: ne ajungea ca ne vedem porniti fara întoarcere împotriva temeliilor antinationale, binisor dizlocate în spiritul public si asteptam, cu constiinta multumita, un viitor personal de care nu ne sinchiseam prea mult. Si le vom fi totdeauna recunoscatori ca au contribuit a ne reda libertatii si luptei. Dar aceasta parinteasca asistenta si aparare nu înfatisa o intima si totala întelegere si aprobare a spiritului nostru de lupta „nebuneasca”. Si în loc sa recunoasca în acest spirit nou al nostru forta de actiune si de victorie de mâine (caci acest spirit revolutionar „al marilor rupturi” se vadeste a fi esenta biruintei lui Mussolini, a lui Hitler si, mai mult sau mai putin copiat, e azi imperfect însusit si de „batalioanele” cuziste), în loc sa lase liber si sa stimuleze spiritul nostru, o nemultumire tot mai surda se tot accentua la batrânii nationalisti fata de faptul ca noi tinerii nu intram cu usurinta în matca veche si nu mai încetam o data cu pretentiile fascisto-militare.
Un alt element veni sa complice si mai mult problema. Lupta studenteasca lua sfârsit prin 1925 – în forma ei intensa – si generatia tânara îsi dadu seama ca nu poate continua lupta nationala universitara decât în cadrul unei miscari politice nationaliste de ansamblu, având ca scop cucerirea puterii în stat. Din acest moment deosebirea mentalitatii de lupta dintre noi, reprezentati prin Corneliu Zelea-Codreanu care sintetiza acest spirit nou de lupta, si dintre vechile cadre ale L.A.N.C., avea ocazii tot mai dese de manifestare.
Disciplina quasi-militara pe care o cerea Corneliu Zelea-Codreanu (care era însarcinat cu organizarea L.A.N.C.) drept cheag al organizatiilor si chezasie a biruintei, era sistematic refuzata, cu inevitabile sarje de umor, din partea batrânului nostru profesor. Corneliu Codreanu a trebuit sa cedeze, nu fara amaraciuni respectuos exprimate si care începeau totusi sa învenineze raporturile dintre dânsul si profesorul-presedinte Cuza.
Iar spre a nu uita nici Capitanul de la Iasi – si de vorbele D-lui Mucichescu „ca ori si care altul” – e locul sa ilustram înca odata deosebirea dintre aceste doua mentalitati, aratând ca ideea lui Corneliu Codreanu de a ridica un mare camin cultural nationalist facut nu din fonduri ci din energia creatoare si din spiritul nou de munca si jertfa a tinerei generatii; aceasta idee a fost, la început, obiectul de glume si de condamnari din partea chiar si a D-lui Cuza, ca si din partea aproape a tuturor celorlalti, care socoteau asemenea actiuni ca fiind fara rost ba chiar dea dreptul anormale.
Dupa primele succese de la caramidaria din Ungheni, s-au schimbat însa cu totii la fata si au contribuit (nu vom dramui examinând cât de multi) la ridicarea Caminului. Dar bunavointa era tardiva, ea vadea greutatea de adaptare a vechii generatii la spiritul nostru nou pe care nu-l întelegea si de care nu se lasa târâta decât atunci când nu mai era altceva de facut.
Asadar spiritul de lupta al L.A.N.C., lipsit de vigoarea biruitoare a duhului total de jertfa si pornire împotriva lumii vechi – acest anemic spirit de lupta unit cu persistenta L.A.N.C. în a apara democratia si parlamentarismul pe care noi tinerii le osândeam cerând o organizare asemanatoare fascismului – erau vesnice cauze de frictiuni si deosebiri de vederi între aceste doua generatii nationaliste. Fapte la care se adauga si o binecunoscuta stângacie si lipsa de simt practic chiar si în organizarea democratica a L.A.N.C., lucru care de asemenea nu ne lasa nepasatori.
