Garda de Fier

6 SEPTEMBRIE 1940

În lacrima Neamului – la memorialul Eroilor români din Cimitirul din Cernăuți. Să ne păstrăm sfintele altare – ultimele bastioane ale perpetuării Neamului Românesc în Bucovina înstrăinată.

În fiecare an, adunați în jurul președintelui Societății ”Golgota” a românilor din Ucraina, Vasile Răuț, de Ziua Eroilor, ne apropiem cu pietate de Panteonul Neamului Românesc din Cernăuți. Venim la acest memorial, în fostul cimitir militar din perimetrul cimitirului evreiesc din Cernăuți, de Ziua Înălțării, în acest loc sfânt, când clopotele bisericilor din Țară bat pentru toți eroii neamului rătăciți prin cimitire, aduși la baștină doar prin numele înscrise pe monumente funerare, care zac în pământ străin, fără morminte, cruci și lumânări la căpătâi, unde odihnesc osemintele eroilor care s-au sacrificat pentru Neam, Libertate,

Anul acesta, președintele Vasile Răuț ne-a adunat în preajma înălțătorului praznic, să-i pomenim, să nu-i uităm, căci altceva nu putem face pentru ei, decât să venim cu o floare, cu Tricolorul, simbol pentru care au mers la moarte, s-au jertfit pentru Patrie cei 695 de eroi români, căzuți în cel de-al doilea război mondial și 400 de români executați în închisoarea nr.1 din Cernăuți în primul an de instaurare în ținut a puterii sovietice.

Nu știu dacă au liniște și împăcare eroii care și-au găsit veșnicul repaus aici, în panteonul durerii neamului românesc, care, în pofida faptului că a fost înălțat cu permisiunea autorităților ucrainene locale, timp de aproape 15 ani așa și n-a fost legalizat, dar, cred, sunt împăcați cu faptul că președintele Vasile Răuț și  soția sa Aliona au grijă ca lumina candelei memoriei martirilor să nu se stingă, să nu crească pe morminte bălării.

Cine suntem? De unde venim?

Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?

O educație de succes pentru dezvoltare durabilă a României presupune cunoașterea în primul rând a acestui spațiu geografic și a populațiilor care sub acțiunea factorilor de mediu ce au modelat evoluția generațiilor de oameni din cele mai vechi timpuri până în prezent, și nu în ultimul rând lipsa sau abundența resurselor de hrană.

A face educație fără a ne definii în conexiune cu ecosistemul în care trăim este identic cu a construi o clădire fără a ști nimic despre locul pe care se sprijină clădirea, fără a ști natura resurselor de care dispunem și fără a cunoaștem acțiunea factorilor de mediu asupra clădirii ( de exemplu nu-i punem acoperiș că ni se spune că în Sahara nu este nevoie și-n loc să plantăm meri plantăm palmieri).

Ceea ce este remarcabil în existența comunităților umane este faptul că ecosistemul cu factori de mediu, resursele etc. într-un mod sau altul au dat identitatea oamenilor, identitatea comunității în ansamblul ei. Mai mult decât atât au influențat evoluția istorică a comunităților umane. Ca urmare printr-o „inginerie socială inversă” pornind de la caracteristicile identitare putem obține informații importante privind dezvoltarea durabilă a acesteia, resursele avute la dispoziție, atitudini, mentalități etc.

Ca urmare este esențial pentru o educație de succes să ne identificăm: Cine suntem? De unde venim? Cine sunt străbunii noștri? Care este moștenirea lor? Ce semnifică numele pe care-l purtăm? Cine ne-a dat numele și de ce? Cu ce fenomene istorice ne-am confruntat? Care sunt resursele și cum au fost gestionate?

******

Aşa e soarta românului, răstignit pe toate crucile – am rămas doar cu 51 de şcoli româneşti. Dacă se continuă, în scurt timp,  vor dispărea românii din Cernăuţi, din Ucraina.

