Altarul de la Tâncãbesti

   O cruce pitita intr-o margine de padure, si langa ea o troita adusa de departe. Fusesera ucisi acolo in mod ritual 14 barbati legati in lanturi, scosi dintr-o temnita si purtati spre o groapa comuna care-i astepta nesatioasa, pregatita de mai inainte. De ani de zile treceau prin locul acela multe masini, si unii se opreau sa aprinda o lumanare pentru sufletele celor batjocoriti acolo si ale caror morminte nici azi nu sunt cunoscute. Nu suparau pe nimeni, in modestia lor neostentativa. Erau un memento, un reper reconfortant pentru noi, urmasii victimelor, si un deget acuzator care tulbura linistea slugilor lui Antihrist, ca un nou mane-tekel-fares. De aceea soarta crucii si a troitei era pecetluita dinainte. Stiam asta. Ne si miram sa le mai gasim acolo, semnele acelea. Si iata, faptul s-a implinit. E asa de usor sa te lupti cu niste barne... Spuneam undeva ca lupta cu osemintele nu va inceta niciodata. Nu era destul ca prin toate mijloacele mass-media legionarii sunt aratati ca niste trogloditi, analfabeti si vanduti unor ideologii totalitare straine. Trebuiau ca si locurile lor de popas spiritual sa fie demolate... Dar cum trebuia sa fi aratat mainile acelea care au infaptuit distrugerea recenta a celor doua cruci? Cruci, nu stele cu cinci sau sase colturi, aici in Romania, purtatoarea de stindard a Ortodoxiei. Ce calificativ se poate acorda gestului anonimilor care profitand de pozitia retrasa a troitei si a crucii, le-au vandalizat zilele trecute? Troita, cel putin, n-a supravietuit acolo nici doua saptamani. Acum, eroii faptei se pot odihni, pot sa-si frece mainile satisfacuti: "...si sa vedem noi daca mai indraznesc ei, huliganii legionari sa mai inalte cruci in tara lui Pavel Tcacenco, a lui Toader de la Rusca, a lui Dan Lazarovici, Chaia Lipschitz sau Donca Simo!" Sa intelegem ca in tara lui Mircea si Tepes, a lui Mihai si Tudor, in tara asta nu mai e loc de o cruce? Vai, de s-ar fi produs ceva asemanator in dauna vreuneia dintre religiile conlocuitoare, s-ar fi ridicat desigur proteste de la Colina Capitoliului pana la Colina Primaverii. Iar intelighentia noastra atee si transsexuala n-ar mai fi escamotat evenimentul, asa cum o face acum, tacand complice. Pe cand asa ... niste bete, acolo si pe deasupra purtand semnul Spanzuratului pe ele. Au ramas acum ca niste fecioare pangarite, despuiate de vesmantul lor. Nu ati obosit, fratilor? Ca noi credem ca s-a umplut paharul, si ne temem. ... sau vom spune ca Andrei Cornea: "bine le-au facut!"??