Intrigile care îl aratau pe Capitanul nostru râvnitor la sefia D-lui Cuza nu întârziara sa apara spre a falsifica întelesul acestor ciocniri de mentalitati.
Dar se pune întrebarea: avea sau nu dreptate Corneliu Codreanu în acest conflict?
Superioritatea punctului de vedere a lui Corneliu Zelea-Codreanu – cu organizarea disciplinata, autoritara, antidemocratica a miscarii nationale e de netagaduit. Nu numai pilda miscarilor asemanatoare din strainatate îndreptateste aceasta conceptie de lupta (veche , la noi, de 10 ani). Dar chiar evolutia miscarii nationaliste românesti da dreptate lui Corneliu Codreanu. Ce ar fi într-adevar miscarea nationala fara aportul elementului de renastere morala si spirituala a luptatorului si apoi a poporului întreg – prin „spiritul legionar” – element evidentiat si creat de conceptia legionara a luptei nationale? Raspunsul e limpede: ar fi o simpla framântare intelectuala – seaca de jertfa, de rodnicie sufleteasca si, prin ele, de biruinta înnoitoare – adica ar fi ceeace a fost totdeauna miscarea antisemita a D-lui Cuza: o desfasurare de argumente logice adresate mintilor noastre, fara a însoti însa aceasta opera de propaganda intelectuala – foarte convingatoare – cu corolarul sufletesc al acestor concluzii logice: de hotarârea calda de a ne desface de orice interese personale si de a porni la lupta în spirit de jertfa nelimitata, redesteptând virtutile eroice, hotarâti sa murim ori sa biruim.
Deviza legionara, învatata de la Seneca: „Cine stie sa moara, nu va fi rob niciodata”, e singura forta propulsiva care poate duce la biruinta o lupta îndreptata împotriva unor dusmanii atât de crunte. La o biruinta care vine ca o rasplata a jertfei si a credintei în atotputernicia adevarului slujit cu asemenea duh de jertfa, dupa pilda Mântuitorului.
Aceasta deviza, acest spirit, aceasta învatatura data noua de Învierea Mântuitorului si de biruinta Lui prin jertfa – nu le-a avut niciodata cuzismul si în orice caz nu le-a înfaptuit niciodata.
În ultimii ani e drept ca aceasta întreaga conceptie legionara, a luptei disciplinate si hotarâte la orice, e în parte copiata de catre cuzisti.
Cine nu-si aduce aminte de articolele foilor cuziste de acum 2-3 ani, în care, vorbindu-se despre uniforma noastra legionara, eram aratati ca o ceata „de paiate”? cine a uitat ironiile cuziste la adresa cântecelor noastre prin care respira duhul legionar de lupta pornita sa zdrobeasca orice zagaz – pentru ca apoi azi aceiasi cuzisti sa si le însuseasca (adesea chiar melodiile si textul nostru, putin schimbat), desi ridiculizate în ajun, si sa îmbrace si ei uniforma noastra de „paiate”? Dar aceasta întârziata trezire a cuzistilor la metodele, conceptiile si spiritul legionar, nu porneste dintr-un fond sufletesc original. Ci e o goana dupa forme de lupta dovedite eficace, care nu sunt însa emanate spontan din sufletele lor ramase în fond straine si neîntelegatoare fata de acest duh al nostru. Dar în orice caz aceasta acceptare din partea cuzistilor a formelor exterioare de lupta legionara (fondul ramânând tot cel vechi: democratie, parlamentarism, lipsa de spirit de totala jertfa în lupta, lipsa de spirit legionar creator: dovada felul cum vorbesc cuzistii despre munca de la Bucurestii Noi), aceasta schimbare a formelor cuziste în sens legionar, este o noua dovada ca conceptia noastra de lupta, ramasa neclintita pe aceiasi linie de la 1922 încoace, este cea buna.
Deci Corneliu Codreanu a avut dreptate când cerea D-lui Cuza s-o adopte, iar D-l Cuza a gresit când s-a opus acestui spirit, pricinuind despartirea dintre d-sa si noi.