******

„Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”. ”Limba este măsurariul civilizaţiunii unui popor”, scria Mihai Eminescu. Astăzi sărbătorim Ziua Internațională a Limbii Materne. Dar nu prea avem prilej de bucurie. Limba e sufletul şi inima noastră, a românilor înstrăinaţi de Patrie, dacă ne moare sufletul, murim ca popor…Conform Legii educaţiei, etnicii români din Ucraina sunt supuşi unei politici rapide de asimilare. Înţelegem că în Ucraina e război, însă trebuie să batem fierul cât e fierbinte, de altfel va fi târziu…

Diversitatea lingvistică mondială este din ce în ce mai ameninţată, pe măsură ce tot mai multe limbi dispar. Conform Naţiunilor Unite, cel puţin 43% din cele 6.000 de limbi vorbite pe glob sunt pe cale de dispariţie. La nivel global, 40% din populaţie nu are acces la o educaţie în limba pe care o vorbeşte, suferă de marginalizare, discriminare, numeroase comunităţi fiind victime ale încălcărilor drepturilor omului, printre care şi românii băştinaşi din Ucraina. Adoptarea de către Rada Supremă, în septembrie 1917, a Legii educaţiei, cu drasticul art. 7 ce  ne scoate limba română din şcoli, a fost un ultim signal de alarmă pentru noi, românii din Ucraina, cărora ne este, practic, oprimat dreptul  constituţional la învăţământ în limba maternă. Conform legii, limba de predare a disciplinelor în școlile medii de cultură generală este ucraineana. Paralel cu studierea aprofundată a limbii ucrainene, reprezentanții popoarelor băștinașe din Ucraina, care nu trăiesc în mediul lingvistic al limbii materne și nu au un stat care să le protejeze limba maternă (în special, tătarii din Crimeea), vor studia în limba poporului băștinaș toate materiile, clasele 1-11 (12).

Un alt model este prevăzut pentru școlile cu predare în limbile minorităţilor naţionale, a căror limbă de instruire aparține limbilor de circulație în spațiul Uniunii Europene.

În funcție de grupul și mediul lingvistic, utilizarea acestui model poate fi diferită, dar elementele de bază sunt următoarele:

– în școala primară, paralel cu studierea limbii ucrainene, predarea obiectelor se va face în limba minorității naționale;

– în clasa 5-a, nu mai puțin de 20% din materii vor fi predate în limba de stat ucraineană, iar începând cu clasa a 9-a, nu mai puțin de 40% din discipline vor fi predate în limba de stat;

– în clasele a 10-a – 11-a, cel puțin 60% din volumul anual de studiu în aceste instituții (școli cu predare în limba minorităților naționale) se va face în limba ucraineană.

Aşa e soarta românului, răstignit pe toate crucile –  am ajuns minoritari la noi acasă. Deşi etnicii români iubesc cu adevărat Ucraina, luptă și mor pentru independența ei, chiar în pofida faptului că le sunt oprimate drepturile constituţionale, limba română este  treptat scoasă din şcoală, chiar din septembrie 2022 orele de română au fost reduse considerabil. Conform ordinului 235 al Ministerului Învăţământ şi Ştiinţă al Ucrainei din 21 februarie 2021, executarea căruia a început din septembrie 2022, pentru studierea limbii române Ministerul pune şcolilor la dispoziţie pe săptămână  4 ore – limba minorităţilor, adică româna  şi limba străină (înainte doar limbii române i se repartiza – clasa a 5-a -3 ore, cl. a 6-a – 3,5 ore, cl.7-a – 2,5 ore, cl 8-9-a – 2 ore), literatura română şi literatura universală (curs integrat) – 1,5 ore pe săptămână, pe când înainte  3,5 ore pe săptămână. Deci, aceste 4 ore pe săptămână sunt împărţite la alegere – limba română împreună cu limba străină, pe când pentru limba ucraineană se dă 4 ore pe săptămână, iar pentru literatura ucraineană – 2 ore pe săptămână, care sunt fixate (nu sunt la alegere, ci obligatoriu). Astfel,  Ministerul Educaţiei, în pofida adresării şi voinţei profesorilor de română, oferă  direcţiilor şcolilor dreptul la alegere, care limbă să fie studiată şi câte ore  să-i fie rezervate.  De acum totul va depinde de directori. Dacă li se va „recomanda” să i se distribuie limbii române 1 oră pe săptămână, iar celei străine – 3, căci astfel „doresc elevii”, vor repartiza, tot ce e posibil. Şi se prea poate ca, având în şcoli rude, cumetri, care predau o limbă străină, să le repartizeze ore de engleză, franceză, în detrimentul limbii române.

