Ilie
Tudor
Pierdusem notiunea
timpului. De când stăteam aci? Unde eram? E noapte? E zi? M-a trezit din leşin o lovitură de
cizmă in coaste şi parcă o lumină gălbuie se ivea din
pervazul abia zărit, mărindu-se ori micşorându-se după cum
se mişcau cei care (sau cel care) încercau să mă aduca la viata
si nu reuşeau.
Au aruncat alaturi o mogâldeată,
un pachet care a bufnit lângă mine, dupa care bezna a devenit de
nepătruns. Peste putin timp mă trezisem si o durere crâncenă imi
sfredelea capul; uşa s-a deschis şi nişte brate viguroase m-au
imobilizat in timp ce mi se strecura pe gât un lichid dulceag. (Declarasem
greva foamei in urma măsurilor de sălbatică prigoană la care
erau supuşi unii dintre noi pentru rezistenta la reeducare).
Îl înfruntasem destul de "nepolitic"
pe renumitul Mureşanu, cel
care se ocupa de legionarii din Aiud in 1962, nemaiputând suporta inventiile
şi insultele înşirate de acesta la adresa Şefului Legiunii. Făcusem un act
spontan, de nestăpânită revoltă,
cu toată spaima celor din jur care au încercat să mă retină.
Nu eram cine ştie
ce voinic, ori cu mare curaj. Nu eram grad legionar. Eram unul din cei 76 de
copii de la comertul legionar, care trăiseră in preajma Capitanului în
1937. Un an de zile. Destul ca si fiu condamnat.
Am suportat cu resemnare diabolica anchetă
a securitătii.Am ridicat senin privirea
spre cer când glasul grefierului îmi anunta pedeapsa ce ne-o acordase "justitia
poporului".
Eram pregătit
sufleteşte să execut cei mai bine de douăzeci de ani de
muncă silnică alături de peste 4.000 de legionari (şi nu
numai) ce
putrezeau in temnita Aiudului, cu toată zdrobirea de trup şi suflet ce se
efectua cu ocazia vestitei reeducări, conduse de colonelul Crăciun.
(Cele întâmplate le-am povestit in Gazeta de Vest, Martie
1994, Din reeducarea de la Aiud).
În seara
aceea, după stingere, am fost trezit şi un gardian m-a scos in curte.
Ere o noapte senină
de vară călduroasă, cu cer spuzit de stele şi aer curat. In
linişte, ne-am îndreptat spre celularul al cărui profil se mărea
impunător pe seninul noptii.
Am intrat in aerul cu miros
specific din celular. Mucegai si un pregnant iz de clor care încerca destul de slab să
acopere miasmele de putreziciune şi mormânt. M-au dat in primirea unui
caraliu care m-a primit somnoros si rău.
- La
neagra, 8!
Mana ca o cange m-a luat şi
am urcat trei etaje. Becuri slabe din loc in loc. L-am privit pe caraliu. Era
renumitul plutonier căruia noi îi spuneam "Rodica". Îl credeam
cumsecade până când am avut ocazia să-l văd şi sa-l simt
"la treabă", pe pielea mea. Uşa neagră a izolării
s-a deschis, un şut in spate,
şi..:. o ploaie de lovituri din toate părtile m-a facut să nu mai
ştiu de mine.
Cum spuneam la
început, au aruncat alături pe cineva. Un geamăt
slab m-a făcut să stau nemişcat, atent la cel mai mic zgomot.
Bezna din "neagra" era totală. Fereastră nu
exista.
Dacă aerul din celular era de nerespirat, darămite cel din
această încăpere, a cărei usa nu se deschidea decât când intra ori
ieşea nefericitul ce avea ocazia
să fie înghitit de ea.
Cam la o jumătate de metru de mine am simtit şi auzit o respiratie
neregulată şi un geamăt slab.
-
Doamne, Iisuse Hristoase, ai mila de mine păcătosul, repeta încet. Îl durea
ceva, căci din când în când gemea greu cu respiratia întretăiată.
În anumite conditii, cum eram noi acolo, auzul era foarte ascutit. Am încercat
să-mi înving propria slăbiciune şi să fac ceva. Cum
stăteam rezemat de zid, am întins mâna spre locul de unde se auzeau
gemetele. Acelaşi lucru îl făcea şi omul de lângă mine. Ni
s-au întâlnit bratele şi, prudenti, am început să ne cercetăm.
- Cine eşti
frate?
- Dar
dumneata?
Cu multă grijă, am început să vorbim in
şoaptă. Neîncrederea reciprocă s-a risipit treptat.
El stătea
într-o rână, nu putea să stea in
fund, fusese bătut cu funia udă. Pe mine mă dureau tălpile.
- Eşti cumva tânărul care l-a înfruntat pe Mureşanu,
săptămâna trecută?
- Eu
sunt!
Mi-a prins mâna cu căldură, frăteşte
şi mi-a şoptit:
-
S-ar putea să fie microfoane. Nimic despre "noi"!
Nu după multă
vreme, poate o oră, o lumină
fioroasă ne-a invadat. In ochi, mii de ace întepau. Involuntar, am dus
mâinile la ochi. O clipă, şi iarăşi bezna de
nepătruns. N-am apucat să-l văd bine pe George Pivin,
profesorul din Gârlenii Bacăului, pe care, pentru scurtă vreme, l-am
întâlnit in celular, apoi la Salcia.
Se jucau cu
noi? Ori şi acest sistem făcea
parte din
calculul lor.
In cele două zile de nemâncare ni se aducea o gamelă
cu apă caldă, iar in ziua a treia suta de grame de pâine şi
"zama" de... ceva. Acesta era regimul izolării. N-am stat
împreună decât două zile, după socoteala noastră, că
n-aveai cum să ştii ce vreme e. În acest timp am aflat că
profesorul Pivin stătuse la Cavnic, de undo fusese adus fără dinti
- efectul plumbului - şi că avea o condamnare mare, din care executase
15 ani.
Ne-a salvat rugăciunea. Mijlocul acesta de comunicare cu
Dumnezeu nu se poate descrie. Sufletul capătă aripi.
De fiecare dată când deznădejdea prindea
să-şi întindă mrejele, singura scăpare era rugăciunea.
Fericiti veti fi când vă vor ocărî, si vă vor
prigoni,
şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră!
Bucurati-va
si via veseliti, că plata vonstră multă este in ceruri!
...Cel ce crede in mine, chiar de va
muri, viu va fi!
Ilie
Tudor
Gazeta
de Vest
CITITI:
DIALOG
CU UN OLTEAN RĂZVRĂTIT: ILIE TUDOR