 

* * *

Aceste conflicte de idei aparute în anii 1924-1925, în care noua nu ni se poate asadar gasi vreo vina, s-ar fi putut atât de usor aplana printr-o recunoastere, din partea batrânilor nationalisti (care urmau de altfel sa pastreze sefia) a temeiniciei noului spirit de lupta tineresc „legionar” creat de Corneliu Codreanu (si atât de mult râvnit azi de L.A.N.C.). dar aceasta recunoastere nu s-a produs. Spre a evita agravarea lucrurilor, Corneliu Zelea-Codreanu si subsemnatul am parasit Iasul, în toamna anului 1925, plecând în Franta unde ne-am desavârsit studiile universitare (desi Capitanul era avocat înca din 1922). Am lasat L.A.N.C. sa se conduca dupa vechile obiceiuri, fara a o mai stingheri cu „încurcaturile” spiritului nostru „complotist” si „legionar”.
Pe când ne aflam în Franta, în 1927, a intervenit neînchipuita greseala a d-lui Cuza care, învinuindu-si pe cei mai vechi si buni luptatori de a se fi vândut Jidanilor (fapt astazi dovedit ca neadevarat), a produs spargerea Ligii în doua, eliminând 7 din cei 10 deputati ai sai, spre uimirea tarii întregi.
Spre a evita sa se rupa si tineretul în doua („statutari” si „nestatutari”) – si socotind ca spiritul nou al acestui tineret luptator a fost îndeajuns de nesocotit si prigonit de catre generatia batrâna care se dovedea incapabila de o actiune unitara, disciplinata si ordonata, actiune strict necesara unei biruinti – noi cei din actuala Legiune, fostii „complotisti” de la Vacaresti, Galata, Severin, Focsani am hotarât ca nu urmam nici una din cele doua frânturi ale L.A.N.C. si ne-am constituit în organizatia noua de astazi.

*

Ce am „furat” noi prin acesta de la massa profesorului Cuza? Dreptul de a duce o lupta pentru neam, mai eroica si într-un spirit de jertfa totala, pe care nu-l detinem nici de la D-l Cuza nici de la altcineva decât de la renasterea noastra morala cladita în focul marilor ani de lupta studenteasca? Antisemitismul? Dar legatura spirituala fata de cugetarea unui om de stiinta, implica oare o interdictie de a lupta, în directia acelei cugetari, cu arme noi, pe cai mai eroice? Nici D-l Cuza nici Legiunea nu au un drept exclusiv asupra luptei nationale românesti. Oricine e în stare sa faca mai mult si mai bine decât noi, e nu numai liber, dar e dator s-o faca.
Pentru ce atunci calomniile din „Apararea Nationala” fata de „Donchisotii” care au sângerat la Visani, au degerat dar au biruit în lupta de la Tutova (chiar contra L.A.N.C., desi nu exista „politiceste”), au fost zdrobiti fiziceste, dar au biruit întreaga Românie veche la Neamt, au fost sfarâmati pe toate caile patriei, pentru dragostea lor de neam, pentru visul celeilalte românii pe care si profesorul Cuza ne-a învatat s-o dorim?
Pentru ce infamia cu „traiul din fonduri suspecte” al Capitanului nostru, care e pilda de totala abnegatie si descatusare din egoismul personal, pilda pe care nici-un membru al L.A.N.C. si nici chiar al legiunii, n-a putut-o imita pe deplin? Cum îsi pot permite oamenii care ar avea un suflet românesc deplin si sanatos, sa calomnieze pe conducatorul nostru si sa uite ca seful lor efectiv, profesorul George Cuza are trecutul pe care îl are? Caci nici noi nici tara nu putem uita niciodata, asa cum uita cuzistii, ca în vreme ce Corneliu Codreanu lupta cu arma în mâna si cu viata aruncata în focul luptelor pentru a da rodnicie si împlinire cugetarii profesorului A. C. Cuza – D-l Cuza-fiul nu numai ca nu vibra sufleteste de loc alaturi de tinerimea închisorilor, nu numai ca era complet absent din luptele si din jertfele si suferintele noastre, dar era în tabara dusmana, alaturi de Pangal si Socor, membru în lojile francmasonice, adica acolo unde se uneltea si se unelteste contra miscarii nationale, contra lui Dumnezeu, a Natiunii si a Regelui! Nici-o scuza nu exista pentru aceasta oroare! Nu este îngaduit ca fiul profesorului Cuza sa fi fost „nelamurit” asupra masoneriei pâna prin anii 1928-1929, când apare subit în miscarea nationala pentru a pretinde sa fie element de infailibila îndrumare a românismului si mostenitorul prezumtiv (pe baza de succesiune legala, conform Codului Civil) al proprietatii miscarii nationale românesti. Cine nu stia în anii urmatori miscarii nationale ce este masoneria? Profesorul Paulescu îsi publicase demult marile sale studii asupra masoneriei, totusi tânarul profesor Cuza nu se lamurise nici pâna în anii 1926-1928 si s-a facut francmason. Aceasta „nelamurire” a sa nu-l poate în nici-un caz îndreptati sa atace astazi, în acest fel, pe Capitanul nostru si Legiunea, adica exact asa cum a fost învatat si a auzit de nenumarate ori vorbindu-se în loja lui masonica despre miscarea nationala, despre Legiune si studentimea luptatoare: „pierde-vara”, „donchisoti”, „fonduri suspecte” etc.
Pentru ce sunt „pierde-vara” legionarii veniti pe jos de la Resita, Sibiu, Braila ori din Basarabia, pâna la Bucuresti spre a munci nu atât la betonul si caramida unei case legionare, cât la reconstructia sufleteasca a României de mâine? Mistria pe care o tin ei în mâna nu e o rusine, dar mistria si sortul ridicol de mason pe care profesorul George Cuza abia le-a lepadat (daca le-a lepadat) acestea nu fac rusine unei miscari nationale?