(more…)

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Cu trunchierea inumană din 28 Iunie 1940, provincia dela Nord s’a încrestat îmbrobonată de sânge şi lacrimi în conştiința națiunii româneşti, iar gestul eliberator al soldatului român din 5 Iulie 1941 n’a făcut decât să şteargă acest chip cu aiasma vitejiei străbune, să-i purifice durerea, ridicând mândra Țară a fagilor, într’un neasemuit răsărit de soare din care nu va păli niciodată.

Un an, am urmărit cu inima strânsă, veştile ce puteau veni de peste hotar, şi multora din noi nu le-a căzut arma din mână dela retragerea fără sens din acea vară grozavă şi întunecată a sacrificiilor noastre. De, ce ne simțeam străini aici, pe străzile Bucureştilor, la Piatra-Neamț sau la Breaza, unde rosturi vremelnice ne-au purtat paşii, de ce privindu-ne în ochi îi simțeam lăcrimând fără să vrem şi de ce aceşti minunați munteni încer­cau zadarnic să-şi îndeplinească, fără adânci tresăriri, oficiile de gazdă?

Începeau vânturile toamnei şi desnădejdea abia se masca, involuntar, cu un zâmbet de conveniență, care arăta mai mult genurile în care ne prăbuşeam. Apoi veni iarna şi îngroziți de a nu cădea răpuşi definitiv, am crezut. O credință oarbă, imposibilă, într’o triumfală înviere, într’o atotcuprinzătoare justiție permanentă care veghea peste noi, păzindu-ne de moartea în întunerec. Ne-am scuturat şi ne-am pipăit. Trăiam; eram încă noi. Ne-am uitat în ochii prietenilor şi ai trecătorilor de pe stradă şi i-am văzut incendiați de aceeaşi credință. Ne-am gândit la viețile noastre şi am înțeles că ele mai puteau fi jertfite. Şi atunci ne-am bucurat. Ştiam că totul putea fi salvat şi viețile noastre puteau fi mântuite. Eram liberi, despovărați, de sarcina cine ştie căror blesteme. Ne gândeam surâzând că, poate în 1918,totul mersese prea uşor, că sângele românesc nu înroşise destul apa Prutului. Acum, eram gata. O ! ni-l vom da cu vârf şi îndesat, până la ultima suflare. Eram aşa de siguri de asta, că mângâiam zările şi timpul şi imploram stihiile să se desfăşoare cu un ceas mai de grabă. încă din Decemvrie, se ridica din truda mâinilor noastre, linia formidabilă de cazemate şi amestecându-se cu viforul şi trâmbele de zăpadă, ele creşteau fantomatic, una cu pământul» arătându-şi piepturile lucii, masive, de nebiruit. Presimțeam, însă, că nu vom avea nevoie de ele şi le priveam cu condescendență, ca pe nişte camarazi de ispravă, dar pe care ştii că trebue să-i laşi îndărăt. (more…)

Madona

Mal de apă verde-vânătă, cu creasta de spumă lividă, venea asupra bărcii, balaur care vrea s’o înghită, împroşcând-o de departe cu bala stropilor amari. In groapa undei adânci, în găoacea jucăuşe a luntrii, cinci furnici omeneşti lopătau din răsputeri, cu ochii la peretele lichid care venea spre ei. O smucitură în sus: valul prinde pupa bărcii, înălțând-o spre cer… Un duş de spumă… Răsuflarea oprită reîncepe, în piepturile încleştate inimile bat iarăşi în ritm grăbit.

