Fragment din volumul "România si sfârsitul Europei"
Editura DACIA, Rio de Janeiro - Madrid, 1966)

de Mihail STURDZA

Fost Ministru al Afacerilor Strãine

 

Printre legionarii urmãriti si prinsi dupã executarea lui Cãlinescu se afla si fiul meu Ilie-Vlad, recunoscut si arestat în momentul în care, multumitã prietenescului ajutor al unor diplomati strãini, se pregãtea sã treacã granita, în drum spre Budapesta, unde îl astepta bunica lui, Maria Mavrocordat. Mare a fost nelinistea mea când am vãzut pe soacra mea ajungând singurã în automobiulul care o aducea în Copenhaga, dupã o lungã si zadarnicã asteptare in capitala Ungariei. Stirile pe care le primisem asupra sãlbãticiilor petrecute în tarã mi-au fost confirmate de soacra mea: uciderea cu sutele, si mãcelurile în închisori, cari nu încetaserã încã la plecarea ei, legionari rãniti, aruncati încã de vii în crematoriu, numele atâtor prieteni si camarazi asasinati de sbirii regali. Cu o zi înainte de a fi pusã la arest domiciliar, sotia mea se dusese la Legatia Germanã, cu nãdejdea sã provoace o interventie moderatoare. La povestirea ei indignatã, Fabricius, ministrul Reich-ului, i-a rãspuns cu un surâs de ironicã indiferentã: "Sie übertreiben, Sie übertreiben". Odatã arestatã, sotia mea a primit vizita de rutinã la rudele legionarilor mai înstãriti din partea consortiului Marinescu-Moruzov, care îsi fãcuse recent o avere si cu jefuirea refugiatilor polonezi la granita Bucovinei. I s'a fixat suma de 3.000.000 de lei ca pret al vietii fiului nostru, dându-i în acelasi timp informatia cã Alexandru Cantacuzino n'ar fi fost împuscat in închisoarea din Râmnic, dacã mama lui ar fi consimtit sã plãteascã o sumã identicã.

Dureroasa mea neliniste pentru soarta lui Ilie-Vlad nu a încetat însã decât când, în primãvara lui 1940, intervenind o trecãtoare întelegere între Miscare si Carol, fiul meu, cu cea mai mare parte din camarazii sãi supravietuitori, au fost scosi din închisoare si sotia mea liberatã si ea a putut sã mã ajungã la Copenhaga. Pânã atunci, singura veste directã ce-o avusesem dela fiul meu au fost câteva rânduri scrise pe o paginã ruptã dintr'o carte oarecare, pe care reusise s'o scoatã din inchisoarea unde se afla, multumitã mijloacelor cari chiar in închisoare erau câte odatã clandestin puse la dispozitia legionarilor. Scrisoarea era scurt.ã: "Draga Tatã, dacã cârna mã ajunge si pe mine, ceeace se poate întâmpla in orice clipã, fii sigur cã voiu sti sã o privesc in fatã cu linistea ce-o datoresc numelui ce-l port". Rufele lui, care ajungeau din când în când în mâinile sotiei mele, erau pline de sânge, semnele chinurilor la care el si camarazii lui erau supusi în închisoare.

Primul meu simtãmânt la primirea vestei acestei neasteptate întelegeri a fost deci cel al unei mari usurãri sufletesti, la gandul cã de moarte care stãtea spânzuratã deasupra capului fiului meu si a atator camarazi ai sãi fusese pentru un moment înlãturatã. Dar rostul exact al acestei deciziuni legionare mi-a rãmas neînteles, Pânã când, cu prilejul unei cãlãtorii la Berlin, am putut consulta pe prietenii mei si afla vestile cari le primiserã.

Horia Sima se strecurase in tarã, in primãvara anului 1940 si fusese, dupã, lungi peripetii, descoperit si prins de politia lui Carol. Dacã aceasta s'ar fi întâmplat inaintea victoriei Gerrnaniei in Franta, executia lui imediata ar fi fost sigura. Dupã acest eveniment însã, o anumitã dozã de fricã intrase in Carol si in ai sãi; asa încât ei au preferat sã se încline spre o solutie politicã decât una politieneascã in ceeace privea soarta lui Sima, si dupã o detentiune de aproape o luna de zile, Horia Sima a fost dus din închisoare la Palat.