*

Aceasta purtare publica L.A.N.C. fata de Legiune nu e, asadar, altceva decât o noua dovada ca L.A.N.C. (cu toata imitarea formelor noastre exterioare de lupta legionara) continua sa fie straina de spiritul legionar care s-a dovedit a fi duhul viitorului si esenta aducatoare de biruinta.
Si atunci, câta vreme aceasta prapastie sufleteasca dainuieste – nu datorita noua – ce ar fi unificarea miscarii nationale decât o îngropare a spiritului legionar, o otravire a lui, o scufundare pentru totdeauna a zorilor unei alte Românii, eroice, drepte, cinstite? Caci o organizatie care vorbeste despre noi în felul aratat, nu e nici eroica, nici dreapta, nici cinstita, iar a ne confunda cu ea însemneaza a ne însusi coloritul ei, ceeace ne repugna si ne este cu neputinta.
Asadar pentru a se ajunge la o utila unificare cu L.A.N.C., ar fi trebuit mai întâi sa se respecte din partea acesteia – cum nu se face azi si nu mai credem ca e cu putinta nici în viitor – ceea ce e adevar (si suprema calitate) în miscarea Legiunii: duhul totalei rupturi din lumea veche adica spiritul revolutionar (de arica, asadar ordonata revolutie); spiritul de disciplina si de jertfa eroica pentru neam; înnoirea totala nu numai a structurii etnice a Statului dar si a organizarii sale politice cât si înnoirea spiritului poporului românesc în sens eroic si moral; în rezumat, o unire ar fi pretins parasirea, din partea L.A.N.C. a falselor cai democratico-parlamentariste (prezicem dealtfel ca L.A.N.C. ne va imita cât de curând din nou, lepadându-se de democratie si intitulându-se si ea „revolutionara”).
Dar respectarea acestor directii caracteristice ale Legiunii nu este posibila fara respectarea Capitanului nostru care a creat acest complex de nazuinti si de viata noua legionara si care e chezasia împlinirii lor.
Sunteti liberi sa ne aruncati în fata învinuirea mincinoasa dupa care toata actiunea Legiunii nu e datorita decât unei pretinse vanitati de sef a Capitanului nostru. „Vanitatea” sa nu e nimic altceva decât constiinta operei concepute si create de el si o sanatoasa ambitie de a realiza pe deplin aceasta conceptie mântuitoare de neam. Noi aplaudam aceasta ambitie si o vrem tot mai puternica; vrem s-o vedem trecând în noi toti si în tara întreaga!
Încheem:
Dupa ce am vazut asadar, timp de mai bine de 10 ani, în raporturile noastre cu L.A.N.C., numai neîntelegere a spiritului nostru legionar, numai defaimare si rea credinta, suntem departe de a mai face astazi imprudente.
De aceea fata de insultele din „Apararea Nationala”, pe care le privim nu în nemernicia literei lor ci în întelesul de fixare a unei atitudini fata de problema unificarii miscarii nationale, singura problema care merita aceasta ampla discutiune, noi nu mai avem decât un raspuns:
Cu acesti oameni care domina azi în L.A.N.C., plini de nedreptate, de ura si de invidioasa neputinta, noi nu mai avem nici-o comunitate sufleteasca. A crede într-o revenire a lor la sentimente de dreptate si de cinste, este o naivitate. Iar a accepta compromisuri nesincere, ar însemna sa darâmam noi însine tot ce am cladit pâna astazi. Lepadând orice nadejde de rodnica si onorabila unificare cu L.A.N.C., legionarii, în frunte cu Capitanul lor, bine încadrati spiritualiceste, fara nici-o sovaire, pata sau compromis în trecutul lor, îsi continua înaintarea victorioasa spre ziua cea mare de înviere româneasca prin jertfa legionara.

