De ce limba românilor băștinași se află în rolul Cenușăresei, e, practic, scoasă din școli? Durerea noastră e Limba Română… Speranța noastră e Limba Română… Iubirea noastră e limba română… Avem o unică dorință: să ne păstrăm limba română în școli!
Avem o singură întrebare : ce-i cu Legea educației Ucrainei ce ne elimină limba română din școli? Dar se pare că e retorică… A fost transferată pentru un an? Dar de ce nu anulată, să putem iubi Ucraina ROMÂNEȘTE, înstruindu-ne urmașii în graiul Matern, în Limba Străbunilor – LIMBA ROMÂNĂ. Doar pentru țara în care trăim, pe care o iubim la fel de mult precum Patria noastră istorică – România – mor și vitejii noștri conaționali, mor românii apărând Ucraina de invadatori, iar România o susține pe toate căile posibile. Un exemplu e ajutorul umanitar, acordat chiar din primele zile de război. Un alt exemplu, exportarea grânelor prin portul Constanța, refugiații ucraineni pentru care România a devenit a doua casă în aceste momente grele de război.Atunci de ce limba românilor băștinași se află în rolul Cenușăresei, e, practic, scoasă din școli?
Și, dacă, totuși, am ajuns minoritate la noi, Acasă, dar beneficiem de atâtea drepturi, atunci de ce să ne fie oprimat dreptul la învățământ în limba maternă?
Deşi au trecut de atunci peste 83 de ani, dar şi acum îi îngheaţă sufletul, când se trezeşte uneori în zori, cu „tuc-tuc”-ul în urechi: „tuc-tuc, tuc-tuc, te duc, tuc-tuc”. Plânsul trenului răsună asurzitor, trecând-o fiorii, contopindu-se cu răcnetele copiilor din vagonul morţii în care au fost îmbarcaţi în zorii zilei şi duşi în pustiurile Kazahstanului, unde cei 8 frăţiori fără nici o vină, cel mai mic având doar 2 anişori, împreună cu măicuţa lor, au trecut prin infernul calvarului deportărilor staliniste. E îndeajuns doar să închidă ochii şi îi apare acel bordei până la geamuri sub pământ, unde se adăposteau, pe un aşternut din paie, pe un ger de 50 de grade, 9 suflete înfometate şi bucşite de păduchi din cauza sărăciei nemaipomenite. Iarna le îngheţa părul pe cap, iar spre primăvară, când zăpada se topea, bordeiul se umplea cu apă…
Nici nu-ţi poţi imagina prin câte chinuri poate trece un om! Câte poate îndura o fiinţă omenească?! Mai ales una plăpândă şi firavă, precum dna Aurora Opaiţ din Pătrăuţii de Jos, sora docentului universitar Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. Născută în 1932, viața i-a pregătit nu puţine capcane, nu puţine furtuni s-au dezlănţuit asupra familiei sale – nu va uita cât Dumnezeu îi va da zile calvarul deportării în Kazahstan, crucea suferinţei, foametea care aproape că a secerat-o şi pe ea, şi pe frăţiorii mai mici, însă au rezistat vicisitudinilor sorţii.
În lacrima Neamului – la memorialul Eroilor români din Cimitirul din Cernăuți. Să ne păstrăm sfintele altare – ultimele bastioane ale perpetuării Neamului Românesc în Bucovina înstrăinată.
În fiecare an, adunați în jurul președintelui Societății ”Golgota” a românilor din Ucraina, Vasile Răuț, de Ziua Eroilor, ne apropiem cu pietate de Panteonul Neamului Românesc din Cernăuți. Venim la acest memorial, în fostul cimitir militar din perimetrul cimitirului evreiesc din Cernăuți, de Ziua Înălțării, în acest loc sfânt, când clopotele bisericilor din Țară bat pentru toți eroii neamului rătăciți prin cimitire, aduși la baștină doar prin numele înscrise pe monumente funerare, care zac în pământ străin, fără morminte, cruci și lumânări la căpătâi, unde odihnesc osemintele eroilor care s-au sacrificat pentru Neam, Libertate,
Anul acesta, președintele Vasile Răuț ne-a adunat în preajma înălțătorului praznic, să-i pomenim, să nu-i uităm, căci altceva nu putem face pentru ei, decât să venim cu o floare, cu Tricolorul, simbol pentru care au mers la moarte, s-au jertfit pentru Patrie cei 695 de eroi români, căzuți în cel de-al doilea război mondial și 400 de români executați în închisoarea nr.1 din Cernăuți în primul an de instaurare în ținut a puterii sovietice.