Intrebându-l Carol cu ce gând se întorsese in tarã, Sima i-a rãspuns: -"Cu gândul de a vã rãsturna!".  -"Pe ce motive?", l-a intrebat Carol.  -"Din pricina politicei voastre externe, care duce tara la pieire". Carol l-a asigurat imediat cã acest motiv nu mai existã, deoarece politica lui externã ajunsese a fi in acel moment exact aceea, a Legiunii. In urma acestei întrevederi si pe baza acestui schimb de cuvinte, s'a propus Miscãrii colaborarea cu regimul. Sima si cei cari îl inconjurau la acea vreme s'au gândit mult si adânc. Hotãrîrea pe care au luat-o a avut un singur motiv: binele tãrii.

Rãpirea Basarabiei nu lasase tara, sdrobitã de durerea pierderii atâtor locuitori si a unei mari suprafete de pãmânt, cu simtãmântul cã cel putin aici se sfârsiau încercãrile neamului. Dimpotrivã, ea vedea furtuna grãmãdindu-se din toate pãrtile. Doi alti vecini se lãcomeau la o mosie atât de prost apãratã, atât de usor de cãlcat. Presa italianã, in articole a cãror înaltã inspiratie era usor de recunoscut, cerea fãrã mult înconjur noi ciuntiri ale pãmântului românesc, in beneficiul Ungariei si Bulgariei. Berlinul insã avea glasul hotãrîtor. Miscarea Legionarã, care nu avusese incã prilejul de a recunoaste nesocotirea totalã de cãtre guvernul german a fortelor sufletesti si materiale pe care Legiunea le reprezenta in România, era îndreptãtitã sã creadã cã prezenta sa in guvernul prin care Carol incerca sã steargã amintirea politicei sale externe de pânã atunci ar fi cântãrit favorabil pentru tarã in hotãrîrea Berlinului de a se opune sau nu presiunilor Italiei. Sugrumând deci amintirile inchisorilor, schingiurilor si mãcelurilor, s'a hotãrît a primi acea odioasã colaborare cu asasinul Cãpitanului pentru a nu avea vreodatã remuscarea de a fi usurat prin faptul absentei sale un nou atentat la integritatea teritoriului national. Miscarea era hotãrîtã, in schimb, sã nu permita o altã vânzare de tarã, o altã fugã fãrã luptã. Aceste gânduri au determinat pe Horia Sima si camarazii sãi ca, dupã predarea Basarabiei si Bucovinei de nord sã accepte intrarea in guvernul Tãtãrãscu si guvernul Gigurtu mai târziu, cu o singurã conditie: "Nicio palma de pamant mai mult!".

Stim ca inca depe timpul loviturii-fulger a lui Hitler in Norvegia, Carol incepuse sa intrevada posibilitatea unei victorii germane, fara a fi sigur inca de ea. Isi schimba echipele de guvern pe masura in care aceasta posibilitate îi parea mai verosimila. Trecuse astfel dela combinatita Tatarascu-Gafencu la combinatia Tatarascu-Gigurtu, care se grabise a renunta, cam tarziu si cam degeaba, la garantiile franco-britanice. In fine, dupa pierderea Basarabiei si a nordului Bucovinei, se hotarise la introducerea unor legionari in guvern si trecea, la inceputul lui Iulie 1940, la combinatia Gigurtu-Manoilescu. Cu aceleasi intentiuni de a-si castiga bunele gratii ale lui Hitler infiintase Partidul Natiunii, cãruia îi dãduse în mod servil aparentele de extrem nationalism ale partidului national-socialist german. Nici acest ultim mestesug, nici prezenta câtorva legionari in posturi guvernamentale fãrã importantã, nu pãreau sã fi schimbat gândurile si intentiile lui Hitler fatã de România. PE DE ALTA PARTE, NU SE VEDEA IN ORGANELE RASPUNZATOARE ALE APARARII TARII NICIO SCHIMBARE DE ATITUDINE SI NU SE VEDEA NCIO PREGATIRE MILITARA SEMNII'ICATIVA IMPOTRIVA NOILOR DORINTE DE RAPIRE PE CARE TOATA LUMEA LE STIA IN DISCUTIE INTRE BERLIN, ROMA, BUDAPESTA SI SOFIA.