Post scriptum.
În ultimul numar al „Apararii Nationale” citim cutremuratoarele noi grosolanii aruncate Capitanului, sub pseudonimul „Ordessus” (în care recunoastem condeiul D-lui A. C. Cuza însusi): Capitanul e facut, pe rând: „dobitoc”, „zaltat de Dumnezeu”, „prost”, „trufas”, „vitel tânjind de-o boala ascunsa”, iar marea noutate este descoperirea facuta de autor asupra originii Capitanului care n-ar fi decât o „vita toanta a dracului, de obârsie leseasca”.
Când rautatea senila a ajuns pâna la asemenea murdarii, nu mai e nimeni îndreptatit sa ne vorbeasca despre obligatiuni de filiatie spirituala care ne-ar impune oarecari rezerve chiar si în reactiunea noastra împotriva nedreptatilor si „parintestilor” neomenii cuziste. Desigur ca nu vom raspunde cu aceeasi masura înjositoare. Dar vrem sa se stie ca ne simtim desfacuti de orice legatura sufleteasca cu acesti oameni, asa cum are dreptul orice fiu sa se simta fata de niste PARINTI DENATURATI!?
"Axa", din 1 Octombrie 1933

SPIRITUL GENEVEI?

Inexistenta lui e cauza falimentului tot mai evident al Societatii Natiunilor.
Posibilitatea rapidei lui creari trebuia sa fie conditia primordiala a înfiintarii acestei societati la 18 Aprilie 1919.
Având la temelie mirajul unui anumit idealism, era inevitabila ciocnirea cu realitatile si lichidarea pe care o anunta actualul grav conflict dintre Geneva si Japonia. Si cine ar putea sustine temeinic ca atitudinea Japoniei e o exceptie si ca celelalte mari puteri nu pot ajunge în viitor la conflicte similare? Si ce mai ramâne din societatea Natiunilor?
Am spus ca la temelia Societatii Natiunilor sta mirajul unui anumit idealism. Ceea ce nu însemneaza ca ignoram cealalta temelie, cea adevarata, a uneltirilor oculte masonice care, în dosul acestui miraj, doreau sa-si împlineasca idealul desfiintarii Statelor nationale si al unei reconstructii a lumii noi dupa conceptiile filozofice materialiste si cosmopolite ale masoneriei. Conceptii care, la rândul lor, nu sunt decât un al doilea paravan al unor uneltiri si mai „anumite”. Dar deoarece stim bine cu câta neîncredere sunt primite aceste afirmatiuni de o parte a marelui public necunoscator al marilor dedesubturi, vom vorbi de asta data numai despre ce am numit „mirajul unui anumit tip de idealism”, despre „spiritul de la geneva” si despre necesitatea lui pentru o buna functionare a Societatii Natiunilor. Dovedind necesitatea lui cât si inexistenta si imposibilitatea crearii lui, socotim ca am facut deajuns pentru a impune constiintei tuturor concluzia incapacitatii si inutilitatii Societatii Natiunilor si deci concluzia necesitatii de a ne orienta politiceste dupa realitatile istorice ale prezentului, fara a spera ca ne va fi asigurat viitorul prin imaginara forta juridica internationala a Genevei.
Societatea natiunilor, asa cum a fost conceputa – adica tribunalul suprem care sa judece obligatoriu conflictele internationale – nu putea fi decât o institutie esentialmente juridica. Deoarece nici un stat nu poate renunta la suveranitatea sa în beneficiul unei institutii internationale si supranationale pur diplomatice si politice, care sa decida asupra conflictelor dintre state dupa arbitrarul intereselor politice. Numai dreptul cu regulile sale impersonale, prealabile, generale, reguli care sa limiteze puterea de apreciere a celor chemati sa dea o sentinta într-un conflict, numai acest drept poate da Statelor o siguranta juridica, o certitudine ca institutia internationala, care înlocuieste Statul suveran, va aduce deciziuni conforme cu dreptatea.
Societatea natiunilor nu este însa o instanta de Drept, ea nu face si nu poate face opera de justitie juridica (si e deci obligata a face justitie politica, fondata numai pe intuitia cazuista atât de supla si maleabila), din simplul motiv ca în prezent nu exista reguli juridice abstracte privind fondul marilor litigii de interese dintre State. Dreptul International Public e într-un stadiu de formare, se ocupa doar de reglementarea micilor interese internationale (drept consular, navigatie, etc.). de exemplu conflictele de teritoriu nu sunt reglementate nicidecum (în sensul ca nu se arata în ce conditii poate pretinde un Stat posesiunea unui teritoriu),