Nici de data aceasta n’a fost!

În barcă e apă de un lat de mână. Doi vâslaşi lasă lopețile şi, cu gălețile, svârlă grăbiți afară apa din fundul ei, apoi vâslesc iarăşi cu toții, în ritm frenetic. Ochii cârmaciului cărunt zăresc în depărtare malul cețos, unde se sparg malurile, cu furia fortunei. Pleoapele lui ude de ploae şi înlăcrimate de bătaia vântoasei clipesc nervos la fiecare fulgerare. Moşul îi îmbărbătează totuşi pe cei mai tineri:

— «Hai! Mai avem puțin. Țărmul e aproape».

Vântul îi smulge vorba din gură şi o sfârtecă de numai crâmpee vagi ajung la urechile lopătarilor. Dar au înțeles. Întorc o clipă chipurile crispate spre proră, cu o privire iute ascuțită şi vâslesc apoi voiniceşte. (more…)

Prof. Simion Mehedinți

… Ne întâlnim iarăşi după o lungă despărțire. De patru ani n’am mai scris un rând la gazetă. De doi ani, n’am mai putut vorbi tineretului nici la Universitate, nici la Radio. — Cum au venit împrejurările nu e nevoie să vă mai spun…

“Epoca de pleavă”, cum a fost numită negru pe alb încă din Ianuarie 1936, e sfârşită.

Pleava s’a spulberat….

Mă bucur că putem sta de vorbă, sub această formă, dar ce amară bucurie! Să fie chemat un om cărunt, care ar fi dorit să treacă în pace seara vieţii, ca să povestească drumurile pe care le-a făcut altă dată, în Ţara acum pierdută.

Se poate o sarcină mai dureroasă?

La 23 Iunie, însărcinat de Marele
 Stat Major a spune câteva cuvinte în „Ora Armatei”, s’a nimerit să fiu cel din urmă Român care a mai putut vorbi oştirii întregi, pe când hotarele erau şi ele întregi. Iar peste patru zile a venit prăbuşirea. — Ni s’a smuls nu numai Basarabia, adică marginea dinspre Mare a Moldovei, dar şi toată Moldova dintre Prut şi Nistru, ba încă şi o parte a Moldovei dintre Prut şi Munţi, unde n’au stăpânit Muscalii de când e lumea lume.

Nici că se putea pentru mine o potrivire mai duşmănoasă a împrejurărilor. — Spusesem din vreme că părinţii noştri au ascultat „Cântarea României”, iar noi vom auzi „Plângerea României”… Dorisem mult să n’apuc zilele urgiei, dar nu-i după voia omului…

Acum, orice tânguire e de prisos. Rănile sunt răni. Sângele curge mereu, iar dacă vrem să nu pierim, singurul nostru gând trebue să fie acesta, cât mai repede să scoatem ţăpuşa înfiptă până aproape de inima ţării. Să ne pregătim ceas cu ceas pentru dimineaţa cea luminoasă, când soarele va răsări iarăşi peste întregul Ţărm românesc la Mare, şi va aduce un fior de bucurie peste întreaga Câmpie românească de la poalele Munţilor Apuseni. (more…)

Paraşutări Munţii Banatului FOTO: muzeulrezistentei.ro

În 9 decembrie 1945, aviaţia germană a paraşutat în Munţii Banatului un grup de partizani anticomunişti condus de profesorul Filon Verca.