Aceste consideratii si convingerea cã numai un guvern cu adevãrat legionar ar fi putut asigura Ramâniei respectul datorit unei tãri independente, hotãrîtã a-si apãra hotarul împotriva oricãrui agresor si pânã la ultimul glont, a determinat pe Horia Sima ca la 7 Iulie sã pãrãseascã brusc guvernul unde abia intrase, nãdãjduind sã reuseascã a provoca, în timp încã util, singura formatie guvernamentalã pe care o putea crede încã mântuitoare.

Semne sinistre intr'adevãr se înmulteanu. Teleky si Cszaky avuseserã lungi întrevederi cu Hitler la Munchen... în ziua în care Gigurtu proclama, spre surâul tuturor, retragerea României din Liga Natiunilar. Ziarele germane, între timp, puhlicau lista nominalã a agentilor strãini cari pregãteau în tarã, cu consimtãmântul lui Carol si a guvernelor sale, distrugerea explloatãrilor noastre de petrol. La rândul lor, Bulgarii erau primiti de Fuhrer. Gigurtu si Manoilescu, cari se repeziserã la Berchtesgaden cu misiunea de a convinge pe Hitler cã România devenise un Stat de tip national-socialist, primiserã un rãspuns usturãtor din partea Fuhrerului, care le-a amintit, cu toate amãnuntele cuvenite, asasinaraa lui Ccrneliu Codreantu si urmãrirea Micãrii Legionare de toate guvernele lui Carol. La 16 si 19 August, Conferinta Româno-Ungarã si cea Româno-Bulgarã sunt întrerupte în fata pretentiilor excesive ale vecinilor nostri, sustinute si chiar inspirate de cancelariile germane si italene. Nimeni nu se mai îndoia cã tara se gãsea în ajunul unei si mai crunte desmembrãri. Dar nicãiri, în afarã de Miscarea  Legionarã - hotãrîtã a rãsturna pe Carol, dacã si de data aceasta ar consimti la o nouã rãstignire a tãrii, fãrã a trage spada -  nu se simtea însufletirea celor decisi sã lupte, oricât de improbabilã ar fi fost victoria.

Numai cei cari s'au înselat continuu asupra relatiilor dintre Miscarea Legionara si Guvernul National-Socialist au putut sa se mire de faptul ca in tot timpul recentei activitati a Legiunii, cam din primele zile ale lui Iunie 1940 si pana la rasturnarea lui Carol, si chiar in momentul acestei rasturnari, Berlinul a ales intotdeauna pe Carol ca punct de reazam al politicei sale in Romania. Aceasta alegere fusese, facuta mai de mult; probabil, la putina vreme dupa asasinarea Capitantdui, in clipa in care Hitler, la insistenta generalilor sai, renuntase la intentia de a-si trimite diviziile spre Romania, ca masura de apãrare fata de uneltirile unui regim sub care o asemenea asasinare fusese posibila.

Pentru cei bine informati, nu au existat decat doua momente de adevdrata colaborare intre Reich-ul National -Socialist si Miscarea Legionara. Momentul in care marina si caile ferate germane au fost puse la dispozitia Miscarii pentru transportarea ramasitelor pamantesti ale lui Mota si Marin din Spania in Romania. Al doilea moment, noua ani mai tarziu, in ultimele luni ale razboiului, cand acest razboiu era virtualmente pierdut, cand Hitler si Ribbentrop s'au indreptat catre sefii legionari, cei din lagarele de concentrare germane sau liberi, intrebandu-i daca vroiau sa ridice steagul pe care Regele Mihai si sfetnicii sai netoti, inspaimantati sau tradatori, se grabisera sa-l svarle la pamant.