Nu știu dacă au liniște și împăcare eroii care și-au găsit veșnicul repaus aici, în panteonul durerii neamului românesc, care, în pofida faptului că a fost înălțat cu permisiunea autorităților ucrainene locale, timp de aproape 15 ani așa și n-a fost legalizat, dar, cred, sunt împăcați cu faptul că președintele Vasile Răuț și soția sa Aliona au grijă ca lumina candelei memoriei martirilor să nu se stingă, să nu crească pe morminte bălării.
“Elena Nandriş, cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi“
Unul dintre cei mai importanţi lideri ai comunităţii româneşti din Ucraina, fostul primar al comunei Mahala, Elena Nandriş, cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi, notează Agerpres.
Nandriş şi-a manifestat îngrijorarea faţă de aplicarea noii Legi a învăţământului, care prevede restrângerea drepturilor minorităţilor în şcoli. Actul normativ impune şcolilor cu predare în limba minorităţilor, inclusiv în limba română, să introducă, treptat, ore în limba ucraineană. “Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Astăzi sunt 551 de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”, a afirmat Nandriş.
Dacă nu ar fi interesat de soarta Ucrainei, Occidentul nu ar ști probabil nici azi de existența Moldovei. Dar istoria nu te întreabă mereu ce planuri ai. O istorie a Moldovei povestită de Neue Zürcher Zeitung, scrie Deutsche Welle.
Cine are dreptate? Cei ce spun că decretul semnat de Maia Sandu, prin care limba oficială a Republicii Moldova este limba română, pune capăt unei mistificări sovietice? Sau cei care, asemeni purtătoarei de cuvânt a diplomației de la Moscova (indiferent ce mai înseamnă azi „diplomație” în cazul Moscovei), acuză că populația Moldovei este supusă unei spălări pe creier?
Cele două curente de opinie apar în deschiderea unei analize publicate de ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung, care avertizează cât de periculoasă pentru Ucraina ar fi o invazie rusească în învecinata Moldovă, „micul stat (…) vulnerabil” cu „o istorie tulbure și baze naționale slabe”.
Care e treaba cu moldovenismul?
Pentru autorul articolului, slavistul Ulrich Martin Schmid, prorector al Universității St. Gallen, nu e loc de dubiu: „Nu a existat niciodată o limbă moldovenească independentă – ar fi comparabilă cu varietatea austriacă de limbă germană. Invenția unei limbi moldovenești și, prin urmare, a unei națiuni moldovenești, a făcut parte din strategia de expansiune sovietică în secolul al XX-lea”.
Profesorul elvețian are și o explicație pentru spațiul de manevră al celor ce perpetuează acest dubiu: când au ocupat acele teritorii, țariștii au găsit o populație vorbitoare de limbă română fără multă știință de carte, fără o conștiință națională în sens modern, cufundată într-o înapoiere economică (un loc numai bun de exilat poetul liberal Pușkin). Abia mai târziu avea să se nască limba română standardizată și să se treacă la alfabetul latin – dar asta doar la vest de Prut, căci dincolo de el, la est, teritoriile românești au fost ocupate de ruși până la prăbușirea țaratului, punctează Schmid.
Istoria, continuă autorul analizei din ziarul elvețian, aduce apoi presiunea bolșevică, cu teoriile despre ocupația românească a Basarabiei și începuturile falsificării – o „campanie culturală de promovare a unei limbi, națiuni și chiar rase moldovenești”, „apariția unei gramatici și a unui dicționar”, inclusiv „inventarea unor cuvinte noi”, și instituirea alfabetului chirilic. Publicul NZZ află, din articolul apărut astăzi, aberațiile vehiculate acum aproape un veac de ocupantul sovietic: că, „spre deosebire de româna burgheză, moldoveneasca ar fi o limbă proletară” și că „existau diferențe chiar și la structura craniului: românii ar avea capul rotund în vreme ce la moldoveni forma capul este mai alungită”.