Fenomenul rezistenţei anticomuniste din Banat a început din toamna anului 1944, imediat după ce regiunea şi ţara au fost ocupate de trupele sovietice. În acea perioadă războiul sovieto-german mai continua încă, nu departe de frontierele noastre, astfel încât această mişcare a apărut în strânsă legătură cu contextul extern.

“Germania avea tot interesul să întreţină în spatele frontului sovietic o mişcare de rezistenţă, cu multiple implicaţii în mersul operaţiunilor. De aceea, imediat după 23 august 1944, cetăţenii români aflaţi în Germania, cu precădere legionari refugiaţi acolo după rebeliunea eşuată din ianuarie 1941, au fost folosiţi în acord cu interesele germane din acel moment. Orientarea lor politică îi determina, de asemenea, să acţioneze împotriva dominaţiei sovietice şi a pericolului comunist, care încă de pe atunci ameninţa să cuprindă şi România”, a explicat istoricul Mircea Rusnac. În câteva luni cât a mai durat războiul, germanii au efectuat în Banat cel puţin patru paraşutări cu scopul menţionat, dintre care trei cuprindeau şi efective umane.  (more…)

M-am referit pînă acum la efectul legii 217/2015 asupra încercărilor de condamnare a autorilor genocidului comunist şi a celor care au împiedicat pedepsirea vinovaţilor după 1989 -protejînd moştenitorii criminalilor care s-au îmbogăţit din pradă. Conex, am vorbit de efectul asupra încercărilor de recunoaştere şi reparare (măcar morală) a daunelor cauzate victimelor (sau eroilor înfruntării ocupantului sovietic). De faptul că pedepsirea „antisemiţilor”, „naziştilor”, ”fasciştilor”, „legionarilor” s-a făcut deja, prin genocid juridic, şi deci, ni se impune azi să criminalizăm pe cei care îşi declară simpatia pentru nişte români vinovaţi (în majoritate zdrobitoare…) doar de patriotism activ/jertfelnic. Am semnalat că legea încalcă flagrant Constituţia, nu numai la nivelul  individual al libertăţii de opinie, exprimare şi asociere, dar şi la acela colectiv al independenţei României democratice – condiţie incompatibilă cu dictarea legilor dinafara cetăţii.
(more…)

“Am hotărât să-i î­m­puş­căm în două serii de câte opt..”

Între anii 1949 şi 1950, la Lu­goj au fost executaţi în se­cret, pe locul numit Dea­lul Ciurii, un număr im­pre­sio­nant de partizani.

Autorii masacrului au fost o echipă a morţii, condusă de ma­io­rul de miliţie Eugen A­li­mă­nescu, împreună cu sadicul maior de securitate Zoltan Kling.

Săptămânalul Re­deş­tep­tarea vă dezvăluie măr­tu­riile cutremurătore ale că­lăi­lor, puse la dispoziţie de dr. Gheorghe Petrov, expert investigaţii speciale, în ca­drul Institutului de In­ves­ti­ga­re a Crimelor Co­mu­nis­mu­lui din România.

“În urma investigaţiilor pe care le-am întreprins pri­vind crimele atroce din Dea­lul Ciurii, am ajuns la concluzia că de fapt au fost două execuţii şi nu doar una, aşa cum s-a crezut. Pri­ma execuţie este legată de un număr de şapte persoane din “ lotul Spiru Blănaru”. A­cest prim lot important de par­tizani capturat de se­cu­ri­tate, a fost compus din 12 per­soane. Cinci au fost con­dam­naţi la moarte şi exe­cu­taţi la Pădurea Verde în data de 16 iulie 1949, iar restul de şapte persoane au primit condamnări la ani grei de muncă silnică, apoi au fost în­carceraţi la Gherla. La pro­punerea Securităţii, pa­tru persoane au luat ho­tă­râ­rea ca şi cei încarceraţi să fie ucişi şi îngropaţi în secret. (more…)