Adevdratele intentii ale lui Carol n'au inselat niciodata pe Hitler; el gasea insa in insasi atitudinea echivoca si in activitatile ascunse ale guvernelor din Bucuresti un element de slabiciune, pe care stia sa-l speculeze si care îi permiteau sa obtina toate produsele naturale ale Romaniei in cantitatile ce le dorea. Mai tarziu inca Hitler, care niciun moment nu parasise ideea unui razboiu împotriva Rusiei Sovietice, ideea cu care pasise în arena politicei internationale, hotãrîse de mai inainte momentul strategic si politic in care acest razboiu trebuia sa inceapa si credea pana atunci inoportuna o Romanie Legionara, indrazneata si dinamica.

Aceasta atitudine a guvernului national-socialist fata de guvernele emasculate ce se succedau în Romania se poate usor intelege; ceeace nu se poate intelege insa si ceeace face parte din imponderabilele cari au dus la sfarsitul celui de-al III-lea Reich, este arbitrajul dela Viena: lovirea in fortele sufletesti si trupesti ale acelei tari de 20 milioane de locuitori, la ale carei forte sufletesti si trupesti Hitler trebuia sa stie din vreme ca va fi nevoit sa faca apel in momentul inceperii singurului razboiu pe care îl dorise si de al cãrui câstig sau pierdere atârna într'adevãr soarta Germaniei pentru o sutã de ani si mai bine.

Arbitrajul dela Viena trebuie considerat ca una din numeroasele si, pânã la sfârsit, fatalele piedici puse de grandomania politicei italiene a lui Mussolini si Ciano in drumul unei victorii a fortelor anticomuniste in Europa. Prima si cea mai importantã din aceste piedici fiind însãsi intrarea Italiei in rãzboiu, cu odiosul atac împotriva unei Frante deja învinsã. Cea din urmã si decisivã fiind inexplicabila agresiune împotriva Greciei, care a silit Germania sa trimitã peste Dunãre 40 de divizii, ce i-ar fi asigurat, probabil, victoria in Rusia, in scurtul termen pe care Hitler îl prevãzuse.

Pãstrasem, dupã destituirea mea, cele mai bune relatii cu fostii mei colegi ministrul Germaniei, von Renthe-Fink, si ministrul Italiei, Sappupo. Avusesem astfel prilejul sa le exprim de mai multe ori mirarea mea fatã de increderea sau chiar simpatia pe care guvernele lor pãreau a o arãta fatã de Carol si de acei ce-l înconjurau, manifestându-le totodatã nãdejdea mea ca Miscarea Legionarã va sti sa termine cât mai curând cu domnia unui rege si neputincios si tiran. Cei doi ministri rãspundeau cu argumente ce erau fãrã îndoialã o parte din argumentele guvernelor lor: rãsturnarea lui Carol ar fi o gresealã provocatoare de un haos, ale carei limite nu se puteau prevedea. Cea mai bunã tacticã pentru. Miscare era infiltrarea si colaborarea. Argumentul principal insã, cel pe care cei doi interlocutori ai mei nu mi-1 puteau destainui, era tocmai miselia si impotenta lui Carol, care le dãdea asigurarea cã hotãrîrea luatã deja la Berlin si Roma, de a ne rãpi jumãtate din Ardeal si sudul Dobrogei, va fi primitã fãrã complicatia unei rezistente armate.

Ambii ministri s'au bucurat deci cand la începutul lui Iulie s'a publicat vestea formãrii in Bucuresti a unui guvern în care legionarii consimtiserã sa participe. Starea mea de spirit privitoare la acest guvern in aceastã epocã nu era deloc aceeasi si, într'o conversatie destul de animatã cu Sappupo, am afirmat din nou convingerea mea ca numai expulzarea lui Carol putea restabili linistea in România si asigura respectul granitelor noastre. comunicându-i in acelasi timp intentia mea de a ma reintoarce cat mai curând în tarã.

Circulasem pânã atunci fãrã nicio dificultate si decâteori o doream, între Copenhaga si Berlin. Mare mi-a fost deci mirarea când pasaportul ce-l trimisesem la Legatia Germanã, pentru a obtine viza necesarã, mi-a fost întors cu o prieteneasca mentiune cã viza solicitatã nu putea sã-mi fie acordatã pentru moment. Sappupo mi-a mãrturisit mai târziu cã el provocase, prin interventia guvernului sãu, acest scurt embargo asupra persoanei mele.