O LUMÂNARE MAI PLÂNGE ÎN NEUITARE LAALTARUL DE JERTFĂ AL MARTIRILOR NEAMULUI
Foto din arhiva autoarei: împreună cu frații Nicolae și Viorel
Aproape că nu au mai rămas în viaţă dintre acei care au supravieţuit genocidului stalinist, masacrelor de la Lunca (7/8 februarie 1941) şi Fântâna Albă, unde, la 1 aprilie 1941, în Sfânta zi de Paşti, au fost masacraţi de slugoii regimului totalitar sute de români nevinovaţi ce s-au sacrificat în numele libertăţii şi identităţii naţionale, înălţându-şi astfel un altar în catedrala nemuririi. Puţini, foarte puţini mai sunt în viaţă dintre acei care pe propria lor spinare au suportat ghearele siberiilor de gheaţă, deportările în pustiurile Kazahstanului, torturile din închisorile şi gulagurile staliniste, calvarul şi foametea, muncile silnice din lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega, din minele din Donbas etc., deşi o lacrimă mai plânge în neuitare la altarul de jertfă al Neamului.
Groaznici şi zguduitori au fost acei ani de dezrădăcinare, de deznaţionalizare a neamului românesc din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, Basarabia. Iar puţinele din dureroasele mărturisiri, referitoare la jaful, masacrele, deportările ce au urmat în aceste provincii româneşti, anexate la 28 iunie 1940 de imperiul sovietic, pe care reuşim să le adunăm strop cu strop, sunt doar o lacrimă de adevăr din candela memoriei acelora care şi-au jertfit viaţa pentru idealurile sacre, pentru libertate şi o viaţă mai bună în ţara lor de origine. Dar la ce bun e să ştim adevărul?, m-a întrebat o persoană, fiindcă ce a fost odată trebuie să fie dat uitării şi să trăim cu ziua de azi şi de mâine, să-i lăsăm pe morţi să se odihnească în pace, să nu le tulburăm liniştea, căci oricum nu-i putem ajuta cu nimic. Da, desigur, celor morţi nu le mai putem ajuta cu nimic. De adevăr avem nevoie noi, cei vii, deşi nici tot adevărul nu-l putem dezvălui, fiindcă nu-l cunoaştem, nici nu cred că-l vom afla vreodată, căci cei masacraţi, interogaţi, chinuiţi şi omorâţi în chinuri cristice nu mai sunt printre cei vii. Mai există încă multe semne de întrebare, multe întrebări retorice. Or, de datoria noastră e să aflăm măcar puţinul din acest adevăr. Să spunem adevărul pe care-l cunoaştem copiilor şi nepoţilor noştri, ca să păstrăm mereu aprinsă candela memoriei pentru eternizarea eroilor căzuţi pentru credinţă şi Patrie, ca această dramă naţională, această filă neagră din istoria românilor, să nu fie ruptă, aruncată, ştearsă din inimile urmaşilor.
Aşa e soarta românului, răstignit pe toate crucile – am rămas doar cu 51 de şcoli româneşti. Dacă se continuă, în scurt timp, vor dispărea românii din Cernăuţi, din Ucraina.
