Vă las în valea acestei stinse plângeri
Orice sfârșit vestește-un început,-
Mă duc eu primul, sunt mai priceput,
Să pun din vreme șeile pe îngeri.
Zvântați cu zâmbet aripile plânse,
V-aștept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiți, d’abia-i amiaz și cald
Și eu v-aștept și chingile sunt strânse.
Când veți veni ‘n amurg sub înserare,
Vom călări frumoși prin elizeu,
În cavalcadă, pân ‘la Dumnezeu
Descălecând la tronu-i, la picioare.
“Vacanţe”
„Colegul meu, Dumitru Şperlea, era îndrăgostit. O ştia toată clasa, deoarece bunul meu prieten nu se sfiise să comunice faptul în mod oficial, adică de la catedră, în timpul unei pauze.
Numai că Dumitru era foarte nefericit în dragoste şi afecta în consecinţă tuberculoza, devorând cu o acidă pasiune zeci de lămâi.
Acest lucru n-o impresionase însă pe Liuş – şi Dumitru trebui să-şi schimbe tactica, adaptând maniera sportivă. Suferind însă un nou eşec, se hotărî să procedeze energic. Scrise o lungă scrisoare, înştiinţând- o pe Liuş că se sinucide, dacă nu va voi să-l salveze ea însăşi de la funestul gest.
În locul Liuşei apăru însă la „faţa locului” domnul Eustaţie Scorţea şi Grădina Publică înregistră un mic scandal, din fericire cu puţini martori, întrucât era ora mesei. Câţiva curioşi au văzut o umbrelă agitată, o pereche de ochelari căzuţi pe prundul aleei şi alte obiecte pitoreşti, cari protestaseră, pe rând, cu comprimată furie, împotriva neruşinării tineretului postbelic. (more…)
Radu Gyr
Clopot ‘nalt ca o tulpină
bate bulgări de lumină.
Prutul zornăe în zale,
codrii sună din chimvale.
Dar de spre soare-apune
sue lungă rugăciune?
Apa Prutului ce spune?
Ce spun codrii ‘n frunza lor,
pitulicele ce vor?
Frunză verde, pai de grâu,
svon de clopot, glas de râu,
zumzet, freamăt de frunzişuri,
ciripit de luminişuri,
fluer drag
de os şi fag,
toate spun în viers pribeag
că pe Prut în jos năzare,
fulgerând, aprinsă ‘n soare,
umbra lui Ştefan-cel-Mare…
(more…)
Dormi, copilul mamei, că-i târziu.
Plânge-o pasăre ‘ntr’un pom pustiu
Şi din creasta nopţii bate vânt…
Eu ţi-oi spune basme şi-am să-ţi cânt,
Basme de azur şi de pământ, –
Bate noaptea ‘n geamuri şi-i târziu…
Dormi, odorul mamei, pui sglobiu…
Ne privesc neliniştiţi din rame,
Moşii cu pistoale şi dulame.
Toţi s’au irosit în bătălie.
Toţi în pumnii tăi ar vrea să’nvie,
Pe cărări de dor şi haiducie,
Să mai ţină roibi buieci de coame,
Intre codrii lor străbuni şi crame;
Să mai joace hora la chindie,
Cu străinii’n crâncena urgie,
Gile să le deie pe vecie.
Dormi că îngerul de gând îţi ştie,
Puiul mamei, crin de bucurie…
Despre ei baladele ne spun:
Unii se topiră în surghiun;
Alţii’n ocne, alţii prin prigoane.
Numai lacrimi, doruri de codane,
Candelă şi rugă la icoane…
Nu vezi ochii lor arzând blesteme?
Lânceziţi de linişte şi vreme,
Glasul lor se’nalţă să te cheme;
Ca o goarnă bate prin goruni,
Să ridici un steag şi să-i răzbuni,
Vifore de flinte şi furtuni.
Dormi odor, pe vatra din străbuni,
Vâlvătaie ‘ncinsă sub cărbuni,
Dor iubit de visuri şi minuni…
Caii lor bat obcine’n trecut.
Ei trăiră veacul şi-au văzut
Neamul, numai gemete, sub cnut.
(more…)
” — Şi m’au bătut, frate… m’au bătut în piaţă…”
Revista “Gândirea”, Anul XIX, Nr. 10, Decembrie 1940
Poate cântecul clavirului era de vină, dar poate şi mintea lui. Jocul i se părea prea tare, prea hăcuit: trilurile băteau ca nişte ciocănele de lemn, arpegiile şi gamele se rostogoleau uscat, iar acordurile mânii stângi prindeau parcă să smulgă carne din piano…
Profitând de o scurtă pauză, el dete să-şi controleze judecata, când prin fereastra deschisă izbucniră strigătele Ţigănuşilor cu ziare.
— Ediţie specială… Ediţie specială… Groaznicul măcel din Huedin…
Imediat cântecul îşi reluă jocul lui aprig. Acordurile se urmăreau cu ambele mâni, când bubuind pe întreaga claviatură, când alternând în rostogoliri de puhoaie. Şi numai acorduri după acorduri. Nici vorbă de o piesă muzicală, nici vorbă măcar de un studiu anumit, ci — se vedea cât de colo — o improvizare de ocazie, fără şir, fără noimă, un fel de material muzical trântit la întâmplare, care se tot aduna, se tot prăvălea…
Apoi încetul cu încetul furtuna se potoli; acordurile deveniră mai distante, arpegiile mai iluminate; încetul cu încetul atmosfera; se însenina. Binişor, sufletul încerca să-şi ridice pleoapa… când din nou, ca un făcut, blestematul de strigăt:
— Marele măcel din Cluj şi Huedin…
Imediat tăcerea se nărui ca un zid trăsnit. Praf şi cioburi săreau din claviatura pianului. Acum, bărbatul înţelese jocul: muzica dinăuntru trebuia să înnăbuşe strigătul de afară. (more…)
Pe ferestruica din fund a reduitului, zorile au năvălit odată cu ultimul strigăt al sentinelei.