 3.11.1999

PERMANENTE, Nov. 1999

30 Noiembrie '38

 La 30 Noiembrie s-au comemorat 62 de ani de la incredibila crimã comisã în împrejurãri care au cutremurat întreaga opinie publicã româneascã. La îndemnul unor forte ostile neamului si unei camarile aservite total regelui scelerat, vietile a 14 tineri bãrbati au fost curmate într-un mod înfiorãtor. Era pace, iar cei 14 erau de mult condamnati, se aflau sub ocrotirea unor legi, care opereazã într-un stat democratic. Nu comiseserã nici un act de rebeliune, nu li se intentase vreun nou proces, nici o nouã sentintã nu cãzuse asupra lor, adicã nici o nouã sentintã scrisã, semnatã atunci de vreun tribunal ori de vreo altã instantã legalã. În plus, erau toti cu sãnãtatea zdruncinatã dupã atâtia ani de detentie durã, iar în clipa în care au fost ucisi erau legati de mâini si de picioare. Toate rationamentele care sã justifice articulatiile acestei nemaiîntâlnite crime, toate speculatiile subtile, toate jurisprudentele criminaliste, totul, aproape totul, e contrazis si depãsit de împrejurãrile în care ea s-a produs, de resorturile morale ale celor care au comis-o, de regia de culise a întregii drame. Aspectele juridice sau politice ale faptei îsi au analistii lor, îsi au judecãtorii lor, îsi au locul lor în istoria contemporanã româneascã. Sã-mi fie îngãduit sã prezint determinantele etico-religioase ale evenimentului pe care-l comemorãm. Analiza acestui aspect, acestui unghi din care poate fi considerat tristul fapt, mi se pare deosebit de importantã, fãrã ca prin aceasta sã apãrem cumva doar niste eterni autori de panegirice, de recviemuri si cortegii si cãrora, la vârsta senectutii nu ne-a mai rãmas decât sã ne îngrijim rãnile vechi si sã plângem pe ruinele unui trecut de luptã si sacrificiu. Reîntregitã la sfârsitul primului rãzboi mondial, România devenise câmp de întreceri pentru îmbogãtire peste noapte si de etalare a descompunerii si turpitudinii politicianiste. Atunci a apãrut Miscarea Legionarã, ca o frânã încinsã pânã la incandescentã în calea disparitiei noastre ca neam. Nu din senin, ci ca expresie a grijii lui Dumnezeu si a Binecuvântãrii Lui, care a vrut sã scoatã din nou la suprafatã un luptãtor si, în jurul sãu, o armatã de viteji care sã apere fiinta nationalã. Sãmânta odatã aruncatã a rodit, însutit si înmiit, si a îngrozit pe dusmanii Neamului si ai Crucii. De aceea ea trebuia sã disparã „numele ei sã se steargã si memoria ei sã piarã“, iar crima a cãrei fãptuire o evocãm azi este atât de abjectã si comisã în conditii atât de inumane, încât chiar unora dintre instigatorii ei li s-a pãrut a fi fost o „stângãcie“. Se stia de mult cã „bate-voi pãstorul si se va risipi turma“. Se spusese undeva, la nivel înalt, „mai bine sã piarã un om decât un întreg popor“ si „dacã vrei sã scapi de dusmani, ucide mai întâi pe cel care-i conduce“. În sfârsit, în tratate vechi de moralã religioasã ale unui popor care se luptã de mult cu Dumnezeu, scrie: „dacã e sã se aplice o sentintã capitalã si nu este fãcutã o altã mentiune ca: lapidare, crucificare, înec, sau altele, atunci se va sugruma victima“. Iatã-ne, deci, în prezenta unui adevãrat omor ritual, în plin secol al XX-lea, conceput în detaliu, cu o întreagã tesãturã de executanti si roluri bine stabilite. Dar victimele? De partea lor ce se poate spune? Încã de la început stã scris cã dintre cele patru puncte care le caracterizau existenta, primul era credinta în Dumnezeu. Si tot de atunci, la icoanã si la altar ne întoarcem, ca la singura sursã de reconfort, cãci „noi avem o credintã si în focul ei ne mistuim“. Nu erau afirmatii de circumstantã, sloganuri trecãtoare, cãci mai târziu se spune: „asa am înteles datoria vietii mele: am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El... Se trãgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos, se zguduia temelia crestinã a lumii, puteam noi sã stãm indiferenti?