******
„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”. ”Limba este măsurariul civilizaţiunii unui popor”, scria Mihai Eminescu. Astăzi sărbătorim Ziua Internațională a Limbii Materne. Dar nu prea avem prilej de bucurie. Limba e sufletul şi inima noastră, a românilor înstrăinaţi de Patrie, dacă ne moare sufletul, murim ca popor…Conform Legii educaţiei, etnicii români din Ucraina sunt supuşi unei politici rapide de asimilare. Înţelegem că în Ucraina e război, însă trebuie să batem fierul cât e fierbinte, de altfel va fi târziu…
Diversitatea lingvistică mondială este din ce în ce mai ameninţată, pe măsură ce tot mai multe limbi dispar. Conform Naţiunilor Unite, cel puţin 43% din cele 6.000 de limbi vorbite pe glob sunt pe cale de dispariţie. La nivel global, 40% din populaţie nu are acces la o educaţie în limba pe care o vorbeşte, suferă de marginalizare, discriminare, numeroase comunităţi fiind victime ale încălcărilor drepturilor omului, printre care şi românii băştinaşi din Ucraina. Adoptarea de către Rada Supremă, în septembrie 1917, a Legii educaţiei, cu drasticul art. 7 ce ne scoate limba română din şcoli, a fost un ultim signal de alarmă pentru noi, românii din Ucraina, cărora ne este, practic, oprimat dreptul constituţional la învăţământ în limba maternă. Conform legii, limba de predare a disciplinelor în școlile medii de cultură generală este ucraineana. Paralel cu studierea aprofundată a limbii ucrainene, reprezentanții popoarelor băștinașe din Ucraina, care nu trăiesc în mediul lingvistic al limbii materne și nu au un stat care să le protejeze limba maternă (în special, tătarii din Crimeea), vor studia în limba poporului băștinaș toate materiile, clasele 1-11 (12).
Un alt model este prevăzut pentru școlile cu predare în limbile minorităţilor naţionale, a căror limbă de instruire aparține limbilor de circulație în spațiul Uniunii Europene.
În funcție de grupul și mediul lingvistic, utilizarea acestui model poate fi diferită, dar elementele de bază sunt următoarele:
– în școala primară, paralel cu studierea limbii ucrainene, predarea obiectelor se va face în limba minorității naționale;
– în clasa 5-a, nu mai puțin de 20% din materii vor fi predate în limba de stat ucraineană, iar începând cu clasa a 9-a, nu mai puțin de 40% din discipline vor fi predate în limba de stat;
– în clasele a 10-a – 11-a, cel puțin 60% din volumul anual de studiu în aceste instituții (școli cu predare în limba minorităților naționale) se va face în limba ucraineană.
Aşa e soarta românului, răstignit pe toate crucile – am ajuns minoritari la noi acasă. Deşi etnicii români iubesc cu adevărat Ucraina, luptă și mor pentru independența ei, chiar în pofida faptului că le sunt oprimate drepturile constituţionale, limba română este treptat scoasă din şcoală, chiar din septembrie 2022 orele de română au fost reduse considerabil. Conform ordinului 235 al Ministerului Învăţământ şi Ştiinţă al Ucrainei din 21 februarie 2021, executarea căruia a început din septembrie 2022, pentru studierea limbii române Ministerul pune şcolilor la dispoziţie pe săptămână 4 ore – limba minorităţilor, adică româna şi limba străină (înainte doar limbii române i se repartiza – clasa a 5-a -3 ore, cl. a 6-a – 3,5 ore, cl.7-a – 2,5 ore, cl 8-9-a – 2 ore), literatura română şi literatura universală (curs integrat) – 1,5 ore pe săptămână, pe când înainte 3,5 ore pe săptămână. Deci, aceste 4 ore pe săptămână sunt împărţite la alegere – limba română împreună cu limba străină, pe când pentru limba ucraineană se dă 4 ore pe săptămână, iar pentru literatura ucraineană – 2 ore pe săptămână, care sunt fixate (nu sunt la alegere, ci obligatoriu). Astfel, Ministerul Educaţiei, în pofida adresării şi voinţei profesorilor de română, oferă direcţiilor şcolilor dreptul la alegere, care limbă să fie studiată şi câte ore să-i fie rezervate. De acum totul va depinde de directori. Dacă li se va „recomanda” să i se distribuie limbii române 1 oră pe săptămână, iar celei străine – 3, căci astfel „doresc elevii”, vor repartiza, tot ce e posibil. Şi se prea poate ca, având în şcoli rude, cumetri, care predau o limbă străină, să le repartizeze ore de engleză, franceză, în detrimentul limbii române.
Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.
Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încercau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?
Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. (more…)