— Postul Nr. 13 bine-eeee!
De dinafară s’a descleştat un lacăt, au zăngănit zăvoarele trase din rugină, iar sublocotenentul de serviciu şi-a primit ca întotdeauna raportul sub săbiile braţelor întinse:
— Salonul întâiu legionar este gata pentru deschidere !
*
Ion Jurubiţă a rămas în cameră în grija medicinistului Partenie care-i desbandajase picioarele. Erau tot aşa de umflate. Pe tălpi se cunoşteau mai pronunţat dungile, iar carnea vie de dedesubtul unghiilor, se ridicase băşici vinete. (more…)
"Pe Drumul-Robilor făptura noastră sue..."
UN PIERSIC M’A CĂUTAT ACASĂ *)
Veni, din nou, o altă primăvară
şi s’a uitat pe geamuri somnoroasă…
— Un piersic, domnule, vă caută afară
şi’ntreabă de-l puteți primi în casă.
Dar nimeni nu răspunse. Praf, uitare.
Şi prourul albastru de la uşă,
în zi de Sfântul Gheorghe pus în soare,
s’a prefăcut în flamuri de cenuşă.
Numai fereastra a oftat,
rămasă cu brațele deschise îngereşte…
Un piersic alb m’a căutat acasă
şi-a plâns, la geam, că nu mă mai găseşte.
Stins de tăceri, bătut de ploi haine,
pluteam departe’n fum, ca o nălucă…
De-atuncia, orice prour se usucă
şi’n van întreabă piersicii de mine.
*) Poezie care trebuia să apară în numărul de Paşte din 24 Aprilie 1938 al “Universului Literar” şi care a fost oprită de cenzură în urma arestărilor de legionari din 17 Aprile, acelaş an. (more…)
Toate celulele chesturii de poliție din Cernăuți erau luminate.
Parc’ar fi fost o sărbătoare. O sărbătoare stranie, tragică. O sărbătoare a nebuniei.
…glasul le sună până departe, alungând muțenia aspră a nopții…
Noaptea — cu stele multe. O dulce noapte de Septembrie.
Văzduhul, liniştit şi călduț. In parcul Dominicului desigur că se mai plimbau perechi de’ndrăgostiți.
Vasile Dumşa se plimba fără’ncetare în cuşca monstruoasă de piatră. Pe ziduri—semne ciudate, urme de sânge, sgârieturi făcute cu unghia sau cuțitul. Profesorul putu descifra câteva nume cunoscute.
Ion, întins pe scândurile lucioase ale patului, privea necontenit becul electric. Lumina îl fascina şi-i anestezia gândurile. Totul devenise ireal. Pereții se lărgiseră, tavanul cenuşiu crescuse. Ion avea sensația că patul se cufundă cu dânsul într’un abis nesfârşit.
„Dacă ar înceta sgomotul aceasta afurisit din coridor, tare bine-ar fi”, — îşi spuse —. „Aproape că m’aş simți fericit…” (more…)
VASILE PÂRVAN
A vorbi astãzi despre Vasile Pârvan este o datorie pentru cei ce înfruntã lumea si viata prin tãria spiritului lor. Acest om care s’a sfârsit atât de repede a avut totusi tãria de a lãsa o puternicã luminã în urmã. Si dacã existenta sa trupeascã a fost de micã duratã, lumina spiritului sãu va lumina multã vreme viitorul asa cum ea a biruit întunericul trecutului. A prinde întreaga sa fiintã spiritualã, a încerca sã faci accesibilã si altora, este a reda plastic, a sculpta într’un fel figura sa neobisnuitã. A vorbi însã despre Vasile Pârvan este foarte greu; greu pentrucã el nu a trãit vremea, în care sã-si poatã spune ultimul cuvânt, dar mai ales pentrucã a fost un om de-o viatã interioarã, bogatã si puternicã, un suflet de o rarã complexitate.
A fost un suflet de erou entuziast si profund, activ si iluminat, chinuit si dârz; de o dârjenie amarã; asprã, asemãnãtoare tragicilor eroi antici in impresionanta lor luptã cu destinul. In sufletul sãu era o adevãrata gamã de tonuri care se împleteau într’un întreg pe cât de armonios pe atât de viu. (more…)
Coperta volumului: Geo Zlotescu
Fragmente din vol. “Moldovã tristã” (poeme în prozã / 1939-40) de Ernest Bernea. Col. “Rânduiala”, Buc. 1940 purtând dedicatia: “Lui Virgil Borza si Gh. Nicolicescu” (asasinaţi în lagarul dela Vaslui în Septembrie 1939)
Fratele meu
Fratele meu stã întins pe patul durerii; e un pat dãruit de oameni nu de Dumnezeu. L-am crescut de mic; tot ce l-a atins m’a îndurerat ca pe o mamã. El mã plãteste mergând cu mine si la închisoare.
Il vãd cum îsi duce zilele: fãrã tihnã, fãrã orizont; numai cu lumina nãdejdilor. S’a nãscut sã trãiascã în lipsã, sã nu cunoascã bucuria. Acum merge în necunoscut.
Fratele meu sta închis în lumea durerii; cautã o poartã sã iasã, cautã un loc cu blândete si sprijin. E trist si i-e sete de mai bine. Mã doare suferinţa lui; o simt cucerindu-mi cosul pieptului. (more…)