“ Iar deasupra dreptãtii tale, a Legiunii, a neamului, este dreptatea lui Dumnezeu, ca ultima si infailibila instantã moralã. Nu ne substituim Bisericii, lui Dumnezeu. Biserica este la infinit deasupra noastrã. Afirmatii de felul acestora se gãsesc rãspândite peste tot, în gândirea si lucrãrile conducãtorilor nostri, si a prelungi însiruirea citatelor ni se pare prezumtios. Si oare au rãmas aceste afirmatii vorbe goale? Dar urmãriti lista ctitoriilor la care s-au angajat bãrbatii aceia. Nenumãrate sunt bisericile în care intrati si care sunt zidite de ei. Dar drumurile spre sihãstrii, ca la Arnota, dar troitele ridicate, dar cimitirele pentru îngroparea osemintelor de ostasi uitate din rãzboi prin vãgãuni de munti? Toate în spiritul dragostei de Dumnezeu. În acest spirit, ritualul sedintelor începea cu o rugãciune. Duminica se mergea in corpore la bisericã, la liturghie. Ce altã formatiune politicã se gândea mãcar la asa ceva? De aceea trebuiau sã fie sugrumati, apoi împuscati, apoi arsi cu vitriol, apoi ascunsi sub lespede de beton legionarii aceia. Din pricina atasamentului lor la valorile eterne ale învãtãturii cresti-ne, pe lângã titulatura de mistici exaltati, de teroristi ori de lumpeni disperati, trebuia sã li se spunã cã ar fi fost o sectã, cea mai periculoasã sectã a secolului XX, o organizatie cu ierarhii secrete si cult al mortilor si, în general, al violentei distructive. Si dacã nu o sectã, cel putin un ordin cãlugãresc militar, cu voturi de extremã angajare, cu arme si cruci, cu blazoane, cu sacrificiul voluntar al propriei persoane, cu posturi îndelungi, flagelãri, pelerinaje si violente. Mai ales violente. Cãci, nu-i asa, se spunea acolo sã iertãm pe toti dusmanii, dar pe cei care ne-au prigonit din pricina credintei în învierea Neamului în numele lui Iisus Christos, sã-i lovim fãrã crutare; aceia „vor purta numele de trãdãtori, si vor fi blestemati din neam în neam“. Dar împreunã cu Mota declarãm înaintea lui Dumnezeu cã violentele noastre au fost pasive, de apãrare, nu noi am avut initiativa. Sã nu uitãm cã dupã ani si ani, un act de legitimã apãrare încã mai apãsa constiinta unui om (a Cãpitanului), considerând ca „fatalã“ ziua în care curmase viata unei bestii. Însã nu pentru violentele acelea, câte au fost, nu din pricina lor trebuia sã fie lichidatã Miscarea Legionarã, ci pentru pericolul pe care-l prezenta fatã de clasa politicianistã si pletora strãinã care stãpânea economia, comertul, industria, finantele si însãsi cultura româneascã, precum si pentru efortul reabilitãrii omului românesc pe linia moralei crestine. Dar oare nu ispãsiserã cei a cãror moarte o evocãm azi, faptele de violentã la care fuseserã constrânsi sã apeleze? Nu au fost de ajuns perchezitiile, confiscãrile, arestãrile, bãtãile, împuscãrile ca ale unor câini turbati, n-au fost de ajuns puscãriile pe care le-au înfundat? Ei, tãrani cuminti, ei, studenti si intelectuali de valoare, toti cu fruntea ca un iezer carpatin. N-au ispãsit îndeajuns ei, care în locul literaturii pornografice, stiau pe dinafarã acatiste, paraclise, psalmi si evanghelii întregi, pe care le rosteau în hrubele aresturilor si închisorilor. Ce mai trebuia ca sã se sature odatã setea de sânge, setea de moarte a lui Antihrist? Consternati, înmãrmuriti de grozãvia faptelor pe care le reamintim, nouã ne rãmâne totusi bucuria ascunsã, mândria de a fi fost si noi mici si neînsemnati printre cruciatii aceia, de a fi sesizat adevãrul luptei lor, de a fi rãspuns „prezent!“ la apelul lor, si de a fi pus si noi o picãturã de sânge la jertfa ce s-a cerut pentru învierea României. Iar dacã pe lângã cei cu crestetele ninse de ani si suferintã se vor gãsi si ochi tineri si inimi tinere care sã soarbã din adevãrurile luptei legionare, înseamnã cã jertfa Cãpitanului, care se cerea rãzbunatã si care a fost rãzbunatã, jertfa aceea n-a fost în zadar, si cã, într'adevãr, cum spune Tertulian: „... sãmântã, sãmântã roditoare este sângele martirilor“.

PERMANENTE, Nov.-Dec.2000