Rezultatul stupidului arbitraj dela Viena mi-a fost comunicat la telefon de unul din consilierii Legatiei Germane. In uimirea si indignarea mea, nu m'am putut retine sã-i strig: "Cu aceasta ati pierdut probabil rãzboiul". Am fost informat insã in acelasi timp cã viza cerutã putea sã-mi fie datã in orice moment. In seara de 3-4 Septembrie ascultam cu sotia mea la radio, la Legatia Românã, care restabilise subit legãturile cu mine, vestile din Bucuresti: durerea si indignarea unanimã, Miscarea Legionarã in picioare in toatã tara, luptele din Bucuresti, Brasov si Constanta, Palatul asediat, legionarii cãzuti, Carol pregãtindu-se de plecare.

Bârfitorii Miscãrii Legionare, fãrã exceptie, au incercat sã popularizeze o versiune absolut deformatã a celor ce s'au petrecut în tarã în aceste prime zile ale lui Septembrie 1940. Scopul era de a micsora sau de a escamota cu totul rolul Miscãrii in aceste zile decisive. Variatia oferitã de Prost în "Le Destin de la Roumanie," fiind tipicã a acestei încercãri de mistificare prin ceeace nu spune, recomndãm citirea ei pentru a afla ceeace nu s'a întâmplat în acele zile.

Adevãrul este ca departe de a primi vreun indemn sau vreun sprijin din partea Germaniei, pânã în ultimul moment insistentele Legatiei Germane s'au exercitat pe lângã Miscare in sensul rãmânerii lui Carol pe tron.

Adevãrul este ca fãrã de reazimul Miscãrii Legionare, Generalul Antonescu, care nu beneficia de nicio simpatie in armata si nu putea conta pe sprijinul ei, nu avea niciun mijloc de a convinge pe Carol sã-i treacã mandatul ce i l-a trecut, si mai putin de a-l convinge sã abdice. Incredintarea mandatului si abdicarea n'au fost decat rezultatul mobilizarii legionare si a spaimei ce-o inspirase 1ui Carol si tiitoarei Elena Lupescu.

Adevãrul este, mai departe, si aceasta este ceeace barfitorii Miscarii cauta sa dea uitarii ca din toate partidele, din toate gruparile politice romanesti, SINGURÃ MISCAREA LEGIONARÃ CREDINCIOASÃ PRINCIPIILOR DE LUPTÃ SI JERTFÃ CARI AU INSULETIT-O IN TOT TIMPUL VIETEI SALE, A CERUT VIOLENT REZISTENTA CU ARMELE IN MÂINI, APÃRAREA INVERSUNATÃ A ORICÃREI ALTE PALME DE PÃMÂNT AMENINTATÃ, DUPÃ RÃPIREA BASARABTEI SI A BUCOVINEI.

In ziua de 4 Septembrie eram la Berlin. La pensiunea unde mã coboram de obiceiu am gasit o misterioasa comunicare telefonica ale cãrei urmari imediate si indepartate le voiu povesti in capitolul urmator, renuntând, pentru o mai buna intelegere a lor, la ordinea cronologica a intamplarilor.

Inainte de plecarea mea spre Bucuresti, am avut cu von Ribbentrop o intrevedere la care erau prezenti sub-secretarul de stat Keppler si legionarul Victor Vojen. Dupa preliminariile obisnuite, a avut loc intre ministrul afacerilor straine german si mine urmatorul schimb de cuvinte:

Von Ribbentrop. -Am fost informat cã ati avut intentia sa rezistati cu armele la aplicarea arbitrajului dela Viena. Daca aceasta ar fi adevarata, nu o pot atribui decat tineretei Miscarii Legionare

Eu. -Sunt fericit, Domnule Ministru, de prilejul ce mi-l dati de a va asigura ca daca Miscarea Legionara ar fi avut puterea in mânã nici invazia Basarabiei nici cea a Transilvaniei nu ar fi avut loc fara ca armata romana sa-si faca datoria; iar daca puterea ajunge mâine in mâinile noastre, va pot asigura ca ea nu va permite de astazi inainte nicio viitoare violare a granitelor noastre. Ceeace corespunde cred si cu interesele Germaniei, care, la Viena, a garantat inviolabilitatea acestor granite.

Mihail STURDZA