Astfel, în lipsa de reguli juridice abstracte, prestabilite, privind marile interese si conflicte internationale, Societatea Natiunilor e redusa la a se orienta dupa bunul plac politic al componentilor ei. Caci, cu toate ca nu ne alaturam deloc la pretentiile revizioniste pentru simplul motiv ca tratatele României sunt în primul rând drepte – totusi, în teoria juridica nu putem sustine ca un act juridic, un tratat, e perpetuu, de nemodificat, nesupus niciunei teorii a nulitatii actelor juridice, nulitati care stim cât de necesare sunt chiar si în practica vietii juridice interne. Când un Stat vine deci si cere Societatii Natiunilor revizuirea unui tratat, atribuirea unui teritoriu, invocând o cauza de nulitate (forta majora, interes vital, viciu de consimtamânt) cauze care nu sunt înca stabilite în Dreptul International, acesta necunoscând o teorie a nulitatii actelor juridice – Societatea Natiunilor nu va putea spune: tratatele sunt eterne, imuabile, resping cererea. Ci va trebui sa motiveze netemeinicia fondului acelei cereri, va judeca deci litigiul, dar îl va judeca nu dupa reguli abstracte, care nu exista, ci dupa simplul arbitrariu al bunului plac.
Acest viciu fundamental care face cu neputinta o functionare juridica a Ligii Natiunilor, a fost înteles imediat de catre întemeietorii ei. Acestia spuneau ca viciul va fi înlaturat, arbitrariul va fi împiedicat, prin creerea unui nou suflet international, al unui spirit de dreptate între natiuni, de dezinteres, al „spiritului Genevei”: si ca deci judecatorii din Liga, desi nu vor putea fi limitati prin reguli abstracte prestabilite, privitoare la fondul litigiilor, vor da totusi sentinte drepte stapâniti de noul „spirit de la Geneva”, sentintele de justitie intuitiva, cam în felul lui Solomon sau apoi al Sfântului Ludovic al Frantei care împartea dreptatea sub stejarul de la Vincennes, fara a consulta nici-un cod de legi.
Toata seriozitatea jurisdictiei extreme de întinse a Societatii Natiunilor era deci în functie de existenta „spiritului de la Geneva” a acestei renasteri sufletesti a lumii. Ceeace singura forta moralizatoare si unificatoare a omenirii, Biserica, cuvântul lui Dumnezeu, nu a putut înca înfaptui – înfratirea popoarelor în spirit de dreptate – s-a crezut a fi posibil prin opera omeneasca (si înca ateisto-masonica) a Genevei, care n-a întârziat sa ridice „spiritul de la Geneva” la înaltimi dogmatice la intangibilitati indiscutabile, a caror simpla atingere critica obiectiva în Parlamentul românesc, face sa explodeze pe D-l Lupu care nu admite nici-o discutie asupra sanctitatii acestui spirit (e poate singura sanctitate pe care o apara).
Numai ca acest „spirit de la Geneva” din nefericire nu exista decât în parlamentarile mincinoase ale diplomatilor. Realitatea o constituie vietuirea omenirii în frânturi nationale rivale si concurente, prea adesea nedrepte si nesatule, realitate care n-a fost cu nimic desfiintata de spiritul Genevei. Nu sunt mai înfratite popoarele astazi decât înainte de a fi existat Liga Natiunilor.
Iar daca „spiritul Genevei” e inexistent, trebuie sa dispara o Societate a Natiunilor cu atributiile ei actuale de tribunal mondial obligatoriu pentru toate conflictele internationale. Sa ramâna doar o Societate a Natiunilor diplomatica, fara atributii jurisdictionale obligatorii, o societate de mediatiune în conflicte, de facilitare a arbitrajului, de asistenta, de pregatire (si desigur numai în colaborare cu Biserica) a acelei omeniri mai nobile, mai drepte, mai fratesti care va fi temelia unei oarecari întinderi a justitiei asupra marilor probleme internationale.
Astfel, vrând sa fie prea mult, vrând sa sara în utopie, Societatea Natiunilor se va poticni, cum i se întâmpla astazi cu Japonia, iar o prabusire totala îi va fi inevitabila.
"Axa" din 5 Martie 1933

- C O N T I N U A R E -